Ierom. Ioan Buliga: TEOLOGII SA INVETE DIN SFINTELE CARTI, IAR NU DIN MINTEA LOR

22-03-2010 Sublinieri

“Dacă doreşte cineva astăzi să frecventeze cursurile unei facultăţi de teologie trebuie să ştie că profesorii de acolo, afară de materia propriu zisă pe care trebuie să o predea, au şi convingeri personale pe care încearcă să le imprime elevilor. Sigur, foarte bine ar fi, ca aceste convingeri să fie o învăţătură a Sfintei Tradiţii, care a fost primită de Sfinţii Părinţi, pentru că interpretările proprii sunt foarte periculoase în general şi sunt demonice atunci când acestea vor să contrazică Sfânta Tradiţie.

Sunt doctoranzi care au cercetat în adâncuri şi vor să ne spună că lucrurile sunt altfel decît credem noi. Sigur că aceştia sunt mult mai periculoşi decât sectanţii, pentru ca de sectaţi ştim să ne păzim, pe când de asemenea teologi nu prea; invăţătura sectanţilor este declarată greşită, pe când învăţătura nouă a teologilor nu; şi nici nu se ştie dacă o să o mai declare cineva greşită.

Totdeauna am avut în istorie, persoane cu învăţături greşite, care au fost declaraţi eretici; astăzi însă, şi pe ereticii vechi încearcă să-i reabiliteze, nici vorbă să mai corecteze greşelile actuale. Sunt fel de fel de persoane, care promovează erezia ecumenistă şi spun cu obrăznicie: păi care sinod a condamnat ecumenismul? Nici unul, doar nişte voci individuale, spun ei [nota Razboi intru Cuvant: vezi de pilda acest articol recent din ziarul Lumina”: “Exista eretici in zilele noastre?“]. Da, dar printre vocile acestea individuale au fost şi sfinţi, iar o erezie nu este erezie doar când este confirmată de un sinod, ci este erezie din momentul în care se naşte.

În Sfânta Scriptură ni se spune clar că Antihristul nu va veni până ce mai întâi nu va fi lepădarea credinţei (II Tesaloniceni 2,3), ori ce altceva înseamnă lepădarea credintei, decât trăirea ereziei ca şi cum ar fi bună? Care sinod să o mai condamne atunci? Sinodul lui Antihrist? Atunci să ne vedem pe noi, mari rugători, care băgăm capul în nisip şi nu ne implicăm ca să dăm pe faţă rătăcirile actuale. Prin purtarea noastră nu facem altceva decât să contribuim pasiv la instalarea acestei lepădări de credinţă şi la grăbirea instalării lui Antihrist, implicit la grăbirea sfârşitului. Iată cum înşelaţi nu sunt doar cei ce promovează extremele ci şi acei căldicei care nu se implică în gravele probleme prin care trece astăzi credinţa şi societatea.

Motive pentru războaie au fost dintotdeauna, ei au găsit însă credinţa vinovată. Buna înţelegere cu cei de alte confesiuni se face încă din joaca de copii (personal nu am întâlnit cazuri în care părinţii să-şi oprească copiii de la joacă cu cei de alte credinţe, deşi în orice putem găsi excepţii), la şcoală, la serviciu, oriunde afară de biserică. Dacă intră în biserica ortodoxă, sectantul trebuie să-şi lepede ereziile la uşă. Vezi cum se fac lepădările la uşă, ale celor de alte confesiuni, care nu au mai avut loc în noile molitfelnice? Dacă ei au scos lepădările din randuiala bisericii, ce înseamnă asta? Când li se vor deschide ochii şi la alţii şi nu ne vor mai acuza că avem fluturaşi la minte, atunci cand afirmăm că ecumenismul este erezie şi începutul sfârşitului?

Ei vor încerca să se ajute în propovăduirea rătăcirilor, de aşa zise descoperiri la care le vor face publicitate cu entuziasm la TV, Radio şi presa scrisă. Afară de acestea, vor strecura mereu prin aceste mijloace, curente de înnoire cum ar fi: materiale ale celor de alte confesiuni în emisiunile care ar fi trebuit să fie ortodoxe, acceptarea diferitelor sărbători necreştineşti (“Anul Nou”, 8 martie, Valentine`s Day, Halloween, etc.)plus învăţături care contrazic tradiţia creştinească de pănă acum şi care doresc să schimbe mentalitatea creştină autentică. Într-un cuvânt: innoire; iar dacă mai avem din cei care vor să ţină credinţa, aşa cum am primit-o de la Sfinţii Părinţi, aceştia sunt: sau izolaţi, sau „operaţi”, sau compromişi. Se pare că nu au învăţat nimic de la catolici, protestanţi, reformanţi şi alţi sectanţi care prin înnoire au dat dreapta credinţă la o parte.

Recent, un profesor doctorand le spunea studenţilor de la teologie că istoricii au fost părtinitori în relatările lor despre războaiele Sfântului Ştefan cel Mare cu turcii. Voi chiar credeţi, spunea el, că armata turcilor era de zece ori mai numeroasă? Sigur, profesorul respectiv, o fi fost influenţat de ceea ce se întâmplă în zilele noastre, când fiecare regim care se schimbă, scrie câte o istorie nouă, contrazicându-se între ei, sau de istoriile unor state vecine, ce se dau cap în cap, în funcţie de interesele teritoriale; numai că, nu trebuie să comparăm o societate contemporană plină de minciuni, cu oameni care îşi dădeau viaţa pentru libertate şi credinţă şi care, după cum scrie în istorie, aveau o credinţă deosebită. Minciuna şi credinţa nu pot coexista împreună, afară dacă nu cumva este o credinţă falsă. Nu cred că avem nevoie de prea multă înţelepciune să înţelegem, ce diferenţă mare, este între o oaste a unui stat relativ mic, cum era Moldova şi oastea unui imperiu cât un continent, cum era Imperiul Otoman. Să presupunem că la început, turcii ar fi trimis o oaste mai mică, dar după ce au fost învinşi, din ce raţiuni ar mai fi procedat la fel? Iniţial, aceste replici eronate, nu par aşa de periculoase, însă ele ne introduc în sfera îndoielii faţă de vechile mărturii, care în mod periculos pot atinge şi dreapta credinţă. Culmea, nu? Să fim neîncrezători în vechile mărturii, dar să ne încredem în ceea ce se spune astăzi despre acele vremuri, că vezi, cei de astăzi, ştiu mai bine. Astăzi, spunem aşa, despre războaiele Sfântului Ştefan cu turcii, maine o să vorbim la fel despre războaiele evreilor cu filistenii (în care evreii erau o mână de oameni fără arme de metal, iar filistenii erau câtă frunză şi iarbă, înarmaţi) şi apoi o să începem să hulim pe Dumnezeu, după cum ni se istoriseşte păţania unui monah mândru, care iniţial a început să hulească pe drepţi, apoi pe sfinţi şi a ajuns la sfârşit să hulească pe Hristos. Este vorba deci, de rătăciri subtile, pe care la început, cei fără experienţă nici nu le bagă în seamă.

Mai avem şi alte de propovăduiri nelalocul lor ale teologilor moderni. Pe la parohii şi oraşe se cheamă oamenii să se împărtăşească des, fără ca aceşti oameni să facă lucrurile elementare pe care trebuie să le facă un creştin. Acestui fapt o să-i dedicăm un loc aparte. Apoi ei mai spun că femeia poate să se împărtăşească în perioada de necurăţie (!), ignorând grav Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură, care ne învaţă că femeile în această perioadă nu trebuie să se atingă de cele sfinte. Sunt unele lucruri în Vechiul Testament, care au fost valabile doar pentru evrei, neamurile care s-au încreştinat, nu au mai fost datoare să le ţină, însă referitor la perioada de necurăţie la femei (şi bărbaţi), tradiţia creştină a continuat să ţină aceste restricţii, fiind învederată starea de necurăţie în care nu trebuie să ne atingem de cele sfinte. Dacă femeia stă în spatele bisericii, sau dacă cântă la cor, este altceva; însă ca să se împărtăşească, este deja prea mult. Chiar femeia cu scurgere de sânge, care s-a atins de Mantuitorul şi s-a tămăduit (Matei 9, 20-22), a făcut acest lucru în ascuns şi pe la spate, tocmai pentru că ştiindu-se necurată, îi era frică să nu fie oprită. Că la Dumnezeu totul este cu putinţă, este adevărat; însă nu trebuie să luăm o minune ca o regulă şi să fim obraznici, atingându-ne de Sfintele Taine murdari, spunând că pe Dumnezeu nu-l afectează.

Am auzit de mai multe ori teologi care contrazic tradiiţii mănăstireşti ce ni s-au lăsat din generaţie în generaţie. Le spun la oameni să nu se spovedească la mănăstiri, deoarece călugării nu au familie şi nu o să-i înţeleagă. Culmea nu? Contrazic o istorie de mii de ani. După mintea lor, Sfântul Ştefan cel Mare nu ar fi trebuit să se sfătuiască cu Sfântul Daniil Sihastrul, că doar ce ştia acesta despre războaie şi familie? Dar până la urmă, hula aceasta, că nu este altceva, merge mult mai departe: la Hristos, la Apostoli şi la foarte mulţi sfinţi. Ce şcoală au avut ei şi ce familii, ca să ne înveţe pe noi? Şi atunci ce-ar însemna după mintea acestor teologi? Să nu mai ascultăm de ei? Au ei altceva mai bun? Da, o să-l scoată de după perdea pe Antihrist.

Iarăşi l-am auzit pe un teolog contrazicând tradiţia din sfintele mănăstiri, care ne învaţă să nu sărutăm icoanele după ce ne împărtăşim. Este o învăţătură greşită, spunea el; nu se întinează cu nimic Sfânta Împărtăşanie, dacă, după ce ne împărtăşim, sărutăm sfintele icoane. După ce credinciosul se împărtăşeşte, în dreptul sfintelor uşi, are tendinţa de a săruta icoana Maicii Domnului, înainte chiar, de a lua anaforă şi aghiazmă; astfel Sfânta Împărtăşanie de pe buze, poate să rămană pe icoană, care mai târziu o să fie ştearsă cu o cârpă şi cu spray, sau o să dea cineva cu mâna, sau fel de fel de alte întâmplări prin care se poate să greşim faţă de Sfintele Taine. Nu este greu de înţeles, dar se pare că ajungem prea departe, sărind peste lucrurile de început. Ce să mai spun de cei care dau Sfânta Împărtăşanie cu linguriţe în parte, pentru fiecare credincios? De unde au scos-o şi pe asta nu mai ştiu. Bine spunea Mircea Platon, ca reacţie a unui interviu apărut în Evenimentul Zilei, a unui preot rătăcit ce pleda pentru împărtăşirea credincioşilor cu linguriţe de unică folosinţă. Citatul este aproximativ:

„De ani de zile îmi împărtăşesc copiii săptămânal, cu aceiaşi linguriţă prin care sunt împărtăşiţi şi ceilalţi credincioşi şi niciodată nu s-a întâmplat să se îmbolnăvească. Mult mai curând, ar putea contacta o boală, de la colegii de joacă de la grădiniţă. Atunci ce-ar trebui să facem? Copiii de la grădiniţă să fie din plastic şi de unică folosinţă?”.

Şi ne spune Sfântul Antonie cel Mare: „Dacă vrei să nu greşeşti, în tot ceea ce faci să ai mărturie din Sfânta Scriptură sau din Sfânta Tradiţie”. Dacă se întâmplă situaţii neplăcute, pot să şteargă linguriţa cu procovăţul, pe care mai apoi îl pot spăla după rânduială, dar noi suntem cuprinşi de un duh înnoitor, ca să nu spun reformator, care merge după melodia: „Vântul schimbării”. Ce să mai spunem de Sfintele Canoane, pe care unii dintre ei le numesc bariere ruginite?!

Cred că astfel de înşelări, care nu sunt altceva decât un demonism subtil, sunt înaintemergătoare venirii lui Antihrist şi acest soi de demoni teologi, nu pot ieşi, decât după cum spunea Mântuitorul: „cu post şi rugăciune”. Astfel, motivul, pentru care s-a ajuns la astfel de situaţii, este că teoria fără trăire, nu este altceva decât un mormânt văruit. Frumos la prima vedere, dar stricat înăuntru. Dacă ei nu ţin seama învăţătura Sfintilor Părinţi, că fără curăţirea de patimi suntem întunecaţi la minte, de învăţătura lui Hristos, care ne învaţă să ne luăm crucea şi să ne lepădăm de lumea aceasta, dacă nu înţeleg că fară priveghere, post şi rugăciune, teologia poate să fie o sminteală gravă pentru oameni, atunci nu ştiu ce iar mai determina să se schimbe.

Totuşi, noi trebuie să ne facem datoria în dreptul nostru şi după cuvântul Sfintei Scripturi să cercetăm duhurile (I Ioan 4,1), căci nu vom avea cuvânt de îndreptăţire înaintea lui Dumnezeu. Ei nu au cum să împace lumea destrăbălată cu cele sfinte şi adevărul cu minciuna. Nu pot să împace desfrânarea cu împărtăşania şi neînfrânarea cu cunoştinţa. Sunt orbi care duc pe alţi orbi la groapă.

„Ţineţi-vă de mine, că eu vă duc spre mântuire”, spunea preotul credincioşilor, după ce a început să practice erezia ecumenismului şi a găsit împotriviri în rândul credincioşilor din parohie. „Mare bucurie că am reuşit să facem acest lucru”, spunea altul, care a adunat la concertul de colinde, ţinut în catedrală, grupuri de la tot felul de confesiuni, care au cântat în biserică. „Unii mă judecă ca nişte şacali”, spunea primul, despre cei care nu era de acord cu erezia lui. Da, noii eretici, pot să ne zică şi şacali şi cum vor ei. Noi doar le cerem ca ceea ce spun, să argumenteze din Sfânta Tradiţie de peste 2000 de ani a Bisericii. Cum conduc ei turma spre mântuire pe un alt drum, decât cel al Sfinţilor Părinţi?

Sigur, oamenii ar putea să vadă noile rătăciri, dar cum aceste rătăciri sunt învăluite cu ambalajul „dragostei”, doar cei care se ostenesc pe calea dreaptă lăsată de Sfinţii Părinţi vor vedea deosebirea între jertfa dragostei care mărturiseşte adevărul şi dragostea prefăcută, care din prea multă “iubire”, vrea să întroneze minciuna“.

Legaturi:

“Şi la ce ne-au dus aceste şcoli? – Am dobândit nişte fiinţe standard ce vorbesc despre lucruri pe care niciodată nu le-au trăit. De unde întunerecul acesta în Biserica noastră? De unde toate rupturile?

“Vremea noastra cu precadere scoate la iveala “nerozia” stiintelor teologice. Prin stiinta nu poti intelege existential pe Dumnezeu, si sa Il traiesti (…) In ce consta abaterea societatii contemporane? – Uitati-va unde duc toate scolile! De cum ajunge omul pe trepte academice mai inalte, imediat incepe sa se uite cu condescendenta, sau mai degraba cu dispret si cu neatentie, la toti cei mai prejos de el”.

“In viata istorica puterea in Biserica este data nu sfintilor, ci carturarilor, si in aceasta consta tragedia lumii si a Bisericii”.


Categorii

Biserica la ceas de cumpana, Dogme/ erezii, Ecumenism, Ieromonah Ioan Buliga, Marturisirea Bisericii, Opinii, Portile Iadului, Razboiul nevazut, Reeducarea ieri, azi si maine, Teologie ortodoxa, Vremurile in care traim

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

38 Commentarii la “Ierom. Ioan Buliga: TEOLOGII SA INVETE DIN SFINTELE CARTI, IAR NU DIN MINTEA LOR

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. asta cautam. multumesc mult!

  2. @ Nicolae Mirean

    Stimate domn,

    va multumesc pentru raspuns, si in acelasi timp pentru grija datorata faptului ca suntem in Postul Mare. Vreau sa fac cateva precizari in legatura cu postarea dumneavoastra. Inteleg insa daca nu veti dori sa continuam discutia.

    1. Cand spun ca astept ratiuni pentru interdictiile canonice dumneavoastra ma poftiti sa explic minunile Domnului. Trebuie sa va spun ca in acest caz vorbim despre doua lucruri foarte diferite. Minunile sunt una, iar ratiunile pentru care se fac lucrurile sunt altceva. Argumentul dumneavoastra, deci, in acest caz nu functioneaza.

    2. `Dumneavoastra, rationalistii, vă ocupaţi exclusiv de Dumnezeu.` In afara de faptul ca ma bagati intr-o oala unde nu am ce cauta, trebuie sa va spun ca va inselati amarnic. Rationalstii nu cred ca se ocupa exclusiv de Dumnezeu,la fel cum nici sfintii nu s-au ocupat exclusiv de explicarea efectului credintei asupra sufletului uman, in aseza. Probabil ca acestea sunt textele pe care le lecturati cu precadere. Insa, va amintesc ca exista sfinti care au teologhisit foarte mult, iar prin teologhisire in acest caz am in vedere tocmai sensul etimologic. Au vorbit despre Dumnezeu scriind tratate dogmatice de sublima complicatie. Ma gandesc la cuvantatile teologice (in special cele 5 despre Sfanta Treime, rostite in capela Invierii din Constantinopol) ale Sfantului Grigorie de Nazianz, sau textele Sfantulu Maxim Marturisitorul (imi vine in minte Filocalia III, pe care o cunoasteti cu siguranta mai bine decat mine, si va amintiti cum pr. Staniloae isi cere scuze cititorului intrucat ii ofera o hrana duhovncieasca mai `grea`). Nu pot sa nu imi amintesc aici textul despre Sf. Treime a Sf Chiril al Alexandriei, sau lucrarea `Sf Treime sau la inceput a fost iubirea` a pr Staniloae, sau textele grele de dogmatica ale Arhim. Sofronie Saharov… si ma opresc. Prin asta vreau sa afirm un lucru: ma tem ca am ajuns noi sa ne simplificam sfintii si Traditia la o suma de retete carora le dam valabilitate universala, ratand insa altceva.

    La fel cum poate eu am ratat mesajul dumneavoastra, intelegand marginal sau pe langa. Cred insa ca am inteles teama dumneavoastra si sunt de acord cu multe din cele pe care le afirmati. Daca doriti precizari voi reveni, daca nu, Domnul sa ne miluiasca pe toti, nu dupa masurile noastre, stramte si inguste, ci dupa multa Sa milostivire.

    Iertati-mi tulburarea pricinuita!

  3. @Niceta
    Nu inteleg de ce dai o lista de texte patristice grele, de vreme ce nu esti in stare sa le intelegi pe cele usoare. De cate comentarii este nevoie ca sa intelegi ca nimic necurat nu va intra in Imparatia lui Dumnezeu? Ceea ce se intampla cu femeia in perioada de ciclu nu este o simpla scurgere de sange, ci este o stare de necuratie, sangele scurs, de fapt, nici nu mai poate fi numit sange.

    Ai mai incercat, iarasi, sa fortezi lucrurile, referitor la demonizarea occidentului, cu toate ca textul, vorbeste mai mult despre demonizarea rasaritului. Poate te referi la teologii care isi fac studiile superioare in vest; asta este altceva, dar dupa roadele lor se vor cunoaste.

  4. @ Pr Ioan

    Parinte, cred ca e destul de limpede rostul acelor titluri in contextul comentariului, nu mai revin asupra chestiunii. Cat priveste problema intelegerii lucrurilor simple (pe care se prea poate sa nu le inteleg)grabiti acuzand.

    In privinta menstruatiei, aveti dreptate cand spuneti ca nu este o simpla scurgere de sange. Tocmai aici s-ar putea găsi motivul care sa intemeieze starea de necuratie. Anume faptul că femeia în acea perioadă expulzează din organism între altele ovulul nefecundat, care trebuia să fi rodit o viață. Și totuși, parca nu e destul. Revenind la minunea vindecarii femeii cu scurgere de sange, pe care o aduceti ca argument pentru necuratia femeii, trebuie sa avem in vedere ca intalnirea acesta are loc in contextul Legii Vechi, care stipula clar ca femeia este necurata in acest timp (si aici se pot gasi ratiuni suficiente, intre care cele privind igiena au un loc de seama). Teama femeii se dovedeste nejustificata in fata lui Hristos, care nu doar ca nu o mustra ci ii spune „Indrazneste!”. Asadar, o incurajeaza în credința ei și nu o cearta pentru obrăznicie.

    In privinta demonizarii Occidentului, imi mentin parerea, nu cred ca am fortat lucrurile. E vorba de o consecinta logica a afirmatiilor dumneavoastra. Nu poate fi curat ceva ce influenteaza la rau. Adica, in cazul in care teologii care studiaza acolo sunt stricati, inseamna ca occidentul este el insusi stricat, altfel influenta aceasta nefasta nu ar fi posibila.

    Iertati!

    Niceta

    PS Sugerez utilizarea pronumelui de politete de catre utilizatorii care se adreseaza direct unii altora in cadrul acestor discutii, cinstind in felul acesta pe cei care se gasesc dincolo de un nickname oarecare. Politetea e mai degraba in duh ortodox decat tutuiala.

  5. Parintele meu duhovnic mi-a spus clar ca nu am voie nici sa cant in cor in perioada de scurgere lunara si nici sa intru in biserica(nu doar sa nu ma impartasesc si sa nu ma ating de cele sfinte) desi Ierom. Ioan Buliga vad ca spune altceva. M-am zapacit de tot.

  6. @ Maria:

    In astfel de chestiuni de forma si de detaliu nu stim daca se pune problema unui adevar universal valabil si categoric. Exista mai multe pareri. Deci dvs. faceti cum va spune duhovnicul dvs.

  7. Canonul 1 al Sf. Atanasie cel Mare (+373)
    „Toate făpturile lui Dumnezeu sunt bune şi curate; fiindcă Cuvântul lui Dumnezeu n-a făcut nimic netrebnic şi necurat; că după cum zice Apostolul, „ai lui Hristos bună mireasmă suntem între cei ce se mântuiesc” (II Corinteni 2,15). Dar fiindcă săgeţile diavolului sunt diferite şi de multe feluri, şi pe cei mai curaţi la minte se nevoieşte a-i tulbura, şi opreşte pe fraţi de la străduinţele obişnuite, semănând pe ascuns în ei gânduri necurate şi spurcate, vino, ca pe scurt să alungăm amăgirile diavolului, prin harul Mântuitorului nostru şi să întărim mintea celor mai simpli. “Toate sunt curate celor curaţi, iar celor necuraţi şi conştiinţa şi toate le sunt spurcate” (Tit 1, 15). Dar mă minunez de vicleşugul diavolului, căci fiind el stricăciune şi pieire, stârneşte gânduri la aparenţă curate; iar ceea ce se face este mai curând cursă ori ispitire, căci precum am zis mai înainte, pentru ca să reţină pe cei străduitori de la zelul obişnuit şi mântuitor şi pentru ca să se pară că a învins în această privinţă, întrebuinţează astfel de momeli, care nu aduc nici un folos pentru viaţă, ci provoacă întrebări şi flecării, care trebuiesc înlăturate. Căci, spune-mi mie, iubite şi prea cucernice, ce păcat, sau necurăţie, are o scurgere firească. Aceasta ar fi tot aşa ca şi cum cineva ar voi să aducă învinuire pentru secreţia ce se elimină prin nări, şi pentru scuipatul ce se elimină prin gură; dar avem să spunem încă mai multe şi despre curgerile din pântece, care sunt necesare celui viu pentru viaţă. Şi apoi dacă credem că omul este făptura mâinilor lui Dumnezeu, după dumnezeieştile Scripturi, cum se putea face din puterea curată un lucru spurcat! “Dacă suntem neam al lui Dumnezeu, după Faptele dumnezeieşti ale Apostolilor (17, 28-29), apoi nimic necurat nu avem în noi”; fiindcă numai atunci ne spurcăm, când făptuim păcatul cel prea puturos. Iar când se întâmplă vreo scurgere firească involuntară, atunci necesitatea firei, precum am spus, pe lângă celelalte o suferim şi pe aceasta. Însă fiindcă cei ce vreau să grăiască împotriva celor ce se numesc drepte, sau mai bine zis, celor făcute de Dumnezeu, se referă şi la cuvântul evanghelic, după care “nu cele ce intră spurcă pe om, ci cele care ies”, trebuie să se mustre şi această nesocotinţă a lor, că nu o voi numi întrebare. Fiindcă înainte de toate, nefiind întăriţi, în neştiinţa lor, vatămă Scripturile. Iar cuvântul divin este aşa: Fiindcă iarăşi unii au asemenea îndoială asupra mâncărilor, însuşi Domnul, dezlegând neştiinţa lor, adică dând în vileag eroarea lor zice că: „Nu cele ce intră spurcă pe om, ci cele ce ies; apoi adaugă: şi de unde ies? şi răspunde: din inimă; căci se ştie că acolo sunt visteriile rele ale gândurilor spurcate şi ale celorlalte păcate. Iar Apostolul învăţând mai pe scurt despre aceasta zice: “Mâncarea nu ne va pune pe noi înaintea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 8, 18). Şi de ar zice cineva acum desluşit că scurgerea firească nu ne va duce spre păcat; se poate că şi doctorii, ca măcar de la cei din afară să se ruşineze, în privinţa aceasta vor răspunde că celui ce trăieşte i s-au dat oarecari ieşiri indispensabile spre a elimina prisosinţa scurgerilor care hrănesc fiecare mădular din noi, precum cele de prisos ale capului sunt perii, şi mucoasele cele ce se elimină din cap, şi ale pântecelui ce se leapădă; deci cele de prisos ale canalelor de sămânţă este aceea. Aşadar, ce fel de păcat este în faţa lui Dumnezeu, o bătrânule prea iubitor de Dumnezeu, când însuşi Stăpânul cel ce a plăsmuit vietatea a voit şi a făcut aceste mădulare, ca să aibă acest fel de ieşiri?…”
    Putem observa deci că foarte clar se spune că femeia să nu primească Sfânta Împărtăşanie în perioada menstruaţiei. Numai dacă se află cineva pe patul de moarte, nu se mai ţine cont de asta şi se poate împărtăşi.
    Cealaltă problemă, dacă să meargă sau nu la biserică femeia în perioada menstruaţiei, nu este clarificată. Clar se spune doar că femeia să nu se atingă de sfinţenii. Adică să nu se atingă de cruce, icoane, anafură, apă sfinţită etc.. Ba chiar Sf. Atanasie cel Mare este şi mai îngăduitor şi consideră scurgerile cele fireşti ca neavând nici un fel de păcat şi nici un fel de necurăţie, iar concepţiile că aceste scurgeri ar fi păcătoase şi depărtarea de biserică pe seama lor, le pune pe seama diavolului.

    Admin,
    Ma puteti lamuri de ce exista aceste contradictii?

  8. Am inteles. Multumesc pentru raspuns.
    Post cu folos in continuare!

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate