HRISTOS S-A INALTAT! Predici audio si video la INALTAREA DOMNULUI. “Iisuse, Cel Ce Te-ai inaltat de la noi la cer, nu ne lasa pe noi singuri!”

Pentru aceasta sarbatoare, va mai recomandam:

***

Predica parintelui Ciprian Negreanu (Cluj-Napoca) la Inaltarea Domnului (2012):

CAT DE APROAPE ESTE DUMNEZEU DE NOI?

***

Predica Protos. Hrisostom de la Putna la Inaltarea Domnului (2013):

PENTRU CE NE-A CREAT SI ROSTUIT SFANTA TREIME si PANA UNDE NE-A CHEMAT HRISTOS SA-L URMAM?

“Iubiţi credincioşi,

Hristos S-a înălţat!

Iată-ne astăzi în Biserica lui Dumnezeu în ziua care este socotită printre praznicele Împărăteşti, Înălţarea Domnului. Praznicele Împărăteşti sunt numite aşa pentru că sunt spre slava lui Dumnezeu, slava lui Iisus Hristos, Mântuitorul nostru. Însă, după cum a spus filosoful român Constantin Noica, că nicăieri nu este vorba mai mult despre om decât acolo unde se vorbeşte despre Dumnezeu şi că, de fapt, teologia este vorbire despre om, nu despre Dumnezeu, iată că astăzi praznicul acesta este închinat mai mult Omului. Şi am să vă explic.

Dumnezeu, când l-a făcut pe om, sfatul cel mai înainte de veci prin care Dumnezeu în Sfânta Treime a hotărât ca să-l creeze pe om după chipul și asemănarea Lui, a lui Dumnezeu în Treime, a fost urmare a iubirii din sânul Sfintei Treimi. Şi Dumnezeu Tatăl a hotărât să creeze o fiinţă liberă care să se poată bucura de El ca de un Tată, iar El, Tatăl, să se poată bucura de ea, de acea făptură, ca de un fiu. Să prelungească iubirea Lui paternală în lume. Deci iubirea lui Dumnezeu a stat la baza creării omului, iubirea aceasta familială. Am fost creaţi având acest “destin” – să nu încurcăm destinul cu predestinarea protestantă – înţelegem prin destin o rânduială cuprinsă în gândul lui Dumnezeu Cel atotbun și atotcunoscător, un parcurs al vieţii omului. Iar acest parcurs pe care-l numim destin [“firea” omului, rostul, scopul creatiei sale, n.n.] nu este altul decât ca această creatură, omul, să se întoarcă la Cel Care l-a creat, la Dumnezeu. Izvorul fiind Dumnezeu, la Acest izvor trebuie să ne întoarcem. Însă omul, în Rai, s-a depărtat de Acest Dumnezeu, a ieşit, a păşit în afara luminii şi s-a aflat pe sine întru întuneric, s-a aflat pe sine întru înstrăinare și nu L-a mai recunoscut pe Dumnezeu ca Tată, întuneric şi înstrăinare care s-a aşezat peste toată zidirea.

Dumnezeu însă nu S-a depărtat de om şi a continuat să-i grăiască, a continuat să facă tot ce a putut pentru a-l apropia iarăși pe acest om, pentru a-i arăta iarăşi ceea ce el uitase, că Dumnezeu este Tatăl lui şi că el a fost creat ca să fie fiul al lui Dumnezeu şi să se bucure de împreună-sălășluirea cu El în Împărăţia Cerului. Şi la plinirea vremii, când oamenii au fost gata să înţeleagă acest lucru şi să-L primească pe Dumnezeu, Dumnezeu L-a trimis pe Unul-Născut Fiul Său în lume, ca să ia trup. Spune Sfântul Maxim Mărturisitorul că întruparea lui Hristos nu depinde de căderea lui Adam. Nu din cauza căderii lui Adam S-a întrupat Hristos, ci pentru ca să-l aducă pe acest om, care era trup, care era trupesc, să-l aducă la o unire reală cu Dumnezeu. Or, această unire între creatură şi Creator nu putea fi săvârșită decât în Persoana lui Dumnezeu, a lui Dumnezeu-Fiul. Deci Hristos S-a întrupat în primul rând pentru ca să ia trupul nostru, firea noastră omenească şi să o aducă la Dumnezeu.

S-a întrupat Hristos, a suferit, a fost batjocorit, S-a răstignit şi a înviat apoi a treia zi. Cât a fost pe Pământ, înainte de patimile Sale, Hristos a încercat să le spună ucenicilor lucrul pe care El a fost trimis să-l împlinească şi anume că Dumnezeu Tatăl este Cel Care L-a trimis ca să-i aducă înapoi, să întoarcă inima fiilor către Tatăl lor. Acesta este primul rost pe care l-a avut El pe Pământ. E adevărat, a venit să sufere, a venit să ia asupră-Şi moartea noastră pentru ca în Sine să omoare această moarte, însă nu acesta a fost scopul. Teologia catolică spune că acesta a fost scopul, că nu putea “Maiestatea rănită a lui Dumnezeu” să fie satisfăcută decât prin moartea Fiului Său, căci chipul lui Dumnezeu din om a fost atât de afectat încât numai Dumnezeu putea să repare această greşeală. Protestanţii spun că acest chip din om, acest chip al lui Dumnezeu, a fost pentru totdeauna deteriorat, stricat şi întruparea lui Hristos și răstignirea Lui nu au avut alt scop decât ca cei care cred în El să poată să beneficieze de mântuire deşi nu merită, deşi ei nu sunt în stare. Acest chip, dacă ar fi putut fi atât de grav atins, aşa cum spun şi catolicii şi protestanţii, atins de un păcat omenesc, nu ar mai fi chip dumnezeiesc. Și dacă noi nu avem chipul lui Dumnezeu întreg nu ne putem uni în mod real cu Dumnezeu.

Înălţarea lui Hristos, pentru protestanţi este […] doar ca o întoarcere a lui Hristos la Tatăl, iar, în ce-i privește pe catolici, este inutilă pentru noi. Dar scopul nu acesta a fost, ci răstignirea, ştergerea păcatului strămoşesc. Însă Dumnezeu doar atât a putut să facă? Până într-acolo a reuşit iubirea lui Dumnezeu să ajungă, să refacă starea lui Adam dinainte de cădere? Sfântul Ioan Gură de Aur, vorbind către un frate al lui monah, care era în pericol de a se lepăda, i-a spus:

„Nu crezi tu, frate, că dacă satana a avut atâta putere încât să te dea jos, să te doboare de la înălţimea la care erai, înălţime la care noi, uitându-ne, ameţeam, oare Dumnezeu nu are putere să te ridice mai sus decât erai atunci când ai căzut?”

Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, spune Sfântul Ioan Evanghelistul, încât L-a trimis pe Unul Său Fiu născut, să moară pentru noi.

Şi doar atât putea să facă? Scopul Lui nu era acesta, nu era numai acesta. Scopul Lui era acela dintru început, pe care vi l-am spus, de a-l aduce pe om de-a dreapta Tatălui.

Înălțarea Domnului, Praznicul acesta, de aceea este poate punctul cel mai important în parcursul omului către desăvârşire, deoarece astăzi se vede cu adevărat care a fost și care este slava omului, slavă și chemare pe care a primit-o de la Dumnezeu. Spune acelaşi Sfânt Ioan Gură de Aur:

„Dacă vrei să vezi cât de mare este un om sau poate ajunge un om, nu te duce la palate, la împăraţi, la stăpânitorii acestei lumi, ci du-te în sânul Sfintei Treimi, du-te la Tronul lui Dumnezeu și vezi acolo de-a dreapta Tatălui şezând firea omenească.”

Hristos când S-a întrupat, S-a întrupat pentru totdeauna. El este veşnic Dumnezeu şi om. Veşnic omul va tinde către a-şi împlini această chemare de a sta la dreapta Tatălui, de a fi fiu al lui Dumnezeu. El nu este simplu o creatură deosebită de animale sau de plante prin aceea că are suflet raţional. El este o creatură capabilă singura creatură capabilă să absoarbă în ea infinitul. Singura creatură. Creatură, deci finită.

Înălţarea Domnului este, deci, expresia iubirii desăvârşite a lui Dumnezeu faţă de om. Hristos, chiar înainte de Patima Sa, a încercat să le spună ucenicilor cum că El va pleca, se va duce la Tatăl, însă nu va fi o simplă întoarcere de unde a plecat, din sânul Părintesc, ci ea va avea un rost: acela de a găti locaş pentru noi. Și le spune Hristos ucenicilor înainte de Patima Sa:

Iată, Eu vă spun că am să plec şi întristarea a cuprins inimile voastre. Iată, Eu plec, spune El, și nimeni nu Mă întreabă unde Mă duc. Însă, dacă aţi şti unde Mă duc, v-aţi bucura. Căci Mă duc la Tatăl Meu şi la Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și la Dumnezeul vostru.

Ucenicii, însă, n-au înţeles. Aşa este firea noastră, aşa a ajuns să fie firea noastră, înclinată mai mult către întristare. Aşa a ajuns firea noastră să credem cu greu o minune atunci când o vedem. Aşa a ajuns firea noastră, din cauza prea multei înstrăinări, din cauza timpului prea îndelungat în care am rătăcit înstrăinaţi de Dumnezeu, de Tatăl nostru, a ajuns firea noastră cu greu să mai poată să spună „Tată”. De aceea, Hristos, după Învierea Sa, a petrecut 40 de zile cu ucenicii Săi.

În primul rând, El a rămas 40 de zile împreună cu ucenicii Săi ca să-i întărească în nădejde, să le mângâie inimile şi să nu se mai simtă orfani. Pe cei care deja crezuseră că El a fost trimis de la Tatăl, pe cei care deja înţeleseseră că Dumnezeu este Tatăl lor, pe cei care până odinioară se simţeau orfani şi părăsiţi, iar acum își cunoscuseră Tatăl, pe aceştia Hristos n-a vrut să-i scape, cum spunem noi, iarăşi în această întristare. N-a vrut ca ei să experimenteze din nou sentimentul acesta al părăsirii, sentimentul acesta care te face să te simţi al nimănui, să te simţi orfan. După ce L-ai cunoscut pe Tatăl, să te simţi a doua oară orfan, această întristare e cu mult mai rea decât cea dinainte. Or, pentru aceasta Hristos a rămas în primul rând 40 de zile după Învierea Sa. De aceea şi ultima binecuvântare pe care le-a dat-o Hristos în acest sens a fost, spunându-le că El va fi cu ei până la sfârşitul veacurilor şi că nu-i va lăsa orfani. Al doilea motiv a fost ca să-i încredințeze că El e cu adevărat Hristos şi să le tâlcuiască în amănunt toate Scripturile și să-i întărească, deci, în credinţă. Le-a întărit întâi nădejdea, apoi credinţa, pentru ca ambele să-i încredinţeze de iubirea Lui.

Aţi ascultat astăzi în acatistul Înălţării că noi strigăm către Dumnezeu:

Iisuse, Cel Ce Te-ai înălţat la cer, nu ne lăsa pe noi orfani!

În momentul în care Hristos Se pogoară pe Pământ, Hristos Dumnezeu Se face ca unul din noi, cum spune Sfântul Pavel: ca întâiul născut între mai mulţi fraţi, deci ca un frate al nostru, în momentul în care acest frate al nostru ia neputinţa noastră, trupul nostru, şi-l aşază la dreapta Tatălui, a Tatălui ceresc, Dumnezeului tuturor, Dumnezeul dumnezeilor, cum spune Sfânta Scriptură – şi când acest Dumnezeu al dumnezeilor Se arată pe Sine, cum a spus Scriptura, cu semne doveditoare şi minuni, că este Tatăl nostru – este inutilă întristarea.

De ce oare să căutăm noi slavă de la oameni, când, iată, Dumnezeu ne-a dăruit nouă slavă mai presus decât a îngerilor? De ce să ne oprim noi numai la cele văzute în lumea acesta, care par că nu sunt altceva decât numai suferinţă, întristare, depărtare şi înstrăinare și să nu ne ridicăm ochii la cer, acolo unde este locaşul care ne aşteaptă?

Hristos, când a spus

Cine voieşte să vină după Mine, să se lepede de Sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie,

n-a spus prin aceasta că noi trebuie să mergem după El numai până la cruce, până la răstignire şi îngropare. A spus să-L urmăm şi mai departe, să-L urmăm şi în înviere, dar mai ales în înălțare, pentru că El pentru aceasta a venit, ca să înalţe firea noastră neputincioasă în sânul Sfintei Treimi, nici mai mult, nici mai puţin! În sânul Sfintei Treimi! Ce creatură poate nădăjdui la o fericire mai mare decât aceasta? Şi dacă Dumnezeu ne-a numit pe noi fii ai Lui, dacă ne-a înălţat din gunoi și ne-a dat haină de nuntă şi ne-a aşezat alături de El, atunci noi nu avem altceva mai bun de făcut, decât să-I mulţumim.

Credeţi-mă, iubiţi credincioşi, că dacă recunoştinţa o să fie sentimentul care o să vă urmărească în toate zilele, o să vă însoţească, celelalte vin de la sine. Dacă noi vom fi recunoscători lui Dumnezeu, nu numai că din nefiinţă ne-a adus la fiinţă, nu numai că ne-a izbăvit de moarte, ci, în primul rând, că ne-a învrednicit a sta la dreapta Tatălui, atunci această recunoştinţă ne va învăţa la tot binele.

Este de prisos să spunem că această şedere la dreapta Tatălui de care ne-a învrednicit Hristos ne obligă la o responsabilitate imensă. Este de prisos să spunem că nimic necurat nu va intra în Împărăţia Cerului, este de prisos să spunem că virtuţile pe care noi le numim teologale – credinţa, nădejdea și dragostea – trebuie să strălucească în inimile noastre, este de prisos să vorbim despre pocăinţă, despre post, despre rugăciune, este de prisos să vorbim despre toate acestea dacă noi o să ne statornicim în recunoştinţă. Căci recunoștința aceasta ne va învăţa toate, toate pe care le-am spus, ba chiar mai mult decât acestea. Căci această recunoştinţă va da strălucire relaţiei noastre cu Dumnezeu. Atunci într-adevăr, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, dacă vom mulțumi pentru toate, vom ajunge să facem toate spre bucuria Tatălui. Or nu cred că doreşte altceva Dumnezeu de la noi decât să-I dăm inima noastră, după cum spune în Pilde:

Fiule, dă-mi inima ta.

El nu vrea altă inimă, o vrea pe a mea. Nu poate înlocui nicio inimă o altă inimă. De s-ar mântui toţi în jurul meu și eu mă voi pierde, toţi cei ce s-au mântuit nu vor putea alina tristeţea lui Dumnezeu că m-am pierdut eu. De aceea, recunoştinţa este expresia iubirii mele ca răspuns la iubirea Lui, este o expresia a relaţiei cu adevărat personale între un tată şi un fiu, relaţie pe care să dea Dumnezeu, cu rugăciunile Maicii Sale şi cu ale tuturor sfinţilor Săi, să o putem construi în toată viaţa noastră, şi aceasta pământească, şi cea veşnică.

Hristos S-a înălțat!”

***

***

Alte legaturi: