PARINTELE STANILOAE – Din “Ascetica si mistica Bisericii Ortodoxe”: FRICA DE DUMNEZEU SI FRICA DE LUME

(fotografie de Dinu Lazar)

FRICA DE DUMNEZEU SI GANDUL LA JUDECATA

“Sporind, credinta devine frica de Dumnezeu[1]. Pe de o parte, nu credinta se naste din frica de Dumnezeu, ci fri­ca, din credinta. Caci ca sa-ti fie frica de El, trebuie sa crezi in El. Pe de alta, credinta nu se poate dezvolta fara ca sa treaca prin frica, sau, poate, ajutata chiar de la inceput de frica (Fapte 2, 37). Credinta nu e nici la inceput pur teore­tica, ci are, prin frica ce o insoteste, un caracter existential. O credinta ce n-a ajuns la frica, sau nu e insotita de la  inceput de frica, nu si-a castigat o eficienta indestulatoare pentru pornirea la fapte.

Frica de Dumnezeu este opusul fricii de lume. Ea are rostul sa copleseasca frica de lume. Frica de durerile si de stramtorarile lumii ne face sa ne aruncam cu toata neso­cotinta dupa placerile ei si dupa situatiile prospere care ne pot cruta de eventuale stramtorari. Frica de lume ne leaga de lume, ne face sa ascultam de ea si sa nu dam ascultare chemarii mai inalte a lui Dumnezeu, care ni se face prin credinta. De aceea forta de atractie a lumii, manifestata nu numai prin impatimirea de placerile lumii, ci si prin frica de lume, trebuie contracarata printr-o frica si mai mare: prin frica de Dumnezeu. Caci nefiind in stare de la inceput sa simtim bucuriile de care ne va face parte Dumnezeu, deci neputand fi dezlipiti prin ele de lume, trebuie sa fim dezlipiti de lume printr-un act de putere, de inspaimantare, printr-o o frica mai mare, prin cea de Dumnezeu.

De aceea scriitorii duhovnicesti deosebesc doua feluri de frica de Dumnezeu: frica de robi adica frica de pedeapsa Lui, si frica din iubire, adica frica de a nu ne lipsi de bunatatea Lui. Prima e a incepatorilor, a doua, a celor progresati.

Dar nici frica de Dumnezeu incepatoare nu e numai slabiciune, ci si o mare putere de a infrunta frica de lume, care e numai slabiciune si robie, total lipsita de libertate. Frica de lume o patimim, ea ne stapaneste prin slabirea vointei noastre. Frica de Dumnezeu e o forta care intareste vointa noastra, care ne face factori activi, in loc de marionete pasive. Chiar si in ea e o putere de la Dumnezeu.

Heidegger deosebeste intre frica “de ceva din lume” (Furcht) si frica de golul lumii peste tot (Angst), adica de existenta in lume, care este simtita ca amenintand in orice clipa, cu platitudinea si cu nimicnicia ei, modalitatea unei trairi proprii care face transparenta fiecaruia intimitatea sa.

Dar omul cazut in forma cenusie de existenta nu mai stie de frica de platitudine (Angst). Aceasta izbucneste cateodata in constiinta lui, ca o scurta revelatie a intimitatii ce se vede inecata si vrea sa se salveze. Omul s-a dezobisnuit atat de mult de privirea intimitatii sale in fata si de o existenta proprie, deosebita de cliseele comune, incat se sperie de ase­menea revelatii si se arunca si mai mult in platitudine. Aceasta e frica (Furcht) de ceva din lume, sau e frica de a pierde ceva din lume. E frica, de a nu pierde prilejurile de placere, pierdere care l-ar putea intoarce la intimitatea sa, la trairea prin sine insusi, lipsit de sprijinul comod al lumii[2].

In aceasta teorie gasim, intr-o forma mai rezervata, trei adevaruri care coincid in fond cu invatatura crestina despre frica: intai, ca viata pamanteasca a omului este insotita ine­vitabil de o frica; al doilea, ca prin frica aceasta fiintei uma­ne i s-a dat un scut impotriva primejdiei de a fi inecata de lume; al treilea, ca omul a pervertit aceasta frica ce trebuia sa-l pazeasca de lume si sa-l lege de Dumnezeu, izvorul existentei autentice, concentrate in intimitatea spiritului, prefacand-o intr-o frica de-a nu fi lipsit cumva de lume, de existenta in orizontul cenusiu al lumii, intr-o frica de a fi dezlipit de lume, de a vietui ca o fiinta spirituala.

Frica de Dumnezeu ce se naste din credinta in El ar fi o reinviorare a fricii primordiale, proprie fricii spirituale a omului, o reinviorare a lui “Angst”, in terminologia lui Heidegger. Totusi, in starea primordiala nu era numai aceasta frica a omului, de a se pierde prin desprinderea de Dumnezeu, ci si o frica unita cu increderea in El.

Desigur, Heidegger s-a ferit de a socoti ca “Angst” e frica de Dumnezeu, ci a socotit-o frica de lume, dar nu frica de a nu pierde lumea, ci frica de a se pierde in lume; nu o tea­ma care-l atrage pe om spre lume, ca „Furcht”, ci una care-l pune in garda fata de nimicnicia ei. Dar noi socotim ca frica primordiala si fundamentala a fiintei umane, de a cadea in automatismul pacatului, al patimilor, al lumii, nu s-ar putea explica fara sentimentul ca el e raspunzator pentru pastrarea si dezvoltarea caracterului sau spiritual. Iar sentimentul acestei responsabilitati, constiinta ca va avea sa dea seama pentru aceasta cadere in bratele lumii, nu s-ar putea expli­ca fara sa existe un for superior tot de caracter spiritual, de care atarna. Daca ar fi numai omul cu lumea, neavand sa dea nimanui socoteala de asimilarea sa completa cu lumea, frica omului de aceasta perspectiva ar fi cu totul inexpli­cabila. In frica de a se confunda in lume (Angst) se reveleaza omului caracterul sau de fiinta spirituala, facuta pentru legarea de Dumnezeu, Care-l poate salva ca fiinta spirituala.

Frica de pacat prin alipire la lume este in fond frica de Dumnezeu. Daca prin credinta ni se daruieste un inceput de evidenta a prezentei lui Dumnezeu, prin frica ni se spo­reste revelarea acestei evidente, si acest spor il simtim ca o forta atat de puternica, incat e in stare sa inmoaie sau sa rupa toate legaturile care ne inlantuiesc de lume: impatimirea, frica, grija lumeasca. Dumnezeu, Care ne reveleaza pu­terea Sa in frica, ne face sa ne temem de a cadea in bratele pacatului, sau ale lumii, ne face sa nu ne fie frica de a pier­de prilejurile de fericire in lume. Frica de Dumnezeu cople­seste frica de lume, aceea de a nu o pierde. Ea promovea­za dimpotriva frica de-a ne pierde in lume, prin alipirea la ea; ea ne da frica de lume in acest al doilea sens; ne da fri­ca de lume ca de un pericol pentru existenta noastra ade­varata si eterna.

In frica de Dumnezeu deci se manifesta constiinta destinului nostru etern de a nu ne asimila cu lumea. Se mani­festa constiinta despre nimicnicia cu care ne ameninta lumea; constiinta ca lumea contravine destinului nostru etern, asigurat de trairea prin intimitatea proprie.

Asadar, in frica de Dumnezeu ni se reveleaza constiinta unei autoritati, constituita de o realitate superioara noua, nu inferioara, cum e lumea, constiinta unei autoritati pe care nu o putem nesocoti. Nu putem face orice, nu ne putem scufunda in lume, pentru ca simtim oprelistea din partea unui for caruia avem sa-i dam socoteala.

De fapt, in frica de a pacatui, in frica de a cadea in bra­tele lumii, care e una cu frica de Dumnezeu, nu avem con­stiinta unei primejdii imediate, ci a unei primejdii viitoare, si anume a unui rau care ne va apasa existenta la infinit. De altfel insasi frica adanca, din firea omului, de a nu se pierde in lume (Angst) e o frica de un rau infinit. De aici si infinitatea ei. Nu ne temem ca prin caderea in valurile lumii vom disparea propriu-zis, ci ca existenta noastra va deveni pentru vecie insuportabila. Daca n-ar fi decat lumea si perspectiva pierderii totale in ea, n-ar exista acel “Angst”, de care vorbeste Heidegger.

De aici, constiinta ca urmarile caderii noastre nu se vor arata in toata gravitatea lor decat de-abia dupa ce vom trece in planul vietii vesnice. De aceea frica de Dumnezeu e o frica de judecata Lui, care va pecetlui pentru veci soar­ta noastra; e frica de judecata din urma si de chinurile unei vesnice existente neautentice, nedepline.

In acest sens frica de Dumnezeu este nedezlipita de gandul la judecata din urma. Asceza rasariteana recomanda neincetat sa meditam la judecata din urma, pentru ca sa sporeasca in noi frica de Dumnezeu, prin care evitam pacatul.

Precum credinta, sporind prin virtutile ce rasar din ea, incearca anumite transformari, asa si frica persista si ea pe treptele mai inalte ale vietii duhovnicesti, dar se innobileaza. Sfantul Maxim, aducand la unison locurile Epistolei lui Ioan 4, 18 si Ps. 33, 9, spune:

“Frica este de doua feluri: una curata, iar alta necurata. Astfel, frica ce se naste din asteptarea pedepsei pentru greseli, avand drept pri­cina a nasterii ei pacatul, intrucat nu e curata, nu va ramane totdeauna, ci va disparea impreuna cu pacatul. Dar frica curata care staruie intr-una,  chiar fara amintirea pacatelor, nu va inceta niciodata, fiindca este fiintiala. Ea tine oarecum de raportul lui Dumnezeu cu faptura, ca Unul ce-Si face vadita slava Sa care e mai presus de toata imparatia si puterea”[3].

Unii scriitori duhovnicesti recomanda si gandul la moar­te ca mijloc de purificare de patimi. Dar este vadit ca nu moartea in sine sperie pe un credincios adevarat, ci jude­cata lui Dumnezeu, care urmeaza mortii. Perspectiva unei morti definitive si totale nu intretine in om frica, ci cel mult o plictiseala pentru lipsa de sens a existentei. Numai in­trucat moartea aduce dupa ea, sau cu ea, judecata si o viata eterna se pune pret si pe gandul la moarte[4]. Gandul la moartea in sine e si el insa de ajutor, cel putin la incepator, intrucat aduce in fata sufletului nimicnicia lumii si a fagaduintelor ei. Ioan Scararul ii inchina acestui gand un capitol intreg intre cele treizeci ale “Scarii” sale..

“Precum painea este cea mai trebuincioasa dintre mancari, zice el, asa gandul la moarte e cel mai necesar dintre toate lucrurile. Gandul la moarte naste in cei ce vietuiesc in mijlocul lumii osteneli si deprinderi cuvioase, mai bine zis dispretul placerilor; iar in cei retrasi din zgomot, lepadare grijilor, rugaciune continua si paza a mintii… Semnul adevarat al celor ce cugeta intru simtirea inimii la moarte este neimpatimirea de bunavoie fata de toata zidirea si parasirea totala a voii proprii. Gandul la moarte este moarte zilnica, gandul la sfarsit este un suspin de fiecare ceas. Cei ce au acest gand, marind necontenit frica prin frica, nu se odihnesc pana nu-si consuma si insasi puterea oaselor. Dar sa fim incredintati ca si ea este un dar al lui Dumnezeu; caci altfel, cum se face ca aflandu-se chiar langa morminte raman unii dinte noi fara lacrimi si invartosati?“[5].

Gandul la moarte si la judecata face mai frecvent gan­dul la Dumnezeu, cu care a inceput intarirea credintei, spo­rind astfel meditatia launtrica. Sau frica si gandul la moarte nu sunt decat gandul la Dumnezeu, asociat cu constiinta pacatelor proprii si cu teama de judecata.

---

[1] Centuria cit.: “Dupa credinta, dumnezeiestii Parinti au randuit frica”. Filoc. gr. ed. II, vol. II, p. 362.

[2] “Das Wovor der Furcht ist je ein innerweltliches, aus bes-timmtem Qegend in der Nahe sich naherndes, abtragliches Seiendes das ausbleiben kann”. (Op. cit, p. 185-186). Spre deosebire de Furcht, “das Wovor der Angst ist kein innerweltliches Seiendes… Das Wovor der Angst ist vollig unbestimmt… Das drohende karm sich deshalb auch nicht aus einer bestimmten Richtung her innerhalb der Mahe nahern, es ist schon da, – und doch nirgends. Im Wovor der Angst das “Michts ist es und nirgends offenbar”. (Op. cit, p. 187-189).

[3] Quaest, ad. Thalas., q. 10; P.G. 90, 289; vezi si Centuria lui Calist si Ignatie, Filoc. gr. ed. II, voi. II, p. 332.

[4] Evagrie, Schita monahiceasca; Filoc. rom., vol. I, ed. I, p. 45-46; Filoc. gr. ed. III, vol. I, p. 49-50. Antonie cel Mare, cap. 49, Filoc. rom., I, p. 12: „Moartea de o va avea omul in minte, nemurire ii este; iar neavand-o  in minte, moarte ii este. Dar nu de moarte trebuie sa ne temem, ci de pierderea sufletului, care este necunostinta de Dumnezeu”.

[5] Treapta VI, P.G. 88, 793-787.

(Din: Pr. Dumitru Staniloae, Ascetica si mistica Bisericii Ortodoxe, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane)

Cititi si: