INALTAREA SFINTEI CRUCI. Predici sensibile si insufletitoare de la Manastirile PUTNA si SIHASTRIA PUTNEI. “Nu esti singur atunci cand iti duci crucea! Eu nu vreau sa te las singur! Un singur lucru cer de la tine: cheama-Ma!”/ URMAREA LUI HRISTOS sau LUAREA CRUCII IN IUBIREA APROAPELUI

Predica Parintelui Damaschin de la Sihastria Putnei la praznicul Inaltarii Sfintei Cruci (2014):

(fragment transcris):

“[…]

Una dintre cele mai frumoase rânduieli de slujbă din întreg anul bisericesc – aş pune această rânduială de slujbă chiar alături de slujba Prohodului sau de cea a Sfintei Învieri -, este slujba care s-a săvârşit la sfârşitul privegherii pentru Înălţarea Sfintei Cruci. În rândurile monahilor această rânduială este una cu totul și cu totul mişcătoare de suflet. Ce se întâmplă acolo? Această Cruce împodobită pusă spre închinare, este pregătită în felul acesta înainte de începerea privegherii. Ea stă, aşa cum ne învaţă rânduiala, la proscomidiar, o făclie trebuie să ardă tot timpul în faţa ei, se aduce apoi şi se pune pe Sfânta Masă, în locul Sfintei Evanghelii, iar la sfârşitul slujbei, spre sfârşitul doxologiei, mai precis, preotul iese îmbrăcat cu toate veşmintele, aşa cum suntem în timpul Sfintei Liturghii, deşi în timpul privegherii nu este îmbrăcat în toate veşmintele, ci numai cu epitrahil și cu felon, deci iese îmbrăcat pe uşă, purtând semnul Sfintei Cruci deasupra capului. Vine în mijlocul bisericii, unde este pregătit analogul, şi urmează o rânduială de slujbă foarte mişcătoare. În timp ce la strană se cântă Doamne, miluieşte de patru ori câte o sută, în timpul unei sute de Doamne, miluieşte cântate recitativ, preotul care poartă această Cruce pe fruntea lui se pogoară într-un ritm încet, până când atinge cu această Cruce frumos împodobită pământul. Şi în acelaşi ritm foarte încet se ridică de la pământ cu semnul Sfintei Cruci pus deasupra creştetului său, în cele patru colţuri ale analogului şi apoi, iarăşi, în faţă.

Această slujbă este într-un mod diferit de cum s-a întâmplat cu patriarhul Zaharia şi cu patriarhul Macarie, o altfel de înălţare a Sfintei Cruci, după ce mai înainte a fost pogorâtă, dacă vreţi. De data aceasta Sfânta Cruce ne este arătată nouă și ne vorbeşte nouă pe limbajul nostru aşa cum atunci le-a vorbit acelora pe limbajul lor. Oamenii din acele timpuri aveau nevoie de o foarte mare întărire. Trebuiau să vadă în semnul Sfintei Cruci puterea lui Dumnezeu care a biruit, care a biruit asupra păgânilor, și nu i-a lăsat pe creştini să fie pentru mult timp asupriţi. Crucea pe care S-a răstignit Mântuitorul Iisus Hristos a devenit atunci stindardul, steagul creştinilor care n-a rămas pe vecie furat, n-a rămas pe vecie în mâinile celor care nu cred în Dumnezeu.

Astăzi, însă, în timpurile noastre, de folos au socotit Părinţii că ne este să ne fie prezentat semnul Sfintei Cruci în felul acesta, adică să ne arate că atunci când păcatul sau necazul, viaţa noastră grea ne încovoiază, ne pogoară jos, ne fac una cu pământul – uneori păcatele ne fac mai răi decât necuvântătoarele care se târăsc pe pământ -, această pogorâre, şi, apoi, această ridicare a Sfintei Cruci de la pământ, vrea să ne spună fiecăruia dintre creştini că: iată, aşa cum eşti tu, Hristos care S-a răstignit pe Cruce pogoară cu tine și nu vrea să te lase acolo, ci vrea să te ridice din starea aceasta în care ai ajuns tu.

Hristos vrea să ne spună, atunci când noi ne gândim la Sfânta Cruce, că purtarea Crucii noi nu o putem face cu propriile noastre puteri. Sau, dacă încercăm s-o facem bazându-ne numai pe ceea ce putem noi, pe ceea ce credem noi, de cele mai multe ori eșuăm. Şi atunci El vrea să ne spună: “Eu ştiu ce înseamnă să porţi Crucea și o ştiu mai bine decât tine!” Şi atunci când tu eşti împovărat de această cruce pe care o duci – fiecare dintre noi avem o cruce a noastră: a călugăriei, a preoţiei, a creşterii copiilor, a unei boli, sunt cruci foarte grele de dus – dar Hristos vrea să ne spună: “Nu eşti singur atunci când îţi duci crucea! Eu nu vreau să te las singur! Un singur lucru cer de la tine: cheamă-Mă, ca atunci când îţi ridici tu crucea să te ajut să ţi-o ridici Eu!“

De ce face Domnul Hristos lucrul acesta? Dintr-un sentiment de mare recunoştinţă faţă de om. Nu s-a citit astăzi din Sfânta Evanghelie după Ioan, care ne-a arătat evenimentul Răstignirii Domnului Hristos, dar în alte Sfinte Evanghelii este un pasaj de mare sensibilitate pentru Însuşi Dumnezeu! Domnul Hristos, când a pornit din pretoriu spre Golgota, ducându-Şi crucea, nu era bine pregătit [fizic] pentru lucrul acesta. Nu mâncase și era ostenit de drumurile făcute, era nemâncat, nebăut, nedormit, ba, mai mult, crucea aceea era una extrem de grea, extrem de grea. Un om sănătos abia o putea duce, darămite un om atât de neputincios, cum era El în acele clipe. Şi a căzut de trei ori sub povara crucii. Ostaşii L-au bătut prima şi a doua oară ca să-Şi ducă singur crucea, dar apoi şi-au dat și ei seama că nu poate să o ducă singur. Şi au silit, zice Evanghelia, pe un trecător, pe Simon din Cirene, ca împreună cu el să ducă crucea pe Golgota. Şi pentru Dumnezeu acest semn, când un om a pus umărul împreună cu El, ca să ducă crucea împreună cu El, Dumnezeu-Omul, pentru Dumnezeu acest lucru a rămas întipărit în inima Lui, dacă ne permite Dumnezeu să zicem aceasta, pe vecie. Şi, în semn de recunoştinţă faţă de un om căruia i-a păsat de chinurile Lui, El Se simte dator ca pentru orice om care cade, aşa cum a căzut El sub povara crucii, să vină El acolo, cu puterea Lui de Dumnezeu biruitor acum, și să ridice crucea împreună cu omul care-L cheamă.

De aceea ne este arătată nouă Crucea! De aceea a zis Apostolul că semnul Crucii pentru cei care pier este nebunie, dar pentru noi, cei care ne mântuim, cei care credem în acest Dumnezeu Care S-a răstignit și apoi a înviat, este puterea lui Dumnezeu. De aceea noi nu ne simţim rușinați atunci când avem un Dumnezeu Care, cum ni Se prezintă de cele mai multe ori? De cele mai multe ori dumneavoastră vedeţi în faţă icoana Învierii? De cele mai multe ori noi avem în faţă icoana Crucii! De cele mai multe ori noi Îl vedem pe Dumnezeu răstignit pe Sfânta Cruce, dar aşa a biruit El, nu într-alt chip. Şi după chipul acesta noi suntem datori să biruim cele ale lumii. Şi îndemnul Lui, dacă vreţi, plânsul Lui, tânjirea Lui pentru fiecare dintre oamenii care-şi duc crucea pe acest pământ este acesta pe care îl găsim la Evanghelia după Matei:

Veniţi la Mine toţi cei osteniţi și împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.

Aceasta este toată taina purtării Sfintei Cruci! Dacă noi am pune la inimă aceste cuvinte, dacă noi am pătrunde în profunzimea lor, am învăţa cum putem să ne ducem crucea, astfel încât să o ducem cu demnitate şi s-o ducem spre mântuire, nu spre pierzanie. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi vă învăţaţi de la Mine, că Eu n-am cârtit când am luat Crucea asupra Mea. S-au lepădat de Mine până şi cei mai apropiaţi ai Mei, Iuda, unul din cei 12, s-a împărtăşit cu câteva ceasuri înainte. I-am dat Trupul Meu, i-am dat Sângele Meu; era purtător de Dumnezeu. Şi purtând în trupul lui Trupul Meu şi Sângele Meu s-a dus şi M-a vândut pe 30 de arginţi. Și Eu nu l-am lepădat de la faţa Mea. Ba spun Părinţii că atâta milă a avut Domnul Hristos de Iuda, care L-a vândut, încât a stat pe Cruce răstignit aşteptând ca Iuda să se întoarcă şi să vină acolo, la picioarele Crucii, să-I sărute picioarele, acum ţintuite – picioarele lui Iuda au fost spălate de către mâinile Mântuitorului – să vină Iuda să-I sărute picioarele Celui pe Care L-a vândut, să-I ceară iertare şi după ce avea să-l ierte pe Iuda să-Şi dea Dumnezeu sufletul. Şi, ne învaţă Părinţii, că Hristos şi-a dat sufletul şi a spus Săvârşitu-s-a de-abia după ce Iuda s-a spânzurat. Ba mai mult, Petru, unul dintre cei mai înfocați Apostoli ai Domnului Hristos, şi el s-a lepădat. Şi toţi Apostolii au fugit de lângă El, numai Maica Domnului a rămas lângă Cruce. Şi Domnul n-a cârtit. Ştia că este grea crucea, că este Dumnezeu atotcunoscător, şi în grădina Ghetsimani a spus: Tată, dacă este cu putinţă să treacă de la Mine paharul acesta, că Eu ştiu ce înseamnă să porţi păcatele întregii lumi pe cruce!

Noi nu experimentăm, fraţilor și surorilor, decât durerea pricinuită de păcatul nostru. Şi, uneori, cădem într-o deznădejde, într-un sentiment de părăsire de nu ne putem vedea nici măcar în oglindă. Dar El a purtat păcatele tuturor oamenilor, pe toate le-a purtat! Şi dacă este greu să-ţi porţi păcatul tău, de negrăit este să porţi păcatele întregii lumi. Dar a spus:

Nu precum voiesc Eu, Doamne, ci precum Tu voieşti!

Deci n-a cârtit. Ştia ce-L aşteaptă şi ştia cum să-l ducă. De aceea a zis: Luaţi jugul Meu asupra voastră – că doar aşa vă puteţi mântui – dar învăţaţi-vă de la Mine că Eu sunt blând și smerit cu inima şi numai aşa veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Mulţi oameni, care au primit, prin îngăduinţa lui Dumnezeu – că Dumnezeu nu vrea chinuri pentru oameni – o cruce grea de purtat, la început s-au răzvrătit, la început au cârtit, nu s-au simţit bine în postura aceasta. Dar, după ce s-au legat de Domnul Hristos, după ce s-au apropiat de El, după ce L-au chemat în viaţa lor, după ce Domnul a venit şi au ridicat împreună crucea, şi-au schimbat întreaga atitudine faţa de ceea ce aveau.

A fost acum câtva timp o femeie care avea un copil de 23 de ani, bolnav de distrofie musculară, care nu mai putea nici măcar mâna să şi-o mişte, era în faza de final a bolii, care, în cazul lui, a evoluat foarte grav; sunt și cazuri mai uşoare. Coloana lui, dacă vreţi să vă închipuiţi, nu mai era dreaptă, ci era în partea stângă, pe la şold, acolo era coloana lui, deci era un chin întreg. Dar femeia aceasta a spus că atâta putere a primit de la Dumnezeu ca să-şi îngrijească băiatul, cum nici nu-şi închipui. Băiatul acesta noaptea nu se putea întoarce de pe o parte pe alta și atunci din când în când o striga pe mama să vină. Ea lucra de dimineaţa până seara şi a spus că în timpul nopţii, când o trezea, atât de greu îi era să se ridice din pat, încât i se părea că ameţeşte şi cade jos imediat. Peste zi ea nu se odihnea şi noaptea somnul ei era fragmentat de cerinţa băiatului să se mai întoarcă. Şi a spus că întâi se ruga lui Dumnezeu înainte de a se ridica din pat: “Doamne, măcar să nu cad și eu acum, înainte de a-l ridica pe băiat!“ Şi a murit băiatul ei și a spus: „Părinte, este într-adevăr o uşurare faptul că a plecat la Domnul, dar eu Îi mulţumesc lui Dumnezeu că ceea ce am învăţat în timpul în care am purtat această cruce a îngrijirii unui copil, care și el avea crucea lui, n-aş fi învăţat oricâte daruri și bunătăţi aş fi avut în lumea aceasta.”

Cu nădejdea în mila lui Dumnezeu, Care nu ne lasă pe niciunul dintre noi, cu ochii inimii aţintiţi asupra Crucii Lui şi asupra puterii Lui, să ne ducem şi noi, fiecare, crucea pe care o avem, mai uşoară sau mai grea, aşa cum ne-a dat-o Dumnezeu ştiind puterile noastre, să nu cârtim, sau, dacă am cârtit, să ne pară rău că am făcut-o, să ne apropiem de El şi, astfel ducând-o, să avem încredere şi nădejde că vom intra şi în Împărăţia Lui, unde Îl vom slăvi împreună cu toţi sfinţii, în veci. Amin”.

***

Crucea, semnul iubirii dintre Dumnezeu și om

Protos. Hrisostom, predică la praznicul Înălțării Sfintei Cruci – Mănăstirea Putna, 2017

Zis-a Mântuitorul un cuvânt, și anume, că: “nimeni nu are dragoste mai mare decât să-și pună sufletul pentru aproapele său“(cf. Ioan 15, 13). Acest cuvânt poate explica acea piatră de poticneală în înțelegerea sfintei cruci care l-a făcut pe Sfântul Apostol Pavel să spună că “crucea pentru elini este nebunie și pentru iudei sminteală”. Însă, “pentru cei chemați, și dintre elini și dintre iudei: este Hristos, puterea lui Dumnezeu și înțelepciunea lui Dumnezeu“(cf. 1 Cor. 1, 23-24).

Nici în ziua de azi nu găsim adevărată înțelegere, o înțelegere care să poată să pună laolaltă și să explice de ce un instrument de tortură – cum fusese crucea atunci când Hristos venea spre răstignire -, este atât de mult slăvit. Cum se pot împăca aceste două lucruri, chinul de ocară, moartea de ocară și slava lui Dumnezeu? Elinii socoteau aceasta că este nebunie, deși ei, filozofii fiind, puteau înțelege că pot să-și dea viața pentru o idee nobilă, pentru un principiu, însă nu înțelegeau ca moartea să fie de ocară. Principiul acela putea fi susținut și apărat cu prețul vieții, pentru ca acela să creadă în acel principiu, însă, dacă era moarte de ocară, nu mai era nimic nobil aici, nega însăși lucrul în sine.

Iudeii, pe de alta parte, socoteau crucea sminteală, pentru că Dumnezeu nu avea cum să se smerească până într-acolo încât să sufere fără vină o astfel de moarte, tot de ocară. Nu înțelegeau că Dumnezeu Tatăl L-a trimis pe Fiul să se răstignească pentru oameni, cum le spusese Hristos, și era sminteală: “Acesta nu este Dumnezeul nostru, un astfel de Dumnezeu nu este împărat. Împăratul împăraților când va veni ne va pune pe noi peste toată lumea“. Nu pricepeau cuvântul lui Hristos, nu putea să încapă în ei cuvântul lui Hristos, care spunea: “cel care vrea să fie mai mare dintre voi să se facă mai mic decât ceilalți“ (cf. Marcu 10, 43). Paradox de la început până la sfârșit era cuvântul lui Hristos. Pentru iudei, sminteală era această credință propovăduită de Apostoli, însă, pentru cei chemați era Hristos, puterea lui Dumnezeu și înțelepciunea lui Dumnezeu.

Aceasta este crucea: semnul iubirii fără margini. Nu este iubire mai mare decât ca cineva să-și pună sufletul pentru aproapele său (cf. Ioan 15, 13). Încă noi, acum, creștinii de astăzi înțelegem și suntem de foarte multe ori gata să ne dăm viața pentru cineva, însă câți dintre noi sunt gata să-și dea copilul la moarte pentru cineva? Toți preferă să moară ei în locul copiilor lor. Dumnezeu Tatăl nu a făcut așa. Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe unicul Său Fiu l-a dat să se răstignească pentru ca cei care cred în El să aibă viață veșnică. (Cf. Ioan 3, 16) Atât de mult ne-a iubit Dumnezeu Tatăl pe noi, încât pe unicul Său Fiu, adevăratul Său Fiu L-a dat pentru noi. Cine poate răsplăti aceasta iubire?

Și Hristos, Fiul Său, S-a coborât întru aceeași dragoste a Tatălui Său, întru aceeași dragoste a luat asupra Sa moartea de ocară și păcatele oamenilor. El care era fără de vină. El, Dumnezeu a intrat într-un trup muritor, mic și innegrit de atâtea păcate și mai ales înstrăinat de Dumnezeu. Ne este greu nouă să părăsim casa părinților și să stăm printre străini, ne este foarte greu să mergem într-un loc foarte îndepărtat și să fim obligați să le spunem celor de acolo că sunt familia noastră sau să numim acel loc “acasă”. Hristos și-a părăsit sânurile părintești pentru noi și a intrat în acest trup care era înstrăinarea maximă de Dumnezeu. Pentru ce? Pentru că nu are nimeni iubire mai mare decât să pună sufletul pentru aproapele lui.

Hristos ne-a considerat pe noi frați și știa că suntem fii ai lui Dumnezeu Tatăl. Și acest lucru a venit să ni-l facă cunoscut. Și pentru noi, cei care eram vrășmași pentru El, a venit și S-a răstignit, ca să ne împăcăm cu Dumnezeu. Deci dacă Dumnezeu, atunci când eram vrăjmași cu El a făcut aceasta pentru împăcare, cum nu va face acum, când nu mai suntem vrăjmăși cu El?

Și Hristos nu a avut o iubire mai mică decât a Tatălui – pentru că deși El nu și-a dat Fiul, nu avea Fiu, El era Fiul -, totuși, prin această întrupare, prin această golire de Sine, prin această renunțare de Sine a luat asupra Lui deznădejdea și ocara oamenilor, a intrat în trup și a primit această moarte de ocară, pentru ca oamenii, frații lui, fiii lui Dumnezeu care-I purtau numele, să nu mai fie niciodată rușinați purtând și mărturisind acest nume, să nu mai fie ocărâți ca cei fără de Dumnezeu, ca cei ai nimănui. Și a luat asupra Lui ocara aceasta, și a luat asupra Lui toată deznădejdea oamenilor pentru ca de atunci și până încoace nici un om să nu mai trebuiască să fie lăsat pradă deznădejdii care te înstrăinează și te rupe de Dumnezeu. Pentru că atunci când a zis pe cruce Hristos: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Matei 27, 46), acest lucru s-a întâmplat. El a simțit cu firea omenească depărtarea extremă de Dumnezeu Tatăl. Și, spun Sfinții Părinti că firea dumnezeiască a fost ținută în frâu pentru ca să nu ajute firea omenească, pentru ca Hristos să poată suferi până la capăt, să soarbă și ultima picătură a paharului mântuirii. Însă, cine a ținut această fire în frâu?  Nu Hristos, ci Dumnezeu Tatăl. Gândiți-vă: Tatăl îl ține pe Fiul Său pentru ca Acesta să poată de bunăvoie, evident, să bea până la capăt paharul, să sufere până la capăt ocara. Se ascunde, se depărtează de El, ca să simtă până la capăt toată deznădejdea omenirii. Toată: și până la El și de după El. Si, mai ales, această deznădejde a despărțirii de Dumnezeu: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?”. Si, Acest Fiu, care știa că Tatăl face aceasta, și o făcea din iubire pentru oameni, Acest Fiu a zis ucenicilor Săi: “Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia“ (Luca 12, 32). Iată, Mă ține pe Mine aici țintuit, ca voi să nu mai deznădăjduiți niciodată, ca fețele voastre să nu mai fie acoperite niciodată de ocară când voi veți mărturisi că sunteți creștini, că sunteți fii ai lui Dumnezeu. Toate acestea le-a făcut Tatăl și ,iată, Tatăl este întru Mine (Ioan 14, 10). Când a băut până la capăt paharul, atunci a spus: “săvârșitu-s-a“. Când a spus “săvârșitu-s-a”, atunci s-a ridicat deznădejdea și ocara de pe fii oamenilor.

Aceasta este crucea, frați creștini, semnul iubirii lui Hristos. Și Hristos a primit să-i fie țintuite mâinile pe cruce asemenea șarpelui de aramă din pustie la care, dacă se uita cineva cu credință, era vindecat de veninul șerpilor. A primit să fie țintuit în vederea lumii, și țintuit nu oricum, ci cu brațele întinse, arătând că această țintuire nu este osândă, nu este ocară, nu este tortură, este faptul de a alege să te jertfești pentru celalalt, este iubirea care nu mai ține cont de mine, ci ține cont numai de el, este iubirea jertfelnică. Si brațele acestea vor rămâne întinse până la sfârșitul veacurilor, așteptând să primească în ele pe toți frații Săi cei rătăciți de la Adevăr. Nu numai sectarii, frați creștini, nu înțeleg acest lucru, și scuipă pe cruce crezând că acesta este un instrument de tortură care îl defăimă pe Dumnezeu, dar nici noi nu înțelgem cum trebuie acest lucru. De aceea nici nu avem curaj, nu avem putere să ne ducem crucea noastră, crucea și a necazurilor, crucea chiar și a bucuriilor – că este și o cruce a bucuriilor -, crucea exterioară, cum am spune noi; crucea interioară, a luptei cu patimile, a luptei noastre de a ne ridica deasupra, de a fi propriii noștri stăpâni peste trupul și sufletul nostru, și crucea duhovnicească de a-L urma pe Hristos. Nu înțelegem aceste cruci și nu le putem duce așa cum se cuvine.

Sfântul Teofan Zăvorâtul spunea că orice cruce a unui om este ca un fel de canal care intră în legătură cu puterea care vine din crucea lui Hristos, este ca o continuare a crucii lui Hristos, așa încât fiecare cruce este esențială pentru mântuirea lumii. Crucea mea este esențială pentru mântuirea celorlați, crucea celorlalți îmi este necesară și mie. Însă nu toți reușesc să primească această putere de la Dumnezeu, pentru că nu toți înțeleg crucea ca fiind iubirea pentru celălalt, iubirea față de Dumnezeu și defăimarea de sine până chiar la ura de sine. Iubirea este a trăi viața celuilalt. Zic Sfinții Părinți că desăvârșirea persoanei stă în renunțarea de sine. Nu înțelegeau iudeii lucrul acesta, nu înțelegeau că Dumnezeu, smerindu-Se și intrând într-un astfel de trup, El, de fapt, a arătat puterea Lui și nu slăbiciunea Lui, însă după ce Hristos S-a răstignit și a înviat.

Din crucea Lui, din puterea care vine din crucea Lui ne-am adăpat și noi. Iată ce spun Sfinții Părinți, că smerenia este veșmântul dumnezeirii. Smerenia nu arată slăbiciune, ci arată putere, și anume, arată puterea iubirii. Cel care înțelege că iubire este crucea lui Dumnezeu și iubire trebuie să devină și crucea lui, acela capătă putere de la Hristos. Crucea lui devine nu doar ușoară, ci foarte strălucitoare și foarte lucrătoare pentru cei din jur. Putere din putere, lumină din lumină, aceasta este crucea lui Hristos și așa trebuie să devină și crucea noastră.

Dacă nu înțelegem acest lucru, nu putem să ascultăm, nici să înțelegem, nici să punem în practică cuvântul lui Hristos, Care a zis: “dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-mi urmeze Mie” (cf. Marcu 8, 34). Ce înțelegem noi de aicea? Că trebuie să suferim toate necazurile? Nu! E prea puțin. Trebuie să înțelegem ca acesta este un act făcut din voință: “dacă vrea cineva…“. Or, doar din iubire poate să moară cineva pentru altul. “Să se lepede de sine“, asta înseamnă să încetăm să ne mai consideram pe noi ca fiind în centrul lumii. Nu noi suntem în centru, nu nevoia mea, nici chiar familia mea; nu! Ci celalalt! De ce? Pentru că pentru el s-a răstignit Hristos; și dacă Hristos S-a răstignit pentru el și eu vreau să fiu al lui Hristos și eu trebuie să mă răstignesc pentru el.

Ne răstignim zi de zi, nu numai în necazuri, dar și în cele ce facem, pentru că răstignirea înseamnă ținerea mâinilor întinse spre îmbrățișare. Viața noastră trebuie să fie o astfel de atitudine, o astfel de poziție cu bratele întinse, căutând să primească pe cei care vin către tine și să le ieși în întâmpinare. Să nu ne mai gândim la noi, și să ne gândim la ceilalți, să ne uităm la aproapele până uităm de noi înșine. Si, așa făcând, vom înțelege crucea, și crucea aceasta ne va arăta pe noi ca fiind frați al lui Hristos. Doar crucea aceasta ne va da nouă chipul de fii ai lui Dumnezeu.

Sfântul Ioan Evanghelistul a spus că robul nu va intra în casa Tatălui în veac. Doar fiul va intra. Ce ne arată pe noi fii? Cumințenia și faptul că suntem la fel ca Hristos, facem ascultare ca și Hristos, lucrăm poruncile ca și Hristos, tot ceea ce facem, ori de mâncăm, ori de bem, ori de altceva facem, cum spune Sfântul Apostol Pavel, ai Domnului suntem. Ca Hristos facem: “să-și ia crucea să și să-mi urmeze Mie“. Să-mi urmeze Mie, să vină după Mine, să facă aceleași lucruri. Noi, de cele mai multe ori căutăm să aflăm din Scriptura ce spune Hristos, dar haideți să ne uitam mai întâi ce face Hristos, pentru că același lucru trebuie să-l facem și noi. Ce spune El este doar ca să înțelegem cum trebuie să facem ceea ce face El. Însă prioritatea noastră, preocuparea noastră de bază este să facem ceea ce a făcut Hristos, să mergem pe urmele pașilor Lui. Acest lucru înseamnă “să-Mi urmeze Mie”: ce a făcut El să facem și noi, cum a făcut El să aflăm și noi. Așa crucea noastră poate să strălucească. Acest lucru dacă îl facem înseamnă că suntem cu adevărat fii ai lui Dumnezeu, și cuvântul lui nu va rămâne în zadar: “cel care voiește să vină după Mine…“. Să vină după Mine, unde? La dreapta Tatălui, căci El S-a dus la dreapta Tatălui. Pentru ce? Ca să va gătesc vouă locaș: “în casa Tatălui multe locașuri sunt”, ca să încăpeți toți acolo, și dacă nu ar fi fost așa, v-aș fi spus. Nu ascunde nimic Hristos de noi, doar să-I cerem, doar să-L căutăm, doar așa, cu inima jertfită, cu inima dăruită, cu o inimă care nu se așează pe ea în centru, ci o inimă care este gata să așeze de fiecare dată pe celalalt în centru, cum a spus Sfântul Pavel: “nimeni să nu caute pe ale sale, ci pe ale celorlalți, și să-l socotească pe celalalt mai de cinste decât pe sine“. O astfel de inimă așterne pe fața noastră trăsăturile lui Hristos.

Și încă un lucru foarte important: spun Sfinții Părinți că Dumnezeu când a creat lumea, a creat-o în zâmbetul feței Sale. În zâmbetul feței noastre trebuie să ne ducem și crucea; nu mâhniți, nu triști, nu nervoși, nu mofturoși, pentru că dacă facem așa înseamnă că nu am înțeles crucea. Noi încă înțelegem crucea ca instrument de tortură și ne socotim creștini. Să nu fie acest lucru! Să mărturisim cu bucurie.

Nu vă speriați că Biserica este atacată, a fost întotdeauna atacată. Hristos n-a fost niciodată primit în lume, unde se ducea. Să nu vă speriați de lucrul acesta, să mărturisiți cu voioșie chiar, cu zâmbetul pe buze, și să arătați că asta este dragostea lui Dumnezeu Tatăl dată nouă și așa înțelegem noi să i-o întoarcem, cu zâmbetul pe buze. Crucea să nu ne fie nouă un instrument de tortură, și să nu fie altceva decât semnul care pecetluiește iubirea dintre Dumnezeu și noi.

De aceea, la cea de-a Doua Venire a Mântuitorului se va arăta pe cer semnul Fiului  Omului, adică Sfânta Cruce, nu ca să-i pedepsească pe cei care n-au crezut în ea, nu ca să ne arate că cine n-a suferit acela nu se va bucura, nu, ci ca sa arate că iubirea lui Dumnezeu a fost este și va fi aceeași, Hristos ieri și azi și în veci Același este și iubirea lui nu se schimba. Dar creștinul adevărat când vede crucea nu vede necazul, vede iubirea lui Dumnezeu și mulțumește. Semnul acesta este semnul care pecetluiește iubirea dintre noi. De aceea, Judecata de Apoi, spun Sfinții Părinți, se va face în lumina feței lui Dumnezeu. Cel care va semăna cu Dumnezeu va intra în casă, la cină, împreună cu El, cel care nu va semăna, nu va intra. Ce ne poate face mai mult asemănători? Iubirea față de aproapele și iubirea care se jertfește pe sine, iubirea aceasta care nu poate să fie întrecută dacă îți pui sufletul pentru aproapele. Acest lucru a înțeles Hristos când a zis: “cel care vrea să-și câștige sufletul îl va pierde, și cel care-l pierde pentru Mine îl va câștiga“. Nu, nu eu sunt în centru, nu mă gândesc: “da’ la sufletul meu nu te gândești?!”, “da’, la mine nu trebuie să mă gândesc și eu puțin?!”, “da, ai și tu nevoie, dar la nevoile mele nu te gândești?”. Nu, nu! În aproapele stă viața noastră, pentru că în aproapele se vede jertfa. Cât te-ai jertfit pentru aproapele în aceea este măsura strălucirii tale. Și, pe măsură ce strălucești mai mult, te asemeni cu Hristos, Care era Lumina și Lumina a venit în lume și întunericul nu a putut-o cuprinde. Nu poate fi cuprins de iad un suflet care luminează astfel, nu poate iadul să țină pe cel pe al cărui chip sunt trăsăturile lui Hristos, nu poate iadul să înghită crucea. Și crucea aceasta, fac-o Dumnezeu sa strălucească în inimile tuturor, pentru ca toți, toți, fără excepție, să înțelegem că acesta este semnul iubirii dintre noi și Dumnezeu. Și, de fiecare dată când ne facem semnul sfintei cruci, să fie și o mărturisire a adevărului și a iubirii noastre față de El. Amin!

Sursa: Român Ortodox în Franța, Protos. Hrisostom de la Putna: “Crucea să nu ne fie nouă un instrument de tortură, și să nu fie altceva decât semnul care pecetluiește iubirea dintre Dumnezeu și noi”

 

 

Legaturi:

“IUBIREA NEBUNA” A LUI DUMNEZEU si TAINA SLUJIRII: “A te darui, fara sa te impui…”. Parintele Staniloae despre SENSUL CRUCII ca IMPREUNA-PATIMIRE ODIHNITOARE: “Numai Crucea darama zidul; Biserica sta pe iubirea rastignita”

OMUL IN FATA CRUCII. Predici (text, audio, video) miscatoare si trezitoare la Inaltarea Sfintei Cruci: “Marea tragedie a omenirii este neintelegerea Crucii”

Ierom. Ioan Buliga: CRUCEA – SEMNUL IUBIRII LUI DUMNEZEU PENTRU LUME

“IUBIREA NEBUNA” A LUI DUMNEZEU si TAINA SLUJIRII: “A te darui, fara sa te impui…”. Parintele Staniloae despre SENSUL CRUCII ca IMPREUNA-PATIMIRE ODIHNITOARE: “Numai Crucea darama zidul; Biserica sta pe iubirea rastignita”

TAINA IUBIRII ascunsa in verticala si orizontala CRUCII

Parintele Cleopa: CRUCEA INSEAMNA IUBIRE!

Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?

Sf. Ioan Gura de Aur: SA NU NE RUSINAM DE TAINA CRUCII!

INALTAREA SFINTEI CRUCI. Predica despre sensul Crucii a PARINTELUI SOFIAN BOGHIU, chemat la Dumnezeu in ziua acestui mare praznic (si audio)

Predici sensibile ale Parintelui Iachint al Putnei la praznicul INALTARII SFINTEI CRUCI si la DUMINICA DUPA INALTAREA SFINTEI CRUCI: “Sa mergem pe urmele Domnului. Putin mai avem de urcat si vom ajunge sus. Acolo ne vom odihni…”

INALTAREA SFINTEI CRUCI. Predicile Sfantului Luca al Crimeei: “Dumnezeu Si-a ales cele slabe ale lumii, ca sa le rusineze pe cele tari…”

Predicile Sfantului Teofan Zavoratul la INALTAREA SFINTEI CRUCI

AM INALTAT SFANTA CRUCE IN INIMILE NOASTRE?

CEL CE FACE NEDREPTATE ISI VA LUA PLATA NEDREPTATII…

FUGA DE (PE) CRUCE si MANGAIERILE OTRAVITE ALE DUHULUI LUMII

CE FACEM CU CRUCEA LUI HRISTOS?

Omilia MITROPOLITULUI CIPRIOT NEOFIT DE MORFOU la Inaltarea Sfintei Cruci: “Cand ne rastignim prin pocainta trupul si sufletul, vom avea dreptul la Inviere si ca persoane, si ca popor”. CEA MAI MARE PROBLEMA – NU CEA POLITICA, CI LIPSA SMERENIEI SI A LUCRARII DE CURATIRE A INIMII (si audio – gr.)