Predicile Sfantului Teofan Zavoratul la INALTAREA SFINTEI CRUCI

13-09-2012 Sublinieri

LA ÎNĂLŢAREA CINSTITEI CRUCI A DOMNULUI (I)

Domnul nostru Iisus Hristos, prin cruce surpând moartea, ne-a dăruit întru ea viaţă veşnică, şi orice om care doreşte să se împărtăşească de această viaţă trebuie să ridice o cruce de un anumit fel. Iată, pe scurt, învăţătura despre viaţa dăruită prin cruce.

După cum Moisi a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să Se înalţe şi Fiul omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (In 3, 14-15)

Tainică şi netâlcuită e, fraţilor, înţelepciunea crucii, şi primul lucru pe care nu poate să îl priceapă mintea noastră este viaţa ce vine de la Cruce! Crucea este unealtă a morţii, şi încă a morţii celei mai de ocară; şi totuşi, Biserica o laudă ca pe o purtătoare de viaţă, dătătoare de viaţă, lemn al vieţii şi nemuririi, ridicare a celor căzuţi, înviere a tuturor şi, îndeobşte, pune pe seama ei toate acele bunătăţi pe care le caută creştinul adevărat în această viaţă şi la care nădăjduieşte în cea viitoare. Felul în care vine viaţa adevărată de la Cruce a fost întotdeauna sminteală pentru cei ce cred în cele deşarte şi nebunie pentru cei cugetători de cele deşarte. Dar ceea ce nu pricepe mintea trebuie să vadă şi să cuprindă credinţa, şi noi, înviaţi de Cruce, nu suntem fară vină dacă nu ne îngrijim să cunoaştem puterea de viaţă purtătoare ascunsă în Cruce, să cugetăm la ea necontenit, după pilda Apostolului Pavel, care, fiind în Corint, judeca să nu ştie altceva decât pe Iisus Hristos, şi pe Acesta răstignit (v. I Cor. 2, 2) şi care dă ca semn deosebitor al celor mântuiţi cunoaşterea din cercare a puterii Crucii: căci cuvântul Crucii pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu (I Cor. 1, 18). Iar dacă aşa trebuie să facem totdeauna, cu atât mai mult acum, când Sfânta Biserică, chemându-ne să ne închinăm Cinstitei şi de viaţă Făcătoarei Cruci, prin însuşi acest fapt ne pleacă spre ea luarea-aminte şi inima. Deci să cugetăm la taina Crucii, ca să vedem cum curge din ea viaţa adevărată.

Cu inima credem şi cu gura mărturisim că Domnul nostru Iisus Hristos, prin Cruce surpând moartea, ne-a dăruit întru ea viaţă veşnică şi că oricine doreşte să se împărtăşească de această viaţă trebuie să ridice o cruce de un anumit fel. Iată, pe scurt, toată învăţătura despre viaţa dăruită prin Cruce!

Credem că Domnul nostru Iisus Hristos, prin Cruce surpând moartea, ne-a dăruit întru ea viaţă veşnică“.

Rai de taină eşti, Născătoare de Dumnezeu, care ai odrăslit nelucrat pe Hristos, întru care lemnul Crucii, cel de viaţă purtător, pe pământ s-a sădit (irmosul cântării a 9-a a canonului la înălţarea Crucii), cântă Sfânta Biserică.

Ceea ce este pomul vieţii în mijlocul raiului desfătării, aceea este Pomul Crucii în mijlocul pământului, a văii plângerii şi a morţii. In rai mai era un pom, despre care s-a zis: în care zi veţi mânca din el, cu moarte veţi muri (Fac. 2, 17). Protopărinţii au mâncat, şi au murit. Prin neascultarea lor, viaţa a fost pierdută în toată cuprinderea ei: a fost pierdută viaţa veşnică, pentru că prin cădere s-a închis raiul şi a apărut iadul ca locuinţă a celor aflaţi sub mânie şi sub blestem; a fost pierdută viaţa duhovnicească, fiindcă odată cu înălţarea de sine la mintea lui Dumnezeu[1] a căzut din suflet cugetarea plină de râvnă la Dumnezeu şi la săvârşirea celor plăcute lui Dumnezeu, care alcătuieşte esenţa vieţii duhovniceşti; a fost pierdută viaţa trupească, pentru că în urma celor întâmplate s-a zis: Pământ eşti şi în pământ vei merge (Fac. 3, 19). Moartea s-a împărăţit pe pământ şi în toţi fiii lui Adam a început să împărăţească împreună cu păcatul. Printr-un om păcatul a intrat în lume, şi prin păcat moartea, şi aşa moartea întru toţi oamenii a intrat (Rom. 5, 12). Intreaga omenire a început să reprezinte un singur hoit, iar pământul, îndeobşte, un cimitir sumbru. Şi despre tot neamul omenesc s-ar fi putut spune la fel ca despre fiii lui Israil: câmp plin de oase (v. Iez. 37, 2), însă când aici, pe pământ, s-a sălăşluit moartea, de Sus a fost pus începutul vieţii noi şi fiinţării noi prin jertfa Fiului Unuia-Născut al lui Dumnezeu, Care I-a zis Tatălui Său: Iată, vin… să fac voia Ta, Dumnezeul Meu... arderile de tot pentru păcat [2] nu ai voit, ci trup Mi-ai săvârşit (Ps. 39, 9-11). Această voie a fost descoperită chiar atunci, prin hotărârea că va fi zdrobit capul şarpelui, şi puterea de viaţă purtătoare a jertfei ce avea să fie a început chiar atunci să lucreze prin credinţa în Cel ce avea să vină. In fine, la plinirea vremilor, Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu S-a pogorât într-adevăr pe pământ, a luat asupra Sa omenitatea, a pătimit şi a murit pe Cruce. Prin această moarte pe Cruce a fost omorâtă moartea şi ne-a fost înapoiată viaţa cea adevărată în toată cuprinderea ei: ne-a fost înapoiată viaţa veşnică, pentru că de pe Cruce Domnul i-a grăit şi tâlharului: Astăzi vei fi cu Mine în rai (Lc. 23, 43); ne-a fost înapoiată viaţa trupească, aşa cum s-a arătat aceasta, printr-un semn aparte, chiar în ceasul morţii pe Cruce a Domnului, când mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat (Mt. 27, 52). Ne-a fost înapoiată viaţa duhovnicească, fiindcă Hristos Domnul răstignit S-a făcut pentru cei chemaţi putere şi înţelepciune spre mântuire (v. I Cor. 1, 24). Iar în felul acesta viaţa cea adevărată s-a împărăţit iarăşi pe pământ.

Unul Dumnezeu are viaţă în Sine. Noi putem trăi în măsura în care Dumnezeu ne dăruieşte viaţă prin împărtăşirea vie cu El. Păcatul a făcut despărţire între noi şi Dumnezeu: am pierdut bunăvoinţa dumnezeiască şi am murit. Mântuitorul, luând asupra Sa firea noastră, prin moartea Sa pe Cruce ne-a împăcat cu Dumnezeu. Dumnezeu ne-a înapoiat bunăvoinţa Sa, şi noi am prins viaţă. Iată cum şi de ce Pomul Crucii s-a făcut Pom al Vieţii şi nemuririi, iată de ce Crucea este lumină veşnică, sculare a morţilor, înviere a tuturor, cum cântă Biserica în canonul de viaţă Făcătoarei Cruci.

Insă izvorul purtător de viaţă cel de la Domnul nu se revarsă de la sine pentru a-i învia pe cei ce nu au viaţă, aşa cum se revărsa prin patru râuri izvorul din rai ca să adape faţa pământului. Trebuie să ne apropiem noi înşine de el pentru a învia alcătuirea noastră cea amorţită cu puterea lui de viaţă făcătoare, trebuie să ne plecăm noi înşine sub umbra lui pentru ca el să dea vine oaselor uscate şi moarte, să le acopere cu carne, să întindă pe ele piele şi să sălăşluiască Duhul său în noi. Iar fără aceasta Crucea va cuprinde veşnic în sine viaţă, iar noi putem rămâne morţi ca şi înainte; fără aceasta tot ce este în jurul nostru se va scula şi va învia, iar noi putem rămâne pentru totdeauna oase uscate şi lipsite de viaţă. Şi atunci, cum şi prin ce să ne împărtăşim de puterea făcătoare de viaţă a Crucii? Cum şi prin ce să ne altoim pe acest măslin, singurul cu adevărat viu? Cine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să vină după Mine (Mc. 8, 34). Cei ce sunt ai lui Hristos au răstignit trupul cu patimile şi poftele, învaţă Apostolul Pavel (Gal. 5, 24). Nu este altă cale către împărtăşirea cu Hristos, Care a purtat Crucea, afară de aceea ca fiecare să ridice crucea sa, ce stă în răstignirea omului trupesc cu patimile şi poftele lui. Izvorul învierii noastre e în aceea că ni se împărtăşesc mântuitoarele pătimiri şi moartea Domnului nostru, pe care o căuta cu atâta râvnă Apostolul Pavel, care pentru El pe toate le socotea gunoaie (v. Filip. 3, 8). Dar a ne învrednici de această împărtăşire putem nu prin bucurii, ci prin necazuri, aşa cum sunt necazurile lăuntrice ale răstignirii de sine. Şi iată unde este începutul vieţii noastre duhovniceşti.

După cădere, omul s-a dedublat. In el a intrat o altă lege, care lucrează în mădularele lui şi care luptă împotriva legii minţii şi-o înrobeşte prin legea păcatului – a intrat ca şi cum ar fi altă persoană, alt om, care are şi cap propriu – trufia, şi mâini proprii – iubirea de agonisită, şi pântece propriu – lăcomia de mâncare; acest om venetic l-a dat la o parte pe omul de mai înainte, a înăbuşit viaţa noastră adevărată de mai înainte. De aceea, ca să refacem şi să înviem viaţa aceasta trebuie să îl omorâm pe acel om străin, care a pus stăpânire în chip nelegiuit pe tot ce este în noi, devenind suflet a tot ce lucrăm.

Cel ce doreşte să se mântuiască trebuie să îşi piardă sufletul, după porunca Mântuitorului (v. Mc. 8, 35). Şi, într-adevăr, toţi cei care şi-l pierd prin răstignirea lăuntrică, şi numai ei, încep să trăiască după duh cu adevărat. Din crucea pe care se săvârşeşte răstignirea omului păcătos, tocmai din acea cruce izvorăşte pentru fiecare, prin puterea harului dumnezeiesc, viaţa noastră duhovnicească. Pentru că atunci când omul păcătos va fi lovit în cap, care este trufia, în locul acesteia în duh se va sălăşlui smerenia; când vor fi pironite mâinile lui, care sunt iubirea de agonisită, în locul acesteia va intra neagonisirea; când vor fi sfărâmate fluierele picioarelor lui, care sunt plăcerea trupească, se va naşte în locul acesteia întreaga înţelepciune; când, în fine, va fi străpunsă însăşi inima lui, care este iubirea de sine, atunci va fi dăruită omului lepădarea de sine cea iubită de Dumnezeu. Lepădarea de sine alcătuieşte împreună cu smerita cugetare, neagonisirea şi întreaga înţelepciune primele începături, primele elemente ale vieţii duhovniceşti care se formează, căreia după aceea rămâne doar să i se dea libertate şi sprijin pentru ca ea să crească, să se întărească şi să ajungă la deplinătate. Căci cu cât este omorât mai mult păcatul, cu atât învie mai mult duhul; cu cât mai hotărâtă şi mai necruţătoare este răstignirea de sine, cu atât mai de nădejde şi mai reuşită este cultivarea vieţii adevărate, potrivit treptelor ei, pe care ea urcă din putere în putere până ce ajunge la măsura vârstei sale depline.

Astfel, viaţa adevărată vine de la Cruce. Insetând de viaţă, să grăbim la izvoarele de viaţă purtătoare ce curg din Cruce. Să nu ne sperie în această lucrare mântuitoare dureroasele necazuri ale purtării crucii! Ce-i drept, a merge cu crucea în urma Mântuitorului este o cale a necazurilor, însă cu ea sunt împreunate mângâieri înalte.

Anevoioasă este calea care duce la viaţă, dar pentru cei care se îndreaptă într-acolo sunt şi întăriri de nădejde. Aceeaşi Cruce a lui Hristos, care e temelia şi începutul învierii prin crucea lăuntrică, va fi pentru noi mângâiere şi ajutor. Cine o va îndrăgi şi prin această dragoste o va strămuta în inima sa, ca să zic aşa, acela se va şi desfata neîncetat de dulceaţa ei şi se va umple cu prisosinţă de puterea ei. Nu îl vor tulbura valurile gândurilor şi poftelor: Crucea lui Hristos, asemenea toiagului lui Moisi, va despărţi această mare şi îi va da să treacă fără necaz. Nu îl vor clătina nici durerile lăuntrice ale inimii, care se desparte de lucrurile îndrăgite, nici înverşunările dinafară ale nedreptăţii, care întotdeauna vrăjmăşeşte dreptatea: puterea tămăduitoare a Crucii Domnului va îndulci cu asupra de măsură amărăciunea sufletului, aşa cum oarecând lemnul pus de Moisi în izvor a înlăturat amărăciunea apelor lui. N-au decât să îl împresoare toţi vrăjmaşii mântuirii şi ai vieţii: atotputernica Cruce a lui Hristos îi va lovi şi pune pe fugă aşa cum îi lovea pe vrăjmaşii lui Israil ridicarea mâinilor lui Moisi. Dar, lucrul cel mai de dorit dintre toate acestea, ea va face să se pogoare binecuvântarea lui Dumnezeu asupra tuturor bunelor întreprinderi şi osteneli ale omului cu pricina, aşa cum punerea cruciş a mâinilor lui Iacov asupra lui Efrem şi a lui Manase a făcut să se pogoare asupra lor şi a urmaşilor lor bunătăţi îmbelşugate; va face să se pogoare binecuvântarea, cu care orice întreprindere bună şi folositoare se va săvârşi cu uşurinţă, cu spor, cu mult rod, de la care el va înflori în Biserica lui Dumnezeu precum crinul ţarinii, precum pomul lângă izvoarele apelor. Ceea ce fie ca să se întâmple cu noi toţi prin harul Domnului nostru Iisus Hristos, Care pentru noi a ridicat crucea şi ne-a înviat prin ea. Amin!

________________________
1 Este vorba, bineînţeles, de dorinţa de a fi „ca nişte dumnezei, cunoscând binele şi răul” (n. tr.).
2 Potrivit versiunii slavone (n. tr.).

***

LA ÎNĂLŢAREA CINSTITEI CRUCI A DOMNULUI (II)

Crucea lui Hristos a fost scară a suirii din iad în rai pentru cei care au trăit înainte de Domnul Iisus Hristos. Pentru noi, ea este scară a suirii la cer îndată după desfacerea sufletului de trup, însă pe ea se suie doar cei ce s-au obişnuit să umble sub cruce în viaţa de acum.

Cuvântul crucii pentru cei ce pier este nebunie, dar pentru cei mântuiţi este puterea lui Dumnezeu (I Cor. 1,18)

Ce gând bun a pus Domnul în inima celor ce au ctitorit biserica aceasta, să o închine slavei Crucii Lui! Cât de mângâietor este acest lucru pentru cei vii şi cât de mângâietor pentru cei adormiţi! Cât de multă hrană pentru credinţă aduce această îmbinare a slavei înălţării Crucii cu vremelnica odihnă a rămăşiţelor noastre pământeşti după ieşirea din această viaţă! Vă amintesc icoana noastră plină de înţelesuri care înfăţişează învierea! Acolo e zugrăvită Crucea, care cu capătul de jos se pogoară până în iad, iar cu braţele se sprijină pe pământ… Pe partea de jos, ce se pogoară în iad, suie protopărinţii – Adam şi Eva… iar după ei şi ceilalţi drepţi, traşi de dreapta Domnului, Care stă pe capătul de sus. Cred că înţelegeţi sensul acestei reprezentări! Ea înseamnă că Domnul, prin Crucea Sa, a stricat iadul şi i-a slobozit pe cei care se aflau acolo înaintea venirii Lui.

Aşadar Crucea lui Hristos a fost scară de suire din iad în rai pentru cei care au trăit înainte de Domnul Iisus Hristos… Ce este ea, atunci, pentru noi? Pentru noi, ea este scară de suire la cer îndată după desfacerea sufletului de trup. Pentru că acum cei ce cred în Hristos Iisus nu se pogoară la iad.

Şi atunci, cât de mângâietor trebuie să fie pentru noi faptul că apropiaţii noştri, părăsind această lume, nu sunt luaţi pe neaşteptate, în starea aceasta, de drumul necunoscut, ci îndată îl întâmpină pregătiţi – şi cât de dulce este încredinţarea că poate nici noi nu suntem lipsiţi de mângâierea aceasta…

Aşadar să mulţumim Domnului, Care a rânduit toate acestea pentru noi. Pentru toţi cei care ies din această viaţă a fost pregătită scara urcuşului la cer, şi anume Crucea… însă de fapt urcă pe ea doar cei care s-au deprins să umble sub cruce în viaţa de acum… Iar cei care în viaţa de acum nu au reuşit sau nu au vrut să umble sub cruce aşa cum trebuie nu vor trage nici un folos de pe urma faptului că pentru cei care pleacă de aici există o scară către cer. Pentru că ei fie n-o vor găsi, fie, găsind-o, nu se vor putea folosi de ea.

După aceasta puteţi trage învăţătura pe care v-o insuflă această biserică cu hramul înălţării Sfintei Cruci, aflată în cimitir! Prin aceasta parcă s-ar zice: Mângâiaţi-vă cu faptul că după despărţirea de trup vi se pregăteşte scară către cer, dar totodată îngrijiţi-vă şi de pregătirea pentru a urca pe ea, deprinzându-vă să umblaţi cu bună chibzuinţă sub cruce de-a lungul vieţii de acum.”

Auzind acestea, să nu suspine nimeni cu amărăciune, zicând: „Ce să facem? De unde să luăm cruci şi cum să umblăm sub greutatea lor?Nu vă neliniştiţi! Domnul ştia că fară cruci nu putem avea parte de mântuire, şi ca atare a rânduit viaţa noastră în aşa fel, încât clipă de clipă şi din toate părţile suntem înconjuraţi de cruci. Ne rămâne de făcut numai un singur lucru… să luăm asupră-ne şi să ne purtăm crucile aşa cum trebuie. Va voi arăta care sunt crucile acestea, cum trebuie luate şi purtate.

Cea dintâi  cruce este această amară petrecere a noastră pe pământ, plină de necazuri, de lipsuri, de nemulţumiri, de boli şi de tot felul de nevoi. Doar am fost zidiţi pentru fericire, însă, călcând porunca, am fost surghiuniţi din rai – şi iată că ducem epitimia petrecerii vremelnice în această vale a plângerii şi a tânguirilor… Nimeni nu este liber de această cruce, însă oricine are libertatea de a şi-o preface într-o doctorie vindecătoare sau de a-şi otrăvi viaţa cu ea. Pentru ca aceasta din urmă să nu se întâmple, iată ce este de făcut… Trebuie să socotim că merităm starea aceasta şi să Ii spunem Domnului sincer: „Nu merit ceva mai bun!“; după aceea trebuie să ne ocărâm pe noi înşine, că suntem singurii vinovaţi de toate acestea şi, în fine, să îndurăm cu seninătate toate necazurile. Numai umblând în felul acesta, sub această cruce, vom primi îndrăznire ca şi după ieşirea din cele de aici să ne suim pe Cruce către cer.

Cea de-a doua cruce este alcătuită din toate slăbiciunile noastre, din toate simţămintele şi dispoziţiile nedrepte ale inimii noastre. Dumnezeu l-a făcut pe om drept, însă acesta, ascultând de sfatul şarpelui, a primit în sine sămânţa răului, care a strâmbat firea lui cea bună… nu a nimicit-o, ci, altoindu-se pe ea, stă înaintea ei ca o sminteală şi o ispită. Nimeni nu este slobod nici de această cruce, şi cine nu ştie cât de tulburătoare şi de supărătoare este ea! Iată ce trebuie să facă cel care vrea să o întoarcă spre folosul său: să nu se lase târât de nici o pornire nedreaptă a inimii; dacă s-a lăsat târât fară voie, să se pocăiască şi să ia din nou poziţie de luptă împotriva patimilor. Orice refuzare a patimilor păcătoase, orice biruinţă asupra lor este un pas sub Cruce şi pregătire pentru suirea treptată de după moarte, pe Cruce, în rai.

Cea de-a treia cruce, altfel spus al treilea fel de cruce, este osteneala, pe care nu o putem ocoli, împreunată nedespărţit cu greutăţile şi răbdarea în îndeplinirea îndatoririlor ce stau asupră-ne. Nici un om nu este liber de îndatoriri – însă îndeplinirea acestora cere neapărat încordarea puterilor şi statornicie sau, totuna, osteneală şi răbdare… Astfel, răbdarea în împlinirea statornică a îndatoririlor cu care suntem însărcinaţi, dimpreună cu biruirea tuturor piedicilor legate de aceasta, alcătuieşte crucea şi, totodată, felul în care ne putem folosi de ea precum se cuvine. Eşti tată sau mamă? Rabdă, îndeplinindu-ţi îndatoririle de tată, de mamă… Eşti judecător? Rabdă, îndeplinindu-ţi îndatoririle de judecător conştiincios (despre cel lipsit de conştiinţă ce să mai vorbim… acela se spânzură singur pe cruce spre pierzare). Eşti învăţător? Fă-ţi neobosit treaba de învăţător… Eşti negustor? Negustoreşte aşa cum trebuie… Astfel, fiecare, îndeplinind îndatoririle legate de locul şi tagma sa, se va întâlni cu răbdarea şi osteneala – altfel spus cu crucea, pe care purtându-o cu seninătate va dobândi putere să urce neîmpiedicat la cer, pe Cruce, în viaţa de dincolo de mormânt.

Mai sunt o mulţime de alte cruci: crucea omorârii cugetării deşarte, crucea răstignirii propriului plac, crucea lepădării de toate plăcerile sau, una peste alta, crucea lepădării de sine cu de-amănuntul; şi, mai presus de toate, crucea dăruirii de sine lui Dumnezeu, când de la încredinţarea în voia lui Dumnezeu amorţeşte în om orice frământare privitoare la rânduirea sorţii sale vremelnice şi a celei veşnice.

Iată câte cruci! si asta nu este încă totul… De altfel, la ce bun să le înşirăm pe toate cu de-amănuntul?.. In ce priveşte rostul lor, nu e nevoie de vorbe multe – am arătat deja în ce stă el.

Purtând cu seninătate soarta ce ţi-a fost dată şi luptându-te bărbăteşte cu patimile şi poftele, mergi cu răbdare pe calea lucrurilor la care eşti îndatorat, silindu-te să ajungi pe tărâmul lipsit de tulburare al hotărâtei încredinţări în voia lui Dumnezeu.

Astfel vieţuind, vom dobândi fară îndoială putere şi îndrăznire spre a urca fară împiedicare la cer pe Cruce după ieşirea din această viaţă! Domnul să ne înţelepţească pe toţi ca să facem astfel. Cel ce cârteşte împotriva sorţii sale, care slujeşte patimilor, cel care se leneveşte să îşi îndeplinească îndatoririle, cel care este împlinitor al propriului plac şi cugetător de cele deşarte poartă şi ei cruci, dar nu spre mântuire... Să ne izbăvească Domnul de această nechibzuinţă, întru care ne pierdem aşteptând să ne mântuim, fară a bănui cursele vrăjmaşului, care în acest fel ne încurcă şi ne pregăteşte să-i cădem jertfa în cealaltă viaţă. Amin!

***

LA ÎNĂLŢAREA CINSTITEI CRUCI A DOMNULUI (III)

De la crucea Domnului vine mântuirea la toată lumea: de la răstignirea noastră pe propria cruce vine mântuirea noastră. Insuşirile aparte ale crucii călugăreşti.

Prăznuim acum slăvită înălţare a Cinstitei şi de viaţă Făcătoarei Cruci a Domnului. Toată lumea ştie de ce a fost nevoie de această înălţare, cum s-a săvârşit şi pentru ce se prăznuieşte cu asemenea măreţie în Biserica Creştinească. Aduceţi-vă aminte acum de toate acestea. După luarea de pe Cruce a Domnului nostru Iisus Hristos şi punerea Lui în mormânt, Cinstita şi de viaţă Făcătoarea Cruce a rămas pe Golgota şi după aceea, împreună cu celelalte cruci – cele ale tâlharilor -, a fost aruncată într-o peşteră adâncă, ce se afla chiar acolo, în apropierea locului răstignirii. Locul acela a fost acoperit cu vremea de gunoaiele de tot felul şi a fost dat uitării.

Când Constantin cel Mare s-a convertit la creştinism şi mama lui, Elena, a pus în inima sa să clădească Biserica învierii chiar pe locul unde aceasta a avut loc, atunci, printr-o deosebită călăuzire dumnezeiască, a fost aflată şi Crucea Domnului. Nenumărata mulţime de popor care era de faţă poftea să vadă Crucea. Impărăteasa a poruncit să fie împlinită dorinţa poporului, şi episcopul, ridicând-o, a arătat-o tuturor. Sfânta Biserică a rânduit ca această faptă a înălţării Crucii, dimpreună cu minunatele lucrări dumnezeieşti legate de ea, să fie pomenite an de an ca semn al deosebitei mile a lui Dumnezeu faţă de Biserica Sa.

Să dăm mulţumită purtării de grijă proniatoare a Domnului pentru noi, dar totodată să şi învăţăm de la aceasta cele la care ea ne îndatorează. Deoarece, amintiţi-vă de asemenea, fiecare dintre noi are crucea sa, cu care, potrivit chemării Domnului, trebuie să meargă în urma Lui şi pe care trebuie, după pilda Apostolului, să se răstignească pentru Hristos. Golgotă pentru această cruce este inima noastră; ea este înălţată ori înfiptă prin hotărârea plină de râvnă de a trăi potrivit Duhului lui Hristos şi este alcătuită din felurite aşezări ale inimii ce sunt de căpetenie şi de obârşie în viaţa creştinească. De la Crucea Domnului vine mântuirea întregii lumi: de la răstignirea noastră pe crucea proprie vine mântuirea noastră. Dar după cum de viaţă Făcătoarea Cruce a Domnului a fost aruncată în groapă şi acoperită cu gunoi, şi noi ne putem arunca crucea şi o putem acoperi prin nepăsare şi prin negrijă – şi atunci nu facem parte dintre cei mântuiţi, ci dintre cei ce pier. Ca atare, avem neapărată nevoie să ne lămurim bine din ce se alcătuieşte crucea noastră, ca să înţelegem aşa cum trebuie dacă ea stă neclintit în inima noastră sau a fost aruncată din ea, dacă mergem cu această cruce în urma Domnului sau ne-am abătut încotrova şi, lepădând acest jug bun al lui Hristos, rătăcim fară să ştim nici noi unde şi încotro?

Surorilor cu care Domnul mi-a sortit să prăznuiesc acum Cinstita înălţare a Crucii Sale! Voi lămuri alcătuirea crucii noastre lăuntrice arătând cu deosebire cum se aplică ea în viaţa voastră călugărească. Şi crucea voastră, altfel spus crucea călugărească, seamănă cu crucile creştineşti obişnuite, numai că are propria sa structură, precum şi anumite însuşiri aparte în părţile care îi sunt de obşte cu acestea. Ce-i drept, e ceva mai grea, dar în schimb şi mai roditoare. Şi dacă de la cruce vine îndeobşte viaţă, de sub crucea călugărească izvorăsc şuvoaie îmbelşugate de viaţă.

Nu vă voi tâlcui totul amănunţit, ci doar vă voi arăta simţăminte şi aşezări sufleteşti fară de care nu puteţi face nici un pas în călugărie, fară de care nici nu puteţi să trăiţi mănăstireşte în mănăstire, fară de care nici călugăria nu este călugărie, ci viaţă obişnuită, atâta doar că desfaşurată între zidurile mănăstirii. Aşa că ascultaţi.

Părţii de jos a crucii, ce intră în pământ, îi răspunde în crucea lăuntrică lepădarea de sine, prin care este brăzdat pământul inimii şi în ea se înfige crucea. A te lepăda de tine însuţi înseamnă a te purta cu tine însuţi aşa cum se poartă alţii cu cei lepădaţi de oameni. In călugărie, această lucrare ia noul chip al omorârii faţă de sine şi de întreaga lume. Călugărul este ca un mort, îngropat în pământ. Zidurile mănăstireşti sunt sicriul lui. Straiul călugăresc este linţoliul de îngropare. El părăseşte tot ce se află dincolo de zidurile mănăstirii şi în tot ce este nu găseşte nimic înrudit: e străin de toate şi toate îi sunt străine, aşa încât i se potriveşte pe deplin cuvântul Apostolului: mie lumea s-a răstignit, şi eu lumii (Gal. 6, 14). Cine şi-a agonisit o asemenea aşezare sufletească a pus temelie trainică crucii lăuntrice şi călugăriei.

Partea de sus a crucii lăuntrice, sau care stă drept şi se îndreaptă în sus, este alcătuită de răbdare, adică de o asemenea tărie de a rămâne în propria hotărâre, încât n-o pot clinti nici un fel de piedici, nici un fel de nemulţumiri şi de osteneli. Fără răbdare nimeni nu poate rămâne în bine, şi cu atât mai mult nu poate rămâne călugărul în călugărie. Pentru mirean, răbdarea este statornicie în răbdarea tuturor ostenelilor care privesc îndeplinirea îndatoririlor lui; pentru călugăr, ea este pe deasupra neclintirea rămânerii în cinul lui şi în locul lui. In viaţa mirenească, orice pas faci te căleşti în răbdare – în călugărie, nici nu poţi să faci vreun pas fară răbdare. Cercetaţi tipicul mănăstiresc, şi veţi vedea ce arenă largă este în el pentru lucrurile răbdării. Numai cel care a murit sieşi şi lumii poate îndura aşa cum trebuie cele cerute acolo.

Partea cea de-a curmezişul a crucii lăuntrice călugăreşti este alcătuită de ascultare – aşezarea sufletească în care omul nu întreprinde, nu plănuieşte nimic de capul său, ci doar ascultă şi împlineşte fară cârtire hotărârile altora. Cel ascultător seamănă cu o minge, care se rostogoleşte fară să trosnească încotro o mână lovitura pe care a primit-o. El renunţă de bună voie la autonomia sa şi se face unealtă altora. El lucrează fie la sfatul, fie la porunca altora, fară să se încreadă nici în gândul, nici în dorinţa sa. Ca atare, el este pe de-a-ntregul deschis. Dacă alţii nu văd ceva rău în el, el se deschide singur celui ales sau pus să primească asta, ca nu cumva sub înfăţişarea binelui să se ascundă în el vreun rău.

Uniţi-le acum pe toate, şi veţi vedea că omorârea de sine faţă de toate dă intrare în mănăstire, răbdarea face neprimejduită petrecerea în aceasta, ascultarea cuprinde toată lucrarea celor care petrec în ea. Iată crucea cea din trei părţi, din care izvorăşte adevărata viaţă călugărească!

Dar ce viaţă e asta?“, vor gândi unii. Instrăinare de toate, lepădare de voia proprie şi ascultare, stingere întru răbdare a aproape oricărui simţământ – asta e oare viaţă?” Nu vă opriţi însă la cele dinafară. Fiecare dintre virtuţile călugăreşti arătate are în afara laturii aspre dinafară şi o latură lăuntrică, plină de viaţă şi bucurie, care fie că este presupusă de către ea, fie că se dezvoltă din ea. Astfel, răbdarea este sprijinită şi trăieşte prin nădejdea că osteneala călugărească nu e zadarnică. Nădejdea umple inima de bucurie în urma neîndoirii de primirea celor aşteptate, şi prin această bucurie îndulceşte chinul cel arzător al răbdării ostenelilor. De aceea, cel ce rabdă se bucură şi mai degrabă se desfată decât pătimeşte, în ciuda faptului că ceilalţi îl văd multpătimitor.

Ascultarea prinde viaţă de la dragoste. Ascultarea este lepădare de propria iniţiativă şi de propria socotinţă – lucrările care ne sunt cele mai de preţ. Mare putere trebuie să ai pentru a te birui pe tine însuţi şi a renunţa la ele.

Prin puterea voinţei poţi, bineînţeles, să te sileşti, şi hotărârea neclintită are parte în această privinţă de reuşită – însă atâta vreme cât ea lucrează de una singură, lucrările ascultării seamănă cu frângerea unor crăci uscate. Numai dragostea are putere să împărtăşească ascultării însuşirea de a se mlădia fară a suferi dureri. Unde este dragoste, acolo totul se face cu drag, cu uşurinţă şi cu repeziciune. Numai ascultarea din dragoste umple de bucurie toate ostenelile la care este îndatorată.

In fine, omorârea de sine faţă de lume prinde viaţă şi e stârnită prin credinţă: aşa trebuie să fie şi altfel nici nu poate fi aceasta, dacă cel ce a prins poftă de vieţuirea călugărească vrea să fie în ea ceea ce se cuvine a fi. Sfânta credinţă ne spune că am fost zidiţi pentru viaţa în Dumnezeu, însă am căzut de la El în lanţurile egoismului şi farmecelor lumii, şi că din această pricină cel ce doreşte să se scoale din nou pentru viaţa în Dumnezeu trebuie să moară faţă de sine însuşi şi faţă de lume. In condiţiile în care omul nutreşte dorinţa vie de binele cel adevărat, această încredinţare de faptul că este neapărată nevoie de rânduiala dată hrăneşte omorârea de sine faţă de toate şi îi dă viaţă, mai ales în legătură cu altă încredinţare, şi anume că doar prin această aşezare sufletească omul se poate altoi pe Hristos şi, răstignindu-se împreună cu El, poate primi din El depline puteri de viaţă.

Astfel, temelia crucii lăuntrice este alcătuită de credinţă dimpreună cu lepădarea de sine, altfel spus cu omorârea de sine faţă de toate; partea ei cea de-a lungul este răbdarea întărită de nădejde, iar partea cea de-a curmezişul e ascultarea însufleţită de dragoste.

Dacă e să asemuim crucea unui pom, atunci rădăcina acestuia va fi credinţa, din care cresc mai întâi de toate lepădarea de sine şi hotărârea de a lăsa toate şi a te apuca de un singur lucru: mântuirea sufletului întru depărtarea de toate cele lumeşti. Din lepădarea de sine se naşte dragostea gata de orice ascultare; din ascultare sau în acelaşi timp cu ea creşte răbdarea încununată de nădejdea care urcă la cer – în cele mai dinlăuntru, dincolo de catapeteasmă, după cuvântul apostolului. Unde se află toate aceste aşezări sufleteşti, acolo pomul crucii nu stă aşa, golaş, ci are multe ramuri ale virtuţilor de tot felul, este acoperit de frunzele purtării bune dinafară şi aduce belşug de roade ale faptelor celor bune. Acolo este uitare de lume şi de obiceiurile ei, necurmată petrecere în mănăstire fară a ieşi nicăieri din ea, dragoste de însingurare, osteneală în rugăciunea din chilie şi din biserică, postire, neobosire în lucrul de mână, ajutorarea cu drag a altora, iertarea, îndemnarea frăţească la cele bune, pacea, înfrânarea ochilor, a limbii şi a urechilor şi aşa mai departe, şi aşa mai departe, şi aşa mai departe. Fericit sufletul care, intrând înlăuntrul său, va afla toate acestea în inima sa! Acesta este semnul învederat că pomul crucii a fost înălţat în el, împlântat temeinic, şi că are din belşug putere lăuntrică vie, aşa că acest pom poate fi numit în chip nemincinos pom purtător de viaţă, şi nu numai îndeobşte, ci anume pentru inima omului cu pricina.

Cum stau lucrurile la voi, surorilor, vedeţi singure! Dacă toate virtuţile pe care le-am arătat sunt cu adevărat în inima voastră, crucea voastră stă în picioare – e înălţată. Iar dacă nu, să ştiţi că ea a fost îngropată de simţămintele şi aşezările sufleteşti rele, potrivnice ei. Pe acestea din urmă nu le numesc, căci se văd de la sine. Nu pot să nu adaug însă dorinţa sau chiar cererea: dacă veţi afla că crucea voastră fie s-a înclinat, fie a căzut cu totul sau, şi mai rău, a fost acoperită de praful şi de gunoiul gândurilor şi dorinţelor rele, îngrijiţi-vă s-o scoateţi la lumină, s-o curăţiţi prin pocăinţă şi iarăşi s-o înălţaţi şi s-o împlântaţi în inimă prin hotărârea nestrămutată de a lucra cu râvnă pentru mântuirea sufletului, până la jertfirea vieţii. Să credeţi că fară această cruce nu este viaţă duhovnicească şi nu este mântuire, nu este nici mângâiere în viaţa călugărească. Fără cruce nimeni nu s-a mântuit şi nu se va mântui. Domnul a intrat întru slavă după ce a pătimit pe Cruce: şi toţi câţi urmează Lui intră în împreună-proslăvirea cu El printr-un fel de cruce. Doriţi să intraţi întru această slavă? Suiţi-vă mai întâi pe Cruce, şi de-abia de pe Cruce veţi merge la cer. Amin!

(din: Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)

Legaturi:


Categorii

2. Special, Calugaria / viata monahala, Ce este pacatul?, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Inaltarea Sfintei Cruci, Sfantul Teofan Zavoratul

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

Articole Recomandate

Carti recomandate