EDUCATIA CRESTIN-ORTODOXA (I) – Parinti si copii in lupta impotriva inclinatiilor rele si pentru a pune temeliile deprinderilor bune. CE METODE FOLOSIM?

(sursa icoanei: http://icoaneortodoxe.piatra-neamt-cultural.ro)

***

Lupta impotriva inclinaţiilor celor rele

Părinţii care se uită la copilul lor ca la o fiinţă nevinovată, intru care nu se află incă nici un rău, greşesc. Experienţa arată că un copil vine pe lume nu doar cu instincte bune, ci şi cu aplecări rele. Stiinţa crede că aceste insuşiri sunt ereditare, iar Biserica le socoteşte o consecinţă a păcatului strămoşesc, a firii umane căzute. Toţi oamenii se nasc cu o predispoziţie ereditară către rău. De aceea educaţia copilului trebuie să aibă vedere neapărat şi lupta cu aceste inclinaţii rele. Neinvăţându-l să se lupte cu ele, noi îl lăsăm neinarmat in lupta impotriva ispitelor. Când un copil este lăsat singur, oricât de dotat ar fi, oricâte daruri ar avea, toate aceste calităţi bune pot fi inăbuşite de inclinaţiile rele ce par la prima vedere mărunte. Este cunoscut că fiecare copil seamănă din punct de vedere fizic cu inaintaşii săi: unul seamănă cu tatăl, altul cu mama, iar altul cu bunica ori străbunicul. Odată cu moştenirea trupească ereditară, copilul primeşte şi trăsăturile morale ale inaintaşilor. Atât pe cele bune, cât şi pe cele rele. Iar insuşirile rele se dezvoltă şi se intăresc rapid, putând inăbuşi sămânţa cea bună.. In lumea vegetală, de pildă, buruienile sunt intotdeauna cele mai rezistente şi cele mai agresive plante dintre răsaduri. Ca să creştem ceva de folos in grădină trebuie să luptăm permanent impotriva buruienilor.

Supraveghind copilul nostru drag, putem constata incă de la naştere că in el incep să se arate o serie de trăsături negative: fie este obraznic, fie se infurie, fie face ceva intr-adins, deşi ştie că nu trebuie. Foarte devreme copiii incep să se lenevească, să viclenească, să inşele, să fie lacomi şi cruzi cu copii. La vârsta de cinci ani, în copii se pot observa deja calităţile viitoarei  lor personalităţi. Dacă părinţii nu-l  invaţa pe copil sa lupte cu relele inclinaţii, atunci ele se vor intări şi se vor transforma in patimi şi în vicii, cu care va fi foarte dificil mai târziu de luptat. Uneori, părinţii se plâng de copiii lor, spunând:

„De unde oare intru el o asemenea incăpăţânare, asemenea capricii, o asemenea inclinare către toate cele interzise? Căci nu vede nicăieri vreo pildă rea. Cine îl invaţă pe el toate acestea?”

Aici trebuie avut în vedere că pe copil nu trebuie să-l inveţe cineva răul: acesta este deja inrădăcinat in el. O mama, ingrijind de primul ei copil, spunea:

„In el se arată trăsăturile negative ale tatălui său.”

Din păcate, calităţile cele bune se dobândesc prin efort şi perseverenţă, iar cele rele, precum neghina, se dezvoltă de la sine. Tinerii părinţi sunt inclinaţi să privească aceste „buruieni” cu prea multă uşurinţă, dând vina pe vârsta copilului.

„Iată, să mai crească puţin – cred ei — şi atunci va inţelege singur că aceasta este rău şi se va indrepta.”

Gândind astfel, ei nu mai iau aminte la inclinatiile rele si nu-i invaţă să se lupte cu ele. Mai degrabă, ei inclina să satisfacă orice capriciu al copilului, acţionând după un cunoscut proverb: „Răsfaţă copilul ca să nu mai plângă.” Dar psihologia şi religia ne învaţă că orice manifestare a răului trebuie sa fie biruită chiar de la început, până ce nu se intăreşte. Dacă nu o supraveghem, atunci aceasta, prin repetiţie, devine obicei. Cu amar se vor căi apoi părinţii care, cu mângâieri ori iubire neinţeleaptă, nu l-au pedepsit pe copilul lor la timp. Mai târziu va fi dificil să se schimbe; copilul va creşte după voia sa, plin de incăpăţânare. Iată ce a scris in vremea sa vrednicul de pomenire Sfântul Ioan de Kronstadt:

„Părinţi şi educatori, cu toată purtarea de grijă feriţi-vă să le împliniţi copiilor capriciile. Altfel, copiii işi vor vătăma inima cu răutatea, pierzând sfânta dragoste, iar la vârsta maturităţii se vor plânge pentru faptul că in tinereţe s-au plecat către aceste capricii. Capriciul este embrionul unei pagube sufleteşti fără seamăn”.

Părinţii trebuie incă din cea mai fragedă vârstă să-şi educe copiii astfel, incât aceştia să-şi dea seama că există lucruri îngăduite şi lucruri neingăduite. Interdicţiile cele inţelepte şi pedepsele uşoare sunt de neapărată trebuinţă.

Fiţi incredinţaţi că şi cei mai mici copii inţeleg care sunt lucrurile îngăduite şi care sunt cele neingăduite. Inţelegând că lucrurile neîngăduite atrag asupra lui urmări neplăcute, copilul va fugi de toate cele neîngăduite. In acest fel veţi aşeza in el temelia cea bună pentru educaţia de mai târziu. Voia lui copilărească, abia incepând să se formeze, va fi gata pregătită către acele dreptare pe care în viaţă trebuie să le respecte.

Temeliile duhovniceşti ale educatiei

Copiii sunt prin firea lor blânzi, miloşi, lipsiţi de răutate şi sinceri. Aceste calităţi sunt insă slabe în ei, având nevoie de o permanentă cultivare. Pe măsură ce copilul creşte, părinţii trebuie să intărească in el o asemenea dispoziţie ori un asemenea simţământ care să lupte singur cu inclinaţiile cele rele şi care să susţină binele. Din fericire, in om este aşezată de Dumnezeu insuşirea de a-şi preţui propriile fapte. Aceasta este conştiinţa. Sarcina părinţilor este de a dezvolta in copil o conştiinţă sensibilă, de a-l indemna să asculte de glasul acesteia.Trebuie să se facă acest lucru, insă nu doar teoretic şi abstract, ci pe un  fundament religios: credinţa în Dumnezeu şi legătura noastră cu El. Fără un fundament religios, educaţia va fi şubredă şi instabilă.

Unii cred că noţiunile de Dumnezeu, de bine şi rău ş.a.m.d. sunt prea abstracte şi prea dificile pentru copil. Experienţa arată insă că la vârsta de trei-patru ani copilul este pe deplin capabil să acceadă la aceasta, prin reprezentări, dacă ele îi sunt propuse sub o formă vizuală, precum chipul icoanelor de deasupra patului sau semnul Crucii, precum şi prin cele mai simple rugăciuni. Sufletul curat al copilului se conectează la primele noţiuni religioase cu glasul conştiinţei lui şi astfel se consolidează in el o religiozitate simplă, dar completă. Pentru aceia  care se indoiesc de puterea religiozităţii ia copii vom spune următoarele: credinţa in Dumnezeu nu este o invenţie omenească, ci se naşte odată cu omul.

De aceea, a crede e necesar pentru fiecare om, neţinând seama de vârstă ori de dezvoltarea lui mentală. Să creadă, în Dumnezeu e cu putinţă celui mai simplu om, celui mai neinvăţat, dar şi unui mare savant. Fiecare credincios ajunge la Dumnezeu pe măsura insuşirilor sale pe măsură ce creşte  şi isi adânceşte inţelegerea sa de Dumnezeu. Nevoia de credinţă a sufletului omenesc permite dezvoltarea credinţei inca de la o vârstă fragedă şi desăvârşirea acesteia prin educaţie. Si ne putem minuna cât de uşor şi de profund primesc copiii credinţa în Dumnezeu si cât de binecuvântat ii influenţează  aceasta pe ei.

Credinţa în Dumnezeu nu ajută pe copil doar să se lupte cu inclinarile lui cele rele, ci ajută să-şi rezolve o serie de chestiuni care nu pot fi explicate în alt chip: binele şi răul, originea lumii, scopul vieţii etc. Cel mai important lucru este acesta: credinţa in Dumnezeu reprezintă cheia dezvoltării tuturor caliţilor pozitive la un copil: evlavia, dragostea, mila, ruşinea, părerea de rau şi dorinţa de a deveni mai bun.

Credinţa in Dumnezeu aşaza în mainile fiecărui părinte un instrument puternic pentru educaţie. Cand vorbim de Dumnezeu ca izvor al tuturor bunătăţilor şi ca Judecător al oamenilor, noi introducem in lumea interioara a copilului o reprezentare clară a binelui şi a răului. Si facem aceasta nu ca  pe o regulă strictă, ci prezentându-i copilului o Persoană Vie, inaintea Căreia toţi oamenii vor avea de dat răspuns. Această Fiinţă Supremă ne atrage pe noi către bine şi ne indepărtează de toată pierzarea. Astfel, copilul îşi insuşeşte noţiunea de păcat ca pe ceva ruşinos, de netrebuinţă şi ca pe ceva vrednic de pedeapsă. Trebuie avut in vedere că noţiunea de păcat nu este cu totul străină copilului, căci in firea sa deja se află simţămintele de vinovăţie, de ruşine, distincţia – incă neclară – intre bine şi rău. Reprezentarea creştină a lui Dumnezeu reda cu limpezime şi vigoare aceste simtăminte omeneşti profunde.

Conceptul de păcat deschide inaintea lui calea alegerii morale si simţul responsabilităţii în faţa lui Dumnezeu. Acum, copilul conştientizează că faptele sale cele rele incalcă nu doar cerinţele tatălui sau ale mamei, ci şi ordinea stabilită de Dumnezeu. Si pentru păcate el poate fi pedepsit nu doar de tatăl ori de mama sa, ci şi de către Părintele Ceresc. Tot astfel, orice bun duhovnicesc şi material el il primeşte nu din mâini omeneşti, ci de la insuşi  Domnul Dumnezeu. Sfânta Scriptură numeşte această stare duhovnicească „frică de Dumnezeu” şi invaţă că ea este inceputul inţelepciunii (v. Pilde 9, 10).

Astăzi, expresia „frică de Dumnezeu” pentru mulţi dintre noi este neinţeleasă şi pare chiar smintitoare. De aceea este nevoie ca ea să fie explicată. Din punct de vedere creştin „frica de Dumnezeu” nu este o frică „animalică”, pe care o incearcă fiarele inaintea forţelor dezlănţuite ale naturii. După Evanghelie, legătura noastră cu Dumnezeu trebuie să se manifeste printr-o dragoste de fii, iar dragostea adevărată nu trebuie să amărască pe cel iubit. De pildă, fiul cel bun ascultă de tatăl său nu de teama pedepsei, ci din dragoste către acesta, nedorind să-l intristeze. Tot astfel şi in creştinism se defineşte „frica de Dumnezeu”: in relaţie cu Dumnezeu-Tatăl, pe Care nu dorim să-L intristăm călcându-I poruncile. Astfel, „frica de Dumnezeu” ori simţământul adânc de evlavie înaintea lui Dumnezeu este o stare de spirit sănătoasă, pe care ar trebui să o aibă fiecare creştin.

Această dispoziţie nu are nimic in comun cu simţământul de frică animalică, care îi insoţeşte pe mulţi necredincioşi ce se tem de orice rău, de boală ori de moarte, din care ei s-ar putea salva. La cei credincioşi, dimpotrivă, aceasta este o conştientizare a responsabilităţii lor personale inaintea lui Dumnezeu. Adevărata educaţie religioasă trebuie să-i inducă copilului acest simţământ de la o vârstă fragedă.

 Factorii educatiei de acasă

După cum am subliniat şi mai inainte, copilul la o vârstă fragedă percepe totul prin simţămintele sale. Pe măsură ce creşte, e nevoie să se dezvolte intru el voinţa. Cum la o fragedă vârstă omul trăieşte in primul rând atras de simţurile şi dorinţele sale, mintea lui nefiind coaptă incă, nu trebuie să-l impovărăm pe copil atât de mult cu mulţime invăţături şi demonstraţii logice.

Educaţia in familie incepe cu obişnuirea copilului cu ascultarea. Cu cât mai devreme copilul este atras să implinească cele indicate de părinţi, cu atât mai uşor va fi cu educaţia lui de mai târziu. La inceput, educaţia se rezumă la interdicţii: nu fă aceasta, iată ai făcut aceasta şi nu e bine… insă copilul creşte şi e nevoie să-i prezentăm ceva pozitiv, să-l invăţăm, să-l educăm. Aici incepe greul. Ca să-i insufli copilului un comportament adecvat nu sunt de ajuns intotdeauna doar cuvintele. De obicei, aici ne ciocnim de incăpăţânarea copilului de a se supune, de o oarecare „opoziţie” din partea sa. Pentru a depăşi această stare, părinţii trebuie să recurgă uneori şi la metode ceva mai dure. Există două moduri de a acţiona eficient: unii părinţi foIosesc pedeapsa, in timp ce alţii recurg la mijloace religioase de acţiune, pedeapsa fizică desigur devenind uneori necesară; dar dacă aceasta este folosită adeseori ca un mijloc predominant în educaţie, ea va conduce la efecte contrare. In primul rând, copilul este pus să implinească ceva de nevoie, constrâns, şi nu învaţă să facă cele de trebuinţă sub un imbold lăuntric. In al doilea rând, dacă pedeapsa devine prea deasă, aceasta îl face pe copil răutăcios, retras, suspicios şi poate să lase trăsături adânci in caracterul lui.

Cea mai reuşită metodă de acţiune este educaţia religioasa. Părinţii aproape că nu au nevoie să recurgă la pedepse corporale atunci când ei îi insuflă copilului nu propria lor dreptate, ci ceea ce cere Domnul Dumnezeu. Mama credincioasă îl invată pe copil astfel:

„Nu face aceasta — lui Dumnezeu nu-I place… Aceasta nu se poate. Dumnezeu nu vrea să faci una ca asta”

ori:

„Dacă vei face aceasta, il superi pe Dumnezeu.”

Si dacă copilul a avut de suferit pentru neascultarea lui (a căzut ori s-a ars), atunci mama îi spune.

„Uite, vezi, e vina ta, că nu ai ascultat de Dumnezeu.”

Treptat, pas cu pas, părinţii pot să-i insufle copilului simţământul prezenţei lui Dumnezeu. Dacă copilul incepe să facă in taină ceva care nu se cuvine, atunci trebuie să i se spună:

„Tu nu ştii că Dumnezeu vede ceea ce faci aici când eu nu sunt?”

— şi i se arată copilului icoana din colţ. Când un copil, dorind să fure bomboane din bufet, intoarce mai intâi icoana cu faţa la perete „pentru ca Dumnezeu să nu-l vadă”, mama trebuie să-i explice acestuia că Dumnezeu se află pretutindeni şi vede tot. Nu doar cele oprite trebuiesc insuflate in numele lui Dumnezeu. Mai important e că, in lucrurile pozitive, micuţul va trebui să se intemeieze pe autoritatea dumnezeiască. E nevoie să i se explice copilului că îi ajută Dumnezeu in toate cele bune, că principala cale pentru primirea ajutorului lui Dumnezeu este rugăciunea. Copilul trebuie sa inţeleagă că făra ajutorul lui Dumnezeu nu poate realiza nimic. Astfel, copilul trebuie să fie învăţat să mulţumească lui Dumnezeu pentru toate câte are: pentru sănătate, pentru hrană, pentru impliniri, pentru lucrurile pe care el le primeşte. Tot astfel este nevoie să fie învăţat să se roage pentru părinţii săi.

O mare importanţă in educaţia copiilor este conştientizarea conceptului de Dumnezeu ca Tată Ceresc Care ne iubeşte şi Se ingrijeşte de noi. Când, de pilda,  copilul rămâne acasă singur ori printre străini, atunci mama sa îl linişteşte:

„Nu eşti singur. Dumnezeu este cu tine. El te apără mereu.”

Trebuie să se povestească copilului despre ingerul păzitor care îl insoţeşte, care ocroteşte şi astfel, treptat, copilui este invăţat să nu se mai teamă de intuneric şi de singurătate.

Nu mai puţin important pentru copil este să-i insuflăm dragostea de Dumnezeu — Izvorul tuturor bunătăţilor.Pentru ca aceste invăţătura să nu fie doar lucruri abstracte, e nevoie ca, impreună cu părinţii, copilul să, trăiască o viaţă imbisericită. E nevoie ca el să participe la Sfânta Liturghie, la biserică, să sărute icoanele, să aprindă lumânări inaintea icoanelor, să vadă reprezentări din Sfânta Scriptură şi ilustraţii sfinte, să participe la rugăciunea de acasă impreună cu ceilalţi, să bea agheasmă pe stomacul gol şi să se impărtăşească regulat. Acestea îl disciplinează pe copil, obişnuindu-l să urmeze anumite dreptare. Astfel, voia lui incepe să se supună voii lui Dumnezeu.

Copilul trebuie să vadă că viaţa Bisericii nu este doar o obligaţie exterioară pentru părinţi, ci un lucru profund, care le aduce bucurie — şi atunci el chiar va fi atras de aceasta; va fi bucuros să se trezească dimineaţa in ziua impărtăşirii, va fi atras să se inchine la icoane, va avea aplecare să inveţe rugăciuni. Se inţelege de la sine că, pe măsură ce copilul creşte, părinţii trebuie să inlocuiască cele din afară cu intărirea supunerii lăuntrice către Dumnezeu. Aceasta trebuie să se manifeste prin dreptate, smerenie, blândeţe, nerăutate, iubire de nevoinţă, perseverenţă, iertarea jignirilor aduse etc. Dacă la acestea adăugăm in familia creştină şi obişnuinţa respectării principalelor zile de post şi a praznicelor – atunci pentru copil vor fi create condiţii favorabile, care pot să indepărteze orice pedeapsă corporală.

Dacă comparăm această metodă de educaţie cu metoda pedepsei corporale ţinând cont de valorile acestei lumi, atunci vom vedea cât de des acolo se folosesc ţipetele, bătăile, plictisitoarele şi lungile cicăleli, care nu disciplinează nici simţurile, nici voinţa copilului şi care, pe de altă parte, ingăduie neinfrânata voie proprie şi trivialitatea. Toate acestea doar rănesc copilul. In aceasta constă diferenţa de abordare in educaţie; observăm copii din diferite familii care atât de rar se aseamănă unul cu celălalt, căci unii sunt drăguţi, increzători, sensibili la toate cele bune şi compătimitori, iar alţii sunt ursuzi, neîncrezători, cruzi şi neinfrânaţi in dorinţele lor. Cel mai adesea, educaţia lumească exterioară lipseşte pe copil chiar de cele mai scumpe şi inalte calităţi omeneşti. Ori chiar mai rău – atunci când educaţia religioasă este pur exterioară, bazată pe lungi şi plicticoase invăţături morale, „evlavioşii părinţi” pot să-l instrăineze pe copil de biserică. In orice metodă de educaţie, dar mai cu seamă in cea religioasă, cea mai mare influenţă o au nu doar cuvintele ori pedepsele, ci exemplul personal.

Comportamentul celor apropiaţi este cel care acţionează in fiecare zi şi în fiecare ceas asupra sufletului copilului. Copiii se confruntă cu două grupuri de oameni: cu cei ai casei şi cu ceilalţi – colegi de şcoală, vecini ori mai simplu cu „strada”. Se intâmplă foarte adesea ca familia sa dea copilului un bun exemplu, in vreme ce colegii săi, vecinii şi copiii de pe stradă să-l influenţeze cu lucruri rele. Iar părinţii doresc atunci să-i interzică copilului orice legătură cu cei din jur. Insă aceasta ar crea o ruptură artificială a copilului cu cei din jur şi l-ar lipsi pe el de pregătirea necesară pentru viaţă. Mai mult, „părinţii râvnitori” uită că cel mai important lucru pentru creştin este să inveţe să iubească pe toţi oamenii, căci aceştia sunt făpturi ale lui Dumnezeu. Pe de altă parte, este „negativ” din punctul de vedere al părinţilor faptul că doar în clasă copilul poate invăţa „dreptarul” prieteniei care să nu fie dăunătoare şi care să-l apere mai mult.

Pentru ca familia să aibă o influenţă hotărâtoare asupra copilului sunt necesare atât supravegherea lui neintreruptă din partea părinţilor, cât şi bunul exemplu personal. Iată calităţile pe care trebuie să le aibă părinţii pentru a-i putea da o educaţie aleasă: — dragoste către copil; — o relaţie corectă cu el; — urmărirea acţiunilor lui — „cum invaţă şi cum procedează el”. Inţelegând aceste uriaşe responsabilităţi, părinţii conştientizează tot mai mult datoria faţă de copiii lor. Este plăcut să observi cum o familie tânără incearcă să dea copilului un bun exemplu şi cum incepe ea insăşi să aibă legături mai strânse şi să se ocupe de autoeducaţie.

Se pare că nu doar părinţii işi cresc copiii, ci şi copiii au o influenţă binecuvântată asupra părinţilor lor. Este de dorit ca ambii părinţi să fie credincioşi şi să aparţină Bisericii Ortodoxe. In cazul in care e vorba de o căsătorie mixtă (un ortodox cu o ne-ortodoxă ori invers) este foarte important să se ajungă la o inţelegere (de preferinţă inainte de căsătorie), ca [pruncii] să fie botezaţi în Biserica Ortodoxă şi să fie crescuţi in duh ortodox. Diferenţele de păreri la părinţi in chestiunea credinţei şi mai cu seamă disputele asupra chestiunilor principiale in prezenţa copiilor creează o ruptură in sufletele acestora şi pot chiar să-i vatăme. Din păcate, în viaţa de zi cu zi, copilul creşte foarte adesea intr-o familie în care numai unul dintre părinţi este credincios. In aceste situaţii doar toleranţa reciprocă şi dragostea îl vor invăţa pe copil ca pe viitor să aibă răbdare şi dragoste către oamenii care nu impărtăşesc aceleaşi convingeri.

In prezenţa copiilor, in nici un caz părinţii nu trebuie să se critice unul pe celălalt ori să se injosească; in cele din urmă se va ajunge ca autoritatea ambilor părinţi să nu mai existe. In general, părinţii ar trebui să fie foarte atenţi în convorbirile cu copiii. Unii cred că cei mici nu inţeleg chiar totul. Copilul insă, chiar dacă nu inţelege cu mintea, dintr-un instinct lăuntric cuprinde acea convorbire, ceea ce îi oferă un impuls gândurilor sale rele. In acest chip se poate vătăma sufletul copilului ori se naşte din partea lui o serie de intrebări la care cu greu se poate răspunde. Este mai bine să nu se discute anumite teme cu copiii, să evităm să râdem de cineva de faţă cu ei, să nu ne arătăm nerespectuoşi către acel lucru care pentru copil este sfânt. De pildă, să nu-i criticăm pe profesori, pe preoţi etc.

“Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred in Mine — a spus Hristos –  mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării” (Mt. 18, 6).

 Corectarea

In unele ţări s-a răspândit teoria „educaţiei liberale” a copiilor, metodă care renunţă la constrângeri şi pedepse. In conformitate cu această teorie, copiii trebuie să se bucure singuri de libertate; să nu se amestece cineva in dezvoltarea personalităţii lor. Această metodă este recomandată şi in cazul copiilor de vârstă fragedă, la care nu sunt incă dezvoltate noţiunile de bine şi de rău, şi la care nu ar trebui urmărite nici faptele. Ne putem imagina cu uşurinţă câte greşeli şi primejdii se pot naşte din asemenea situaţii ce pot avea chiar şi cele mai tragice urmări, atât in plan fizic, cât şi în plan moral. Poate fi un credincios de acord cu aceste metode de educaţie? Bineinţeles că nu! Astfel, se dezvoltă o generaţie de oameni care se conduc  doar după interese egoiste, fără o conştientizare a responsabilităţii lor morale pentru propriile fapte. Gândindu-se doar la ei, astfel de oameni nu-şi infrânează capriciile, conştiinţa lor adoarme treptat, fiind lipsiţi de scrupule in alegerea mijloacelor pentru a-şi atinge obiectivele. Biserica ne invaţă că un copil incă de la o vârstă fragedă ar trebui să inceapă să deosebească cele de trebuinţă de cele de netrebuinţă. Părinţii au datoria de a indruma acţiunile copiilor lor, pregătindu-i pentru o viaţă independentă, iar pregătirea trebuie să inceapă cât se poate de devreme. La 10-12 ani este deja prea târziu pentru a corecta deficienţele educaţiei neatente din primii ani de viaţă ai copilului. Pentru a evalua importanţa constrângerilor in educaţie trebuie să luăm considerare următoarele aspecte:

1) voinţa copiilor este mult prea slabă pentru ca ei să poată pe deplin să-şi corecteze faptele;

2) copiii trebuie să se deprindă cu responsabilităţile, să împlinească cele prescrise;

3) constrângerile rezonabile şi moderate, ca şi pedepsele, îi deprind pe copii cu noţiunile morale şi cu obiceiurile bune.

In acest caz, pedeapsa nu trebuie să fie prea dură, adică corporală (şi noi trebuie să o evităm pe cât posibil), ci mai degrabă indirectă, dar nu mai puţin eficientă: privarea de dulciuri, lipsirea de jocurile obişnuite, refuzul vizitelor oaspeţilor şi alte asemenea „lucruri plăcute”, implinirea unor sarcini suplimentare etc. In cazurile în care cuvintele se arată neputincioase, trebuie să acţionăm mai mult asupra insuşirilor sensibile ale copilului:

“Şi cuvântul să nu se piardă in pustie, acolo unde este nevoie să se intrebuinţeze şi pedeapsa!”

Copilul, după cum ştim, se naşte nu doar cu predispoziţii bune, ci şi cu predispoziţii rele şi este nevoie mai apoi sa ne luptăm cu insuşi inceputul. Si ce fel de luptă poate să se ducă fără interdicţii şi pedepse? Aduceţi-vă aminte de copilăria dumneavoastră şi vă veţi convinge uşor că fiecare obişnuinţă bună nu se obţine dintr-o dată, ci cu trudă, insoţită nu o dată de lacrimi. Sfântul Apostol Pavel spune:

“Orice mustrare, la inceput, nu pare că e de bucurie, ci de intristare, dar mai pe urmă dă celor incercati cu ea roada paşnică a dreptătii” (Evr. 12, 11).

Deci părinţii compătimitori să nu se teamă să-şi pedepsească copilul atunci când aceasta se impune. Este necesar uneori, pentru educaţia lor intr-un duh creştin sănătos, şi acest fapt.

(Din: Cand si cum incepem sa-i vorbim copilului despre Dumnezeu, Editura De Suflet, Bucuresti, 2011)

 Legaturi: