Sfantul Ioan Scararul despre PLANSUL DE-BUCURIE-FACATOR

10-04-2016 Sublinieri

icoana-scara-virtutilor-6

 Va recomandam si:

***

metanoia lacrima

Despre plînsul de-bucurie-făcător

(fragment)

1) Plînsul după Dumnezeu este o tristeţe a sufletu­lui, o simţire a inimii îndurerate care caută pururea nebuneşte pe Cel după care însetează; iar neajungîndu-L, Il urmăreşte cu osteneală şi se tînguieşte cu du­rere, alergînd după El.

2) Sau: Plînsul este un ac de aur al sufletului scă­pat de orice ţintuire şi alipire şi înfipt de tristeţea cu­vioasă în lucrarea de cercetare a inimii313.

3) Străpungerea este un chin neîncetat al conştiin­ţei, care pricinuieşte împrospătarea focului inimii, prin mărturisirea făcută în minte.

4) Mărturisirea (în minte) este uitarea firii, cînd din pricina ei cineva a uitat să mănînce pîinea lui314.

5) Pocăinţa este lipsirea neîntristată de toată mîngîierea trupească315.

6) Celor ce înaintează încă în acest plîns fericit, înfrînarea şi tăcerea buzelor li s-a făcut o însuşire. Iar celor ce au înfăptuit înaintarea, li s-a făcut o asemenea însuşire nemînierea şi neţinerea minte a răului. În sfîrşit, celor desăvîrşiţi li s-a făcut o însuşire smerita cugetare, setea de necinstiri, foamea de bună voie, de necazuri, neosîndirea celor ce păcătuiesc, împreună-pătimirea mai presus de putere316. Cei dintîi se fac primiţi; cei de al doilea, vrednici de laudă; iar cei ce flămînzesc după necazuri şi însetează după necinstiri sînt fericiţi; căci ei se vor sătura de o hrană de care nu se vor sătura317.

filosofia_lacrimilor_plans7)  Cînd ai ajuns la plîns, ţine-l cu toată tăria. Căci înainte de a se îmbiba în tine318, uşor ţi se răpeşte. Şi e topit ca ceara de tulburări, de griji trupeşti, de plă­ceri şi mai ales de multa vorbărie şi de glume uşuratece318 bis.

8)  Deşi cuvîntul e îndrăzneţ, izvorul lacrimilor după botez e mai mare decît botezul319. Deoarece ace­la ne curăţeşte de păcatele noastre de mai înainte. Iar acesta, de cele de după aceea. Şi primindu-l pe acela toţi ca copii, ne-am întinat după aceea; prin acesta însă l-am curăţit şi pe acela320. Dacă acesta nu s-ar fi dăruit de Dumnezeu oamenilor din iubire de oameni, cu adevărat rari ar fi cei ce se mîntuiesc321.

9)  Suspinele şi întristarea strigă către Domnul. La­crimile din frică, mijlocesc. Iar cele ale prea sfintei iubiri ne arată că rugăciunea noastră a fost primită.

10)  Dacă nimic nu însoţeşte smerita cugetare ca plînsul322, nimic nu i se împotriveşte acesteia ca rîsul323.

11)  De ai ajuns la fericita tristeţe bucuroasă324 a străpungerii cuvioase, ţine-o; şi nu te vei odihni de lucrarea din ea, pînă ce nu te vei ridica din cele de aici şi nu te vei înfăţişa curat lui Hristos.

12)  Să nu încetezi să-ţi închipuieşti mereu în tine şi să cercetezi adîncul (abisul) focului veşnic şi pe slujitorii nemiloşi, pe judecătorul neîndurat şi neiertă­tor, prăpastia nemărginită a văpăii celei de sub pămînt şi coborîşurile strîmtorate ale locurilor şi hăurilor subpămîntene şi înfricoşătoare şi chipurile tuturor acestora325. Aceasta pentru ca lăbărţarea aflătoare în sufletul nostru să fie strînsă prin cutremurare şi aces­ta să se unească cu curăţia nestricăcioasă, primind ară­tarea focului tot mai scînteietor al plînsului326.

13)  Stăruie, plin de cutremur, în cererea rugăciu­nii, stînd în faţa Judecătorului ca un vinovat, ca sâ stingi cu înfăţişarea din afară şi cu starea dinăuntru mînia Dreptului Judecător. Căci nu poate să treacă cu vederea sufletul văduvit, care stă plin de durere în faţa Lui şi dăruieşte osteneli celui neostenit327. Celui ce a cîştigat lacrima sufletului, tot locul îi este potrivit pentru rugăciune.

14)  Precum comoara ascunsă e mai de nejefuit decît cea arătată în piaţă, aşa să înţelegem şi cele spuse înainte.

15)  Nu fi ca cei ce îngroapă morţii, care aci îi pling pe aceia, aci se îmbată pentru ei, ci fii ca cei legaţi în fiare şi biciuţi în fiecare ceas, de călăi.

16)  Cel ce odată plînge, altă dată se desfată şi rîde, e asemenea celui ce aruncă în cîinele iubirii de plăcere cu pîine 328; care se preface că-l alungă, dar în fapt îl îndeamnă să stea lîngă el.

17)  Adună-ţi mintea, nu iubi să fii văzut; fii ieşit spre inima ta. Căci dracii se tem de adunarea minţii, cum se tem hoţii de cîini329.

18)  Nu sîntem chemaţi, o, prieteni, aici la nuntă 330. Deci, Cel ce ne-a chemat pe noi aici ne-a chemat negreşit, să ne plîngem pentru păcatele noastre.

19)  Unii, cînd varsă lacrimi se silesc, în vremea aceea fericită, în chip nepotrivit, să nu cugete la ni­mic. Ei nu socotesc că lacrima fără înţeles e proprie firii necuvîntătoare şi nu celei cuvîntătoare331. Lacrima e fiica gîndului. Iar tatăl gîndului e mintea raţio­nală332.

20)  Să-ţi fie întinderea în pat chip al zăcerii tale în mormînt şi vei dormi mai puţin. Desfătarea de la masă să-ţi aducă aminte că vei fi hrană dureroasei desfătări a viermilor şi te vei desfăta mai puţin. Nici cînd te îm­părtăşeşti de băutura apei, să nu uiţi de setea din vă­paia aceea (veşnică) şi negreşit vei sili firea (la cum­pătare). Iar cînd suferim necinstirea cinstită şi ocara şi cearta întîistătătorului, să ne gîndim la înfricoşata hotărîre a Judecătorului şi vom junghia întristarea şi amărăciunea fără judecată adunată în noi, cu blîndeţea şi răbdarea, ca şi cu un cuţit cu două tăişuri333.

21)  Cu timpul scade marea, zice Iov (Iov 14, 11) şi cu timpul şi prin răbdare se nasc şi se desăvîrşesc cele spuse în noi.

23)  Aducerea aminte de focul veşnic să se culce în fiecare seară şi să se scoale cu tine şi nu te va stăpîni pe tine trîndăvia în timpul cîntării.

24)  Să te îndemne la plîns chiar şi haina ta. Că toţi cei ce plîng pe morţi se îmbracă în negru. Dacă deci nu poţi plînge, plîngi pentru aceasta. Iar de plîngi, tînguieşte-te şi mai mult pentru faptul că de pe treapta minţii te-ai coborît la cea ostenitoare prin greşelile tale334.

25)  Bunul şi dreptul nostru Judecător va ţine sea­ma negreşit, ca în toate celelalte, şi în privinţa lacri­milor, de puterea firii. Căci am văzut picături mici ca de sînge, vărsate cu durere; şi am văzut curgînd iz­voare fără durere. Eu judec pe cei ce se ostenesc, mai mult după durerea lor şi nu după lacrimă. Şi cred că şi Dumnezeu.

26)  Nu se potriveşte cuvîntarea de Dumnezeu (teo­logia) cu cei ce plîng. Căci ea risipeşte plînsul lor. Cuvântătorul de Dumnezeu se aseamănă celui ce sade pe scaun ca un învăţător. Iar cel ce plînge, celui ce sade în gunoi şi în sac. Aceasta este, cum socotesc, ceea ce a spus şi David cînd plîngea răspunzînd celor ce-l în­trebau, măcar că a fost şi înţelept şi învăţător: «Cum vom cînta cîntare Domnului în pămînt străin», adică in pămîntul împătimirii? (Ps. 136,4).

27)  Şi în zidire şi în străpungere este ceva care se mişcă de la sine şi ceva care e mişcat de altceva335. Cînd sufletul, chiar dacă nu ne sîrguim, sau nu între­prindem ceva, lăcrimează şi se umezeşte şi se îmblînzeşte, să alergăm. Căci Domnul a venit nechemat, aducîndu-ne buretele întristării de-Dumnezeu-iubitoare336 şi apa de împrospătare a lacrimilor de-Dumnezeu-cinstitoare, spre ştergerea greşalelor scrise în suflet ca pe o hîrtie337. Păzeşte-o pe aceasta ca pe lumina ochilor pînă ce se va retrage. Căci mare este puterea străpungerii acesteia, mai mare decît puterea celei ce vine din sîrguinţa şi cugetarea noastră338.

28) Nu ajunge la frumuseţea (desăvîrşirea) plînsului cel ce plînge cînd voieşte, ci cel ce plînge pentru că se află în cele ce voieşte. Dar nici acesta nu se află în acelea cînd voieşte ceea ce voieşte el, ci cînd voieşte cum voieşte Dumnezeu339.

29)  De multe ori în plînsul cel după Dumnezeu se amestecă lacrima fără har a slavei deşarte. Iar aceasta o vom cunoaşte în chip probat şi cu bună credincioşie cînd ne vom vedea plîngînd cu vicleşug.

30)  Străpungerea adevărată este durerea neîmprăş­tiată a sufletului care nu-şi dă nici o mîngîiere, ci îşi închipuie în fiecare ceas desfacerea (moartea) şi aş­teaptă ca pe o apă răcoritoare mîngîierea lui Dumne­zeu, care mîngîie pe călugării smeriţi340.

31)  Cei ce au dobîndit plînsul întru simţirea inimii, şi-au urît însăşi viaţa lor, ca una ce e plină de osteneală şi pricinuitoare de lacrimi şi de dureri. Iar de la trupul lor s-au întors ca de la un duşman340 bis.

32) Cînd vedem în cei ce par să plîngă după Dum­nezeu mînie şi mîndrie, să socotim lacrimile lor protivnice (lui Dumnezeu) «Căci ce părtăşie are, zice, întunerecul cu lumina (II Cor. 6, 15).

33) Rodul străpungerii mincinoase este închipuirea de sine; iar al celei adevărate e mîngîierea. Precum focul topeşte trestia, aşa lacrima topeşte toată întinăciunea văzută şi gîndită.

34)  Cuvîntul despre lacrimi la mulţi părinţi e întunecos şi se spune că e anevoie de aflat în cei începători. Căci se spune că acestea se nasc din multe şi felurite pricini: din fire, de la Dumnezeu, dintr-un necaz protivnic, din lăudare, din slavă deşartă, din curvie, din dragoste, din aducere aminte de moarte şi din alte multe.

35)  Din toate acestea deprinzînd virtuţile cu frica lui Dumnezeu, să ne cîştigăm lacrimile curate şi ne-viclene ale desfacerii (morţii) noastre. Căci în ele nu este închipuire de sine, sau furare (a gîndului smerit), ci mai degrabă curăţire şi înaintare în dragostea de Dumnezeu, spălare de păcate şi nepătimire.

36)  Nu-i de mirare că unii din cei ce plîng încep de la lacrimile bune şi sfîrşesc la cele rele. Dar cu adevărat vrednic de laudă e cel ce schimbă lacrimile ce încep din porniri contrare sau fireşti, în lacrimi duhovniceşti. Această lucrare o cunosc lămurit cei aplecaţi spre slava deşartă.

37)  Nu crede izvoarelor tale (de lacrimi) înainte de curăţirea desăvîrşită. Căci nu are crezare vinul stors de curînd din teascuri. Nu se va împotrivi nimeni celui ce zice că toate cele după Dumnezeu sînt foarte folositoare. Dar care e folosul ce ne vine din ele, vom cunoaşte în ceasul ieşirii (al morţii).

38)  Cel ce călătoreşte în plînsul neîncetat după Dumnezeu nu încetează a prăznui în fiecare zi. Dar cel ce e într-o neîncetată sărbătoare cu trupul va fi luat în primire de plînsul veşnic341.

[…]

——————————————————————————————————————————————————-

NOTE:

  1. Plînsul este acul sufletului care nu mai ţine sufletul cusut de nimic din cele ale lumii, ci e înfipt în privirea inimii ţinînd sufletul însuşi în această lucrare si cosîndu-l oarecum de viata veşnică. Ca ac, prici­nuieşte durerea inimii, o face simţitoare, o face să-şi deschidă cutele ei şi păcatele din ea conştiinţei care o cercetează şi să sufere pentru păca­tele ce şi le descoperă prin aceasta.
  2. Plînsul sau străpungerea inimii e o mărturisire a păcatelor făcută de minte lui Dumnezeu, un dialog nevăzut, neîncetat şi îndurerat, în care sufletul îşi recunoaşte necontenit păcatele în faţa lui Dumnezeu si cere iertare pentru ele. Sufletul e atît de concentrat în această mărtu­risire îndurerată, că uită să mănînce, biruind trebuinţele firii.
  3. Tristeţea sufletului e aşa de mare, că cel ce o trăieşte nu mai simte tristeţea pentru lipsa mîngîierilor sau plăcerilor trupeşti.
  4. Ed. 1970: «Compătimire numeşte arderea pentru cei ce păcă­tuiesc, după cuvîntul: «Cine se va sminti şi eu să nu ard?» (II Cor. 11, 29). Ea înseamnă a-şi face cineva proprii greutăţile şi nenorocirile străine; sau a nu dispretui cu gîndul pe cei ce suferă, înălţîndu-se împotriva lor».

P.G. «Mulţi, amăgiţi fiind de acest cuvînt, arată o compătimire cuve­nită tuturor celor ce păcătuiesc spre a crede celor ce nu se cuvine. Alta este împreună-pătimirea peste putere de care se vorbeşte aci. Căci împreună-pătimire numim plînsul ivit în suflet şi arătat pentru cel iubit, uneori chiar fără ca acela să fie vrednic. Căci cineva se îngrijeşte cu compătimire de cel iubit, ca nici să nu nedreptăţească, nici să fie nedrep­tăţit. Iar «peste putere» înseamnă a-şi pune cineva sufletul său pentru mîntuirea prietenului, dar nu spre pierderea lui. Căci nu poate scăpa de păcat cel ce a păcătuit, decît printr-o pocăinţă potrivită cu greşala». Deci nu e o compătimire folositoare aceea care-l scapă pe cel ce a greşit de greutăţile pocăinţei. «Peste putere» însearnnă că cel înduhovnicit trăieşte şi aci în ambianţa unei infinităţi; nu poate ajunge la hotarul împreună-pătimirii cu celălalt, dar se ridică în ea tot mai mult peste puterile lui mărginite, din puterea lui Dumnezeu.

  1. E o hrană care-i mulţumeşte mai mult decît oricare alta, dar nu-i plictiseşte, deşi se vor împărtăşi de ea neîncetat. Ei o doresc mereu şi voiesc să aibă tot mai mult din ea.
  2. Înainte de a ţi se face o calitate a firii, de a cîştiga întreaga ta fiinţă calitatea plînsului, care nu e decît dorul intens după viaţa în Dumnezeu.
  3. 318 bis. Scolia lui Teodor al Edesei: «Alungă departe de la tine duhul mult vorbitor. Căci în el sînt ascunse toate patimile cele rele. Din el e minciuna, din el, îndrăzneala; dintr-o parte e gluma uşuratecă, din alta rîsul, calomnia, bîrîirea, răutatea, vorba prostească şi, scurt vorbind, ceea ce s-a spus : «Din multa vorbire nu va lipsi păcatul» (Pilde 10, 19). Iar bărbatul tăcut este scaunul simţirii şi Domnul a spus că vom da socoteală pentru orice cuvînt deşert (Mt. 12, 36).
  1. «A spus că izvorul lacrimilor e mai mare,, în loc să spună că e mai bun în comparaţie cu Botezul, pentru că se lucrează şi de către noi. Dar nu l-a opus Botezului. Faţă de noi e mai bun, pentru că el ne şi curăţeşte şi ne şi fereşte de păcat de mai înainte. In raport cu prea sfîntul Botez nu e însă nici măcar egal, cu atît mai puţin mai mare».
  2. «Ne naştem de trei ori în viaţă. Dintre acestea cea dintîi (naştere) e din pîntece, iar celelalte două ne urcă de la pămînt la cer: una e prin Sfîntul Botez, pe care o numim şi naştere din nou, iar cealaltă e din pocăinţă».
  3. «Fără Botez nu s-ar mîntui nimeni; fără lacrimile pocăinţei «ar fi rari cei ce se mîntuiesc».
  4. «Smerita cugetare este rugăciunea necontenită cu lacrimi şi cu durere. Căci aceasta chemînd pe Dumnezeu pururea în ajutor, nu lasă pe om să se încreadă nebuneşte în puterea şi înţelepciunea sa, nici să se înalţe faţă de alţii. Căci acestea sînt boli cumplite ale patimii mîndriei».
  5. «A Marelui Vasile : «A se sparge cineva de rîsul necumpătat şi nestăpînit e semn că nu-şi strînge încă moleşala umflată a sufletului cu o gîndire aspră. Nu e necuviincios a-şi arăta cineva răspîndirea luminii sufletului într-un zîmbet, după cuvîntul: «Inima veselindu-se înfloreşte faţa» (Prov. 15, 13). Dar a hohoti cu glas şi a fierbe cu trupul nu e pro­priu celui ce-şi stăpîneşte sufletul, nici celui ce şi-l înfrînează. Cu­vîntul e întărit de prea înţeleptul Solomon, care a zis : «Nebunul ridică glasul, în rîsul lui, dar bărbatul înţelept de-abia zîmbeşte liniştit» (Eccl. 21, 23)».
  6. Ed. 1970: «Bine a unit cuvintele opuse: Căci în tristeţea după Dumnezeu se ascunde bucuria veşnică a nepătimirii».
  7. Toate acestea ascund în ele nişte înţelesuri spirituale sau şi spirituale. Aceste coborîşuri şi hăuri subpămîntene sînt poate nişte coborîşuri şi prăpăstii haotice ale unor străfunduri aproape subcreaţionale, sau ale unor stări în care creaţiunea e redusă în trepte gradate la o diminuare a existenţei, ajungînd aproape de caracterul de umbre ale existenţei. Sînt trepte de umbră care chinuiesc tocmai prin această împătimire extremă de o creaţiune lipsită de izvorul existenţei sale care este Dumnezeu. Aceasta e şi o permanentizare a unei stări de suflet lăbăr­ţată, lipsită de intensitatea trăirii în plinătatea vieţii.
  8. Plînsul, fie că e al pocăinţei, fie că e al iubirii de Dumnezeu, e un plîns fierbinte, un plîns de foc, care, însoţit de smerita cugetare, dovedeşte pe de o parte în mod paradoxal o intensitate a existenţei, pe de alta are lumina clară a măreţiei lui Dumnezeu cuprinsă în cel ce plînge. Această lumină scînteiază tot mai mult şi-şi arată strălucirea şi pe faţă. Această lumină face ca plînsul să fie însoţit de bucurie.
  9. Sufletul, în greceşte este de genul feminin (…). Sufletul ce se pocăieşte, cere neîncetat iertare Judecătorului, cum cere văduva din Evanghelie (Le. 18, 3). El nu se osteneşte cerînd necontenit iertare de la Cel ce nu Se osteneşte (nu se plictiseşte) de a-l auzi. Lui Dumnezeu îi face plăcere ca acest dialog de intensă simţire a sufletului cu El să dureze neîncetat. Starea dinăuntru a sufletului ce se pocăieşte este «sta­rea de rugăciune, luarea aminte cu evlavie, cu străpungere şi cu durere, însoţită de mărturisirea greşalelor, făcută cu suspine negrăite». Alta: «Dar nu poate sufletul legat să alerge, nici mintea robită patimilor să vadă locul rugăciunii duhovniceşti. Căci e atrasă şi purtată de înţelesuri pătimaşe şi nu stă neclintită». De aceea nu se poate adînci în infinitatea dumnezeiască. Alta a lui Marcu: «Rugăciunea este lepădarea gîndurilor (a înţelesurilor)».
  10. «Inima iubitoare de plăcere este temniţă şi lanţ în vremea ie­şirii (a morţii). Iar cea iubitoare de durere, este uşă deschisă». Inima iubitoare de durere s-a dezlegat de cele ale lumii, căci acestea nu-i mai fac plăcere. Şi s-a deschis orizontul ceresc al celor duhovniceşti, după care a năzuit cu durere. Alta: «Din iubirea de plăcere vine negrija, din negrijă, uitarea». Alta, a lui Isaac : «Priveşte şi scrie aceasta în inima ta: iubirea de plăcere şi iubirea odihnei sînt pricinile părăsirii (din partea lui Dumnezeu)».
  11. Fii aplecat (sau fii în extaz) spre inima ta, uitînd de toate şi privind numai spre ea, de e întinată, sau curată, de nu mai ai în ea urmă de păcate, pentru care trebuie să-ţi ceri iertare, sau de poţi vedea prin curăţia ei transparentă pe Dumnezeu. Dracii se tem de mintea adu­nată în inimă, pentru că prin inimă vedem atunci pe Dumnezeu şi trăim; legătura cu El, de care inima e lipită atît de tare că nu mai poate fi furată de ei.
  12. E vorba de nunta, sau de ospăţul veacului viitor (Mt. 22).
  13. «Unii, zice, vărsînd lacrimi în vremea rugăciunii, fie din gîndul la păcate, fie la pomenirea morţii, fie la altceva, se silesc pe ei în chip nepotrivit sau prosteşte să alunge gîndul de la care au pornit să plîngă. Grăbindu-se, socotesc să agonisească plînsul fără întristare, pentru slava deşartă, nu înţeleg că e propriu firii neraţionale să nu ştie pentru ce plînge, pe cînd al celei raţionale e să cunoască pricina. De aceea, ca unii ce lucrează rar, sînt ocărîţi şi mustraţi de părintele». Afirmînd tre­buinţa de a însoţi plînsul cu gîndul la ceva, Scărarul nu se contrazice cu afirmarea din alte locuri, că plînsul trebuie să fie însoţit de rugă­ciunea fără gînduri. E vorba acolo de gîndurlle pătimaşe (Nota la Cuv. VII, cap. 13). Cel ce se roagă şi plînge trebuie să se gîndească la păcatele sale şi să ceară iertare pentru ele. Omul avînd raţiune, nu poate tace nimic fără să gîndească. Dar gîndul pricinuieşte simţirea, şi vice­versa, simţirea dă putere de pătrundere gîndului şi de trăire intensă la ceea ce se gîndeşte. Omul vorbeşte cu Dumnezeu şi prin plîns, pentru că spune cît de mult îl doare păcatul lipsirii de iubirea Lui.
  14. Mintea (…) e în greceşte de genul bărbătesc. Deci poate fi tată al lacrimii. Mintea nu e un organ de cunoaştere rece, ci de cu­noaştere a relaţiei noastre ca subiect cu Dumnezeu ca subiect suprem, de la care ne vine totul prin iubire şi cu celelalte subiecte, care e o cunoaştere însoţită de bucurie că ne aflăm în relaţie curată cu ele, sau de ruşine şi de tristeţe cînd nu sîntem curaţi.
  15. «Răspunde gîndurilor de întristare cu netinerea minte a răului, iar faţă de cele iubitoare de plăcere, fii cu duşmănie».
  16.  Să te îndemne la plîns chiar haina ta neagră, pe care o îm­bracă şi cei ce jelesc pe morţi. Plîngi, pentru că din lucrarea neosteni­toare a minţii ai coborît la osteneala slujirii trebuinţelor mereu sporite ale trupului din pricina păcatelor, care au accentuat în tine trebuinţele trupeşti, care au scos trupul din viaţa în duhul care-l sătura, lăsîndu-i puţine trebuinţe de cele trupeşti.
  17. Ed. 1970 : «In zidire, de sine mişcătoare e pronia lui Dumnezeu; iar mişcată de altceva e zidirea însăşi». In ce priveşte umilinţa (sau străpungerea inimii), uneori aceasta se mişcă de la sine, cînd nu între­prindem nimic pentru a o produce. În cazul din urmă o mişcăm noi. Cînd vine de la sine, Dumnezeu a venit şi lucrează în noi nechemat de noi, fără ca noi să ne fi silit să-L chemăm. De aceea, avem datoria să alergăm, adică să facem şi noi ceva. Dar efortul trebuie să ne fie mai mult ca să păzim străpungerea sau lacrimile ce ne-au venit. Căci sînt mai mari ca cele pricinuite de noi.
  18. Străpungerea face sufletul ca un burete moale şi umed, din care curge apa lacrimilor.
  19.  Apa lacrimilor care iese din suflet spală chiar murdăria păca­telor din suflet, aşa cum apa spală murdăria unei haine după ce o înmoaie.
  20. A arătat că pe lîngă străpungerea pe care o producem (o mişcăm) noi prin sîrguinţa şi gîndurile noastre, mai este şi cea care se mişcă de la sine, sau cea care e mişcată de Dumnezeu. Ea e mai mare decît cea produsă de puterile noastre.
  21. Numai în Dumnezeu se poate plînge cu plînsul curat. Dar în Dumnezeu nu poate plînge decît cel ce voieşte ceea ce voieşte Dum­nezeu. De aci încă se vede că întîlnirea cu Dumnezeu se înfăptuieşte în stare de plîns, de adîncă înduioşare. Plînsul e un dar al lui Dumnezeu, al întîlnirii cu iubirea Lui. Din nou se face vădit caracterul personal al lui Dumnezeu. Dumnezeu ne dă puterea să plîngem făcîndu-ne să simţim iubirea Lui faţă de noi. Întîlnirea cu Dumnezeu e o întîlnire pricinuitoare de o simţire pînă la lacrimi.

«Bine a deosebit Părintele acesta două feluri de plîns. E mai întîi plînsul celui ce plînge cînd voieşte şi plînsul pricinuit de cele pentru care voieşte cineva să plîngă. Căci se întîmplă ca cineva să voiască de multe ori să plîngă cînd e ocărît de cineva, sau înjurat sau păgubit. Plînsul acestuia nu e bun sau duhovnicesc, ci natural. Căci lacrimile acestea sînt ale inimii apăsate de necazul ocărîrii, cînd cineva nu poate să se apere de cel ce-l supără sau păgubeşte. Acelaşi lucru se întîmplă şi cînd plînge cineva pentru cele ce voieşte, ca pentru moartea unei rudenii, pentru reuşita aproapelui, sau pentru alte lucruri ale vieţii. Dar numai acel plîns l-a numit bun care se naşte cum voieşte Dumnezeu. Iar Dumnezeu voieşte ca cineva să plîngă pentru greşalele lui, pentru pomenirea morţii, pentru nedobîndirea împărăţiei Lui şi, simplu vorbind, pentru toate cele ce ţin de suflet. Numai acesta e plîns vrednic de laudă».

  1. «Precum ploaia intrînd în pămînt aduce plantelor o calitate po­trivită lor, dulce celor dulci, amară celor amare, aşa harul dăruieşte ini­milor credincioşilor în care pătrunde neschimbat, lucrările potrivit virtu­ţilor lor: celui ce flămînzeşte după Hristos, i se face hrană; celui ce însetează, băutură prea dulce; celui căruia îi e frig, haină, celui ostenit, odihnă, celui ce se roagă, nădejdea inimii şi celui ce plînge, mîngîiere».

340 bis. Şi-au urît viaţa lor, ameninţată mereu de păcate şi plină de durerile pămînteşti, dar nu viaţa în sine. Ei o caută pe cea schimbată la faţă în existenţa viitoare, iar în privinţa trupului, la fel.

341. «In chip abuziv numeşte sărbătoare nelucrarea, care e şi început de fapte rele. Dar călugării ce săvîrşesc lucrul lui Dumnezeu nu sînt niciodată în nelucrare. Căci însăşi convorbirea continuă cu Dumnezeu este pentru ei o sărbătoare, nu o nelucrare; e slujire neodihnită, care îi veseleşte după asemănarea îngerilor».

 scara-raiului-icoana-3

Legaturi:


Categorii

"Concentrate" duhovnicesti, Duminica Sfantului Ioan Scararul, Parintele Dumitru Staniloae, Pocainta, Razboiul nevazut, Sfantul Ioan Scararul

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

6 Commentarii la “Sfantul Ioan Scararul despre PLANSUL DE-BUCURIE-FACATOR

  1. Lacrimile pocaintei pentru neputintele si pacatele noastra se unesc cu lacrimile de durere ale Tatalui pentru fii rataciti. Sa plangem cu durere pentru durerea pe care I-o pricinuim Lui din cauza impietririi inimii si intunecimii noastre. Sa plangem pentru ca raspundem Iubirii cu spini si Blandetii cu fiere.
    Daca astazi a fost Duminica Sfantului Ioan Scararul, sa nu uitam ca miercuri se va citi Canonul Sfantului Andrei Criteanul, poate cea mai frumoasa rugaciune de pocainta din liturgica ortodoxa, un imn inchinat plansului mantuitor, pocaintei si intoarcerii ACASA.

  2. Pingback: PLÂNGÂNDU-NE CĂDEREA, LA PORŢILE RAIULUI… Ce înseamnă PĂCATUL și care este POCĂINŢA ADEVĂRATĂ? “Este nevoie să-şi tragă sufletul pentru început, să-şi revină din zilnica alergătură, să se strămute de la observarea contin
  3. Pingback: “În aceste zile, Biserica ne cheamă să aflăm chipul lui Dumnezeu din noi, adică ceea ce suntem cu adevărat, şi să-l scoatem la suprafaţă”– TREPTE SI BORNE DUHOVNICESTI PE SCARA VIRTUTILOR LAUNTRICE, de la Mitropolitul grec Nico
  4. Pingback: PS MACARIE, in conferinta de la Cluj, “Lacrimile pocaintei si sinceritatea inimii” (VIDEO): “Deseori NE AMAGIM SINGURI, refuzam sa primim harul lui Dumnezeu si NE DROGAM CU SUROGATE, iar toate aceste FALSE MANGAIERI atrofiaza in om nevoi
  5. Pingback: PS MACARIE, Episcopul Europei de Nord – CHEMARE STRAPUNGATOARE LA POCAINTA, la constientizarea gravitatii MANTUIRII si a IUBIRII INDURERATE A LUI HRISTOS: “Oare cat de trist este sa trecem nepasatori pe langa Hristos, lasandu-L astfel sa astep
  6. Pingback: “Răul meu ARE cine să-l poarte!” – PĂRINTELE HOLBEA despre ÎNȚELESUL ADEVĂRAT AL POCĂINȚEI ca “METANOIA”. Minunea transformării duhovnicești și a dezlegării păcatelor prin duhovnic (AUDIO, TEXT) | Cuvântul Ortod
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate