CE-AȚI FĂCUT DIN ȚARĂ? Părintele Cezar Axinte – omilie dureroasă despre un POPOR AJUNS LA O GREA CUMPĂNĂ, gârbovit, îmbolnăvit și aproape PECETLUIT prin propriile alegeri. CE MAI AVEM DE FĂCUT ACUM? (video)
Predica din Duminica a 27-a după Rusalii – Tămăduirea femeii gârbove – a Părintelui Cezar Petru Axinte, 8 decembrie 2019 (Capela Tinerilor din Mamaia):
Transcrierea unor fragmente:
[…]
De asemenea, după cum aţi auzit în colindele copiilor, m-a străpuns la inimă un vers, cu adevărat m-a străpuns, acela în care copiii întreabă, când cântă: Ce-aţi făcut din Ţară? Aţi auzit versul acesta. Să nu cumva să credeţi că este o întrebare aşa, poetică, ci este o întrebare care ne este adresată nouă, care suntem părinţii lor. Ce-aţi făcut din Ţară? Oare se va mai putea trăi în Ţara asta creştineşte? Oare vom mai putea trăi în ţara aceasta aşa cum a trăit două mii de ani neamul nostru, poporul nostru? Aşa cum a fost, cu toate cumpenele din istoria noastră, dar iată că două mii de ani am păstrat cărbunele aprins, jarul aprins, au păstrat cărbunele aprins astfel încât să ne putem şi noi împărtăşi cu Hristos Domnul. Şi ei ne întreabă: Ce-aţi făcut din Ţară?
[…]
Deşi strigăm <Vrem spitale, nu catedrale!>, Dumnezeu, până la un timp, nu ne-a ascultat, și poporul acesta a fost foarte viguros, încât în ’90, după Revoluţie, s-a făcut o cercetare genetică în care mai multe institute din străinătate şi din America au luat sânge de la români, din toate zonele, şi au găsit un filon genetic extraordinar în Moldova care i-a uimit pe toţi, de aceea, imediat după aceste studii, au început înfierile, adopţiile. Văzând ce filon extraordinar, ce genetică există în poporul ăsta, ce vigoare, ce vitalitate, aproape zece ani au făcut praf şi pulbere ca să ia copii cu acest bagaj genetic extraordinar. Întrebau: “Ce mănâncă moldovenii?!” “Păi mămăligă cu ceapă, cu fasole…”, ştiţi, ei, care mănâncă icre negre şi nu-ştiu-ce şi sunt din ce în ce mai decrepiţi, pentru că vigoarea aceasta genetică stă în legătură cu vigoarea sufletească, după cum ne va arăta Mântuitorul Iisus Hristos.
Deci au luat foarte mulţi copii de aici şi mulţi vor să se căsătorească cu românce sau cu români, după cum vedem, de aceea s-a şi provocat, într-o măsură… Ei nu știu care este originea acestei vigori, că ea este o origine duhovnicească. Vedeţi cât de mult contează sau cât de mult şi-au dorit ca poporul acesta să emigreze, că nu emigrează neapărat în comunităţi din acestea cunoscute, ci în toate colţurile lumii, acolo unde nasc copii, acolo unde se căsătoresc cu cei de alt neam, numai că ei socotesc că vigoarea stă în ADN şi că, odată ce fac acest altoi, neamul lor se va învigora şi el, dar nu e vorba de asta. Şi ei îşi vor da seama că, dacă românii acolo nu se mai spovedesc, nu se mai împărtăşesc, nu mai merg la Liturghie, vor deveni și ei decrepiţi și nu va mai conta cât de mult şi cât de mulţi suntem, după cum se vede astăzi, dacă ne uităm la fişa de sănătate colectivă a poporului român.
[…]
Sigur că dădeau slavă lui Dumnezeu cei care se bucurau şi aveau inima curată, cei pizmaşi, însă, cei invidioşi, cărturarii şi fariseii, iată că încep să-L certe, dar nu direct, ci o ceartă pe femeie şi pe credincioşi: Dar nu aveţi şase zile pe săptămână să vă vindecaţi? Acum v-aţi găsit, în ziua sâmbetei?
Ca şi cum iubirea poate să aibă vreo margine sau vreun program de ghişeu. L-au pus pe Dumnezeu la ghişeu, L-au făcut funcţionar, asta voiau. Dacă eşti unul de-al nostru, respectă programul, nu munci Tu sâmbăta, că sâmbăta e liber, aşa cum spunea Moise! Şi le arată făţarnicilor – fariseilor făţarnici, morminte văruite, șerpi, pui de vipere, vai ce rechizitoriu le face! Şi v-am spus că nimic nu osândeşte mai mult Dumnezeu decât viclenia. Nicăieri nu vorbeşte Dumnezeu atât de dur, nu osândeşte atât de dur un păcat ca viclenia, pentru că este esenţa demonului. Și rugăciunea Tatăl nostru, care ne este dată de Dumnezeu, aşa se încheie: Şi ne izbăveşte de cel-viclean. Nu zice: de migratori, de musulmani…, nu, ci de cel viclean, cel al cărui chip este viclenia, chipul lui este viclenia şi minciuna, el fiind numit tot de Dumnezeu <tatăl minciunii>. Deci le spune: Sunteţi ai demonului dacă nu vă puteţi bucura de bucuria acestei femei în pofida invidiei voastre; înseamnă că sunteţi cu totul şi cu totul prinşi în mreaja demonului şi mintea voastră este căzută de la Hristos! Ei, însă, se statornicesc în această hulă extraordinară, pentru că a sta împotriva Adevărului este hulă împotriva Duhului Sfânt. Şi asta nu duce decât la demonizare. Aveau să se demonizeze toţi în momentul în care strigau: Ia-L, ia-L, răstigneşte-L! Şi despre Iuda zice, cu o seară înainte, că a intrat Satana în el. A intrat Satana in ei atunci când au consimţit să-L batjocorească şi să-L omoare.
Zic aşa că poporul acesta, foarte mult încercat, a ajuns la o cumpănă. Suntem la o cumpănă. Suntem destul de slăbănogiţi, într-adevăr gârboviţi, pentru că păcatele noastre – şi când zic ale noastre să ştiţi că suntem solidari cu toţii, deşi ni se pare o vorbă în vânt, dar suntem solidari cu toţii, că noi suntem legaţi ca neam cu morţii noştri, cu cei adormiţi, cu cei care suntem vii, cu cei din pântecele mamelor lor, cu cei care se vor naşte, dar şi cu cei care n-au apucat să se nască. Suntem solidari şi păcatele au apăsat poporul nostru, l-au gârbovit, încât, dacă s-ar mai face o dată acum experimentul genetic, s-ar putea ca analizele sau aparatele să le fie date peste cap. Vedeţi cât de bolnav e poporul, în toate formele lui, de la bolile fizice la cele sufleteşti, duhovniceşti şi toate celelalte. Boala aceasta, gârbovirea aceasta, nu e decât o legătură a satanei pusă peste popor.
Dar ce este, de fapt, legătura aceasta? Este pecetluire, fiindcă fiecare păcat pe care îl săvârşim este într-o măsură o pecetluire a demonului, fiindcă Dumnezeu nu are nimic în comun cu demonul, cu lucrarea lui. Şi, atunci când facem păcatul, ne pecetluieşte într-o măsură şi, dacă stăruim în păcatul acela şi ajungem pătimaşi, împătimiţi, atunci într-adevăr pecetluirea a avut loc şi nu mai trebuie noi să ne temem de cip şi de altele, pentru că deja suntem gârbovi şi asta e şi din solidaritate, că poate noi zicem: <Dar noi nu suntem ca aceia sau ca vameşul acesta sau ca cei nouă leproşi care, fiind vindecaţi, nu s-au întors; noi nu suntem ca aceştia!> Dar, pentru că e vorba de solidaritate, trebuie să ne gândim în felul acesta, că păcatul este pecetluirea demonului şi cea mai mare suferinţă a noastră vine din faptul că noi nu ne vedem starea de păcătoşenie în care suntem! Şi din nou spun că vorbesc despre popor. Poporul îi dă înainte cu <Vrem spitale, nu catedrale!> şi, dacă asculta Dumnezeu atâta cuvântul acesta şi dacă nu eram atât de sănătoşi încât se uimeau şi cercetătorii, atunci Domnul a zis: <Bine, facă-se voia voastră, spitale să aveţi> şi iată că poporul s-a îmbolnăvit. Pentru că noi spunem în rugăciunea Tatăl nostru: Vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta – nu voia mea cea păcătoasă, ci voia Ta cea atotsfântă.
Păi voia mea asta e, vrem spitale, nu catedrale – dau un exemplu de lozincă fără minte, o strigă tinerii, vă daţi seama, sărmanii. Apoi bine, dragi tineri – zice Dumnezeu – dacă vreţi asta, facă-se voia voastră. Şi vedeţi că nu iese, nu iese: se zdrobeşte şi se frământă poporul acesta să scoată ceva şi nu mai are ziduri. M-aţi întrebat şi la alegeri şi L-am întrebat şi eu pe Dumnezeu şi Dumnezeu a tăcut. Pentru că poporul este gârbov şi se gârboveşte de păcate şi păcatul apasă şi păcatul nu este o idee, ci este personalizat, este şi unealtă în mâinile unor persoane, unor entităţi care sunt extrem de inteligente, care ne cunosc foarte bine şi ne fac să privim numai pământul, nu mai privim la cer. Am şi învăţat asta: Capul plecat sabia nu-l taie, dar nici soarele nu-l vede.
Ne vorbeşte Dumnezeu despre starea aceasta de gârbovire care, iată, hai s-o traducem în termenii aceştia sociali: dacă un gârbov dintr-acesta de optsprezece ani, cu coloana făcută praf, care nu mai aşteaptă nimic, stă doar cu faţa la pământ, într-o stare de umilinţă, de zdrobire, într-o stare în care ce poate să mai aştepte, moartea devine cea mai mare izbăvire, pentru că nu cunoaşte omul că există acea posibilitate ca coloana să se îndrepte în vreun fel încât omul să poată sta drept, să privească cerul, să zâmbească, să se bucure de sănătate, să aibă recunoştinţă pentru fiecare respiraţie. Nu este posibil din punct de vedere ştiinţific. Şi atunci, dacă este boala aceasta incurabilă, care înseamnă sentinţă, condamnare, deci dacă poporul are această boală de gârbovire şi, dacă sub acţiunea păcatului… Sunt două forţe, dacă vreţi: pe de o parte atracţia pământului, forţa gravitaţională, că de aceea e mai greu să te ridici, căderea e tot un zbor, dar doar o iluzie, că tu zici că plutești, dar e o chestiune matematică că te vezi zdrobit de pământ; abia când te ridici şi învingi gravitaţia, când trebuie să dai din aripi, să te osteneşti, abia acela este zbor adevărat. Dacă două forţe acţionează asupra coloanei noastre: forţa gravitaţională, ca lege pusă de Dumnezeu pe de o parte şi, pe de alta, păcatele noastre care ne apasă, atunci se cheamă că poporul are o boală incurabilă. Şi ce să facem cu spitalele, dacă este incurabilă? A, eventual o moarte asistată! Că ce mai urmează după o sentinţă de condamnare la moarte? N-are rost să mai pierd vremea pe aici, ci să ne despărţim frumos, cum au ei toată politica asta pentru moartea asistată, cum îi spun ei, care e, de fapt, o sinucidere, ca să fim foarte clari. Într-adevăr, atunci, dacă eşti gârbov, nu ai nevoie decât de spitale, dar ce să vezi, spitalele nu te pot vindeca.
Şi atunci, poporul care stătea în latura şi în umbra morţii – care stătea în întuneric – a văzut lumină mare. De aceea a fost necesar ca Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu să Se întrupeze, pentru că n-a răbdat mila şi dragostea Lui să-l vadă pe om gârbovit şi călărit de draci. Atunci S-a întrupat, a venit la batjocura noastră, la tot, ca să biruie moartea şi noi să ne împărtăşim de Trupul acela în care s-a putut birui moartea şi să putem birui şi noi moartea, să biruim şi noi gravitaţia, să putem şi noi să zburăm, să deschidem aripile, să ne îndreptăm şi noi cocoaşa şi coloana, astfel încât să nu mai privim la pământ, ci la cer. Cerul acela pe care l-a văzut gârbova când s-a ridicat.
Dar sunt unii care nu s-au bucurat când au văzut-o pe femeia gârbovă că se ridică. Şi, dacă am traduce aceasta sau am face o mică translaţie, mi-am dat seama că sunt unii care nu se bucură dacă poporul vrea să se ridice şi atunci zic: Dărâmaţi bisericile! De fapt, e vorba de Potir şi v-am spus şi altă dată. Cei care aţi fost ieri şi ne-am rugat pentru cei adormiţi ai noştri aţi văzut cum batjocoreşte diavolul pe om: a venit aici un om, aşa, o ispită pentru păcatele noastre, foarte suferind, foarte batjocorit de diavol. Și nu ştiam: să plâng, să-l dau afară? Dacă aş fi avut dragoste, poate aş fi plâns pentru el, dar primul gând care mi-a venit a fost: ia uite, a venit şi ăsta! Dar mi-a arătat că el deja trăieşte iadul şi că sunt unii care nu vor ca noi să ne ridicăm, ca să fie dreaptă coloana noastră.
Când vorbeşti de un om cu coloană, la ce te referi? La demnitate, la onoare, la o mândrie binecuvântată, te gândeşti la faptul că tu dai copiilor tăi o ţară… nu ca afară, pentru că aţi auzit, asta e întrebarea pe care ne-o pun copiii: Ce-aţi făcut din Ţară?
Ce credeţi că căutau tinerii aceia într-un cavou de beton la Colectiv? Credeţi că e ceva foarte interesant să stai într-un cavou de beton şi să-ţi dea cu ciocane în cap, ca asta e muzica aia, până la urmă. Dincolo de faptul că am fost şi noi tineri şi am ascultat Led Zeppelin sau altele, dar, dincolo de povestea aceasta, să stai trei-patru ore să-ţi bată cu un ciocan în creier sau să folosească cutia ta craniană pe post de boxă, de cutie de rezonanţă într-un cavou din beton, nu e ceva plăcut, dar lumea aceasta pe care noi o croim, ţara aceasta pe care noi le-o lăsăm nu-i interesează. De aceea pleacă. Şi cei care nu pleacă se ascund în crăpăturile pământului.
Deci versul acela pe care l-am auzit pentru prima dată l-am interpretat corect, zic eu, că ne întreabă copiii noştri. Dar să vă zic şi altceva: Cine credeţi că o să ne mai întrebe? O să ne mai întrebe Dumnezeu: <V-am dat o Ţară, şi ce Ţară!… V-am dat un Neam, şi ce Neam!… Şi ce-aţi făcut cu ele?>
Rămâne, aşadar, să ne răspundem acestor întrebări, atât cât se mai poate, fiindcă la Dumnezeu nu există plan cincinal, că în cinci ani facem poduri, în cinci ani facem şosele şi redresăm ţara. La Dumnezeu nu aşa funcţionează. El are o singură dimensiune: veşnicia. Şi în veşnicie toate capătă alt sens. Aşa că putem să Îi cerem Domnului – şi poate şi femeii gârbove, dacă e în ceata Domnului, să se roage, pentru că ea ştie ce durere e asta – şi toţi sfinţii pe care i-am pomenit astăzi să se roage pentru noi şi noi să ne rugăm, popor român care eşti la răscruce, să ne rugăm cu toţii, să punem genunchii, că noi putem să întoarcem gândul şi hotărârea Domnului.
Să ştiţi că deocamdată Domnul Şi-a întors faţa ca să nu vadă păcatele noastre. Dar poate fi şi asta, să vină osânda. Şi să ştiţi că nu întârzie să vină osânda dacă noi nu vom face ceva, dacă nu vom face pocăinţă, nu vom cere să vedem păcatele noastre, să ne vedem adâncul stării noastre de cădere şi să facem pocăinţă. Dacă n-ar fi pocăinţă, nu s-ar mântui nimeni. Să nu căutăm ce zic unii şi alţii, că ne atacă, că sunt pizmaşi, invidioşi, că, de fapt, spune Hristos: Dacă pe Mine M-au urât, şi pe voi vă vor urî. Dacă pe Mine M-au răstignit, şi pe voi vă vor răstigni. Ce altceva putem să aşteptăm, ce altceva putem să ne dorim, ca unii care ne-am declarat a fi următori ai lui Hristos?
Aşadar, să-i rugăm pe toţi sfinţii, pe Maica Domnului, să ne miluiască şi să mijlocească pentru noi ca poporul acesta să se ridice încet-încet, să-şi îndrepte coloana, să nu mai caute la pământ, ci la cer, pentru că destinul omului este legat numaidecât de cer. Amin.
Legaturi:
***
“De asemenea, după cum aţi auzit în colindele copiilor, m-a străpuns la inimă un vers, cu adevărat m-a străpuns, acela în care copiii întreabă, când cântă: Ce-aţi făcut din Ţară?
(…)
Deci versul acela pe care l-am auzit pentru prima dată l-am interpretat corect, zic eu, că ne întreabă copiii noştri. Dar să vă zic şi altceva: Cine credeţi că o să ne mai întrebe? O să ne mai întrebe Dumnezeu:
Rămâne, aşadar, să ne răspundem acestor întrebări, atât cât se mai poate, fiindcă la Dumnezeu nu există plan cincinal, că în cinci ani facem poduri, în cinci ani facem şosele şi redresăm ţara. La Dumnezeu nu aşa funcţionează. El are o singură dimensiune: veşnicia. Şi în veşnicie toate capătă alt sens.”
Cât de minunat lucrează Bunul Dumnezeu !!! Deși am auzit de nenumărate ori acest colind, nu m-am gândit la interpretarea dată de părintele Cezar Axinte. Poate că nici părintele nu s-ar fi gândit la această interpretare, dacă Domnul n-ar fi lucrat atât de discret și minunat, părintele auzind colindul și întrebarea venind de la copiii colindători. Și sunt de acord cu părintele sută la sută.
De ani buni (peste douăzeci de ani), de când Bunul Dumnezeu și-a făcut milă cu mine și m-a luminat că trebuie să mă străduiesc din răsputeri să mă feresc de păcate pentru a nu face de rușine Numele Domnului în fața copiilor dăruiți de Domnul (și desigur nici în fața semenilor mei și mai ales a dușmanilor Domnului), am încercat să nu devin un obstacol în calea Voii Lui Dumnezeu privind viitorul copiilor pe care ni i-a dăruit. Am înțeles puțin câte puțin, că practic noi părinții trebuie să facem doar un pas, că de restul se “ocupă” Bunul Dumnezeu. Adică să îi ducem la Sfânta Biserică pentru a fi botezați și apoi împărtășiți ori de câte ori este posibil, de a nu-i da în brațe oricui (când sunt mici), de a nu lăsa pe nimeni să le dea dulciuri sau alte daruri, mai ales în Biserică, în timpul Sfintei Liturghii, dar nici după Sfânta Liturghie. Soția, deși a terminat studii superioare, a ales să se sacrifice pentru creșterea copiilor și nu i-am dat deloc la grădiniță. Putem vorbi cumva de “cei șapte ani de acasă”, pentru că nu i-am dat la școală decât după împlinirea vârstei de șapte ani, împotriva tuturor insistențelor celor din jur.
Dar, iertare, pentru că am deviat de la ceea ce spune părintele în cuvântul său. Sunt de acord cu sfinția sa, că noi părinții suntem vinovați pentru situația în care este România astăzi, pentru că nu ne-am străduit și nici nu ne străduim să înțelegem, din ce cauză am ajuns atât de “gârbovi(ți)” ca neam. Și pe mine “m-a lovit în gândire” și în inimă (cum spunea Părintele Cleopa Ilie, veșnică fie-i pomenirea !), cuvântul părintelui și să dea Domnul să ne lovească pe cât mai mulți dintre noi.
“O, omule, de ți-ai cunoaște valoarea ta !”, spunea duhovnicul părintelui Cezar, Părintele Arsenie Papacioc, veșnică fie-i pomenirea.
Am o mulțime de colegi și foști colegi de facultate, dar și o mulțime de cunoscuți, cu gândul mai ales la cele materiale (gârbovi fără să știe) și care ne privesc sărmanii, cu superioritate, pentru că ei au (situația materială bună), pe când noi, respectând cuvântul duhovnicului, nu avem (ceea ce au ei), dar ne considerăm totuși bogați, după cuvântul Sfântului Porfirie, care spunea unui ucenic (care avea doar unul sau doi copii, nu-mi amintesc exact), despre un alt ucenic cu mulți copii :”Îl vezi, el este foarte bogat.” Ce-i drept, avem doar trei copii, că atât a fost Voia Domnului, dar Slavă Domnului că așa a fost Voia Lui.
Mă doare inima pentru toți cei care au ales să fie gârbovi de bună voie și pentru neamul nostru și pentru țara noastră și mă rog Bunului Dumnezeu să ne lumineze pe toți cei care dorim SINCER Adevărul și Viața Veșnică. Însă perspectivele sunt sumbre și nu ne-au mai rămas decât lacrimile și “revoluția pocăinței”, vorba domnului Virgiliu Gheorghe.
Mulțumesc mult frățiilor voastre și părintelui Cezar Petru Axinte, pentru aceste cuvinte trezvitoare pe care ni le puneți la inimă. Mai rămâne doar să deschidem “baierele” inimii cum se spune pe la Ardeal și/sau barierele inimii lipite de cele materiale, pentru ca Domnul să se nască și-n inima fiecăruia dintre noi și să ne poată conduce împreună cu El în Veșnicie.
Amin și Doamne ajută tuturor !!!
La puțin timp după ce-am postat primul comentariu, am observat cât de inspirat v-ați exprimat în titlu “popor… gârbovit, îmbolnăvit și aproape pecetluit de PROPRIILE ALEGERI”. Mă gândeam inițial că este de fapt o singură alegere, cea dintre Hristos și Baraba. Dar, de fapt Domnul Hristos, în marea lui Milă, a îngăduit mai multe alegeri în cei treizeci de ani scurși din decembrie ’89, dar noi am ales mereu pe Baraba (Iliescu-Roman, Văcăroiu, Adrian Năstase / Constantinescu-Victor Ciorbea, Radu Vasile / Băsescu- Boc, Ponta / Iohannis- Ponta, Cioloș, Grindeanu, Tudose, Dăncilă cu partidele lor cu tot). Evident, după cum ne-a învățat Părintele Dumitru Stăniloae, “timpul este intervalul dintre chemarea Lui Dumnezeu și răspunsul omului la chemarea Lui.” Au trecut deja treizeci de ani fără să pricepem mare lucru despre faptul că Dumnezeu ne cheamă, fără să auzim sau să luăm în seamă chemarea Lui. Sub Ceaușescu a lucrat harul Lui Dumnezeu și Domnul ne-a ajutat, pentru că nu eram lăsați să alegem liber. După ’89 însă, am putut să alegem, dar nu am înțeles că trebuie să alegem pe Domnul Iisus Hristos, Singurul Care Și-a dat Viața drept preț de răscumpărare pentru ca noi să ne mântuim, ci am ales tâlhari după tâlhari și suntem aproape în stadiul omului căzut între tâlharii “care bătându-l, l-au lăsat abia viu” din parabola Samarineanului milostiv, poate cu deosebirea că noi ne-am ales singuri tâlharii și i-am invitat să ne bată în loc să-L alegem pe Samarinean… Și încă nu ne-am învățat minte… Oare câtă bătaie trebuie să mai primim pentru ca să ne vină mintea la cap ???
Iertare și Doamne ajută tuturor !!!
https://m.youtube.com/watch?v=Sj2S2X5usx8