GARBOVIREA NEVAZUTA – ADANCUL NESTIUT AL PATIMILOR

“In starea de cadere in care se afla, toti oamenii sufera de patimi intr-o masura sau alta, adica sunt bolnavi din punct de vedere spiritual. Dar cel mai adesea ei nu-si cunosc nici caderea, nici boala.

Indeobste, dupa cum spune Sfantul Macarie Egipteanul, oamenii nu stiu ca firea lor boleste din pricina acelui rau dintai al neascultarii, care a razbatut pana la noi:

“Lumea cea vazuta, de la imparati pana la cersetori, este intr-o neincetata tulburare, dezordine si lupta si nimeni nu cunoaste pricina. Or, este vadit ca raul care a intrat in lume prin neascultarea lui Adam, este centrul tuturor relelor si cauza mortii. Pacatul care a intrat in lume prin Adam si care este ca o putere si o esenta a lui Satan, a semanat toate relele. El lucreaza in ascuns in omul cel launtric si in mintea lui si-l razboieste cu gandurile. Oamenii nu stiu ca fac aceasta impinsi de o putere straina, socotesc ca ele sunt lucruri firesti si ca din propria lor socotinta le fac […]. Astfel, lumea sufera de patimile cele rele si nu stie“.

Sfantul Simeon Noul Teolog, la randul sau, constata:

“Suntem atat de stapaniti de patimi si am ajuns intr-o asemenea intunecare si nestiinta, incat nu mai simtim starea in care ne aflam, nu mai stim nici macar ca faptuim cele rele“.

“Lumina sufletului s-a intunecat intr-atat, incat nu mai vedem cat de ranit si sfasiat este el“, spune un Parinte.

Lui Eusebiu, care-l intrebase pentru ce oamenii se straduiesc sa se vindece de bolile trupesti, dar nu se ingrijesc deloc de bolile sufletului lor, Ioan din Singuratate ii raspunde ca, din pricina pacatului,

“nu mai pot sa vada si sa priceapa nimic, fiind ca niste morti, nesimtitori la starea lor launtrica“.

“Ca cei ce suntem in aceste boli [ale patimilor], nu putem sa le descoperim, fie din pricina neputintei, fie din pricina adancii lor inradacinari in noi“.

Sfantul Isaac Sirul remarca faptul ca

“multi fiind bolnavi, nu stiu nici macar ca sunt bolnavi“

si

“cei mai multi dintre oameni, bolind [de patimi] se dau drept sanatosi“.

Sfantul Ioan Gura de Aur spune si el ca “cel care s-a predat pacatului, asemenea celui ametit de betie, nu stie deloc ca este bolnav“.

Iar in alta parte spune limpede:

“Ce-i mai groaznic este ca noi nici nu ne mai dam seama de pacatele care ne stapanesc […]. Din pricina nesimtirii in care am ajuns, nu ne mai deosebim intru nimic de nebunii care spun si savarsesc fara frica fapte pline de primejdie si de rusine. Nu le este rusine deloc de faptele si de cuvintele lor, ba, dimpotriva, se mai si lauda cu ele.Se cred mai sanatosi decat cei cu adevarat sanatosi. Asa suntem si noi. Ne purtam cum se poarta oamenii bolnavi, dar nici macar nu simtim ca suntem bolnavi”.

Nestiind ca-i bolnav, omul cazut nu se ingrijeste de sanatatea sa si crede ca n-are nevoie de tamaduire. Numerosi sunt cei care “pentru ca nu si-au simtit patimile, nu s-au ingrijit nici de tamaduirea lor“, constata Sfantul Isaac Sirul. Ei se impotrivesc tratamentului duhovnicesc.

“Cum va primi sa fie vindecat cel ce nu crede defel ca zace in boala sau cadere?“,

se intreaba Sfantul Simeon Noul Teolog. Or, cel care nu-si cunoaste starea in care se afla nu face altceva decat sa si-o inrautateasca.

“Boala cea mai rea este aceea care macina pe om fara ca el s-o stie“,

ne atrage atentia Sfantul Ioan Gura de Aur, care, in alta parte, spune in acelasi sens:

“a nu se cunoaste omul pe sine este culmea nebuniei si a patimilor“.

Chiar daca incepe sa inteleaga care-i este adevarata fire si, asadar, sa-si vada decaderea, adancurile fiintei sale launtrice nu i se descopera omului pe data. Crestinul insusi, care primeste prin credinta si prin harul Duhului Sfant puterea de a se cunoaste, nu-si vede de la inceput toate patimile care zac in el, caci pentru aceasta se cere multa nevointa. Nici cel care se straduieste sa le cunoasca si sa scape de ele nu si le cunoaste pe toate; unele ii raman multa vreme ascunse, iar pe altele si le stie numai in parte. Sfantul Macarie Egipteanul spune in nenumarate randuri ca raul mostenit prin pacatul stramosesc a cuprins intreaga faptura a omului, iar radacinile lui sunt foarte adanci. Demonii isi implinesc lucrarea lor mai cu seama in adancul inimii si de aceea ea ramane ascunsa si nevazuta.

“Sarpele care te-a ucis se cuibareste in partea cea mai profunda a mintii si in adancul cugetelor tale, in asa-zisele camari si ascunzisuri ale sufletului. Intr-adevar, inima este un abis“.

Cata vreme nu implineste toate poruncile lui Hristos, omul nu-si cunoaste deloc patimile sau le cunoaste numai in parte, pentru ca, asa cum talcuieste Sfantul Simeon Noul Teolog, are ca un val asezat peste inima (cf. 2 Cor. 3, 15-16), care-l impiedica sa se vada asa cum este. Evagrie, Sfantul Ioan Casian si Sfantul Maxim Marturisitorul vorbesc despre “patimile ascunse in inima“, iar Ioan din Singuratate, despre “miscarile ascunse ale inimii” si “relele tainuite“, despre “fiinta ascunsa” a omului sau despre “lucrurile ascunse in adancurile inimii“. Sfantul Ioan Scararul, la randul sau, vorbeste despre “intunecarea dinauntru cea nevazuta“. Sfantul Grigorie cel Mare vorbeste si el despre patimile “ascunse in cutele cele mai tainuite ale inimii“

“Nenumarate patimi zac in sufletele noastre fara ca noi sa le cunoastem”, spune iarasi Evagrie. Sfantul Maxim Marturisitorul, Sfantul Talasie si Sfantul Isihie Sinaitul reiau aceasta afirmatie aproape cuvant cu cuvant. Sfantul Ioan Casian, in aceeasi perspectiva, face aluzie la semintele pacatelor care incoltesc in adancul inimii, ramanand ascunse in tainitele lui. Marcu Ascetul spune ca patimile ascunse in inima sunt asemenea serpilor care se furiseaza prin case si vorbeste despre “poftele ce zac inlauntrul inimii si se misca cu putere“. El arata ca orice patima, chiar foarte veche, la cel ce nu s-a curatit deplin consta din predispozitii latente care se manifesta atunci cand afla bun prilej. El vorbeste astfel despre “gandurile rele care zac in noi“, despre “gandurile ascunse pe care le adapostim in noi“, despre “roiul patimilor ascunse inlauntru“. Dintre acestea, el pune in evidenta uitarea, nepasarea trandava si nestiinta, “patimile cele mai adanci si mai launtrice“, “care zac in adancurile inimii“, pacate rele necunoscute celorlalti si socotite ca nici n-ar fi rele, dar care sunt mai stricacioase decat celelalte. Chiar Apostolul Pavel vorbeste despre “cele ascunse ale inimii” (1 Cor. 14, 25) si despre “cele ascunse ale oamenilor” (Rom. 2, 16). Iar Psalmistul I se adreseaza astfel lui Dumnezeu:

“Gresalele, cine le va pricepe? De cele ascunse ale mele curateste-ma” (Ps. 18,13).

Omul isi cunoaste patimile pe masura sporirii sale duhovnicesti. Celui care traieste departe de Dumnezeu, ele ii raman cu totul ascunse ori le vede numai cand se manifesta in mod grosolan sau cu violenta.

Insa cel ce se apropie de El si-I implineste poruncile, le vede tot mai limpede, in lumina Duhului Sfant. In aceasta privinta, e mare deosebirea intre omul pacatos, cu totul orb in fata patimilor, si cel care sporeste in nevointa. Cel dintai nu-si vede patimile pana cand acestea nu intrec masura pacatoseniei celor din preajma sa; privirea nevoitorului insa le zareste pe cele ascunse in cele mai adanci tainite ale inimii sale.

“Cata vreme cineva este tinut de lucrurile cele vazute ale acestei lumi, este incurcat cu diferite legaturi pamantesti si este antrenat in patimile cele rele, nici macar nu stie ca inauntrul sau mai exista o lupta, o batalie si un razboi. Abia atunci cand omul se ridica la lupta si se elibereaza de legaturile vazute ale acestei lumi […], cand incepe sa staruiasca in poruncile Domnului, lepadandu-se de lumea aceasta, abia atunci poate sa cunoasca lupta cea launtrica a patimilor, care se ridica in el, razboiul cel launtric si cugetele cele viclene. Daca nu se ridica la lupta, dupa cum am spus mai inainte, daca nu se leapada de lume, daca nu se dezbara din toata inima de poftele cele pamantesti si daca nu vrea sa se lipeasca cu totul de Domnul, nu cunoaste vicleniile ascunse ale duhurilor rautatii, nici patimile cele ascunse in el, ci este strain de el insusi, nestiind ca poarta in sine rani si patimi ascunse“.

Pentru a ne face sa intelegem deosebirea dintre ochiul fin al celui care duce razboi duhovnicesc si orbirea celui care nici nu stie ca exista un astfel de razboi, Sfantul Ioan Casian se foloseste de o comparatie foarte lamuritoare:

“Sa presupunem ca au intrat intr-o casa mare, cu multe lucruri, unelte, vase, doi oameni: unul cu vederea buna, iar altul bolnav de ochi. Cel ce nu poate vedea totul va spune ca in casa nu sunt decat dulapuri, paturi, scaune, mese si altele pe care le-a identificat nu atat cu ochii, cat pipaindu-le. Dimpotriva, cel cu ochi sanatosi vede chiar si cele mai ascunse lucruri si spune ca in acea casa sunt multe si nenumarate alte lucruri mici. Acestea, daca ar fi stranse gramada, ar egala sau ar intrece prin multimea lor pe cele putine, pe care le pipaie cel cu vederea slaba. Asa sunt sfintii, care sunt, ca sa zic asa, vazatori. Ei, avand cea mai mare dorinta de desavarsire, chiar pe acelea pe care ochii intunecati ai mintii noastre nu le vad, le surprind in ei repede si le osandesc foarte aspru. Cei ce nu si-au patat constiinta cu nici cel mai mic pacat, tot asa cum se vede bine un neg pe o piele alba ca zapada, se socotesc plini de multe pete […]. Dimpotriva, cei care isi acopera ochii inimii lor cu vesmantul gros al patimilor si, potrivit cuvantului Mantuitorului, “vad fara sa vada si aud fara sa auda si sa inteleaga“ (Mt. 13, 13) abia daca vad in adancul inimii lor pacatele mari si aducatoare de moarte; cum ar putea ei sa vada cum se strecoara gandurile vinovate sau acele porniri ascunse si necurate ale desfranarii, care atata mintea prin usoare si viclene ispite. Ei nu pot sa-si priveasca cu vedere limpede robia sufletului lor”.

Dintre toate patimile, mandria intuneca cel mai mult constiinta omului si-l face sa nu-si cunoasca bolile sufletului, nici pe cele mici si tainuite, nici pe cele mari si vadite. “Trufia pricinuieste uitarea pacatelor“, spune Sfantul Ioan Scararul.

“Multi dintre cei mandri nu se cunosc pe ei insisi socotind ca sunt nepatimasi, si-au vazut saracia virtutii in ceasul iesirii din viata“.

Mandria este cea care duce pe om la “indreptatirea de sine”, dupa cum spun Parintii, care-l face sa nu-si recunoasca pacatul si sa nu fie constient de el.

Se intampla ca insusi omul duhovnicesc nu-si cunoaste patimile, pentru ca adesea, dupa cum arata Sfantul Maxim Marturisitorul, ele se afla in stare de nelucrare (anergesia) sau, altfel spus, sunt inactive ori dormiteaza. Nemiscarea lor indelungata il face chiar pe cel veghetor sa se socoteasca lipsit sau izbavit de ele. Iar atunci, pacea sufletului sau nu este altceva decat o mare inselare.

Intr-adevar, pe langa pacea pe care o rodeste nepatimirea, la care se ajunge pe culmile nevointei, cand omul este cu adevarat izbavit de orice patima, exista, dupa cum arata Evagrie, o stare de pace mincinoasa, care rezulta din retragerea demonilor, atunci cand acestia sunt siguri ca in fapt bietul suflet se afla in stapanirea lor. De pilda, atunci cand fie slava desarta, fie mandria iau locul tuturor celorlalte patimi.

Se mai poate ca, prins in multimea si agitatia treburilor lumesti, omul sa nu-si simta patimile, preocuparile de zi cu zi impiedicandu-l sa-si cunoasca starea.

“Prin trup, sufletul e distrat si uita de patimi“,

spune, in acest context, Avva Dorotei; insa, spune tot el,

“sa vina careva dintre voi, sa-l inchid intr-o chilie intunecoasa, sa nu manance, sa nu bea, sa nu doarma, sa nu se intalneasca cu nimeni, sa nu cante psalmi, sa nu se roage, nici sa-si aminteasca deloc de Dumnezeu numai trei zile. Si vei afla ce fac patimile cu el“.

Cand insa omul paraseste cararile lumii si incepe sa umble pe calea duhovniceasca, se starnesc in el cu furie patimi pana atunci nestiute sau care-i pareau cu totul mici si neinsemnate.

“Sa nu ne miram – spune Sfantul Ioan Scararul – daca, intrand in arena nevointei, ne vom vedea la inceput mai patimasi decat in viata din lume […]. Caci fiarele ascunse, mai inainte nu se aratau“.

Iar Avva Talasie atrage atentia asupra faptului ca:

“in sufletele noastre se ascund patimi foarte rele. Ele se dau pe fata insa abia atunci cand respingem lucrurile“.

Cel mai adesea, in vreme de ispita afla omul care-i sunt patimile.

“Sunt multe patimi in suflet pe care nu le cunoastem pana cand nu vine ispita, ca sa ni le arate“, spune Evagrie.

De asemenea, omul nu-si cunoaste patimile cata vreme nimeni si nimic nu i le trezeste si nu i le rascoleste. Daca nu are ganduri pacatoase, aceasta nu inseamna ca e lipsit de pacate, ci doar ca pe moment lipseste lucrul in stare sa i le starneasca.

“Altceva este a te izbavi de ganduri si altceva a te elibera de patimi. Adeseori se izbaveste cineva de ganduri, cand nu sunt de fata acele lucruri fata de care are anumite patimi. Dar patimile se ascund in suflet, iar cand se arata lucrurile, ies la iveala“.

Stim din viata pustnicilor ca in singuratate nu se misca in om patimile pe care le isca intalnirea cu semenii; dar ele se ivesc indata ce se paraseste sihastria.

“Negresit, orice patimi nevindecate vom duce in pustie, le vom simti acoperite in noi, si nu sugrumate“,

spune Avva Ioan Casian.

“Cate un om pare rabdator si smerit pana nu s-a intovarasit cu cineva, dar cum s-a ivit prilej de iritare, il si vezi revenit indata la firea lui de mai inainte. Patimile ce stateau ascunse au si irupt ca niste cai fara zabala care, dupa o prea lunga odihna, tasnesc navalnic si salbatic din grajd, ranindu-l de moarte pe cel care-i mana. Intr-adevar, intrerupand legaturile noastre cu semenii si mai mult se aprind in noi patimile daca n-au fost sugrumate mai inainte“.

Acelasi Sfant Parinte, in alta scriere a sa, spune din nou ca daca omul nu lupta impotriva patimilor sale si nu le smulge din suflet, ele nu pier, ci, dimpotriva, se intaresc tot mai mult:

“Sa stim bine ca daca ne retragem in locuri indepartate si pustii fara sa ne fi curatit de toate patimile noastre, nu inseamna ca, nemaiputandu-le practica acolo, ele nu exista in noi ca dorinta. Ramane ascunsa in noi, serpuind oarecum, radacina tuturor patimilor daca n-a fost smulsa, si o simtim dupa oarecare semne ca traieste inca in noi. Si nu doar traieste, ci si sporeste tot mai mult“.

“Lucrarea pacatului ne lipseste, iar nu pofta. Aceste patimi, daca ne amestecam din nou cu oamenii, de indata ies din hrubele simturilor noastre, dovedind ca ele nu se nasc atunci cand tasnesc cu putere, ci ca abia atunci au iesit la iveala, dupa ce statusera multa vreme ascunse“.

Invatatura Sfantului Parinte e limpede: pana nu e deplin starpita din suflet, patima ramane vie si creste in ascuns, fara ca omul sa-si dea seama; si, pe masura ce creste, capata tot mai multa putere si, indata ce afla prilejul, izbucneste cu cea mai mare furie. Aceasta se intampla insa numai daca omul e lipsit de luare-aminte si nu se straduieste s-o biruie cu puterea harului.

Vedem din toate aceste texte ca pornirile patimase ale omului nu sunt determinate, asa cum se crede cel mai adesea, de circumstante exterioare. Evenimentele si oamenii nu fac decat sa dea la iveala patimile ascunse in suflet.

“Fiecare este ispitit de propria sa pofta atunci cand e tras si momit de ea“, spune Sfantul Apostol Iacov in epistola sa (1, 14). Iar Sfantul Ioan Casian atrage atentia asupra faptului ca:

“Negresit, niciodata nimeni nu e impins la pacat fiind atatat de patima altuia daca n-are inchisa in inima lui hrana pacatelor si nici nu trebuie sa credem ca cineva este amagit pe data cand, la vederea frumusetii unei femei, cade in nerusinata desfranare, ci mai degraba ca aceasta vedere a fost doar prilejul care a scos la suprafata boala ascunsa, incuibata in adancul lui“.

“E un lucru de ras si o judecata stramba – scrie Avva Dorotei – sa spuna cineva despre un altul care l-a suparat zicandu-i vreun cuvant: “De nu venea acesta si nu-mi vorbea si nu ma tulbura, n-as fi pacatuit”.Oare cel ce i-a spus lui acel cuvant a sadit in el patima? Acela doar i-a aratat lui patima care era in el […]. Asa si acesta se socotea pe sine sezand in pace si in liniste, dar inlauntrul lui avea patima si nu stia. A fost de-ajuns sa-i spuna fratele acela un singur cuvant si a scos la aratare putreziciunea ascunsa inlauntru“.

Dand un acelasi exemplu, Sfantul Ioan Casian conchide:

“Cand cineva invins de o ocara se aprinde de focul supararii, trebuie sa credem ca pricina acelui pacat nu este muscatura defaimarii, ci mai degraba vadirea slabiciunii ascunse“.

Patimile pe care omul nu si le cunoaste genereaza o profunda stare de boala. Cu patimile stiute – care si ele ranesc grav sufletul – omul se poate lupta mai usor. Insa cele ascunse – fie tainice prin natura lor, fie de care omul insusi nu vrea sa stie, fie nemarturisite – sunt pricina de mult rau si de boala grea a sufletului. Active si puternice, pentru ca au fost lasate sa creasca si sa se intareasca fara nici o opreliste, ele rod si macina pe incetul sufletul, surpandu-l pe nestiute.

“Gandul ascuns ruineaza sufletul, iar cel ce se tainuieste pe sine se va imbolnavi“,

spune Sfantul Ioan Casian. Iar intr-una din convorbirile sale duhovnicesti aminteste cuvintele lui Avva Theor despre

“puterea pe care gandurile ascunse o au asupra noastra, despre natura lor si despre robia groaznica in care ne tin cata vreme raman nemarturisite“.

Un alt Sfant Parinte invata, in acelasi sens:

“Pe masura ce omul isi tainuieste cugetele, ele se inmultesc si se fac puternice […]. Dupa cum cariul macina lemnul, tot asa gandurile pacatoase strica inima“.

Asadar, primul pas spre tamaduirea sufletului este scoaterea la lumina a patimilor care zac in el, ca omul sa-si vada si sa-si cunoasca starea de pacatosenie.

(Jean Claude Larchet, Crestinul in fata bolii, suferintei si mortii, Editura Sophia, Bucuresti, 2004)