INTRAREA IN IERUSALIM A DOMNULUI si intrarea noastra in SAPTAMANA PATIMILOR. Parintele Ioanichie Balan (audio) ne arata CUM SA NE PREGATIM PENTRU A SIMTI ADEVARATA BUCURIE A INVIERII: “Mergeti pe urmele lui Hristos!”

“Românule, creştinule, tânărule, bătrânule, băieţilor, fetelor, toţi şi toate, hai să ieşim afară din mormântul păcatelor!”

***

“Drumul crucii e drumul mântuirii! Vrem salvarea ţării? Nu va veni nici de la apus, nici de la răsărit, numai de sus. Dar nu se uită nimeni în sus. Vreţi o înnoire a României? Nu v-o va da nici Bucureştiul, nici americanii, nici ruşii. V-o dă Hristos, dar pe cruce, prin jertfă personală. Numai dacă o accepţi. Dacă n-o accepţi, eşti un spectator, te uiţi la un film şi a trecut filmul, a trecut viaţa şi te cară cineva la mormânt. Păcat de tine, păcat și de mine”.

***

Conferinta Parintelui Ioanichie Balan “DRUMUL CRUCII SPRE BUCURIA INVIERII” (Bacau, 1999):

***

Predica Parintelui Ioanichie Balan pentru sarbatoarea Intrarii Domnului in Ierusalim, Invierea lui Lazar, ungerea din Betania si intrarea in Saptamana Patimilor (1997):

“Iubiţi credincioşi,

Cu mila lui Dumnezeu am ajuns la sfârşitul Postului Mare. Au trecut şase săptămâni din nevoinţa şi osteneala Sfântului şi Marelui Post. Iar de astăzi începând şi până în Noaptea de Înviere va fi o săptămână de post numită Postul Sfintelor Patimi, când credincioşii postesc care cum pot mai bine: unii postesc până seara în fiecare zi, alţii mănâncă o zi da şi una nu, cei mai tari în virtute mănâncă din două în două zile sau chiar din trei în trei zile, alţii, şi mai tari în virtute, de joi seara nu mai mănâncă nimic până în Noaptea de Înviere. Ei bine, fiecare duce aceste şapte zile după putere. Nimeni nu vă pune mai mult în spate; cât poate fiecare.

Ieri s-a sfârşit postul celor şase săptămâni şi acum ne pregătim să intrăm în Săptămâna cea mântuitoare a Sfintelor Patimi. Întâi este Săptămâna Patimilor, după aceea va fi Săptămâna Luminată. Întâi vine necazul, după aceea bucuria; întâi vin suferinţa, răstignirea, jertfa, după aceea vin bucuria, cununa, lauda şi slava celor cereşti. Dacă noi schimbăm rolurile şi întâi dorim să avem tot ce ne trebuie şi la urmă să pătimim, nu se poate. Rânduiala este una: întâi suferinţa, pătimirea, osteneala, postul şi nevoinţa şi pe urmă va veni bucuria, şi vine Sfânta Împărtăşanie şi Îl sărbătorim pe Hristos Cel înviat în inimile noastre. Asta este ordinea în viaţă. Şi de aceea noi, când ne supărăm că vai, n-am cutare şi n-am cutare de la tinereţe, atunci ce mai doreşti la bătrâneţe? Ia-o încet, mergi pe urmele lui Hristos! Căci, în viaţa lină şi liniştită pe urmele lui Hristos, totul este liniştit, totul este pace şi ordine. Iar când uiţi de ordinea divină, cazi în haosul pământesc.

Ei bine, astăzi avem praznicul Floriilor sau al Intrării Domnului în Ierusalim. Este unul dintre cele 12 Praznice Împărăteşti care are o foarte mare însemnătate. Nu este nicio sărbătoare mare care să n-aibă o însemnătate divină, iar praznicul de astăzi este, ca să spunem aşa, chiar înaintemergător al Învierii Domnului. Căci, fără această Intrare în Ierusalim, Domnul nu ar fi pătimit, nu ar fi înviat. Deci astăzi este Duminica Intrării Domnului în Ierusalim, nu ca să vadă El Ierusalimul, ci ca să intre în Templul sau Biserica Legii Vechi şi acolo să fie condamnat la moarte de Templul Legii Vechi şi răstignit de evrei şi de romani, ca prin Jertfa, Crucea şi Învierea Sa să înviem noi, neamurile, ţările păgâne.

Foarte mare e taina praznicului de astăzi şi, iată, pe scurt, vă punctăm câteva din ideile principale. Aşa cum ştiţi, sâmbătă, ieri, Domnul a făcut o mare minune: l-a înviat din morţi pe Lazăr, care era mort de patru zile şi putrezea, mirosea greu. Spunea una din cele două surori:

Doamne, miroase greu, că e mort de patru zile.

Şi Domnul a mustrat-o:

De ce te îndoieşti în credinţă? Nu ţi-am spus că numai să crezi şi vei vedea minunea?

Şi l-a chemat Dumnezeu din mormânt cu acel strigăt care este extraordinar pentru toţi. Citind şi înţelegând Evanghelia învierii lui Lazăr, înţelegem Evanghelia şi minunea Învierii lui Hristos. Lazăr este o copie a lui Hristos, Lazăr este omul care învie pentru Hristos şi care va trăi în veci cu Hristos. Şi l-a strigat Hristos la mormânt şi i-a spus: Lazăre, vino afară!, exact cum ne strigă pe noi: <Românule, creştine, vino la Mine!> Afară, adică unde? La El, căci Hristos era în gura peşterii, a mormântului. Lazăre, vino afară! – aşa ne cheamă Hristos: Ieşi din întuneric, din locul cel împuţit, din robia patimilor, a desfrâului, a fărădelegilor, a alcoolismului, a banilor. Vino afară, unde este Hristos! Vino, adică, în Biserică, unde este Hristos, unde sunt sfinţii, unde Hristos moare pe cruce şi Se jertfeşte pe Sfântul Altar în timpul Sfintei Liturghii şi învie cu tine la o viaţă nouă. Românule, creştinule, tânărule, bătrânule, băieţilor, fetelor, toţi şi toate, hai să ieşim afară din mormântul păcatelor! Ce e în mormânt? Întuneric, murdărie, miros greu, răutate, necurăţie. Hai să ieşim la lumină! Hristos este lumină! Hristos este Dumnezeul vieţii!

Şi, după ce l-a înviat pe Lazăr, era şi cuviincios să se dea o masă, tot sâmbătă, tot ieri. O cină, masa de seară. Deci aseară a fost o cină de taină, nu din Ierusalim, ci o cină tainică în casa lui Lazăr şi a celor două surori fecioare, Marta şi Maria. Şi Lazăr era unul dintre cei care stătea cu Domnul, lângă El, la masă. Şi toţi ucenicii, inclusiv Iuda vânzătorul. Vedeţi că pe vânzător Dumnezeu nu-l leapădă? Îl rabdă. Are şi el misiunea lui. Are şi el tainele lui. Lasă să vadă şi vânzătorul minunile Stăpânului, ale Mântuitorului. Pe de o parte Mântuitorul, vizavi vânzătorul. Aşa s-a întâmplat, citiţi mai atent Sfânta Evanghelie. Şi atunci cele două surori, şi mai ales Maria, care era o fire mistică, adică foarte rugătoare, Marta era mai practică – că aşa e omul, dacă eşti numai mistic mori de foame, dacă eşti numai materie, mori de răceala credinţei – Maria ce-a făcut? A luat un vas de mir de nard, cel mai scump mir de pe pământ, din Ţara Sfântă, din nişte plante speciale, care se punea în nişte vase ca nişte ulcioare, sus se sigilau şi se păstrau acolo multă vreme. Iar când aveai un oaspete deosebit, rupeai gâtul vasului şi din mirul acela se ungea casa pentru bună mireasmă şi se ungeau cei din casa aceea. Mirul e simbolul milostivirii lui Dumnezeu, al păcii, al împăcării cu Dumnezeu. Ce bine ar fi ca şi noi, ca dumneavoastră, ca mamele, că sunt mai credincioase ca taţii, şi fetele cele cu frică de Dumnezeu şi curate să poarte mirul credinţei, mirul rugăciunii, mirul lacrimilor, mirul milostivirii. Că întotdeauna mamele sunt mai milostive, mai rugătoare, au lacrimi mai multe. Să purtaţi acest mir pe care l-a purtat Maria.

Şi ce a făcut Maria? A rupt gâtul acelui urcior şi a căzut în genunchi şi a vărsat din untdelemnul acela scump pe picioarele lui Hristos şi le ştergea cu părul capului şi le ungea cu mir de nard şi cu lacrimile ei. Asta e, de fapt, pocăinţa. Nu-ţi trebuie multă filosofie. La pocăinţă nu-ţi trebuie cultură, aceea e pe la biblioteci. La pocăinţă îţi trebuie lacrimă şi credinţă, îţi trebuie smerenie şi iubirea de Hristos. Și Îl ungea cu mir – era o taină, era simbolul că Hristos în curând va muri, că va fi uns cu mir de nard peste giulgiu, asta era taina. Ea nu ştia acum taina morţii şi a Învierii lui Hristos, n-o înţelegeau oamenii, nici apostolii, şi ei s-au întrebat ce face aceasta, toţi s-au minunat de ce a făcut mironosiţa Maria.

Ei bine, ştiţi cine s-a tulburat? Acel iubitor de bani, Iuda vânzătorul, Iuda trădătorul. Vedeţi că între 10-12 trebuie să fie şi un trădător. Și a fost şi atunci şi este de-a lungul secolelor şi este şi azi şi va fi în continuare. Îţi zâmbeşte blând şi te muşcă şi te loveşte de moarte. Ăsta este Iuda cel adevărat şi Iuda cel simbolic. El a cârtit. Auziţi ce gândeşte! E comerciant, nu e apostol:

Nu era mai bine să se vândă acest untdelemn pe 300 de dinari şi să se dea săracilor?

Păi cum, să se verse pe Hristos? Nu se poate… A gândit ca un păgân. A gândit ca un duh al lui antihrist. Aşa cum se gândește şi astăzi: nu e mai bine să facem afacerea cutare şi să dăm mai multora leafă? Nimeni nu se mai gândeşte la suflet. Maria s-a gândit la suflet și apostolii, dar celălalt nu, ci la afacere. Aşa e şi azi. Să nu credeţi că e altceva, decât că se repetă, se reeditează de 2000 de ani Jertfa Domnului, Viaţa Domnului, Răstignirea Domnului. O întâlnim peste tot, dar numai să citim cu atenţie Sfânta Evanghelie şi cu evlavie şi să ne rugăm:

Doamne, luminează-mi mintea să înţeleg taina acestui verset, acestui cuvânt, a acestei Evanghelii pe care o citesc astăzi.

Cea mai sfântă carte rămâne în vecii vecilor, şi în cer şi pe pământ, Sfânta Evanghelie.

Iuda cârtea. El avea un interes, era casierul apostolilor, ne spune Sf. Evanghelist Ioan că fur era şi pungă avea şi ce se punea în ea, din ea fura. În trei cuvinte a spus totul cea mai înaltă gândire a apostolilor, Sf. Evanghelist Ioan, care era pur ca o fecioară, tânăr, nevinovat, vârful teologiei lui Hristos. Ei bine, s-a terminat şi acest moment. Iuda a cârtit, a rămas cu cârteala, şi mai departe să urmărim ce s-a întâmplat.

A doua zi, adică duminică, astăzi, din satul Betania – la 6 km către răsărit de la Ierusalim, pe un drum în formă de S se ocoleşte Muntele Măslinilor, care e destul de înalt, şi pe acest drum se ajunge la satul Betfanie şi nu departe satul Betania, unde era satul lui Lazăr, al Martei şi al Mariei. Deci au venit oameni mulţi aici, pentru că au auzit că Hristos a înviat pe cineva din morţi, să-l vadă pe cel înviat. Noi n-am merge? Păi n-ar mai încăpea lumea să vadă minunea, că nu e o minune oarecare, e un om înviat din morţi. Şi veneau popoare multe şi începeau să creadă în Hristos, căci ziceau că rabinii lor n-au înviat pe nimeni şi sunt plini de vicleşug şi de răutate, iar Acesta este blând, e smerit, face minuni, învie şi morţii, ne vorbeşte de o Împărăţie cerească, deci Ăsta trebuie să fie Mesia – ziceau ei, şi aveau dreptate. Dar, ni se spune acolo, învăţătorii, cărturarii şi rabinii s-au supărat grozav şi au hotărât să-l omoare şi pe Lazăr şi pe Iisus. De 2000 de ani se zbat, aleargă şi în sus și în jos pentru că au vândut sânge nevinovat, L-au răstignit pe Hristos şi au vrut să-l omoare şi pe Lazăr. Taina este mult prea mare, credinţa popoarelor, ţărilor păgâne de atunci, înseamnă că şi ei vor crede, dar cei care vor mai apuca în vremurile de pe urmă, care se pare că sunt foarte aproape.

De la Betania s-a format o coloană, toată lumea mergea după Hristos. Domnul a pus pe doi ucenici să aducă un asin sau un mânz de asin şi au pus nişte haine pe măgăruş, Domnul a urcat deasupra şi mergea către Ierusalim. Măgăruşul e cel mai nevinovat animal, blând, care-l ajută pe om la toate poverile şi e simbolul trupului omenesc. Şi trupul trebuie să pătimească, nu numai sufletul, şi trupul trebuie să poarte povara şi greutăţile sufletului, că nu ne putem mântui numai cu sufletul şi trupul să-l lăsăm să doarmă sau să-l ducem la cârciumă. Şi trupul şi sufletul, împreună, numai atunci omul este întreg şi poate să lucreze taina mântuirii. Şi iată, deci, că au pornit din Betania în coloană, neorganizat, căci unde e Dumnezeu nu trebuie instructor, plutonier, poliţie, ci Dumnezeu îi aşază cu harul Duhului Sfânt. Şi au pornit oamenii să ia câte o creangă, semn de bucurie, semn de biruinţă, crenguţe de finic, şi aşterneau hainele înaintea măgăruşului pe care era aşezat Hristos. Ce înseamnă hainele aşternute jos? Sunt simbolul mărturisirii păcatelor, spun Sfinţii Părinţi. Aşa cum ai făcut păcatul, când te spovedeşti îl arunci de pe tine jos, sub picioarele lui Hristos. Asta înseamnă spovedanie, ei îşi scoteau haina cea învechită şi încărcată de păcate şi o puneau sub picioarele Domnului şi ale asinului aceluia. Deci iată ce înseamnă hainele așternute jos: lepădarea păcatelor. Nu poţi intra în Ierusalim fără aceasta. Nu poţi intra în Ierusalim până nu-ţi lepezi mândria, desfrânarea, zgârcenia, răutatea, ura şi toate celelalte.

Luaţi aminte, fraţilor, nu sunt acestea povestiri oarecare! De fiecare cuvânt sau virgulă din Evanghelie depinde mântuirea sau osândirea noastră. Deci, ca să putem şi noi să mergem cu Hristos spre Ierusalimul cel de sus ne trebuie, mai întâi, să ne aruncăm haina păcatelor, fărădelegile noastre cele mari, desfrâul, care face azi mari ravagii în lume, beţia, care şi mai cumplite ravagii face, ura dintre oameni, care este culmea tuturor păcatelor, ura, răutatea, invidia şi toate să le lepădăm, aruncând la picioarele Mântuitorului prin spovedanie şi prin preotul duhovnic, să părăsim aceste păcate și numai atunci putem merge după Hristos. Iar crenguţele acelea pe care le purtau în mână sunt simbolul bucuriei, simbolul împăcării cu Dumnezeu, simbolul al faptului că Hristos merge cu noi.

Şi Dumnezeu cu tot cortegiul acela mare au ajuns la Ierusalim. După ce se înconjoară Muntele Măslinilor, urmează o vale destul de adâncă şi se urcă în Sfânta Cetate, în Ierusalim, unde întâi se vede biserica, templul Legii Vechi. Când au intrat acolo, altă minune: pruncii mici, nevinovaţi, care erau chiar în braţele mamelor lor, căci toţi veneau să vadă pe Cel care făcuse o astfel de minune, înviase un mort, şi copilaşii de ţâţă, de un an, de doi, de cinci, strigau în public:

Osana întru cei de sus! Bine este cuvântat Cel Ce vine întru numele Domnului!

De ce n-au strigat moşnegii, de ce n-au strigat bătrânele, de ce au strigat pruncii? Pentru că e glas şi cântare nevinovată şi cei mai nevinovaţi rămân în continuare copiii, care, cum ştiţi, nu prea se mai bucură azi de atenţia mamelor noastre. Pruncii se împuţinează azi, unul la zece. Ei bine, aceştia strigau şi slăveau pe Dumnezeu. Şi atunci ticăloşii aceia care conduceau Templul vechi au început să strige:

Învăţătorule, ceartă-ţi ucenicii! Adică: auzi ce vorbesc!

Şi Domnul a spus, foarte frumos, ca un Dumnezeu:

De vor tăcea aceştia, pietrele vor striga!

Vedeţi dumneavoastră cât e de puternică rugăciunea copiilor? Vedeţi dumneavoastră că pruncii aceştia, cu cât or fi mai mulţi, România are mai mare viitor? Dar dacă e plină numai de bătrâni în cârjă, vai de noi! Dispărem şi de la Dumnezeu, şi de pe harta lumii. Iar de vom avea prunci nevinovaţi, care sunt ca nişte îngeri, Dumnezeu ne va auzi rugăciunile. Nu ştiţi dumneavoastră că, atunci când e un necaz mare în casă, cel mai important este să pui copiii să se roage? Cine are de unde să pună copiii, din rodul pântecelui lor, să vezi că merge mai bine în casa aceea. […] Copiii pe care-i naşti îi dau mamei viaţă, îi dau mamei sănătate, aduc harul Duhului Sfânt în casa aceea. Deci copiii slăveau pe Dumnezeu zicând Osana, iar ceilalţi cârteau; evreii pregăteau fel și fel de metode ca să-L răstignească pe Hristos, ostaşii romani se uitau curioşi şi ei şi nu luau nicio măsură, iar pruncii strigau Osana! Vedeţi, îngerii din cer şi pruncii slăvesc pe Dumnezeu mai mult decât noi toţi.

Şi, în cele din urmă, Domnul a intrat în Ierusalim, în Templu, care, cu adevărat, are o semnificaţie foarte importantă. Și acum să ne întrebăm, iubiţi fraţi, de ce a venit Domnul pe asin, de ce nu a venit pe altă cale din Betania? Şi de ce a intrat duminica în Ierusalim? Iată de ce, fraţilor: Mântuitorul nostru Iisus Hristos a venit în lume şi ne-a învăţat pe noi trei mari virtuţi prin care se mântuieşte omul, familia, societatea, ţara, lumea. Şi anume: întâi iubirea – a venit la noi întru iubire şi întru smerenie. Cine s-ar fi născut ca Împărat dintr-o fecioară anonimă, undeva, în Nazaret? Cine S-a născut vreodată din trup de femeie fără de bărbat, în afară de Iisus Hristos? Şi cine s-a născut într-o căsuţă mică, nebăgat în seamă, într-un oarecare târguleţ, ce împărat se poate naşte aşa? Şi cine a fost mai smerit, mai blând ca Iisus Hristos? A spus chiar El:

Uitaţi-vă la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima!

Deci Iisus a pus trei virtuţi capitale ca prin ele să mântuiască lumea. Şi întâi e iubirea – a venit în lume, S-a întrupat din iubire pentru oameni, să salveze lumea, să mântuiască lumea. Apoi iubirea s-a transformat în adânc de smerenie. Zice că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât şi pe Fiul Său Unul-născut L-a dat, ca să Se smerească şi să primească moarte de cruce pentru noi. Deci întâi iubirea dumnezeiască a Preasfintei Treimi ne-a salvat pe noi, apoi smerenia lui Hristos, care ne salvează pe noi dacă vom trăi întru smerenie, nu în ură şi în mândrie, căci smerenia stinge orice ură. Smerenia nu se duce la tribunal, smerenia nu te trimite la poliţie, nici la judecător, smerenia nu se laudă, ci tace şi e blândă şi cel care e smerit şi are această virtute e paşnic, pe toţi îi iubeşte, pe toţi îi respectă, pe toţi îi slujeşte şi de toţi este iubit. Deci uniţi iubirea cu smerenia şi veţi înţelege două dintre cele mai mari virtuţi pe care le-a avut Hristos pentru noi, păcătoşii. Şi a treia mare virtute este jertfa – Răstignirea Domnului. Deci: iubirea, smerenia şi jertfa totală.

Degeaba iubim oamenii şi ne şi smerim, dacă la urmă nu acceptăm crucea. Nimeni nu poate dobândi ceva în cer dacă doar iubim şi ne smerim, dar nu mergem până la capăt. Îți trebuie şi a treia parte, care formează o treime a virtuţilor: iubirea, smerenia şi jertfa finală, trebuie să acceptăm şi noi jertfa vieţii noastre. O mamă care naşte se şi jertfeşte, nu numai iubeşte pruncul, ci se şi jertfeşte. Aceea ne lipseşte nouă. Când e vorba de cruce, toţi fug, care încotro. Aceste mame, dacă doresc să vadă înaintea noastră pe Hristos, acceptaţi jertfa, acceptaţi naşterea de copii, acceptaţi să naşteţi şi să creşteţi aceşti copii nevinovaţi, chiar dacă mai târziu societatea îi va mai corupe. Faceţi-vă datoria. De asemenea şi la călugări: e frumoasă călugăria, dar, dacă nu accepţi jertfa finală şi osteneala şi privegherea de noapte toată viaţa, să fii permanent în biserică, să te rogi… Asta este călugăria: o repetare sumară, la nivelul nostru, a jertfei lui Hristos. Hristos a acceptat crucea, Hristos a iubit crucea, Hristos a purtat crucea, Hristos, de azi încolo până în noaptea de Înviere, merge pe drumul crucii. Ăsta e drumul mântuirii! Vrem salvarea ţării? Nu va veni nici de la apus, nici de la răsărit, numai de sus. Dar nu se uită nimeni în sus. Vreţi o înnoire a României? Nu v-o va da nici Bucureştiul, nici americanii, nici ruşii. V-o dă Hristos, dar pe cruce, prin jertfă personală. Numai dacă o accepţi. Dacă n-o accepţi, eşti un spectator, te uiţi la un film şi a trecut filmul, a trecut viaţa şi te cară cineva la mormânt. Păcat de tine, păcat și de mine.

Deci trei virtuţi a avut Hristos de bază, prin care a mântuit lumea: iubirea totală a lui Dumnezeu pentru oameni, smerenie cum nu mai este la nimeni altcineva – păi ce împărat a mai mers pe un măgar? Toţi vor în cele mai luxoase maşini, în avioane. Faceţi comparaţie între Împăratul împăraţilor şi toţi împăraţii, toţi se sfădesc pe bani și avere. Să vedeţi diferenţă. De aceea nu merge bine în lumea asta, că noi vrem să facem o altă lege, nu legea Evangheliei, nu cuvântul lui Hristos, nu-L luăm pe Hristos de model ca să ne jertfim şi noi. Că dacă am naşte copii, ar fi societatea echilibrată, familia împăcată; dar din două vorbe şi-un cuvânt, hai la tribunal, ne-am despărţit. Ajung la noi oameni bătrâni cu copii mari şi se despart. Numai demonul a intrat în casele şi în inimile noastre.

Iar noi, acum, care slăvim pe Hristos Care merge spre Patimă de bunăvoie, hai să continuăm foarte pe scurt pe urmele Domnului, ca să vedeţi până la capăt cum a mers Dumnezeu şi Şi-a dus crucea Lui pentru păcatele noastre. El n-a dus crucea pentru El, ci pentru noi a dus-o! Iar noi, dacă o ducem, crucea bolii, a copiilor pe care-i naştem, o ducem pentru noi, nu pentru altcineva. Domnul a dus-o pentru noi şi a fost, ca Dumnezeu, fericit. Iar noi suntem aşa cum suntem…

Începând de astăzi mergem într-o săptămână întreagă de rugăciune, slujbele de noapte care se cheamă, în limba slavonă, denie – la mănăstiri se face la miez de noapte, în alte biserici de cu seară. Am dori ca fiecare, în sat, în oraş, unde vă aflaţi, să nu lipsiţi de la slujbele acestea de seară. Mergeţi pe urmele lui Hristos.

Începând din seara aceasta până în noaptea de Înviere, e o săptămână de rugăciune, de smerenie, o săptămână de cugetare la Patimile Domnului, o săptămână luminată, să zicem aşa, care ne înalţă spre Înviere prin jertfa şi smerenia lui Hristos.

Căci noaptea asta şi ziua de mâine este închinată pomului celui blestemat, care nu dădea roade – Să fii blestemat să nu mai dai rod în veac. Ferească Dumnezeu să ne ajungă blestemul pomului fără de roadă, să trăim o viaţă întreagă fără roadă, hai că în sfârşit am nimerit să nasc un copil şi cam atât. Nu se poate aşa ceva. O spunem deschis, că nu mai e timpul să mai facem și alte paranteze: ori cu Hristos, să-L imităm cum se poate mai fidel pe Hristos, ori, dacă nu, nu-L putem vedea pe Hristos în veac […]”.

Va mai recomandam: