“În aceste zile, Biserica ne cheamă să aflăm chipul lui Dumnezeu din noi, adică ceea ce suntem cu adevărat, şi să-l scoatem la suprafaţă”– TREPTE SI BORNE DUHOVNICESTI PE SCARA VIRTUTILOR LAUNTRICE, de la Mitropolitul grec Nicolae, in Duminica Sfantului Ioan Scararul

26-03-2017 Sublinieri

Pentru Duminica Sfantului Ioan Scararul, va recomandam si:

***

† Nicolae, Mitropolit de Mesoghéia şi Lavreótica:

Virtuțile adâncului sufletului

În depănarea comentariilor din acest an, de-a lungul Vecerniilor de umilinţă, rostim un cuvânt despre categoriile de virtuţi. După ce am vorbit despre virtuţile spaţiului inimii noastre şi, în continuare, despre virtuţile timpului vieţii noastre, astăzi vom vorbi despre o altă categorie de virtuţi, adică despre virtuţile adâncului sufletului nostru. Iar duminica următoare, dacă Dumnezeu ne va ţine sănătoşi, vom vorbi despre virtuţile înălţimii minţii, aceasta fiind categoria cea mai înaltă a virtuţilor şi cea mai înaintată stare duhovnicească.

Scopul tuturor acestora pe care le-am menţionat şi care sunt departe de noi nu este să fim dezamăgiţi de distanţa noastră [faţă de ele], dar nici să credem că trebuie să încercăm, cu orice preţ, să şi facem paşii corespunzători, astfel încât să ajungem pe aceste piscuri înalte. Scopul descrierilor acestor mari virtuţi, conform vieţii şi tradiţiei Bisericii noastre, este ca noi să aflăm ţelul nostru şi să-l abordăm cu smerenie, generozitate şi aşteptarea harului lui Dumnezeu; de n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc (Psalmul 126: 1). În cele din urmă, dobândirea virtuţilor reprezintă un rezultat al harului lui Dumnezeu şi nu o cucerire personală.

Am spus mai înainte că vom vorbi astăzi despre unele virtuţi rare şi mari, pe care le vedem mai ales în cărţi isihaste, care au fost scrise de către oameni ca marele Sfânt pe care Biserica noastră îl cinsteşte astăzi, adică Sfântul Ioan Scărarul. Aşa cum am menţionat şi în alte daţi, aproape nimic nu cunoaştem din descrierile altora despre viaţa Sfântului Ioan. Singurul lucru care există din viaţa lui este o carte minunată cu titlul: Scara. Biserica a luat această carte, a citit-o, s-a luminat, a trăit-o şi a iubit-o. Şi a spus că această carte nu este posibil decât să fie scrisă de către un Sfânt. Ea a consacrat, aşadar, cinstirea acestui Sfânt în Duminica a IV-a din Postul Mare şi, de asemenea, citirea cărţii întregi de-a lungul aceluiaşi Post, prezentând, în felul acesta, viaţa şi harul său, aşa cum acestea reies din textele sale.

Limbajul pe care îl vom folosi astăzi, care reprezintă un rezumat al acestei antropologii neptice şi patristice despre modul în care funcţionează patimile şi virtuţile în sufletul omului, poate să fie puţin dificil, dar este foarte frumos şi foarte expresiv, ajută ca cineva să-şi vadă sinele şi să cunoască scopul şi posibilitatea sfinţeniei, care se află în faţa lui.

Suprafaţa sufletului nostru. Dacă pătrundem în interiorul sufletului nostru, de la prima privire vom zări suprafaţa lui. Această suprafaţă o zărim şi la alţii şi credem că îi reprezintă. Este cea care ne conduce la antipatii, la condamnări, la distanţări interioare, la lipsă de căldură sufletească, la reproşuri.

Dar nimeni dintre noi nu este ceea ce vedem. Această imagine nu este exactă. Când imaginea persoanelor nu este deplină, atunci este greşită. Sub coaja suprafeţei se ascunde un adânc fără sfârşit. În interiorul acestui adânc, în colţurile lui ascunse, sunt cuibărite diferitele caracteristici şi însuşiri ale sufletului, mai ales cele negative. Într-o primă fază, ar putea cineva să întâlnească obişnuinţe moştenite, vechi impresii, amintiri, imagini, reprezentări, zvonuri, experienţe. Acestea sunt instalate în interiorul nostru. De-a lungul desfăşurării vieţii noastre, s-au pierdut în sufletul nostru şi au rămas acolo. Nu sunt moarte. Ele pot să nu fie văzute la prima vedere, dar mirosul lor, uneori pestilenţial, îl lasă ele să iasă şi să se arate în viaţa noastră. Acesta este nivelul la care, de obicei, noi comunicăm, emitem judecăţile noastre imediate şi improvizate. Referinţă de bază aici s-ar cuveni să avem ceea ce numim grijă, adică preocuparea exterioară impacientată faţă de lucruri, care oboseşte sufletul nostru, pe de o parte, iar pe de altă parte, reprezintă şi un element de bază al vieţii noastre zilnice.

Iubirea faţă de sinele nostru. Avansăm puţin mai departe. Mergem puţin mai adânc. Acolo vom întâlni iubirea fată de sinele nostru, față de egoismele noastre, faţă de vanităţile noastre, faţă de sensibilităţile noastre bolnăvicioase, faţă de ambiţiile noastre, un anumit egocentrism. Toţi le avem pe acestea şi au intrat în interiorul nostru destul de demult. Se observă din cartea Facerii, pe care o citim în Săptămâna I din Postul cel Mare, cum Protopărinţii au dorit să fure puţin din Dumnezeire. Nu să li se dea, după cum aşa era planul lui Dumnezeu, ci să-şi ia ei singuri. Acesta este egoismul nostru! Aceasta este dependenţa bolnăvicioasă de sinele nostru! Fiecare dintre noi simte că este, dintr-un anumit sens, centrul lumii. Propriile sale probleme le amplifică. Aceleaşi evenimente tragice sunt foarte mari pentru noi şi foarte mici pentru aproapele nostru. Vedem cât de mult dorim mângâierea şi cât de dificili suntem să reacţionăm corect chiar şi în judecata dreaptă, dar riguroasă, faţă de persoana noastră. Prin urmare, există o îmbrăţişare bolnăvicioasă a sinelui nostru, un egocentrism şi o bolnavă iubire de sine.

Înclinaţiile şi aplecările firii noastre. Dacă vom coborî încă o treaptă, vom găsi înclinaţiile şi aplecările firii noastre. Sunt pornirile care există spre rău. Este ceea ce Sfântul Apostol Pavel descrie în Epistola către Romani: dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi facându-mă rob legii păcatului (Romani 7: 23). Aşadar, cea de a treia dintre aceste trepte ale adâncului sufletului nostru reprezintă aceste aplecări ale noastre, înclinaţiile noastre, elementele care amintesc de căderea noastră. Tot ceea ce aminteşte că domneşte în interiorul nostru păcatul, slăbiciunea.

Frica. Să mergem încă puţin mai adânc. Acolo vom întâlni frica din interiorul nostru. Adam îi spune lui Dumnezeu, de îndată ce a păcătuit: am auzit glasul Tău […] şi m-am temut (Facere 3:10). Oare este posibil să auzi glasul lui Dumnezeu şi să te temi? Aici auzi glasul lui Dumnezeu şi te desfeţi. Acest glas reprezintă cuvintele de nespus, pe care le-a auzit Sfântul Apostol Pavel când a fost răpit în rai (II Corinteni 12: 4). Cu toate acestea, frica a pătruns în sufletul nostru, ca ecou al căderii. Dacă fiecare dintre noi va privi în interiorul sufletului său, vom observa că avem frica de boală (nu cumva să păţim ceva), avem frica de natură (suntem doar noi în interiorul unei păduri şi tremurăm), avem frica de moarte (mergem într-un cimitir, vedem chiparoşii şi ne imaginăm diferite lucruri sau se întâmplă să observăm o mică umflătură pe trupul nostru şi se tulbură gândirea noastră), avem frica de semenii noştri (să nu ne facă ceva rău, să nu păţim vreo pagubă, ne îndoim de iubirea lor). Anumite frici, dar şi nedefinite, există în interiorul sufletului nostru, totdeauna sesizabile şi perceptibile.

Tristeţea. Pe o treaptă şi mai jos se află o durere, o tristeţe. Dumnezeu spune Evei, imediat după cădere: voi înmulţi mereu necazurile tale, adică tristeţile tale (Facere 3: 16). Cu alte cuvinte, vor fi înmulţite tristeţile în interiorul ei, va avea silinţă în viaţa ei, dar va avea şi tristeţe, durere. Există dureri ale trupului. Acestea sunt oarecum suportabile sau sunt uşurate cu medicamente. Totuşi, în adâncurile sufletului există o tristeţe. Este tristeţea pentru imperfecţiunile acestei lumi, pentru slăbiciunea umană, pentru dominaţia răului în această lume, pentru moarte.

În adâncul nostru există ceva pe care negăm [refuzăm] să-l întrezărim, pe care nu dorim să-l mărturisim: este tristeţea pentru ceea ce, în cele din urmă, suntem, adică muritori şi născuţi împreună cu păcatul. Sunt durerea şi tristeţea păcatului. Este foarte frumos cuvântul grecesc [thlipsi] (tristeţe), care provine de la verbul [thlivo;-ome] (a întrista, a se întrista), înrudit cu sensurile altor verbe în limba greacă: a fi îndurerat împreună cu, a fi zdrobit, a se prăbuşi.

Această tristeţe există foarte, foarte adânc în interiorul sufletului nostru şi izvorăşte, după cum am spus mai înainte, din faptul că suntem oameni ai căderii: Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului, aşa va înflori (Psalmul 102:15); Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia (Romani 7: 24)?

Toate acestea se datorează faptului că suntem născuţi împreună cu moartea (ştim că vom muri), dar chiar şi cu moartea duhovnicească (permanent păcătuim) şi cu moartea sufletească (suntem slabi, iubim confortul, uşurătatea şi ne este greu în efortul şi lupta noastră; decidem că vom face ceva şi nu putem să îl facem, nu putem să trecem la cele veşnice, să depăşim ataşamentul nostru faţă de temporalitate, faţă de abordarea mioapă a lucrurilor). Aşadar, această tristeţe a sufletului nostru există sub înclinaţiile şi aplecările noastre.

Amprenta lui Dumnezeu. Şi ajungem la ultima treaptă. Ce paradox! Acolo se ascunde un tezaur. În adâncul inimii noastre nu sunt ascunse grijile, preocupările, reprezentările, obişnuinţele moştenite, amintirile, adică primele elemente pe care le-am menţionat; şi nu se ascunde nici sinele nostru, egoismul nostru, patosul spre ceea ce fiecare dintre noi crede că este; nici înclinaţiile noastre spre rău, nici aplecarea noastră, adică mişcarea aceasta impulsivă şi necontrolată spre păcat; nici pur şi simplu durerea şi tristeţea pentru moarte şi cădere.

În nucleul existenţei noastre, în adâncul inimii noastre, există taina noastră atât de preţioasă: sunt amprentele lui Dumnezeu în sufletul şi în viaţa fiecăruia dintre noi. Este chipul lui Dumnezeu care există în interiorul nostru, poate murdărit, oarecum ruinat, dar rămânând, cu toate acestea, chipul lui Dumnezeu. Este ecoul suflării Sale în clipa creaţiei noastre. Fiecare dintre noi are acest chip dumnezeiesc în interiorul său şi oarecum acoperit, dintr-un motiv necunoscut, adică dintr-un motiv „necunoscut cunoscut”, din moment ce este dintre cele pe care le-am menţionat mai înainte, şi negăm să-l întrezărim. Prin urmare, în aceste zile, Biserica ne îndeamnă să ne adâncim în interiorul nostru şi să înviem acest chip, acest lucru însemnând străpungerea inimii şi pocăinţă. Ea ne cheamă să aflăm acest chip al nostru, adică ceea ce suntem cu adevărat, şi să-l scoatem la suprafaţă. Să-l curăţăm, să-l îngrijim cu multă atenţie şi să-l punem în centrul vieţii noastre. Este ceea ce numim după chipul lui Dumnezeu făcut. Acest fapt vrea să spună că suntem chemaţi să trecem de la starea după chip la cea după asemănare. Cu alte cuvinte, să luăm acest chip, să-l punem în centrul vieţii noastre şi să devenim şi noi nu pur şi simplu chipuri, ci asemănări ale lui Dumnezeu.

Este necesar să putem da expresia lor corectă tuturor celor ce există ca însuşiri şi caracteristici ascunse ale adâncului sufletului nostru şi care, aşa cum am spus, nu dorim să le mărturisim, fie că sunt pozitive (cum este trecerea de la starea după chip la cea după asemănare cu Dumnezeu), fie că sunt negative (după cum sunt tristeţea, durerea, aplecarea spre păcat etc). Pentru ca să se facă acest lucru, se cuvine să găsim şi să cultivăm anumite virtuţi interioare, care nu au de-a face cu simple fapte, ci mai ales se referă la trăiri şi mişcări interioare. Sunt virtuţi, cu siguranţă, milostenia şi sinceritatea. Este virtute şi mărturisirea credinţei. Cine ar putea să pună la îndoială acest lucru? Însă, acestea sunt virtuţi vizibile. Cele pe care le vom menţiona acum şi le vom expune peste puţin timp sunt virtuţi ale omului celui ce se află mai în interiorul nostru. Sunt virtuţile care au de-a face cu ipostasul adevărat al sufletului nostru, cu legătura dintre suflet şi Dumnezeu şi, îndeosebi, cu modul în care sufletul primeşte harul Său şi îi îngăduie să se dezvăluie în interiorul nostru.

Duminica trecută, când a fost sărbătorită cinstirea Sfintei Cruci, am fost chemaţi în mod tainic să cinstim Sfânta Cruce. Acest lucru înseamnă că, în timp ce cineva cinsteşte Sfânta Cruce, dacă trăieşte cu adevărat starea în Sfântul Duh, atunci simte prezenţa harului lui Dumnezeu mai intens decât propria sa evlavie; iubirea lui Dumnezeu mai vie decât propria sa iubire; propria sa iubire mai puternică decât înclinaţia sa spre rău etc. Este posibil ca acestea să pară puţin exagerate sau să fie considerate oarecum meditative. Totuşi, nu este aşa. În mod simplu, acestea reprezintă o încercare de a descrie tocmai ceea ce ne lipseşte, lucrul de care fugim: harul lui Dumnezeu şi arătarea Lui în interiorul nostru.

Biserica încearcă, prin gura Sfinţilor şi a Părinţilor, să descrie oarecum roada virtuţilor tainice (care reprezintă, în esenţă, o singură virtute tainică), dar nu reuşeşte să facă acest lucru. Deoarece fiinţa lui Dumnezeu este neparticipativă şi doar lucrarea Lui este participativă, dar indescriptibilă. Această lucrare sau energie provoacă cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască (II Corinteni 12: 4). De aceea, Biserica foloseşte şi termeni apofatici, adică termeni care par contradictorii între ei. Virtutea tainică este străină sinelui nostru firesc şi aplecarea noastră contrară acesteia.

Liniştea neliniştită. Aşadar, pentru prima stare, cea a grijilor şi a elementelor care tulbură sufletul nostru, Biserica propune în locul ei o mare virtute: virtutea liniştii, care este, de fapt, o linişte activă, socială, pe care Sfinţii Părinţi o numesc liniştea neliniştită. Este cineva singur şi liniştit în interiorul său, dar, cu toate acestea, este şi plin de acţiune.

Probabil că din cărţile Sfântului Paisie Aghioritul v-a căzut înaintea ochilor ceva care are legătură cu această linişte neliniştită. Sfântul Părinte spunea adesea: să ai în interiorul tău sfânta nelinişte! Aceste cuvinte ale lui înseamnă să-ţi frângi relaxarea în timpul cel mai oportun, dar să fii, în acelaşi timp, liniştit în interiorul tău. Spunem de multe ori că ascetul, Sfântul, este cel ce s-a despărţit de toate şi este unit împreună cu toate, cu alte cuvinte, este cel care s-a despărţit de toate, dar se află unit cu toate şi cu toţi; prin rugăciunea lui îmbrăţişează lumea, o înalţă şi o sporeşte.

Spunea Sfântul Porfirie: pleacă şi voi veni la casa ta. Şi îi trimitea aceluia un Sfânt seara, când se culca, şi îi rezolva problema care îl chinuia. Cât de frumoasă este prezenţa Sfinţilor! Sfântul pleacă şi este; se retrage şi este prezent; linişteşte, dar nu linişteşte. Are liniştea cea interioară, dar are lucrarea, acţiunea şi participarea cea neliniştită după Dumnezeu, nu doar în viaţa lui, ci şi în viaţa şi în lupta fiecăruia dintre noi.

Aşadar, primul lucru pe care ar putea cineva să-l obţină, în timp ce va rostui în interiorul său aceste elemente exterioare ale vieţii sale, este faptul de a crea premisele pentru linişte, adică pentru o stare de pace, care, însă, nu înseamnă lene, trândăvie şi nepăsare.

Smerenia înălţătoare. Ce putem să facem cu egoismul nostru şi iubirea noastră de sine? Pentru a le birui există o altă virtute. Sfântul Ioan Scărarul o numeşte smerenie înălţătoare. Este o smerenie cu care cobori şi te înalţă. Este o smerenie prin care intri pe ultimul loc şi Dumnezeu te ridică şi te pune pe primul loc.

Alegi faptul de a fi ultimul şi ajungi primul. Este propria ta alegere să fii ascuns şi te dezvăluie. Eşti în cele de jos şi te înalţă – cel ce se smereşte pe sine se va înălţa (Luca 18:14). Cât de diferit este acest lucru de cele pe care le-am spus mai înainte! Să aleagă fiecare dintre noi să fie după ceilalţi, iar Dumnezeu să-l înalțe.

Să fie ascuns şi să-l vădească! Să simtă că locul dorit deja pentru el este al celui din urmă. Să se bucure mai mult decât propria lui slavă de cinstea şi slava celorlalţi, ca fiind bucuria lui personală.

Strădania fără străduinţă. Pe cea de a treia treaptă, acolo unde constatăm aplecarea noastră spre rău, Biserica răspunde, luaţi aminte la cuvânt, probabil că nu l-aţi auzit, cu starea numită strădanie fără străduinţă. Ce vrea să spună acest lucru?

Cuvântul strădanie are două sensuri în limba greacă. Unul este cel pe care îl cunoaştem toţi din viaţa noastră cotidiană: ne străduim, depunem toate forţele noastre ca să facem cel mai bun lucru cu putinţă. În limbajul patristic, termenul strădanie înseamnă şi altceva: ataşare de ceva, adică ataşare împătimită de ceva. Acest lucru înseamnă că de îndată ce pierzi obiectul ataşării tale eşti dezamăgit, te mânii, te pui cu Dumnezeu, te iriţi, îţi pierzi pacea şi liniştea. De aceea, Sfinţii Părinţi spun că ne este necesară o strădanie fără străduinţă. Cu alte cuvinte, să împlinim străduinţa, adică să depunem toate forţele noastre, dar să nu fim ataşaţi şi să depindem de rezultat, iar dacă strădania nu aduce roadă, nu are importanţă acest lucru, căci vom încerca din nou. Nu ne vom pierde dispoziţia. Nu vom fi dezamăgiţi. Nu vom renunţa. Nu ne vom pune cu Dumnezeu, nici măcar cu sinele nostru. Această virtute descrie acea stare a sufletului în care pocăinţa noastră se exprimă, pe de o parte, ca luptă şi strădanie, dar nu este ataşată de rezultat ca şi cum acesta ar fi propria noastră stare, propria noastră victorie. Acest lucru înseamnă [sintagma] fără străduinţă. Răspundem la chemarea spre rău cu răspunsul nostru la chemarea lui Dumnezeu.

Temeritatea cu prudenţă. Şi am ajuns la temeri. Acolo este altceva. Cineva observă la Sfinţii Mucenici un eroism de nedescris: copii mici care nu sunt dominaţi de frică în faţa morţii; oameni slabi care înving pe puternicii pământului; oameni cu greşeli care îndrăznesc să li se opună acestora, iar ei înşişi se transformă, după cum foarte frumos spune Sfântul Apostol Pavel, din slabi în tari, din împătimiţi în liberi: Sfinţii toţi au biruit împăraţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului (Evrei 11: 33). Aceasta este o altă virtute, care se numeşte temeritatea cu prudenţă şi discernământ. Nu există frici pentru sufletul sfânt, nici superficialitate şi temeritate nebunească, ci prudenţă şi discernământ. Dacă Dumnezeu este cu noi, atunci nimeni nu este împotriva noastră. Gândiţi lumea fără temeri şi incertitudini! [Într-o asemenea situaţie], cabinetele de psihiatrie ar fi închise, iar medicii psihiatrii şi-ar pierde locul de muncă.

Plânsul îmbucurător. Coborând puţin mai jos, trebuie să înfruntăm tristeţea. Antidotul ei este virtutea care se numeşte plânsul îmbucurător. Este bucuria-tristeţe. Nu ne temem de această tristeţe, deoarece este de o altă categorie, este un plâns de altă natură. Troparele vorbesc despre lacrimi de pocăinţă, despre lacrimi de străpungere a inimii; pe de o parte, vorbesc despre o durere, adică despre durerea pentru căderea omului, care durere, însă, funcţionează cu atâta stimulare în interiorul sufletului credinciosului creştin, încât îl transformă şi îi dă stalagmitele unei bucurii tainice de alt fel. De aceea şi este atât de dorită.

Când descrie viaţa monahului, Sfântul Ioan Scărarul spune: monahul este prin fire necurmat şi păzitor nelipsit al simţurilor. Monahul este trup purificat şi gură curăţită şi minte luminată. Monahul este suflet preaîndurerat care, în amintirea permanentă a morţii, vorbeşte multe, se trezeşte şi este neliniştit. Ce vrea să spună acest lucru? Vrea să spună că monahul adevărat este un suflet pătruns de durere, care dialoghează în permanent cu moartea, fie că este treaz, fie că doarme. Însă şi acest fel de gândire şi de trăire pe care îl abordează cineva prin amintirea morţii, adică ceea ce întâmpină cineva prin străpungerea inimii şi prin pocăinţă, reprezintă prima materie cu care se naşte în suflet bucuria tainică şi mângâierea dumnezeiască.

Prezenţa fără îndrăzneală în faţa lui Dumnezeu. În fine, în cel mai interior nivel al sufletului, acolo unde se află pecetea chipului lui Dumnezeu în interiorul nostru, Biserica ne prezintă o virtute pe care o apără, adică virtutea prezenţei fără îndrăzneală în faţa lui Dumnezeu. Sunt puţin greoaie cuvintele, dar le folosesc Sfinţii [Părinţi]. Ele înseamnă că avem simţirea prezenţei neîntrerupte a lui Dumnezeu în viaţa noastră, dar fără impertinenţă pentru faptul că ne aflăm în faţa Lui, ci cu zdrobire şi timiditate. Este simţirea că eşti în faţa lui Dumnezeu, dar fără să fii îngâmfat, fără să fii necuviincios, ci să te micşorezi şi să te înfrângi. Cu decenţă şi smerenie, tu întrezăreşti privirea lui Dumnezeu, propria Lui privire se intersectează cu propria ta privire, ai simţirea prezenţei Sale. Îl slăveşti pe Dumnezeu în smerenie. Îndrăzneala fără de îndrăzneală înseamnă prezenţa în faţa lui Dumnezeu fără impertinenţă, adică simţirea neîntreruptă a prezenţei Sale, simţire însoţită de smerenie care naşte sfânta frică de El.

Într-adevăr, cât de frumoase sunt aceste cuvinte! Sfinţii noştri se străduiesc, prin modul acesta contradictoriu, să descrie oarecum această legătură sănătoasă a sufletului cu Dumnezeu, care pune în legătură căderea cu harul, echilibrează umanul cu dumnezeiescul, îmbină slăbiciunea noastră cu binecuvântarea lui Dumnezeu asupra noastră. Cele opuse sunt puse în armonie. De aceea, un termen se referă la pericolul sufletului şi la slăbiciunea lui, iar un altul la posibilitatea lui după har. Asemenea este şi smerenia înălţătoare, adică cineva se smereşte şi Dumnezeu îl ridică. Asemenea este şi plânsul îmbucurător, adică cineva plânge, dar trăieşte o bucurie de alt fel. Asemenea este şi îndrăzneala fără de îndrăzneală, adică cineva îşi micşorează persoana şi privirea lui zăreşte Persoana lui Dumnezeu. Cuvântul evanghelic şi patristic exprimă foarte adesea taina întâlnirii omului cu Dumnezeu prin asemenea apoziţii sfinte şi binecuvântate.

Am plecat de la anatomia sufletului, adică de la nivelele sale, am trecut la virtuţile corespunzătoare şi să încheiem acum cu faptul la care ne conduc ele, cu alte cuvinte, la ce stări pot aceste virtuţi să ne conducă.

Starea liniştii neliniştite. Liniştea neliniştită, care este, de fapt, o linişte faţă de diferite incitări, conduce la o stare în care cineva are două uşi închise spre exterior şi alte două uşi închise spre interior. Adică, are două uşi care nu se deschid spre exterior şi alte două uşi care nu se deschid spre interior. Care sunt aceste uşi?

Prima uşă, care nu se deschide spre exterior, trebuie să fie, în cazul asceţilor, uşa chiliei lor. Să stai înăuntru şi să nu ieşi afară, căci se spune la Pateric: loc ai găsit, pe Dumnezeu L-ai găsit. Pentru noi, cei din lume, chilie este starea vieţii noastre. Aceasta nu trebuie să se deschidă spre exterior, adică nu se cuvine să dorim să schimbăm termenii şi condiţiile vieţii noastre, cele pe care Dumnezeu i-a stabilit pentru noi. Ne vom sfinţi în cadrul acestora. Eşti căsătorit, nu trebuie să încerci să trăieşti ca monah. Eşti monah, nu se cuvine ca mintea ta să fie la căsătorie. De obicei, noi nu procedăm aşa. Avem o nelinişte permanentă. Mai ales în epoca noastră, noi am obosit alergând la dreapta şi la stânga, să căutăm şi să fim căutaţi. Ne-am săturat să încercăm ceea ce este nou şi ciudat, ne-am săturat de ceea ce este material şi trecător. Mărturisim adesea că în adâncul sufletului nostru domneşte neîmplinirea.

Cea de a doua uşă, care nu trebuie să se deschidă spre exterior, este uşa gurii. Sfânt lucru este să rămână gura închisă, adică să cultivăm virtutea tăcerii. Spune Sfântul Isaac: iubeşte tăcerea mai mult decât toate! Aceasta te va conduce la vremea când se cuvine să taci şi la vremea în care trebuie să vorbeşti (Ecclesiastul 3: 7). Flecărelile, palavrele, bârfele, calomniile, minciunile, la ce îţi sunt necesare? Închide-ţi gura şi atunci vei aduce întregul tezaur al revelaţiei dumnezeieşti în interiorul sufletului tău.

Dar există şi două uşi care nu trebuie să se deschidă spre interior. Prima este cea a gândurilor. Punem în mintea noastră toate otrăvurile lumii, iar acestea ne îmbolnăvesc sufletul şi distrug viaţa noastră. În acest fel, nu sunt cultivate virtuțile tainice. Din contră, aşa sunt întărite împărăţiile păcatului în adâncurile sufletului nostru. Aşa este denaturată permanent, am spune, viaţa noastră. Uşa gândurilor trebuie să se deschidă doar spre exterior, ca să scoatem gândurile, nu să introducem gânduri contaminate şi cu ele să ne încărcăm mintea şi omul nostru interior.

Cea de a doua uşă, [care nu trebuie să se deschidă spre interior,] este uşa simţămintelor bolnăvicioase: să nu lăsăm să intre complexe de inferioritate, reproşuri, întristări, josnicii. Nu vă comportaţi bine faţă de mine. Stau, săraca de mine, singură şi mă lupt; m-aţi părăsit, eu fac totul pentru voi, iar voi aţi uitat să-mi spuneţi „La mulţi ani!” de ziua mea. Cu alte cuvinte, cele mai incredibile lucruri şi situaţii pe care poate cineva să şi le imagineze, care îngrămădesc simţăminte bolnăvicioase în sufletul nostru. Acestea, împreună cu gândurile bolnave, prind rădăcini în interiorul nostru şi nu se mai schimbă cu nimic. Iată de ce este înţelept ca cineva să-şi închidă uşile lui. Să vă imaginaţi că dispar din orizontul sufletului nostru cuvintele greşite [rostite] faţă de cele exterioare, simţămintele greşite faţă de cele interioare, gândurile greşite iarăşi către interior, dispoziţia greşită şi că domină în viaţa noastră doar parametrii pe care Dumnezeu i-a rânduit cu înţelepciune!

Dacă vom închide aceste uşi, sufletul nostru va deveni împărăţie a lui Dumnezeu. Înclinaţia noastră spre rău va înceta şi se va auzi în interiorul nostru chemarea lui Dumnezeu spre sfânta Sa voinţă.

Necredinţa credincioasă a propriei voinţe. Plecăm de la linişte şi mergem mai jos, adică la smerenia înălţătoare. Cel care cultivă smerenia înălţătoare, poate să ajungă la următoarea stare binecuvântată: la necredinţa credincioasă a propriei voinţe şi la îndoiala neîndoielnică a reuşitelor proprii. Ce vrea să însemne acest lucru? Înseamnă că ajungem la o stare în care nu credem că noi suntem mai presus de ceilalţi sau că reuşim ceva special, nici ceva important: pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem, suntem slugi netrebnice (Luca 17:10). Încetăm să avem păreri fixe, păreri care conduc la încăpăţânări şi expresii de îndărătnicie. Avem necredinţă credincioasă, altfel spus, consecventă, în propria voinţă. Avem îndoială neîndoielnică a propriilor reuşite, a celor numite reuşitele noastre, adică suntem liberi faţă de convingerea bolnăvicioasă de sine.

Sfântul Efrem ajunsese la o înălţime a reuşitelor duhovniceşti şi, cu toate acestea, descrie în rugăciunile sale personale, după cum spune el, drama sufletului său înăsprit. Este posibil acest lucru? Este! Deoarece el trăieşte în interiorul său nu măreţia reuşitei sale, ci măreţia harului lui Dumnezeu, care vine şi îl acoperă.

Lipsa de mânie şi lipsa de răutate. Să coborâm pe următoarea treaptă, unde este tendinţa şi aplecarea spre rău. Acolo am vorbit despre strădania fără străduinţă. Roadele acestei strădanii fără străduinţă sunt două virtuţi mari, cărora Sfântul Ioan Scărarul le consacră câte un capitol: lipsa de mânie şi lipsa de răutate. Cu alte cuvinte, să nu poţi simţi ceva rău faţă de aproapele tău, nici chiar faţă de cel mai rău om sau cel mai mare duşman al tău. Să nu te poţi mânia, înfuria, revolta nici pentru cea mai mare piedică, nici pentru cea mai rea nedreptate pe care ar putea cineva să ţi-o provoace. Această stare este o stare de sfinţenie, este o stare de har special pe care Dumnezeu o dă, iar Sfinţii Bisericii noastre o descriu.

Bucuria fricii lui Dumnezeu. La următorul nivel se află frica noastră. Acolo am vorbit despre eroism, lipsa de frică, îndrăzneală, care, însă, sunt caracterizate de discernământ şi cumpătare. Rezultatul este acolo îmbrăţişarea şi bucuria fricii lui Dumnezeu. Începutul înţelepciunii este frica de Domnul (Paremii 1: 7). Să te temi de Dumnezeu şi sufletul tău să se umple. Nu să tremuri, nu să te temi aşa cum a făcut Adam, când a auzit glasul Său (Facere 3: 10), ci sufletul tău să se bucure de respectul sfânt al prezenţei în faţa lui Dumnezeu. M-am bucurat întru frica Ta şi am fost îmbrăţişat întru teama Ta. Prin teamă se înţelege respect, cuviinţă, simţirea prezenţei dumnezeieşti în analogie cu micimea omului.

Foamea de bună voie după tristeţile fără de voie. Şi ajungem, într-un final, la nivelul interior al tristeţii. Am spus că în adâncul interiorului nostru există o tristeţe, care ne înfrânează, ne apasă, ne împiedică să ne bucurăm, iar noi putem să ne vindecăm de această tristeţe prin plânsul îmbucurător. Roadele plânsului îmbucurător sunt, ascultaţi cuvintele, nu sunt ale mele, foamea de bună voie după tristeţile fără de voie, pe de o parte, iar pe de altă parte, setea după necinstiri. O stare uimitoare, pe care o trăiesc anumiţi oameni sfinţiţi, îmbăiaţi în harul lui Dumnezeu! Tristeţea fără de voie este cea care îţi produce, ca om, o repulsie firească, dar, recunoscându-i folosul, tânjeşti să o întâlneşti, deoarece prin intermediul ei, când Dumnezeu o va îngădui, poţi să întrezăreşti binecuvântarea şi mâna Sa, într-un mod deja foarte clar. Acest fapt i-a condus pe Sfinţi la asceză.

Când cineva merge într-o peşteră, în adâncul pustiului, şi le lasă pe toate, atunci el alege de bună voie, cu propria sa voinţă, tristeţile fără de voie. Sau când el acceptă, acest lucru fiind chiar mai dificil, dispreţul, nedreptatea, dezonoarea, calomnia, pe care i le aduc cei din jurul său, atunci toate acestea nasc sfinţenia. De ce Sfântul Nectarie a fost Sfânt? Mai ales deoarece a fost calomniat. El, fiind atât de curat, a fost prezentat ca murdar. La fel a fost şi în cazul Sfântului Ioan Gură de Aur. Veţi vedea în spatele fiecărui Sfânt o calomnie adresată de alţii, un dispreţ, o prigoană, o nedreptate, pe care el o acceptă cu bucurie. Fericiţi veţi fi când vă vor ocări pe voi şi vă vor prigoni (Matei 5:11). Într-adevăr, aceasta este o stare duhovnicească autentică!

Sunt foarte înalte înţelesurile de astăzi pe care vi le-am prezentat! Cele mai multe sunt luate din experienţa şi bibliografia neptică şi monahală. Destule [dintre ele] sunt departe de propria noastră realitate, destule sunt grele pentru a putea să reprezinte şi propria noastră experienţă. Intuiesc ceea ce mărturisiţi în interiorul vostru: nu sunt acestea pentru noi. Şi aveţi dreptate. Însă, de ce spunem aceste cuvinte? Le grăim pentru că acestea nu se dobândesc, ci se dau, se dăruiesc. Deoarece acestea, în timp ce nu pot să fie o experienţă de aşteptat, ele pot să reprezinte o axă de gândire şi indicator de cale. Este atât de folositor să ştim că acestea există ca stări şi binecuvântări reale, care descriu starea după har şi sfinţenia ce este vie şi prezentă întru totul în Biserica noastră. Noi facem ceea ce putem. Ne străduim fără de strădanie. Ne luptăm cu toată buna noastră dispoziţie. Adunăm întreaga noastră disponibilitate şi o concentrăm în aşteptarea harului şi a binecuvântării lui Dumnezeu. Ne rugăm Sfinţilor noştri şi îi privim oarecum copilăreşte: îi invidiem pentru darurile pe care iubirea lui Dumnezeu le-a dat, ca răspuns la marea lor disponibilitate şi marea lor iubire faţă de El.

Toată această stare este descrisă de către Sfinţii noştri ca cer pământesc, cu alte cuvinte, ca cerul şi Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Altă dată, probabil, vom vorbi şi despre o altă stare. Aceea este numită învierea sufletului înainte de învierea cea de obşte, şi anume, cum poate sufletul să trăiască împărăţia lui Dumnezeu înainte de sfârşitul veacurilor; înainte de a-şi închide ochii în această lume, să îi aibă deja deschişi în cealaltă lume.

Ce binecuvântare este ca să trăiască cineva această comuniune cu Dumnezeu! Fie şi ca dorinţă. Dacă se va petrece acest lucru, atunci, trăind Marele Post, va avea bucuria Învierii Domnului întru el. Şi când va ajunge să spună Hristos a înviat!, atunci el va îmbrăţişa, va smulge, propriu-zis, binecuvântarea şi harul lui Dumnezeu, care sunt oferite din abundenţă de [Sfintele] Paşti. Această binecuvântare şi har urez ca noi toţi, fără excepţie, să le trăim la [Sfintele] Paşti din anul acesta, într-un anumit mod, într-o oarecare măsură, astfel încât să reuşim să-L slăvim pe Dumnezeu din adâncul sufletului nostru; iar [urarea] Hristos a înviat!, pe care o vom spune aici, în această lume, în aceste zile, să se audă veşnic în cer.

(† Nicolae, Mitropolit de Mesoghéia şi Lavreótica, De la lumea vieții cotidiene la adevărul veșniciei, Editura Egumenita, 2016)


Categorii

Duminica Sfantului Ioan Scararul, Mitropolitul Nicolae din Messogia si Lavreotiki, Razboiul nevazut, Sfantul Ioan Scararul

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate