PARINTELE AMFILOHIE BRANZA – interviu in “Familia Ortodoxa”: “Daca de mii de ori te tranteste diavolul intr-un anumit pacat, tu de mii de ori vrei sa te ridici! Mai reduceti zgomotul, mai retrageti-va din agitatie…”
“Şi pentru mirean, si pentru calugar, TOTUL INCEPE CU CRUCEA SI SE SFARSESTE PE CRUCE. Fara cruce, crestinul nu are identitate!“
(sursa foto: http://vladherman.blogspot.ro)
Vedeti si:
Familia ortodoxa, Nr. 3 (62)/2014:
Parintele Amfilohie de la Manastirea Diaconesti
“O inima arzand pentru Hristos este o inima vie!”
Uneori cuvintele ne par greu de dus, alteori doar le privim cu oarece scepticism, ca si cum oricum nu pe noi ne-ar privi – sau mai exista o multime de feluri de a intampina cuvantul lui Dumnezeu, fara insa a-i da greutatea necesara transformarii vietii noastre launtrice. Toate acestea se intampla insa atunci cand nu incercam puterea Cuvantului in viata noastra, nerealizand ca tot Hristos este Cel care ne poarta jugul, numai noi sa vrem sa ni-l asumam. Cuvintele Parintelui Amfiiohie pot parea putin mai aspre pentru confortabila viata a omului secolului XXI, dar nu exista decat o singura poarta pentru a intra in Imparatia lui Dumnezeu, iar aceasta este Crucea. (G.F.)
– Parinte, a inceput Postul Mare. Cum sa traim in aceasta perioada pentru a vedea „si Invierea”?
– Sa nu uitam ca Taina Invierii este precedata de Taina Rastignirii, adica de Taina Crucii, fara de care nu putem vorbi de nici o schimbare in viata noastra duhovniceasca. Nici un pacat, absolut nici un pacat nu poate fi smuls din firea noastra fara osteneala si durere! Cu alte cuvinte, cine nu se sileste cat mai mult sa rastigneasca in el patimile, poftele cele stricatoare de suflet, necuratia din cuget, din vorbire si din purtare nu o sa ajunga la o inviere sufleteasca, nici la bucuria impartasirii din darurile dumnezeiesti ale Sfintei Invieri. Pentru ca numai atunci cand noi suferim pentru adevar, pentru credinta noastra, abia atunci are loc o miscare launtrica de innoire, care aduce libertate in suflet. De aceea postul crestin are o semnificatie si un rost deosebit, caci prin aceasta asceza, prin aceasta rastignire in lumina Adevarului a tot ceea ce este rau si patimas in noi, are loc o inviere sufleteasca, o pregustare a vietii vesnice la care indeamna Scriptura — si nu intr-o perspectiva eshatologica, ci chiar din timpul vietii acesteia.
„Sa nu ramanem numai la o simpla parere de rau psihologica…”
– Auzim peste tot vorbindu-se despre pocainta, dar ne izbim la tot pasul de intelegeri gresite ale ei, de reducerea pocaintei la o simpla parere de rau psihologica. Cum sa ajungem la acea pocainta care „muta muntii” pacatelor noastre?
– Trebuie sa stim ca pocainta, asa cum spun Sfintii Parinti, este starea fireasca a omului crestin, starea pe care Sfintii au avut-o pana in ultima clipa a vietii lor, cand inca mai cautau „sa puna inceput pocaintei”. Ea inseamna atat schimbarea radicala a vietii intr-un anumit moment, cat si toata stradania noastra din fiecare clipa de a ne conforma viata cu viata lui Hristos. Deci pocainta adevarata nu e doar o simpla cainta, un simplu sentiment de vinovatie – care, la urma urmei, se afla in fiecare om caruia ii pare rau pentru greselile lui.
Cainta este, desigur, necesara, fara de ea nu se poate pleca in lucrarea pocaintei, dar este numai prima etapa a pocaintei. De aceea e important sa nu ramanem numai la cainta, adica doar la o simpla parere de rau psihologica, dupa cum spuneati, caci ea singura aduce doar intristarea pentru pacat, iar staruinta in intristare paralizeaza puterile sufletesti si duce la deznadejde – nu la inviere! Toti oamenii, si crestinii, si paganii, si toti cei din iad se caiesc de ce au facut, dar singura cainta nu indrepteaza, singura cainta nu mantuieste… Pe cand pocainta presupune atat constiinta vinovatiei, parerea de rau pentru pacatele noastre, cat si stradania omului de-a se indrepta, de-a se ridica din caderea lui, de-a capata mila lui Dumnezeu si de-a se sili sa nu mai duca un mod de viata in pacat, cu ajutorul Sfintelor Taine, al Spovedaniei si Impartasaniei.
– Sunteti duhovnic, si foarte multi vin sa-si descarce sufletul sub epitrahil. Simtiti ca oamenii au aceasta pocainta despre care vorbiti?
– Indiferent cum, ma bucur ca oamenii vin totusi sa se spovedeasca. Şi vad in asta lucrarea lui Dumnezeu, pentru ca dracul n-o sa-l trimita niciodata pe om la marturisit! Este adevarat ca majoritatea vin cam nepregatiti, cautand mai degraba dezlegarea decat indreptarea de pacate. Mai mult se vaita, povestesc necazurile, greutatile vietii, problemele de familie, vrand sa se descarce sufleteste… Cu alte cuvinte, cauta mangaiere, nu tamaduire. De aceea, orice duhovnic trebuie sa sfatuiasca si sa randuiasca pentru fiecare credincios canon, pravila de rugaciune, lectura duhovniceasca, prin care sa-l ridice la constiinta vietii in Hristos si sa-l trezeasca la adevarata pocainta.
„La nivelul gandului are loc prima ispita”
– Parinte, daca pana la urma, dupa o lupta mai mica sau mai mare, reusim sa izbandim asupra pacatelor trupesti, cum facem sa izbandim si asupra pacatelor mai subtiri, cu mintea, ale mandriei si judecatii aproapelui?
– Sa stiti ca si cele dintai, si cele din urma sunt la fel de grave — si nu ajungem la pacatele trupesti daca nu le-am fi savarsit mai inainte pe cele pe care le-ati numit „mai subtiri”. La nivelul gandului are practic loc prima ispita. Niciodata nu o sa savarsim un pacat al desfranarii daca mai intai n-am fost ispititi la nivelul gandului si al imaginatiei, si pe urma nu am cazut in toate etapele pacatului, de la momeala pana la savarsire si la patima, cu descurajarile care vin de aici.
Deci trebuie sa le avem in vedere si pe unele, si pe celelalte. E nevoie sa citim, e nevoie sa intrebam — mai ales astazi, cand vedem o neputinta din ce in ce mai mare in fata acestui razboi launtric, la care contribuie in mod cu totul si cu totul deosebit o tehnologie care a creat un univers al imaginilor, al sunetelor, ce provoaca o imprastiere care-L scoate pe Hristos din mintea omului si ii aduce fel de fel de imaginatii false, de instincte, de dorinte pacatoase… Foarte mult este „materializata” gandirea omului de grijile veacului acestuia: ce mananc, cu ce ma imbrac, ce muncesc, cum sa ma realizez lumeste... Toate acestea aduc o mare paguba sufleteasca in ceea ce priveste trezvia, grija pentru mantuire, atentia la „singurul lucru care trebuie“ Luca 10:42, la rosturile cele mai inalte ale vietii acesteia, la miscarile adanci ale sufletului.
De aceea este nevoie neaparat de consultarea unui duhovnic, evitarea oricaror „terapii” in afara Bisericii — pentru ca tot ceea ce nu se desfasoara sub harul Duhului Sfant nu duce la o tamaduire a sufletului. Precum nu exista mantuire decat in Domnul nostru Iisus Hristos, la fel nici El nu lucreaza in afara de Duhul Sfant in sufletul omului. De aceea trebuie sa fim foarte atenti la ceea ce Biserica, prin Sfintii Parinti, iata, ne pune la indemana ca si pocainta, ca si lucrare launtrica, ca si cunoastere a miscarilor sufletesti: ce e cugetul, ce e gandul, ce e duhul…
Vedem ca in fiecare cuvant este o putere, o energie, e un duh pe care-l transmitem. Vom vedea ca noi, de fapt, slujim anumitor duhuri cand rostim un lucru sau savarsim o actiune. Şi omul isi pune prea putin intrebarea: „Cine ma inspira pe mine sa raspund asa? Ce duh e in spatele actiunii mele? De ce am nelinistea asta? Ce duh ma indeamna sa fiu asa, sa gandesc asta, sa-mi imaginez asta sau asta?…”. Iata, vorbim de o incidenta a duhurilor la nivelul puterilor sufletesti — si despre lucrul acesta nu prea se spune in mass-media si nici nu prea se invata prin scoli, de aceea e nevoie sa consulti un duhovnic, invatatura Sfintilor Parinti si tot ceea ce Biserica ne pune la dispozitie in privinta asta.
„Daca de mii de ori te tranteste diavolul intr-un pacat, de mii de ori sa te ridici”
– Cum sa iesim din formalismul unei spovedanii in care, de multe ori, spunem aceleasi pacate?
– Chiar daca noi savarsim aceleasi pacate, trebuie sa le marturisim, dar nu intr-o maniera in care sa se ajunga la formalism. E nevoie de fiecare data sa ne marturisim pacatul cu cainta si cu dorinta de indreptare, si vom vedea ca in sufletul nostru se produce o anumita miscare, pentru ca intotdeauna intr-o spovedanie facuta sincer — chiar daca nu avem putinta indreptarii dintr-o patima (…) – sufletul capata un castig.
Or, spovedania aceasta nu trebuie sa cada in formalism, in sensul de a te descuraja, zicand: „Eu si-asa nu pot sa ma izbavesc de patima… Oricum nu mai am nici o scapare…”. Nu trebuie sa te sperie repetitia pacatului, ci trebuie sa te gandesti la puterea lui Dumnezeu, Care poate sa te scoata din toate. Tu sa fii sincer inaintea Lui si sa arati ca daca de mii de ori te tranteste diavolul intr-un anumit pacat, tu de mii de ori vrei sa te ridici! Pentru ca atunci cand te spovedesti, arati ca totusi nu esti de acord cu pacatul, din moment ce il marturisesti cu cainta. Deci in inima ta apare o nadejde si o credinta ca Dumnezeu vrea si poate sa te izbaveasca, in urma insistentei cu care tu ceri indreptarea pentru o patima care te stapaneste, dar pe care nu mai esti in stare sa o biruiesti.
Asadar, spovedania repetata iti da o nadejde in suflet ca Dumnezeu, Care stie cat te caiesti, este nu numai martorul cel mai intim al luptei tale, dar si Cel in masura sa te tamaduiasca de aceasta patima pana la iesirea sufletului din trup.
“Este nevoie de o tacere launtrica si de o retragere din cand in cand”
– Cum sa ne impartasim “cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste”?
– Vedeti, m-ati intrebat mai devreme despre pacatele mai subtiri sau despre lucrarea launtrica. Trebuie sa facem o legatura intre aceste doua intrebari. Este nevoie sa consultam duhovnicul si Sfintii Parinti in privinta cercetarii personale, a distingerii pacatelor subtiri, a miscarilor sufletesti, a deosebirii duhurilor. Şi mai este nevoie de o tacere launtrica si de o retragere din cand in cand. E nevoie de o lucrare duhovniceasca: la o anumita ora, intr-un anumit loc, eu savarsesc lucrul acesta, pentru mine. Imi fac un timp pentru o cercetare launtrica: “De fapt, eu ce-am de gand?… incotro ma indrept?… Pana cand aman pocainta?…”.
Pentru ca doar in retragere si in tacere omul poate sa ajunga la o cunoastere launtrica mai adanca si la o rugaciune mai staruitoare, prin care sa primeasca raspuns la intrebarile lui cele mai tainice. Astfel va dobandi intelegerea si simtamantul credintei, fricii si dragostei de Dumnezeu. Cand spun: „eu cred in Dumnezeu” nu inseamna, pur si simplu, ca accept ca El exista, ci cred ca eu exist prin El si depind de El in fiecare fractiune de secunda — iar aceasta credinta imi da mie un simtamant adanc al dependentei de Dumnezeu, din care dobandesc o anumita frica de Dumnezeu, anume ca eu prin El exist, prin El ma misc si catre El ma indrept.
De asemenea, noi stim ca la baza oricarei actiuni divine este dragostea lui Dumnezeu. Toata pedagogia Lui, indiferent cum o interpretam noi, are la temelie dragostea dumnezeiasca, numai si numai spre folosul omului. Cu aceasta dragoste ne apropiem de El, pentru ca Il stim pe El ca un Parinte iubitor de oameni, Care pe toate le pune la indemana noastra, dar cu atat mai mult cand Se daruieste pe Sine in Sfanta Euharistie.
Actul suprem al iubirii Sale este acest Sange pe care L-a dat si Il da permanent pentru viata noastra, pentru rascumpararea noastra, pentru mantuirea noastra. Daca te bucuri cand cineva face un gest de dragoste pentru tine, cand iti ofera un mic cadou, ce bucurie putem trai cand primim Insusi Sangele Dumnezeului nostru, Iubitului nostru, Stapanului nostru, Mantuitorului nostru!...
„Oamenii, cu cat se bucura sau participa ia suferintele celorlalti, cu atat formeaza o unitate de duh…”
– Parinte, inima noastra este imbatranita si nu mai tresare la durerea aproapelui, fie ca e vorba de cel de langa noi, fie ca e vorba de cel aflat la mii de kilometri de aici… Cum sa avem o inima vie?
– Traindu-ne credinta! Credinta noastra nu e statica, credinta e un foc care mistuie tot ce-i rau in om si in jurul omului, si care aprinde tot ce-i bun si aduce la lumina tot ceea ce e frumos si sanatos. O inima arzand pentru Hristos este o inima lucratoare, vie, care nu se da batuta, care incanta, bucura, linisteste, se sacrifica!…
Credinta sa nu o priviti asa, numai ca o problema de sugestie! Ea este un act viu. Oamenii cu credinta tare transforma in jurul lor, nu numai pe ei insisi. De aceea ei reprezinta o forta in comunitati si in societate, asa dupa cum si Biserica este o forta vie, un „laborator” de transformare si transfigurare a oamenilor. Cu cat e mai activa Biserica, cu atat are un rol mai mare si in societate!
– La ce ne ajuta participarea la bucuriile si la suferintele celui de langa noi?
– Tocmai la intarirea puterilor sufletesti! Atunci cand te bucuri sincer pentru fratele tau, pentru o reusita, pentru o fapta buna a lui, are loc o relatie sufleteasca anume intre tine si acea persoana, o daruire. Este o energie care se varsa asupra lui, si de la el vine spre tine. Daca participi la necazurile lui, la suferintele lui, la fel, are loc o legatura sufleteasca intr-un duh anume. Hristos Insusi este prezent acolo, dupa cum a spus: „intrucat ati facut unuia dintr-acesti frati ai Mei prea mici, Mie Mi-ati facut” Matei 25:40. Deci are loc o intarire si o primenire a puterilor sufletesti, are loc o unitate de duh. Este o infratire duhovniceasca — si oamenii, cu cat se bucura sau participa la suferintele celorlalti, cu atat formeaza o unitate de duh, care reprezinta o forta in societate, in Biserica si peste tot. De asta unii se tem de forta credintei, care este lucratoare: „Porunca noua dau voua: sa va iubiti unii pe altii”Ioan 13:34… Este o iubire care transfigureaza, care innoieste omul, care ridica pe trepte noi de gandire, de simtire, de manifestare, de putere… Deci iata ce inseamna sa participi la bucuria si suferinta celuilalt: este o intarire sufleteasca si o unitate de duh, de gand, de ideal, de simtire.
„Departati-va de zgomotul si de agitatia lumii, ca sa intelegeti ce este adevarata linistire!”
– Tinerii au nevoie de modele. Mai pot gasi in societatea noastra modele?
– Chiar daca s-au mai rarit (sau ni se pare noua lucrul acesta!), totdeauna le vor gasi in Sfintii Parinti, in istoria Bisericii si in istoria neamului nostru. Veti vedea, daca o iubesti intr-adevar pe Sfanta Teodora de la Sihla, daca-l iubesti pe Mihai Viteazul, daca iubesti Sfantul si Eroul, daca te gandesti la ei, atunci intri cu ei intr-o relatie nu numai de gand. Sa stiti, in momentul in care m-am gandit la Sfantul acela – iar cand ma rog, cu atat mai mult! — la nivelul mintii intru intr-o relatie vie cu el.
Deci iata, modelele sunt: si Sfintii sunt, si Eroii sunt! Putem sa-i cautam — si atunci, inflacarati, aprinsi de aceasta nu numai cugetare la ei, ci de aceasta putere pe care, intr-adevar, ne-o transmit Sfintii, noi mergem pe cararile lor si dorim a le urma. Asa va fi pana la sfarsit: dorinta de-a urma lui Hristos, dorinta de-a urma Sfintilor, dorinta de a-ti lucra si tu talantii tai, dupa modelul unor Eroi sau Sfinti…
– Cum sa dobandim pacea sufleteasca intr-o lume atat de agitata si de preocupata de altele decat cele ale lui Dumnezeu?
– Nici sa nu cautati sa dobanditi pacea in zgomot si in agitatie! Sa nu mai incercam sa dobandim Rugaciunea inimii in autobuz sau pacea inimii intr-o discoteca. „Iesiti din mijlocul lor si va osebiti, zice Domnul” 2 Corinteni 6:17. Mai reduceti zgomotul, mai retrageti-va din agitatie — si veti vedea ca o sa va creasca pacea sufleteasca! Pana si un tanar care este iubitor de muzica din aceasta satanica, si el are nevoie de odihna, nu poate sa stea numai in boxele si in muzica aceea. Sau un om care este pasionat de motoare si masini nu sta numai la volan, are nevoie si el de odihna. Asa este si cu pacea sufleteasca. Departati-va de zgomotul si de agitatia lumii, ca sa intelegeti ce este adevarata linistire! Cum n-ai sa poti sa dormi intr-o discoteca, tot la fel, intr-o lume agitata n-ai sa poti sa-ti odihnesti mintea. Vrei sa-ti odihnesti mintea? Iata, departeaza-te de zgomot!…
„Adevaratul crestin nu coboara singur de pe cruce, ci il coboara altii”
– Ce apreciati astazi cel mai mult la neamul nostru, dincolo de neputintele lui?
– Credinta lui. Bineinteles, in forma in care se poate manifesta ea astazi: credinta tinerilor care iubesc curatia sufleteasca si intra in manastiri, desi au multe piedici; credinta mamelor, care, iata, nu abdica si nasc prunci, desi atatia oameni, de la doctori pana la rude, le spun sa avorteze; credinta dascalilor, care dau elevilor o educatie crestineasca, in ciuda normelor pagane si atee ce li se impun; credinta tuturor celor care se jertfesc pentru dainuirea valorilor noastre stramosesti intr-o lume a globalizarii si secularizarii.
Peste tot in tara asta sunt troite, cruci si icoane, ca marturie a trecutului nostru de credinta. Da, poate nu este o credinta atat de vie si de lucratoare, dar suntem totusi un popor credincios — si cand vom fi mai incercati, vom deveni si mai credinciosi, pentru ca incercarea este proba de foc a credintei!
– Cum sa-I urmam lui Hristos, noi, cei din lume, pana pe Cruce?
– Asa cum ne indeamna Evanghelia:
„Daca vrea cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie!“ Matei 16:24.
Si nu este o Evanghelie pentru cei din lume si alta pentru cei din manastiri! Şi pentru mirean, si pentru calugar, totul incepe cu crucea si se sfarseste pe cruce. Fara cruce, crestinul nu are identitate!
Imi aduc aminte de cuvantul acesta spus de Mitropolitul Ierotheos al Nafpaktosului:
„Sa nu te dai jos de pe cruce, ci sa fii dat jos de pe cruce!”.
Adica adevaratul crestin nu coboara singur de pe cruce, ci il coboara altii. Asta inseamna sa-ti duci crucea pana la capat: sa nasti toti copiii pe care ti-i da Dumnezeu si sa ti-i cresti in dreapta-credinta, sa-ti rabzi sotul sau sotia, sa nu cartesti in boala, sa marturisesti Adevarul, sa nu te lepezi de Hristos… toate sa le pazesti cu pretul vietii!
Deci sa ne traim credinta, si atunci o sa iubim Crucea, pentru ca aceasta iubire a lui Dumnezeu manifestata pana la moartea pe Cruce pentru noi a miscat si pietrele, a despicat si catapeteasma Templului vechi, a deschis mormintele, a cutremurat pamantul, stihiile s-au cutremurat in fata dragostei lui Dumnezeu dusa pana la moarte pe Cruce! Cu atat mai mult omul trebuie sa se miste sufleteste, fiindca pentru el s-au petrecut toate acestea. Deci si noi, cu cat cugetam si cu cat lucram cele ale lui Dumnezeu, vom trai darurile Rastignirii si Invierii Domnului nostru lisus Hristos.
“Crestinul, oriunde se afla, trebuie sa-si lucreze talantii pe care Dumnezeu i-a pus in el”
– Parinte, cum vedeti starea neamului nostru la momentul acesta?
– Foarte primejduita. Eu vad neamul nostru acum primejduit in fiinta lui, in credinta lui, in unitatea lui, in cultura lui, in moralitatea lui, in familia lui… Foarte primejduit il vad!
– Ce trebuie facut pentru a iesi din situatia asta?
– In toate directiile trebuie facut cate ceva. De aceea crestinul, oriunde se afla, trebuie sa-si lucreze talantii pe care Dumnezeu i-a pus in el si sa-si implineasca misiunea acolo unde este chemat. In acest fel, prin omul crestin, toate se vor revigora — si familia, si cultura—cu ajutorul lui Dumnezeu. E nevoie de o reincrestinare a tuturor acestor domenii. Pentru ca in afara de Hristos, fara de Care nu putem face nimic, nu exista o adevarata cultura, o adevarata pace, o adevarata unitate, un adevarat bine, frumos sau progres.
– Credeti ca este nevoie sa avem conducatori crestini la carma tarii?
– Da. Dar conducatorii nu trebuie sa faca neaparat teologie, ci sa arate ca au constiinta ca locul pe care il ocupa si misiunea lor de conducatori peste oameni sunt niste talanti cu care Dumnezeu Insusi i-a inzestrat, pentru care raspund, si sa-i lucreze asa incat sa aiba in vedere destinul ultim al poporului pe care il conduc…
Daca ne uitam in urma, vedem, de pilda, generatia lui Gafencu, care nu a avut un crez personal, ci crezul neamului nostru. Ei s-au straduit sa-si insuseasca adevarul adus in lume de Domnul nostru Iisus Hristos si au avut educatia curajului — pentru ca, fara curaj, adevarul nu se poate marturisi. Dar nici marturisirea singura a adevarului nu mantuieste, ci o viata conforma cu cele marturisite mantuieste. Ca pot multi sa marturiseasca adevarul, dar nu au viata si nu au autoritate in cuvant — de aceea si noi astazi ne miscam mai greu, pentru pacatele si neputintele noastre. Deci este importanta marturisirea adevarului de credinta, dar importanta este mai ales conformarea vietii cu acest adevar. Pentru asta ne trebuie un mare curaj intr-o lume care are alte conceptii.
„Şi noi sa ducem mai departe acest spirit martiric…”
Avem o istorie si o bogatie in Ortodoxie cu care nu ne rusinam si de care nu ne indoim.
Cei torturati pentru credinta lor au fost niste oameni care s-au bucurat in chinurile lor de trairea slavei biruintei dumnezeiesti. Dumnezeu i-a aratat biruitori! Crestinismul are la baza jertfa, suferinta pentru Adevar, si orice martiriu pentru Adevar este nu numai mantuitor, ci si rascumparator, chiar pentru calai. Experienta martirica din temnita a adus dovada ca diavolul poate fi biruit in aceeasi maniera ca a lui Hristos Domnul: prin rastignirea de sine, nu prin razbunare. „Sa nu ne razbunati!“, au spus. Acesti oameni stiau Filocaliile pe de rost. Ei, pentru un petic din Noul Testament ascuns in saltea, luau rangi, batai, carcera — iar noi avem la indemana atata literatura bogata si frumoasa, atatea icoane… Ei s-au jertfit, cum spunea Petre Ţutea, „ca poporul roman sa aiba destin”.
Pai, ce facem cu el?!… Il ducem mai departe! Unul cu steagul, unul cu ruga, unul cu lacrimi, unul cu crescutul copiilor, unul cu slujirea – cu ce poate fiecare… O unitate in duhul acesta, cum a fost, iata, si atunci, sa dea Dumnezeu sa fie si astazi! Caci vedeti ce legi vin in tara: nu mai ai voie sa vorbesti de una si de alta, nu mai poti sa-ti protejezi copilul, e foarte greu… De aceea, si noi sa ducem mai departe acest spirit martiric pentru pastrarea Adevarului pe meleagurile noastre, spre stralucirea Luminii lui Hristos si in duhul fratietatii, cu mila si ajutorul lui Dumnezeu, a Caruia este puterea si slava in veci. Amin!
Material realizat de Raluca Tanaseanu
Din revista Familia ortodoxa, Nr. 3 (62)/2014
Legaturi:
- Cuvinte de invatatura catre tineri de la duhovnicii manastirii Putna: SPOVEDANIA CA VARSARE A INIMII CATRE DUMNEZEUL CARUIA I-AM INSELAT IUBIREA; DUHOVNICUL CA PRIETEN AL MIRELUI
- Taina sfintei marturisiri. DARUL, BUCURIA SI PUTEREA DUMNEZEIASCA A POCAINTEI
- PARINTELE DAMASCHIN LUCHIAN – invataturi de baza despre TAINA SPOVEDANIEI, ROLUL DUHOVNICULUI si CONDITIILE AFLARII VOII LUI DUMNEZEU (video)
- Sfantul Teofan Zavoratul NE AJUTA SA NE SPOVEDIM AUTENTIC SI LUCRATOR
- FRANGEREA INIMII PENTRU PACATE SI HOTARAREA DE A RENUNTA LA ELE – conditiile esentiale ale pregatirii de Impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului
- MILUIESTE-MA, DUMNEZEULE, MILUIESTE-MA … Omilii ale Sf. Teofan Zavoratul in Miercurea Curata despre ce inseamna sa facem pocainta si cum sa ne pregatim cum se cuvine pentru Sfanta Impartasanie?
- Sfantul Ioan din Kronstadt: INVATATURA IN MIERCUREA PRIMEI SAPTAMANI A POSTULUI MARE. Indemn la cercetare launtrica severa inaintea Impartasirii
- INTRAREA IN POSTUL CEL MARE. Chemare spre pocainta
- “Nu e pacat care sa tina piept pocaintei. Pentru ce sa intarziem?”
- PREGATIREA PENTRU TAINA SPOVEDANIEI
- “Totdeauna recomand pocainta SI marturisire. Niciodata nu recomand DOAR marturisire”!
- CUVIOSUL PAISIE DESPRE NEVOIA DE SPOVEDANIE SI DE POVATUITOR DUHOVNICESC
- SPOVEDANIA – LEGAREA RANILOR. CUM SA O FACEM CORECT?
- CE INSEAMNA O SPOVEDANIE BUNA? Raspunsuri de mare folos de la Parintele Ciprian Negreanu (Cluj-Napoca)
- PARINTELE PAISIE OLARU SI SPOVEDANIA. Taina duhovniciei roditoare. “Marturisirea sa fie mai deasa decat impartasirea”
- SPOVEDANIA
- Predici audio (si text) la DUMINICA LUI ZAHEU VAMESUL. “Câţi dintre noi ne mai gândim că Dumnezeu Şi-a arătat bunătatea cu noi, deşi noi nu meritam?…”
- TAINA SPOVEDANIEI. Care este sensul ei adanc si cum putem risca PROFANAREA ei prin formalism si superficialitate?
- “Duhovnicul si ucenicul”: CRIZA VIETII DUHOVNICESTI A CREDINCIOSILOR “PRACTICANTI” si PERICOLUL BANALIZARII CELOR SFINTE. Urgenta iesirii din inertie, a retrezirii la pocainta adevarata, la nevointa si lucrarea launtrica
- “FUNIA” BUNATATII LUI DUMNEZEU CARE NE IARTA PACATELE: “Te conjur din partea lui Dumnezeu celui viu, frate crestine, nu lasa sa se rupa funia!”
- Parintele Dumitru Staniloae – studiu putin cunoscut, dar esential: MARTURISIREA PACATELOR SI POCAINTA IN ISTORIA BISERICII. Spovedania si lupta cu pacatul – conditiile IMPARTASIRII CU SFINTELE TAINE si primirii milei lui Dumnezeu
- Intre constiinta adanca a pacatului si Iubirea “nebuna” a lui Dumnezeu. PS MARC NEMTEANUL despre PREGATIREA DE IMPARTASANIE SI SPOVEDANIA DEASA
- PS MARC NEMTEANUL, in conferinta de la Iasi, despre CE INSEAMNA A FI CRESTIN si CUM (NU) TREBUIE SA NE RAPORTAM LA PACAT (video)
- SPOVEDANIA SI VINDECAREA SUFLETULUI. Mitropolitul Hierotheos Vlachos ne arata ce este, in mod real, PACATUL, in Traditia ortodoxa si cum poate fi IERTAT
- TAINA BOTEZULUI SI TAINA SPOVEDANIEI, AL DOILEA BOTEZ. Este normal sa pacatuim? Cum scapam de complexe si de sentimentele de vinovatie?
- Predica audio a Parintelui Dosoftei de la Putna in Duminica Mariei Egipteanca: POCAINTA – MEDICAMENT IMPOTRIVA OTRAVEI PACATULUI SI A INSINGURARII
- FIUL RISIPITOR. IUBIREA LUI DUMNEZEU si TAINA POCAINTEI. Predici strapungatoare de inima si pline de putere ale Staretului Efrem Filotheitul
- Gheronda Iosif Vatopedinul: UNDE DUCE ADEVARATA POCAINTA? DE CE AVEM NEAPARAT NEVOIE DE SPOVEDANIE SI DE PLANS?
- POCAINTA – inceputul propovaduirii Domnului. AVVA EFREM FILOTHEITUL despre POCAINTA si MARTURISIRE: “Lacrimile spala greseala, oricat de rea, de murdara, de dusmanoasa, de urata si de varsatoare de sange ar fi fost”
- Sfaturi athonite de la PARINTELE EFREM FILOTHEITUL: “Ai reusit sa rusinezi diavolul, care mult se bucura cand cineva isi ascunde gandurile…”
- Parintele Arsenie Boca despre POST, SPOVEDANIE, RUGACIUNEA MAICII DOMNULUI si LUPTA CU DIAVOLUL. Care este CEA MAI MARE MINUNE?
***
- PARINTELE AMFILOHIE BRANZA (Manastirea Diaconesti). INTERVIU EXCLUSIV DESPRE LUMEA DE AZI SI PRIORITATILE DIN VIATA DUHOVNICEASCA (audio)
- “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”. SURPRIZELE FRUMOASE ALE DUHULUI SI CHEMAREA INCOMODA A CRUCII. Provocarea cea buna VS. duhul lumii
- INVATATURI FUNDAMENTALE PENTRU MANTUIREA SUFLETULUI (I)
- Pe cine mai intereseaza… VIATA LAUNTRICA? Sfantul Teofan Zavoratul pune degetul pe o inselare ultra-generalizata astazi: viata crestina “de suprafata”
- Sfantul Teofan Zavoratul despre lupta mai subtila cu patimile (fragment)
- Sfantul Teofan Zavoratul: INTRAREA INAUNTRU SI CERCETAREA CELOR DE ACOLO
- Raspunsuri esentiale la problemele veacului acestuia din partea regretatului mare duhovnic PETRONIU TANASE: “Omul sa se retraga din cand in cand, ca sa se intalneasca cu Dumnezeu”
***
“Cainta este, desigur, necesara, fara de ea nu se poate pleca in lucrarea pocaintei, dar este numai prima etapa a pocaintei.”
Din DEX:
CĂÍNTĂ, căinte, s. f. 1. Regret, remuscare. 2. (Bis.) Durere a sufletului si repulsie fată de păcatele săvârsite, împreună cu hotărârea de a nu mai păcătui în viitor.
DEX-ul da o definite similara si pentru pocainta, insa este evident o diferenta intre cele doua: pocainta vine de la post-cainta, adica dupa-cainta. Pocainta este starea sufleteasca rezultata din renuntarea la placerile si convenientele lumesti, in urma unei perioade indelungate de cainta si cercetare launtrica.
În pocainta completa (intreaga), cand „ceea ce este muritor a fost inghitit de viata” si mintea impreuna cu harul vor pecetlui invierea, incepe simtirea cea mai presus de fire si incredintarea; incepe astfel slujirea faptuitoare a plinatatii (pleromei) Bisericii.
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2013/04/24/adevarata-pocainta-spovedanie-fericiti-cei-ce-plang-pacate-iosif-vatopedinul/
Deci, in pocainta completa, moare tot ce este muritor, adica trecator, si ramane numai ce este vesnic si deplin, adica fara inceput si fara parti.
“Niciodata nu o sa savarsim un pacat al desfranarii daca mai intai n-am fost ispititi la nivelul gandului si al imaginatiei, si pe urma nu am cazut in toate etapele pacatului, de la momeala pana la savarsire si la patima, cu descurajarile care vin de aici.”
Sper ca marturiile de mai jos, si mai cu seama ultima, sa fie de folos in lupta cu dorintele si gandurile care ni se administreaza fara incetare de catre mass-media si lumea in care traim. Niciodata in istoria omenirii nu au fost mijloacele de administrare a tentatiilor atat de diverse, rafinate si omniprezente si lupta cu gandurile atat de grea.
Persoana nr. 1:
Îmi amintesc, că mi se întâmpla să mă „scap” în mod inconştient poate când eram mai mic, dar am conştientizat că e un păcat abia pe la 12 ani când nişte băieţi mai mari mi-au zis că ei fac în mod voit asta, că e un lucru bun şi mi-au explicat cum se face! Şi de atunci viaţa mea a început să se întunece treptat. Erau perioade în care făceam de mai multe ori pe zi, săptămâni întregi la rând… şi în timpul bacalaureatului! Cum să te mai poţi concentra la examen?! Consecinţele?
Examene pierdute sau rezultate foarte slabe la facultate, izolare socială, mi s-a accentuat egoismul, şi am probleme cu memoria aşa cum am găsit scris pe site! De asemenea îmi place să fug de orice responsabilitate, sufăr de dublă personalitate, mă ascund, mă furişez! Să mai spun şi de relaţiile cu fetele! Foarte, foarte dificil. Ajunsesem să văd fetele ca pe nişte adversare! Iar internetul a contribuit enorm de mult la “dezvoltarea” acestei patimi. De prin 2000 până astăzi cred că am ajuns să văd cele mai scârboase spurcăciuni sexuale pe care le poate face fiinţă umană în această lume fizică. Dar bineînţeles eu stau la adăpostul ecranului LCD, nu mă pot murdări. Oare?”
Persoana nr. 2:
„Ajutaţi-mă şi pe mine vă rog să scap de acest cumplit păcat! E foarte greu să mă las de el; a devenit o patimă care mă macină de multă vreme. Îl practic de la 17 ani şi au trecut ani buni de atunci. Off! Nu ştiu ce să mă mai fac, au fost perioade de câteva săptămâni şi chiar luni când am renunţat dar apoi am început iar să păcătuiesc.
Mă simt atât de inutil, de murdar şi gol în suflet. Am fost şi la preot şi m-am spovedit, îmi părea tare rău, nici nu vă imaginaţi câtă ruşine mi-a fost şi cu toate astea diavolul a reuşit din nou să mă corupă. Am renunţat la multe păcate, la băutură și la altele…, dar la asta simt că mi-e imposibil.”
Persoana nr. 3:
„Sunt fată şi pentru prima dată recunosc că mă masturbez aproape zilnic. Practic acest obicei de la 13-14 ani şi pot spune că sunt dependentă. Nu reuşesc să am o relaţie normală cu un bărbat. M-am izolat aproape complet de lumea reală. Trăiesc într-o lume imaginară şi nu las pe nimeni să se apropie de mine. Am început să cad în depresii tot mai des. Plâng aproape zilnic. Vreau o mână de ajutor, pentru că simt că explodez. Recunosc că mi-am pierdut încrederea în Dumnezeu în adolescenţă. Am fost un copil traumatizat şi tot timpul îl acuzam pe Dumnezeu pentru tot ceea ce mi se întâmplă. Nu mi se părea drept ca toţi ceilalţi copii să aibă o copilărie normală şi eu nu. Mă rugam în fiecare seară la Dumnezeu să se termine calvarul de acasă, dar nimic. Îl învinovăţeam pentru tot ceea ce mi se întâmplă.
De un an de zile exista un prieten în viaţa mea care încearcă să-mi întindă o mână de ajutor. El a reuşit să mă facă să încep să am din nou încredere în Dumnezeu, dar cred că este prea târziu. Simt că sunt pierdută şi că niciodată nu voi putea păşi în lumea reală. Cât despre masturbare, îmi afectează viaţa. Din cauza asta nu pot avea o viaţă normală. Vreau să scap de acest viciu, mă străduiesc şi sper să reuşesc. Cred că acesta este primul pas. Recunoaşterea! E un lucru mare ce am făcut azi, dar chiar vreau să schimb ceva în viaţa mea şi sper, cu ajutorul lui Dumnezeu să reuşesc”.
Persoana nr. 4:
„Am citit articolul, la o oră, două după ce m-am masturbat. Şi eu ca şi majoritatea tinerilor creştini ortodocşi ce au problema asta (şi sunt conştienţi că e o problemă) nu reuşesc să mă las. De la vreo 12 ani am găsit joaca asta şi atunci nici nu eram cu Biserica. Acum am 22 ani. Când L-am găsit pe Hristos am avut o perioadă de linişte de aproximativ un an după care din obsesia mea după o fată şi frică de singurătate, patima asta iarăşi m-a biruit şi s-a întâmplat cum spune Hristos în Evanghelie că a devenit mai năvalnică. Spovedit, rugăciune, luptă şi nimic. E drept că momentan am şi alte necazuri pe cap dar… m-am săturat de asta. Deja am început să am şi probleme trupeşti de la patima asta, aşa că şi bucuria de a avea o familie e pusă în pericol. Nu ştiu ce mă voi mai face…”
Persoana nr. 5:
„Masturbarea este una din rădăcinile marilor frustrări din viaţa mea. Când s-a întâmplat prima oară aveam 13-14 ani. De atunci am simţit cum mă degradez mereu, cum liniştea mea e roasă de acest păcat. După câţiva ani au început să apară şi „roadele”: memorie scurtă, pierderea puterii de concentrare, nervozitate, anxietate, ruşine, nelinişte, scârbă de mine. Nu trebuie să fii intelectual ca să-ţi dai seama că de fapt, ce faci este rău. Conştiinţa e cea care te îndruma în viaţă. Am aflat mai apoi ca ea este vocea lui Doamne Doamne sădita în noi. Citind scrieri ale Sfinţilor Părinţi, învăţăminte ale urmărilor nefaste ale masturbării, am realizat starea dezolantă de degradare în care mă aflam.
Am început să lupt încă de la 14 ani cu acest păcat, pentru că odată săvârşit, ştie el Aghiuţă ce să facă să te atragă din nou în el. Cinci ani mi-au trebuit să am curajul să-l mărturisesc, însă sentimentul ruşinii a fost incomparabil cu cel al eliberării pe care l-am simţit, ca o binecuvântare. În nemărginita Lui bunătate, Dumnezeu m-a ajutat deşi ştia că o să mai cad. Șase ani s-au scurs de atunci şi când îmi zic că am scăpat şi sunt puternic, El mă lasă de capul meu să-mi arate cât de slab sunt şi neajutorat, pentru că mândria este o altă patima ce-ţi descompune sufletul.
E greu să te lepezi de această patimă ruşinoasă şi e dureros să vezi cum societatea de azi promovează gunoaie morale ca valori adevărate. Să ne dea Domnul răbdare să plătim pentru faptele noastre aici pe pământ şi să ne rugăm unii pentru alţii.”
Persoana nr. 6:
„Doamne, ajută! Vreau să vă mărturisesc că şi eu am fost stăpânit de patima aceasta timp de aproape 15 ani. Conştientizam că nu este în regulă ceea ce fac dar niciodată nu am reuşit să mă las. Pe vremea aceea nici credincios nu eram, deci nu percepeam ca de fapt ceea ce fac, este un păcat. Probleme din această cauză cu duiumul, s-au spus deja toate mai sus. La prima spovedanie de acum câţiva ani, evident că am fost biruit de ruşine şi nu am spus păcatul. Dumnezeu a fost blând cu mine, după obicei, dar totuşi a permis să urmeze o perioadă de câteva luni în care conştiinţa m-a făcut harcea-parcea. Am ajuns în situaţii de genul că mă masturbam şi plângeam iar apoi cădeam la icoana şi mă rugam Maicii Domnului şi Sfintei Maria Egipteanca să mijlocească pentru mine.
Cu ajutorul Domnului am primit curaj şi am spovedit păcatul. Au trecut de atunci mai bine de un an şi cu ajutorul lui Dumnezeu nu am mai căzut. Ispite au fost şi sunt în continuare cu duiumul dar m-a ajutat Dumnezeu şi nu am căzut. Am în continuare vise erotice, îmi poposesc ochii pe formele femeilor, am gânduri… ce mai!, meniul complet. Nădăjduiesc, cu pocăinţa curată, canon şi ajutor de la Domnul şi de la sfinţii Săi, să mă mântuiască şi pe mine, păcătosul. Nu este uşor să cureţi atâta amar de ani de vieţuire în păcat, trupul şi mintea este obişnuită deja cu fel de fel de anomalii. Precum spune Cuviosul Paisie, am dat drepturi diavolului şi el are acum portiţe pe unde să mă atace.
Nu deznădăjduiţi şi iertaţi-mă”.
Persoana nr. 7:
„Da, şi eu mă lupt cu acest păcat. Am 28 de ani, nu sunt măritată. Mi se pare că nici nu am conştientizat când a apărut, cam la 6 ani, apoi a trecut. apoi în clasa a 9-a, apoi după ce am terminat facultatea şi lucram, eram deja de 25-26 de ani. Cred că, deşi creştină, gândul să spun la spovedanie aşa ceva era complet străin de mine. Nu m-am gândit niciodată să spovedesc acest păcat, decât în ultimii 2 ani. Acum, cad şi mă ridic, nu ştiu ce va fi. Îmi pun în fiecare clipă dorinţa de a nu mai face acest păcat. Dar citind articolul şi comentariile, îmi spun că mă regăsesc în toate şi am ceva aparte. Trec luni întregi şi nu am nicio ispită şi brusc, din senin, apare. Pe când credeam că am scăpat, apare.
Ştiu, devin conştientă că nu va dispărea niciodată şi e mai bine pentru mine să fiu mereu în gardă. Să nu-mi dau voie să cred că am dreptul să fiu relaxată la acest subiect. Trebuie să fiu mereu conştientă că sunt susceptibilă de acest rău.
Şi apoi mi-am propus să fug, când se întâmplă să vină ispita să ies din casă, să fug în locuri cu lume unde mi-ar fi imposibil să fac acest păcat. Să ies pe scara blocului, să fug în stradă… nu ştiu, să-mi bag mana în foc, ca Sfântul Martinian, şi să mă întreb de pot răbda, că tot aşa nici focul iadului, unde voi ajunge dacă păcătuiesc, nu-l voi putea răbda. Atât. Dumnezeu în mijlocul nostru! Acum şi în veci. Amin.”
Persoana nr. 8:
Vă scriu acestea ca unul care am practicat acest păcat mai mult decât toţi cei care aţi scris mai sus!
Eu sunt bunic deja şi încă mai am atacuri pe tema aceasta şi cred că voi mai avea până la groapă. Nu învinovăţiţi pe Dumnezeu pentru păcat. Citiţi Patericul şi alte cărţi unde se arata vieţuirea sfinților părinţi şi veţi vedea că au fost unii care s-au luptat crunt şi mulţi ani cu patima desfrâului, căzând şi ridicându-se, plângând înaintea sfintelor icoane. Gândiţi-vă că atunci când săvârşiţi acest păcat lucrarea se face de fapt în imaginaţie. Acolo ne apare chipul unei femei, sau al unui bărbat (după caz) cu care se săvârşeşte păcatul. Acela este diavolul care se arata sub acest chip, şi ceea ce faceţi este o desfrânare cu însuşi diavolul.
Gândiţi-vă încă o dată dacă sunteţi dispuşi să „faceţi dragoste” cu dracul! Aşa cum ne învaţă şi sfinții părinţi imaginaţia este „pod al dracilor”, calea pe care ei pot da război minţii. Feriţi-vă deci de imaginaţie şi de a sta de vorbă cu gândurile!
http://www.ortodoxiatinerilor.ro/masturbarea/12233-marturii-despre-patima-masturbarii
“Pentru panza de iubire,
E razboiul cel mai greu,
Diavolul tot rupe fire,
Noi le innodam mereu.
Judeca dar fara ura,si cu gandul de-a zidi.
Nu mustra fara masura,
Ci cat poti si tu primi.
Cand cei rai te trag pe sfoara,
Tu de ciuda sa nu strigi,
Ei te mint,tu stangi comoara,
Ei te-nseala,tu castigi.
Orice om vazut de-aproape,zi de zi mai mic iti pare,
Doar Iisus pe-a lumii ape,
E mereu,mereu mai mare…”
Zgomotul arata o lipsa a harului, iar linistea este un rod al prezentei lui Dumnezeu
O viata zgomotoasa este una petrecuta in afara lui Dumnezeu, in timp ce omul in care se salasluieste harul devine izvor de pace, odihna si liniste, atat lui, cat si celor de langa el.
Omului ii este frica de de a ramane singur cu sine insusi, caci ii este frica de ce ar gasi sau nu in inima lui. Saracia din mintea si inima omului de astazi se vede abia atunci cand ii iei totul de langa el, cand il lasi doar cu el insusi. Abia atunci el are sansa sa se vada pe el insusi, asa cum este el de fapt.
Diavolul si lumea nu-l lasa pe om sa petreaca in liniste din teama ca acesta sa nu-si dea seama de lipsa de valoare a acestei lumi, ca nu cumva el sa constientizeze dependenta lui de stupefiantele zilnice, precum ziare, stiri, televizor, persoane publice, sport, telefon, etc. “Stricatu-s-au oamenii si urati s-au facut intru indeletnicirile lor.” (Psalm 13, 1)
De ce au fugit sfintii din sate si orase ?
“Oamenii care doresc linistea parasesc orasele si imbratiseaza pustia. (…) Adeseori m-am rugat sa nu mai fie nevoie de manastiri. As dori sa fie in lume atat de mare intelegere si buna randuiala, incat nimeni sa nu mai simta nevoia sa fuga in pustie. (…) Ma rog sa ne bucuram de o pace atat de adanca in lume (…) incat nu numai sa nu fie nevoie ca locuitorii oraselor si ai satelor sa ia drumul muntilor, dar chiar si cei ce locuiesc de mult timp, ca niste surghiuniti, in pustiu si in munti, sa se intoarca din nou in orasele si satele lor.” (Sfantul Ioan Gura de Aur).
Daca sfintii acelor vremuri au fugit in pustie pentru ca in lume nu mai era liniste – intr-o vreme in care nu era curent electric, motoare, boxe, industrie -, oare ce ar trebui sa facem noi ?!
https://ro-ro.facebook.com/arsenie.boca/posts/10153116344156586
“Lumea nu este decât zgomot, mult zgomot şi multă răzbunare, cu R mare, şi totuşi, mergem mai departe şi ne târâm cu ambiţie genunchii pe malul fără de sfârşit al propriilor noastre angoase, nelinişti, frustrări.”
Simone Signoret
“Face mai mult zgomot un copac ce cade, decât toată pădurea care creşte în tăcere.”
proverb chinezesc
“Tăcerea e cel mai desăvârşit sol al bucuriei; n-aş fi îndeajuns de fericit dacă aş putea să spun cât de fericit sunt.”
William Shakespeare, “Mult zgomot pentru nimic”