FII RISIPITORI IN LUMEA RISIPITOARE… “Iar atunci cand vointa mea cea ticaloasa ma va conduce pe alte carari, NU MA CRUTA, DOAMNE, CI SILESTE-MA SA MA INTORC SPRE TINE”. Inconstienta departarii de Dumnezeu, sfasierea amara a remuscarilor si DRUMUL DUREROS AL INTOARCERII (Meditatii, marturisiri, talcuiri – si VIDEO)

24-02-2019 Sublinieri

(Fiul risipitor, de mana Elenei Murariu)

Sapte pietre:

Sileşte-mă să mă întorc spre Tine!

De multe ori, când ne rugăm, citim niște cuvinte – iar mintea și sufletul ne umblă pe coclauri. Mai există, însă, și dăți fericite, în care câte un fragmențel ne face să-l trăim cu totul și să ne înfiorăm, conștientizând ceea ce zicem/ cerem/ dorim…

Așa mi s-a întâmplat cu o bucățică dintr-o rugăciune de suflet:

De aceea, te rog, ascultă rugăciunea mea şi prin Duhul Tău Cel Sfânt învaţă-mă calea pe care să merg; iar atunci când voinţa mea cea ticăloasă mă va conduce pe alte cărări nu mă cruţa, Doamne, ci sileşte-mă să mă întorc spre Tine.

Tot citind, tot ajungând la bucata aceasta, m-am oprit, m-am scuturat și m-am întrebat: Dumnezeule, oare eu înțeleg ce-Ți cer? Și-o perioada mi-a fost frică să mai rostesc cuvintele astea… nu mă cruţa, Doamne, ci sileşte-mă să mă întorc spre Tine.

Nu e ușor să ne lăsăm de presupunerea că noi suntem stăpânii vieții noastre și că putem face orice vrem, când vrem, cum vrem. Nu e ușor să înțelegem că drumurile noastre nu-s întotdeauna cele mai drepte, cele mai corecte, cele care duc spre succes. Transformându-ne în dumnezei și nemaiavând nevoie de niciun Dumnezeu, devenim sclavii propriei voințe… ticăloase voințe. Simțindu-ne bine în viața noastră și în păcatele noastre, cum să-i mai cerem lui Dumnezeu să ne silească să ne întoarcem la El? E o nebunie! El ne respectă libertatea, voința și chiar păcatele. Știind asta, e ideal să-L rugăm să n-o mai facă și să ne aducă de urechi pe drumul cel bun – dar chiar înțelegem oare ce înseamnă o cerere de acest fel?…

Fii rătăcitori ce suntem, inconștienți și inconsecvenți, cerem ce-i ok. Atunci vorbim în teorie, căci ne e bine și ne gândim doar așa, că ne-ar fi de folos ruga… în eventualitatea că s-ar întâmpla ceva care să ne abată din cale. Dar apoi privim năuciți cum ni se năruiesc toate în jur și nu mai înțelegem nimic. Pierdem oameni pe care-i credeam veșnic lângă noi, pierdem aparent succes, aproape ne pierdem viața. Hei, ce se întâmplă? Se întâmplă ceva bun, bun de tot! Și în timp ne dăm seama de asta. Dar atunci, pe moment, ne simțim ruinați. Care-i faza?! Dumnezeu ne ascultă rugăciunea și nu ne cruță. Pentru salvarea noastră ne smulge din aparentul bine și ne silește să ne întoarcem la El. Nu ne obligă de rău ce-i, ci ne atenționează, pentru că noi L-am rugat. Și când toate apele se liniștesc, ajungem să înțelegem de ce dramele vieții noastre sunt, de multe ori, evadări din pânze de păianjen pe care cu migală și cu multă prostie singuri ni le-am construit în jurul gâtului și în jurul sufletului…

E bine să ne rugăm Lui încă de dinainte de-a deveni fii rătăcitori. Căci atunci când cădem, când ne îndepărtăm, când ne ducem cu totul spre fundul prăpastiei, nu mai vedem nimic, nu mai vrem nimic, nu mai facem nimic pentru a ne salva. Iar Dumnezeu ne așteaptă în poartă, precum tatăl pe fiul rătăcitor. Cu răbdare, cu emoție, cu bucurie la reîntoarcere. Dacă există reîntoarcere. Câți avem garanția că de după fundul prăpastiei nu va apărea o nouă prăpastie – iar noi, în loc să începem să urcăm, nu ne vom duce și mai tare la vale?

Să fii fiu rătăcitor așa ca-n pildă, asta e situația… ideală! Îți trăiești viața așa cum vrei, te bucuri de tot și de toate, te umpli de toate plăcerile, suferi puțin și apoi te trezești și în al 11-lea ceas revii în brațele Tatălui. Pare simplu! Dar nu-i deloc. Câți rătăciți nu și-au continuat rătăcirea până la sfârșitul vieții și dincolo de viață?… De aceea, suntem mai în siguranță dacă ne rugăm și-n vremurile de liniște, cât încă ne mai aflăm într-o stare semi-conștientă. De aceea, e ideal să zicem – măcar din gură, măcar dintr-o lectură fugară… până când ne va veni clipa să percepem acea rugăminte cu tot sufletul: nu mă cruţa, Doamne, ci sileşte-mă să mă întorc spre Tine! Pare, într-un fel, că ne cerem singuri osânda. Dar să-I cerem lui Dumnezeu să intervină atunci când știm că noi singuri nu ne mai suntem de niciun folos – abia aici intervine clipa de lumină și de înțelepciune.

A înțelege că nimic nu suntem noi așa, pur și simplu, înseamnă a începe să ne întoarcem pe cale, mână în mână cu Dumnezeu. Oricât de grele ne-ar fi viața și drumurile – în toate putem izbândi cu bună-încăpățânare și cu credință în puterea și în dragostea lui Dumnezeu! Putem supraviețui în momentele de cumpănă în care, siliți fiind, ne întoarcem pe cale? Putem! Și-o facem mai bine decât credeam, atunci când eram convinși că nouă nimic din toate relele pământului nu ni s-ar putea întâmpla… iar dacă ni s-ar întâmpla, n-am mai fi vii. Surpriză! La Dumnezeu toate-s cu putință!

*

Rugăciune la revărsatul zorilor, a Părintelui Sofronie de la Essex

Doamne Cel Veşnic şi Făcătorule a toate, Care în bunătatea Ta cea nepătrunsă m-ai chemat la această viaţă, Care ai revărsat peste mine harul Botezului şi pecetea Duhului Sfânt, Care ai sădit în mine dorinţa de a Te căuta pe Tine, singurul adevăratul Dumnezeu, ascultă rugăciunea mea. N-am viaţă, nici lumină, nici bucurie, nici înţelepciune, nici tărie fără numai în Tine, Dumnezeule. Din pricina fărădelegilor mele nu îndrăznesc să-mi ridic ochii spre Tine. Dar Tu ai spus ucenicilor Tăi: „Tot ce veţi cere în rugăciune cu credinţă, veţi primi” şi: „Orice veţi cere în numele Meu, voi face vouă”. De aceea, îndrăznind, te chem: Păzeşte-mă de orice prihană a trupului şi a duhului. Învaţă-mă să mă rog cum se cuvine. Binecuvântează această zi pe care ai dat-o slugii Tale nevrednice. Cu puterea binecuvântării Tale fă-mă în stare să grăiesc şi să lucrez în toată vremea spre slava Ta cu duh curat, cu smerenie, răbdare, dragoste, blândeţe, pace, curaj şi înţelepciune, dându-mi de-a pururea seama de prezenţa Ta. Doamne Dumnezeule, în necuprinsa Ta bunătate, arată-mi calea voii Tale şi dă-mi să umblu în faţa Ta fără de păcat.

Tu Doamne, Tu ştii cele de care am nevoie. Cunoşti orbirea şi neştiinţa mea, cunoşti neputinţa şi stricăciunea sufletului meu, dar nici durerea şi întristarea mea nu-Ţi sunt ascunse Ţie. De aceea, te rog, ascultă rugăciunea mea şi prin Duhul Tău Cel Sfânt învaţă-mă calea pe care să merg; iar atunci când voinţa mea cea ticăloasă mă va conduce pe alte cărări nu mă cruţa, Doamne, ci sileşte-mă să mă întorc spre Tine. Prin puterea iubirii Tale, fă-mă să mă ţin cu tărie de ceea ce este bine. Păzeşte-mă de tot cuvântul sau fapta care strică sufletul; de orice porniri care nu găsesc bună-plăcere înaintea Ta şi-l rănesc pe semenul meu. Învaţă-mă ce trebuie să spun şi cum trebuie să vorbesc. Dacă e voia Ta să nu răspund, fă-mă să tac în duh de pace, să nu întristez, nici să-i rănesc pe semenii mei. Aşează-mă în calea poruncilor Tale şi până la ultima mea suflare să nu mă laşi să rătăcesc departe de lumina îndreptărilor Tale, ca poruncile tale să fie singura lege a fiinţei mele pe acest pământ în veci. Doamne, rogu-Te, ai milă de mine. Păzeşte-mă în întristarea şi nenorocirea mea şi nu ascunde calea mântuirii de la mine.

În nebunia mea, Dumnezeule, cer de la Tine lucruri multe şi mari. Dar îmi aduc pururea aminte de răutatea mea, de ticăloşia şi josnicia mea. Miluieşte-mă! Nu mă depărta de la Faţa Ta din pricina nevredniciei mele. Ci sporeşte în mine conştiinţa acestei nevrednicii şi dă-mi mie, celui mai rău dintre oameni, să te iubesc pe Tine aşa cum ai poruncit: din toată inima mea şi din tot sufletul meu şi din tot cugetul meu şi cu toată tăria mea – din toată ființa mea. Da, Doamne, prin Duhul Tău Cel Sfânt învaţă-mă dreapta judecată şi cunoştinţă. Dă-mi să cunosc adevărul Tău înainte de a intra în mormânt. Ţine-mă în viaţă în această lume, ca să-ţi pot aduce pocăinţă după vrednicie. Nu mă lua la jumătatea zilelor mele, nici când mintea mea e oarbă încă. Când Îţi va bineplăcea să pui capăt vieţii mele, dă-mi de veste dinainte ca să-mi pot pregăti sufletul să vină înaintea Ta. Fii cu mine, Doamne, în acel ceas înfricoșător şi dă-mi bucuria mântuirii Tale. Curăţeşte-mă de toate gândurile tainice, de toată răutatea ascunsă întru mine şi dă-mi răspuns bun la scaunul de judecată. Doamne, în mare mila Ta şi necuprinsa Ta dragoste de oameni, ascultă rugăciunea mea! Amin.

***

umilinta

Un ditamai omul:

Aș fi vrut, dar…

Aș fi vrut să fiu un altfel de om. Să-mi fi fost plămădeala material mai bun, să fi putut zidi în mine acel ceva ce m-ar fi scos din ghearele nemiloase ale păcatului. Aș fi vrut să fie cineva lângă mine atunci când am ales să mă revolt pe cele sfinte, hulind și făcând din mine templu pentru necurăție. Aș fi vrut să pot vedea dincolo de plăcerile lumești ce-aveau să-mi macine copilăria, întocmai ca o moară ce sfarmă chiar și cel mai mic bob de porumb. Și-aș mai fi vrut să nu văd răutatea, căci poate-așa nu mi-ar mai fi plăcut și n-aș mai fi ales să fiu un om atât de rece și de nemilos cu alții; să pot privi pe altul precum este, nu doar ca pe un rival ce trebuie numaidecât doborât; tare-aș fi vrut să nu cunosc ce-nseamnă a fi mai bun ca toți, chiar dacă sufletul mi se simțea numai nămol, duhoare și durere. Și-aș mai fi vrut să nu ating străfundurile nemiloase ale iadului, ca să descopăr prea târziu că nici substanțele, nici legăturile trupești, nici iubirile pasagere, n-aveau să pună-n mine bucurie.

Aș fi vrut să fie totul altfel, dar…Cineva avea alt plan pentru mine. Cineva hotărâse cu mult timp înainte ca eu să fac primii pași în viață, că fără a mă izbi de toți pereții, n-aveam să aflu crăpătura ce lasă lumina să pătrundă în toate cotloanele. Acel Cineva a crezut că eu, un om atât de mărunt, ar putea duce în spate o roabă de bolovani. Nu înțeleg nici astăzi de ce, în nemărginita Lui dragoste, m-a primit înapoi. Pentru că mie îmi vine greu să mă iert, chiar dacă șansa de a lua totul de la capăt ne este dată tuturor. Gândul meu c-am putut cândva să nu fiu om mă îndoaie și nu-mi dă voie să mă pot privi cu seninătate.

Mi-aș fi dorit, pentru puțina mea credință, să nu-mi fi dat Bunuțul liber arbitru. Poate c-așa aș fi putut să fiu și eu un mic lăstar ce își îndreaptă rodul către-n sus, uitând dulceața efemeră a pământului.

Cred Doamne, ajută necredinței mele.

***

Jurnal de migrant:

O, „râu al Babilonului” vieții mele…

(fragment)

Drama căderii şi minunea întoarcerii

„O, de cât bine, m-am lipsit eu, pătimaşul. Avuţia care am luat-o, am cheltuit-o. Porunca am călcat. Vai mie, ticăloase suflete, că în focul cel veşnic, va să te osândești. Pentru acesta, mai înainte de sfârșit, strigă către Hristos Dumnezeu: Primește-mă Dumnezeule ca pre fiul cel desfrânat şi mă mântuieşte.”

(Slava la vecernia Duminicii Întoarcerii Fiului Risipitor)

Este povestea mea. Proprie şi personală! Da, a stăpânului tastelor, ce scriu  Jurnal de Migrant. Este căderea mea. Proprie şi personală.

Da, încă mă hrănesc cu roșcovele străinătăţii în pământ londonez. Şi trăiesc din amintirile a doi ochi mari şi negri, fericirea vieţii mele…

Ştiţi ce este cel mai greu? Atunci când, în teorie, ştii calea care te poate scoate din ţara roşcovelor, dar nu găseşti puterea a face primul pas. Taina Întoacerii, căci despre ea este vorba, este una din minunile fundamentale ce le putem gusta într-o viaţă.

Am cunoscut mulţi oameni care s-au întors. Căci fiul din Evanghelie trebuie văzut ca omul care s-a întors şi nu precum omul care a păcătuit. Pentru că taina întoarcerii este mai mare şi o copleșește pe cea a căderii.

„Dă-mi partea mea de avere”. Eu am fost acela. Dumnezeu mă dăruise deja. Şi totuşi eu am vrut mai mult, mai mult decât averea pe care deja o aveam din belşug.

Vedeţi, şi în textul scripturistic, accentul cade pe „a mea”. Am vorbit şi încă vorbesc prea mult despre „viaţa mea”, „casa mea”, „maşina mea”… Trăiesc în lumea lui „a mea, al meu”. Dar lui Dumnezeu ce îi mai rămâne?

Iar Dumnezeu druguţul, nu a cârtit şi a dăruit boireşte. Har peste har şi dar peste dar..

Dar cine să asculte? „Este viaţa mea, fac ce doresc cu ea…”  Tu, suflete, ţii morțiș să pleci în ţara plăcerii?  Să pleci din Raiul pe care ţi l-a dăruit Dumnezeu, în ţara necunoscută şi prea fardată a plăcerii…

Şi pleci! Sec şi simplu. Nu mai ţii cont de nimeni şi de nimic, doar „tu decizi!”, nu?

Ne amagim cu lucruri mari…carieră, casă, vacanțe, împlinirea plăcerii. Când simți că ai totul… de fapt ai pierdut TOTUL. Înșelare şi iluzie. Vânare de vânt. Dar este prea târziu, averea Tatălui este deja risipită…Îţi vine să urli, dar ce mai contează. Cine să te mai audă…porcii? Nu te înțeleg, pentru că vorbesc cu totul şi cu totul altă limbă.

Sluga porcilor vs. fiul Tatălui

„S-a meritat?” Mă întreb, după cădere…Nu, normal că nu s-a meritat.

Întrebați-l pe strămoșul Adam, dacă l-a mulțumit mușcarea din mărul cel tămâios?

Izvorul şi cauza dramei tuturor oamenilor este în îndepărtarea lor de Dumnezeu. Răul constă în faptul că nu vrem să ne acceptăm greșeala. Orice alt lucru nu se pare prea greu să-l facem, dar să ne pocăim ne este cel mai greu. Nu vrem. Pur şi simplu. Facem metanii, rugăciuni, psaltire, Liturghie, milostenii, ne şi jertfim, dacă este nevoie. Dar când este vorba de pocăinţa cea adevărată, de „metanoia” – schimbarea minţii, şovăim tare. Oare de ce?

„Nu îmi mai doresc să trăiesc aşa! Refuz. Trebuie să mă întorc!”, îţi spune sufletul într-o bună zi. Simplu de zis. Pentru că Taina Întoarcerii este una dumnezeiască şi îndumnezeitoare. Mai întâi ai nevoie de o altă taină – cea a sfărâmării. „Se sfărâmă şi se împarte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce se sfărâma şi nu se desparte, Cel ce se mănâncă pururea şi niciodată nu se sfârșește, ci pe cei ce se împărtășesc, îi sfințește”.

Hristos, modelul nostru, s-a sfărâmat pe Sine, ca să ne salveze pe toţi. La propriu. Şi o face Liturghie de Liturghie… Hristos, creatorul a tot ce vedem, se face Firimituri, ca noi să putem să devenim pâine lui Dumnezeu. Nu vom înțelege taina Euharistiei, până nu vom simţi cu adevărat că totul s-a sfărâmat prin suferinţă în noi. Cu cât mai mult tace Dumnezeu, cu atât este mai prezent. Pentru a putea să trăieşti, să respiri din nou liber, totul trebuie să se sfărâme în tine. Da, Hristos va intra doar acolo unde totul, dar totul este sfărâmat. Să nu mai fie minciună, orgoliu, mândrie, să nu mai fie funinginea păcatului…Sigur că doare. Şi în ce fel doare…!

[…]

***

Episcopia Europei de Nord:

PS Episcop Macarie: „Suntem de prea multe ori niște fii risipitori în această lume risipitoare”

(…)

Și noi suntem de prea multe ori niște fii risipitori în această lume risipitoare. Având darul credinței adevărate, având parte de însuși Mântuitorul Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, Alfa și Omega, având parte de o țară binecuvântată, frumoasă și bogată, iată-ne, risipiți în întreaga lume. Iată-ne, alergând fără odihnă după roșcovele unei societăți globalizate de consum, iată-ne, pradă tuturor stihiilor nevăzute care bântuie și schimonosesc fața umanității. Așa cum ne îndemna vrednicul de pomenire Părintele nostru Mitropolit Bartolomeu: nu este important că am plecat în străinătate, important este să ne întoarcem și să nu murim rătăcind prin străinătăți, neținând seama de faptul că avem un părinte iubitor care ne așteaptă acasă cu brațele deschise.

Doamne, ce mare bucurie ar fi pentru Tine ca noi să ne venim în fire, să ne întoarcem întru pocăință, duhovnicește, către Tine, să prețuim cu adevărat darurile cu care ne-ai înzestrat și moștenirea noastră să ne-o redai întreagă, ca și cum nu am fi cheltui-o în zadarnica noastră zbatere și alergare!” a mai spus episcopul românilor ortodocși din Europa de Nord.

(…)

***

Cuvânt pentru suflet. Risipirea fiască și iubirea părintească (21 02 2019) – Trinitas TV:

Invitat: Pr. Anatolii Scurtu, Biserica „Sfântul Ioan” – Piață, București

***

Karamazov.ro/ Arhiep. Andrei Rimarenko:

Fiul risipitor

„Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Mt. 4:17). Astfel ne-a chemat Sfânta Biserică în urmă cu trei săptămâni. Dar astăzi ne adresează aceeași chemare. Întreaga problemă constă în cum ne raportăm noi la această chemare. Ca la niște simple cuvinte? Sau ca la marea chemare a Bisericii lui Hristos, Mama noastră, care știe ce ne așteaptă și din acest motiv ne spune „Pocăiți-vă!”?

Cu alte cuvinte, privește-te cu atenție deoarece se apropie vremuri nemaivăzute. În natură soarele luminos va străluci în curând și își va arăta razele sale călduroase, datorită Creatorului universului. În același fel, de la Creatorul universului vor porni în sufletele noastre raze duhovnicești și ne vor încălzi prin căldura lor duhovnicească. Și această căldură și bucurie va sălășlui în noi, dacă vom fi robii Domnului, care se luptă pentru Împărăția Sa Cerească. Și acestea nu sunt doar cuvinte. În timpul acestor trei săptămâni, Biserica ne-a îndemnat să ne privim cu atenție și chiar ne-a oferit niște modele pentru asta.

Dacă mai țineți minte, în urmă cu trei săptămâni, Sfânta Biserică ne-a dat citirea din Evanghelie despre Zaheu, despre starea sa de evreu bogat, vameș, care ajunsese la vârsta când tot ce adunase prin mijloace nedrepte se vădea a fi de prisos deoarece era la vârsta senectuții și nu mai avea plăcere din ceea ce adunase. Adunase bogății dar el nu se mai putea bucura de ele deoarece îmbătrânise. Nu mai avea nevoie de aceste bogății, dar avea nevoie de liniștea necesară unui om bătrân care tremură, căruia nu îi priește felul de viață obișnuit al oamenilor.

Și Biserica ne-a oferit și imaginea vameșului tot ca să ne cercetăm pe noi: nu suntem noi prinși de circumstanțele vieții pe care o ducem? Așteptăm noi ceea ce ar trebui să aștepte fiecare om? Dacă este așa, atunci ar trebui să răspundem la această întrebare prin felul de viață pe care îl ducem.

Apoi, duminica trecută, Sfânta Biserică ne-a îndemnat și mai puternic, când ne-a revelat momentul rugăciunii fariseului și al vameșului care își bătea pieptul și zicea: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului.” (Lc. 18:13) Aceasta era ca o continuare a ceea ce ni s-a spus despre vameșul Zaheu. Aici ni s-a arătat neajutorarea. După cum ne spune Evanghelia, Zaheu s-a pocăit. Hristos a venit la el și l-a vindecat, dar obișnuința, o viață păcătoasă și fără purtare de grijă, erau atât de înrădăcinate în conștiința sa, încât nu știa ce să facă pentru ca din acel moment viața să nu mai fie păcătoasă. Și ajunsese la o asemenea stare de agonie încât stătea și spunea: Doamne, fii milostiv mie păcătosului. Eu nu pot face nimic. Tu ești Singurul Acela care prin puterea Ta divină și Harul Tău mă poți scoate din această grea încercare a unei conștiințe suferinde.

Iar astăzi? Sfânta Biserică ne arată acum cu și mai multe detalii starea lumii în care trăim. Această Duminică se numește „Duminica Fiului Risipitor” (Lc.15:11-32) Este o poveste scurtă. Am auzit-o și o știm. Un tată avea doi fii. Și fiul cel tânăr era atât de rău cu tatăl său încât cerea ceea ce nu avea dreptul să ceară, deoarece aparținea tatălui său. A venit la tatăl său și i-a spus „Dă-mi ceea ce mi se cuvine”. Ce i se cuvenea lui? Nimic nu i se cuvenea lui! Dar tatăl său era un tată: „vrei – uite, ia”. În același fel, adesea ni se dă și noi când cerem: „Uite, ia”. Și după cum ne spune Hristos în parabolă, el nu a stat foarte mult în casa tatălui său. Deoarece era plictisit. Avea nevoie de avuțiile date de tatăl său doar pentru a duce o viață destrăbălată, pentru patimile sale, pentru a se pierde în vârtejul vieții.

Și a plecat el, departe, departe de tot. Trebuie să fim atenți la fiecare cuvânt. În vorbele lui Hristos, fiecare cuvânt are înțelesul lui. A plecat departe de tot. Și după ce a cheltuit tot ceea ce a primit pe femei ușoare și pe o viață desfrânată, atunci a venit o foamete. Întotdeauna se întâmplă astfel: un lucru urmează altuia. Și aici, când a venit foametea, acest nefericit, care a risipit tot ceea ce primise de la tatăl său, a început să flămânzească. Și a mers la cei cu care își petrecuse viața. L-au primit, dar l-au trimis pe câmp să aibă grijă de o turmă de porci. Și uitându-se la porci, dorea să mănânce ceea ce mâncau și porcii: roșcove. Dar nici măcar acest lucru nu-i dădeau lui.

Dar aici „venindu-şi în sine” (Lc. 15:17). Fiți atenți la aceste cuvinte. Evanghelia spune: „venindu-și în sine”. Și când și-a venit în sine, atunci s-a văzut pe sine. A văzut ce fel de om era, și L-a văzut pe Tatăl său, și-a adus aminte de locul natal. Și-a adus aminte de cum trăia la Tatăl său, iar în inima sa s-a iscat o amărăciune groaznică. A înțeles că L-a rănit pe Părintele său. Și în această agonie era gata să treacă prin tot, prin orice neplăcere, doar pentru a fi aproape de el, care mai înainte l-a ținut, l-a încălzit și l-a îngrijit. Îl dorea pe Tatăl său. Dar cum putea să se ducă la el după ce îl jignise? Acum era gata să accepte orice: chiar și să nu mai fie un fiu, să fie ca un străin, însă să fie lângă Tatăl său. Și s-a dus.

Parabola ne spune că a mers departe de tot de Tatăl său, ceea ce înseamnă că întoarcerea nu era ușoară: fără bani, fără provizii, să meargă pe jos prin deșertul arzător. A trecut prin toate cu credința că Tatăl său îl va accepta, măcar ca pe un fel de năimit, ca pe un om pedepsit. Dar ce s-a întâmplat? Încă era departe de casă, când Tatăl său a mers să-l întâmpine, și-a deschis brațele Sale pentru a-l îmbrățișa. Și aici a avut loc acea scenă care îi mișcă chiar și acum pe oameni încât izbucnesc dintr-odată în lacrimi. Aici ni se arată ce poate fi un Tată pentru fiul său.

Sfânta Biserică ne oferă aici o scurtă istorie a căderii și învierii unei vieți. Pentru ce? Pentru a ne povesti o întâmplare? Nu, fraților, nu pentru asta, ci pentru a vorbi conștiinței noastre, vouă și mie, fiecăruia dintre noi, tuturor inimilor noastre, indiferent de care starea în care ne găsim. Ce fel de legătură avem noi cu Tatăl nostru, cu Tatăl Care ne-a dat viață? Să ne uităm la fiul risipitor. Poate că încă nu am cheltuit avuțiile pe care Tatăl ni le-a dat. Să ne amintim ce s-a întâmplat cu acel fiu. Încă nu ne torturează conștiința? Încă trăim pe socoteala moștenirii primite din avuția Tatălui nostru? Să ne aducem aminte că nu vom fi în această stare pentru multă vreme – va veni un moment al foametei. Bunurile primite de la Tatăl nostru se vor duce. Întunericul va da buzna în inima noastră iar conștiința va începe să ne chinuie. Sau am ajuns deja să ne hrănim cu „roșcove”, să ne tânguim disperați că ne-am irosit viața, că viața noastră este neajutorată? Și ce putem spune despre familia noastră? Poate că suntem în situația în care i-am pierdut pe cei apropiați. Poate că însăși copiii noștri se află într-o situație care ne chinuie conștiința.

Să îl privim pe fiul risipitor și să ne cercetăm conștiința. Să privim la tot ceea ce a pătimit acest fiu care a trăit în îndestulare, a ajuns sărac, l-a cuprins disperarea și, într-un final, și-a venit la sine. Și nu a greșit deoarece Tatăl nostru, Creatorul, este un Tată bun. Va ierta tot și ne va primi. Singurul lucru pe care trebuie să-l facem este să mergem la El. Aceasta trebuie să facem: să mergem la El. Aici noi nu avem suficientă putere pentru a ne întoarce. Pentru că am mers departe, departe de tot. Va trebui să străbatem pustiul aspru cu sentimentul permanent al fricii de a nu fi primiți.

Prin această parabolă, Sfânta Biserică ne oferă direcția: marile zile ale primăverii creștine se apropie – Postul cel Mare – zilele în care Biserica ne dă posibilitatea să ne mărturisim, să ne recunoaștem starea păcătoasă, să ne curățăm cu ajutorul Tainelor pe care Domnul ni le dă în Copacul Vieții, în Trupul și Sângele Domnului, dat nouă pentru a ne aduce la viață.

În această Duminică a Fiului Risipitor, Sfânta Biserică ne oferă din nou o învățătură pentru conștiința noastră, pentru a ne trezi și a veni la Tatăl nostru, pentru a însănătoși inima noastră, astfel încât să ajungem la acea clipă când Domnul ne va chema și noi vom fi în stare să spunem în ultima clipă: „Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu (Lc. 23:46).

(desen de Gabriela Mihaita David)

 

Legaturi:

“Da-mi partea de avere ce MI SE CUVINE!”

COMPLACEREA CU FOAMEA ȘI ROȘCOVELE A NEFERICIȚILOR FII RISPITORI. Arhim. Simeon Kraiopoulos: “De ce ne temem? De ce ne este ruşine să recunoaştem? Să ştim clar că DACĂ NU AVEM HAR, NU SUNTEM SMERIȚI. Aceasta este cauza. Nimic altceva”

PENTRU NOI, RISIPITORII DIN BISERICĂ. Arhim. Simeon Kraiopoulos ne face chemarea inconfortabilă de a ne scruta în profunzime pe noi înșine și a cerceta DACĂ SUNTEM HOTĂRÂȚI SĂ NE ÎNTOARCEM CU ADEVĂRAT LA DUMNEZEU: “Unii se tem de faptul că sunt nevoiţi să facă acest salt în adâncul lor. Când văd tot acel haos din ei, se tem şi dau înapoi. NU, NU TREBUIE SĂ TE TEMI!”

“Iar Tatăl aşteaptă…”. SĂPTĂMÂNA FIULUI RISIPITOR. Cuviosul Ioan Krestiankin despre IUBIREA TATĂLUI, DEZASTRUL PĂCATULUI și PUTEREA POCĂINȚEI: “Cumplită este inima samavolnică, ea nu sim­te durerea pricinuită, uită tot binele pe care i l-a dat în dar iubirea. CÂT DE DES ȘI NOI CĂUTĂM LIBERTATE PENTRU DORINȚELE NOASTRE, pentru voia noastră proprie…”

NOI SI FIUL RISIPITOR. Cum incepe caderea de la pacate mici si cum trebuie sa fie ridicarea si intoarcerea. PREDICI EXCEPTIONALE ALE SF. TEOFAN ZAVORATUL

Talcuri adanci si vii pentru noi desprinse din Pilda Fiului Risipitor: DE CE FUGIM DE ASCULTAREA LUI DUMNEZEU? Despre nebunia mandriei si a deznadejdii

“SFANTUL RISIPITOR” SI FRATELE FARISEU. Oare noi de partea caruia dintre cei doi fii ne gasim? – Omilie de exceptie a Parintelui MOISE AGHIORITUL

Judecata Iubirii parintesti – “adanca pana in adancul inimii noastre”. DAR NOI… AVEM INIMA DE FII? ALEGEM INCREDEREA SAU INCRANCENAREA?

“INVREDNICESTE-MA, DOAMNE, SA TE BUCUR SI EU CU INTOARCEREA MEA!”. Cand uitam ca suntem fii risipitori sau uitam cum ne iubeste si ne asteapta Tatal… ISPITELE CRESTINULUI – INTRE OBRAZNICIE SI DEZNADEJDE

SE POATE DRAGOSTE MAI MARE CA ACEASTA? DAR SE POATE SI NEPASARE MAI SALBATICA?

Cuvant al Parintelui Ioan Buliga la Duminica Fiului Risipitor: DE CE OAMENII UCID DRAGOSTEA?

Reflectiile Mitropolitului Antonie de Suroj la PILDA FIULUI RISIPITOR

“HIATUL” MAICII EMILIANA din THEBA: “Atunci cand structura lucrurilor e gresita, singura nadejde este sa distrugi totul si sa pui inceput nou. NU TREBUIE SA NE TEMEM SA FIM DIFERITI, sa fim priviti de sus, gresit intelesi sau chiar ridiculizati, ori sa su­ferim pentru ca suntem altfel (crestini)”


Categorii

"Concentrate" duhovnicesti, Fiul Risipitor, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, PS Macarie, VIDEO

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

2 Commentarii la “FII RISIPITORI IN LUMEA RISIPITOARE… “Iar atunci cand vointa mea cea ticaloasa ma va conduce pe alte carari, NU MA CRUTA, DOAMNE, CI SILESTE-MA SA MA INTORC SPRE TINE”. Inconstienta departarii de Dumnezeu, sfasierea amara a remuscarilor si DRUMUL DUREROS AL INTOARCERII (Meditatii, marturisiri, talcuiri – si VIDEO)

  1. Pingback: mâine… Duminica Fiului Risipitor | albastru de… mai departe (2)
  2. Pingback: PS MACARIE – CUVINTE ÎNCĂRCATE DE EMOȚIE rostite pe plaiurile sale natale: “Să nu dai aurul pământului tău strămoșesc pentru mărgelele colorate ale străinilor. Dacă faci aceasta, îți pierzi busola lăuntrică, te dezrădăcinezi
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate