PARINTELE ARSENIE de la MAN. CORNU in “Familia ortodoxa” despre PARTASIA VIE CU DUMNEZEU, RASTIGNIREA IUBIRII DE SINE si ASTEPTAREA INVIERII: “Vor fi razboaie, dar sa nu ne clatinam, sa nu intram in zapaceala, in panica”

10-04-2014 Sublinieri

duminica-sfintei-cruci

Vedeti si:

duhovnicul-maicilor-parintele-arsenie-muscalu

Familia ortodoxa, n. 4 (63)/ 2014:

“Sa nu mai traim noua, ci sa traim lui Hristos!”

Postul Mare, urcus duhovnicesc, important proces de transformare launtrica, de eliberare a sufletului de chingile pacatului in care este prins omul vechi, si o mie de alte aspecte ce presupun in mare cam acelasi lucru – apropierea noastra de Dumnezeu. E simplu, si totodata complicat, pentru ca modernitatea ne-a complicat atat de mult viata, incat nu mai stim ce ar trebui sa facem ca sa ne putem mantui. Aflati intr-o confuzie tot mai mare a interpretarii cuvintelor si notiunilor privind mantuirea, se simte tot mai puternic nevoia unei deslusiri. Astfel ca sfatuirea ramane marea noastra sansa.

In acest sens s-a desfasurat si dialogul nostru cu Parintele Arsenie Muscalu, ca o incercare de a ne lamuri in privinta unor lucruri ce par de la sine intelese, dar de sensul carora ne indepartam, parca, tot mai mult, odata cu trecerea timpului. Marturia Parintelui, izvorata dintr-o anumita familiaritate cu scrierile sfinte, dar si dintr-o cercare a puterii dumnezeiestilor cuvinte in propria viata, constituie un adevarat ghid pentru omul zilelor noastre care cu adevarat voieste sa se mantuiasca.

BearCrossOfChrist

– Parinte Arsenie, multi crestini inteleg pocainta doar ca pe schimbarea vietii intr-un anumit mo­ment, dar Parintii spun ca pocainta trebuie traita zilnic, pentru ca zilnic pacatuim. Cum sa ajungem la o stare de pocainta roditoare atunci cand nu ne simtim si nu ne vedem pacatele noastre?

– Nu putem sa ajungem la o pocainta daca nu ne simtim si nu ne vedem pacatele noastre. Cred ca in modul cum vedem noi pocainta acum si incercam sa o traim e si ceva de felul acesta: ci­tim cartile duhovnicesti si incercam, din ele­mente omenesti, sa construim in viata noastra ceea ce am vazut in cartile duhovnicesti. Dar po­cainta nu tine numai de noi, nu este numai efor­tul meu personal — este si darul lui Dumnezeu. In pocainta se petrece intalnirea aceasta intre ca­utarea omului si dragostea lui Dumnezeu.

Ma gandesc ca, pentru a afla pocainta, e foarte sugestiva Luminanda de la Denii:

“Camara Ta, Mantuitorule, o vad impodo­bita…”si uite pocainta: „imbracaminte nu am ca sa intru intr-insa”.

Vezi de unde pleaca pocainta? „Camara Ta o vad impodobita”. Fara a vedea camara impodobita a Mantuitorului, de unde constiinta imbracamintei noi ca sa intru intr-insa? De unde intelegem cumva ca Dumnezeu e Cel ce-l cauta mai intai pe om pentru pocainta, omul numai sa primeasca insuflarea lui Dumnezeu. Dumnezeu te cauta si cand auzi cuvantul Evangheliei la Liturghie, si cand pui mana pe o carte duhovniceasca, si cand te duci la o slujba, si cand te intalnesti cu un om al lui Dumnezeu… in toate felurile ne cauta Dumnezeu, ne insufla pentru pocainta, dar noi nu primim insuflarea asta, pentru ca suntem orientati catre noi insine.

Cum poti sa-l convingi pe un om sa-si schimbe orientarea aceasta? Doar sa dai pro­pria marturie, atat. Si poti sa o dai explicit sau poti sa o dai implicit, traindu-ti discret viata ta crestineasca, dar oferindu-i omu­lui prilejul, fara mandrie, prin tine, sa vada ceva din frumusetea camarii impodobite a Mantuitorului. Iar daca noi, ca si crestini, am avea o viata impodobita, daca viata noastra ar fi ca o camara impodobita a Mantuitorului, putem oferi oricui prilejul pocaintei.

„Pentru ca El a zis”

Ce inseamna „omul vechi” si „omul nou”?

– Omul nou e omul innoit de Hristos, omul in care a luat chip Hristos, iar omul vechi este omul cazut, omul Caderii, omul instrainat de Dumnezeu. Omul nou este omul in care a luat chip Hristos. In Hristos vedem cum l-a gandit Dumnezeu pe om.

Virtutile sunt insa numai haina, nu miezul omului nou — adica ele sunt, cum s-ar zice, numai o consecinta. Omul nou are virtuti, este adevarat, dar stiti bine ca si in lumea laica sau in lumea pa­gana erau oameni care ajungeau pana la o inalta moralitate, si cu toate acestea noi nu-i consideram oameni noi. Sunt oameni care apartin tot lumii vechi, chiar cu moralitatea pe care o aveau.

Deci virtutile sunt valorizate in viata crestinu­lui atata timp cat sunt lucrari ale harului…

– Da, ele tin de partasia vie cu Dumnezeu, nu de performanta morala. E de inteles pentru oricine ca nu performanta morala o cautam, caci poti sa atingi o oarecare performanta morala si din mandrie. Mandria poate sa infraneze toate celelalte patimi si, dupa criteriile morale ome­nesti, sa fii un om ireprosabil, dar sa nu ai partasie vie cu Dumnezeu. Virtutile crestinesti izvorasc din partasia vie cu Dumnezeu. In morala crestina se spune ca fiinta virtutilor este Hristos — si poate aceasta afirmatie lamureste totul.

970x337_pantocrator-goioasaAsta inseamna pentru mine ca, daca ne rapor­tam la Porunci, important e sa nu judec pentru ca El a zis, important sa nu curvesc pentru ca El a zis, important sa nu ma manii pentru ca El a zis. Infaptuirea mea morala izvoraste din credinta mea catre El, din legatura mea personala cu El.

Mi se pare ca, intr-o mare masura, am si pier­dut bucuria asta a legaturii personale cu El. Sfantul Ioan Maximovici simtea lucrul acesta si prorocea cumva ca, pe masura ce timpul va trece, vom des­coperi o viata tot mai lipsita de bucurie. Pentru ca omul, cultivand patimile, intorcandu-se catre sine, traieste tot mai putin bucuria legaturii, a relatiei si cu Dumnezeu, si cu oamenii. Traieste numai tris­tetea, izolarea, inchiderea in sine…

Si chiar si noi, crestinii, ajungem sa lucram bi­nele in Biserica intr-un mod egoist, centrandu-ne pe noi insine, de fapt. Ne simtim „in regula” ca am indeplinit cutare lucru, cutare lucru, cutare lucru... Pierdem din vedere partasia aceasta, legatura vie, personala cu Hristos. Or asta da bucu­rie, asta ma insufleteste! Ca nu-l judec pe fratele meu pentru ca stiu ca El a zis — si-L mahnesc pe El, jignesc dragostea Lui. Nu ma manii pentru ca El a zis—nu pentru ca „asa e bine” sau ca „asa tre­buie”. Nu urmez un standard moral, chiar daca acest standard ar fi „crestin”.

– Dar tocmai „standardele morale” mi se pare ca-i indeparteaza pe oameni de Biserica…

Si mie mi se pare lucrul acesta, ca oamenilor li se pune in fata o moralitate seaca, fara caldura legaturii vii cu Dumnezeu. Pe cand daca noi, ca si crestini, am avea caldura relatiei vii cu Dumnezeu, asta i-ar incalzi si pe cei din jurul nostru, i-ar cas­tiga pentru credinta fara argumente.

Putem zice si altfel: intai intalnirea cu Dumnezeu, iar apoi formularea dogmatica a acelei experiente. Dar intai intalnirea! Nimic nu poate inlocui intalnirea personala a sufle­tului cu Dumnezeu, spune un teolog rus, ni­mic nu o poate inlocui… Daca n-am pierde din vedere lucrul acesta, cred ca altfel ne-am purta si cu oamenii care vor sa se apropie de Biserica, si noi intre noi. Ca noi, de multe ori, le aplicam celorlalti niste standarde morale, ii fortam, ii silim, ii acuzam in numele unor standarde morale – si, de fapt, ii indepartam.

„Orice ispita din viata noastra e un examen”

Mai vedem inca un lucru: merg oamenii la bi­serica, se spovedesc cum se spovedesc, se mai im­partasesc si anii trec, si nu se schimba nimic. Dar viata in Hristos ar trebui sa fie un urcus, in sensul ca, daca ai stat douazeci de ani in Biserica si tot la fel esti, asta inseamna ca undeva gresesti?

Inseamna ca, intr-adevar, nu lucreaza ha­rul inlauntrul nostru. Practicam lucrurile credin­tei din obicei, fara constiinta aceasta vie a legatu­rii cu Dumnezeu. Practicam lucrurile credintei, adica mergem la biserica, ne spovedim, poate ne si impartasim, ne si rugam — dar, intr-un fel, nu ia Hristos chip in noi. Nu poate sa recunoasca cineva in noi trasaturile lui Hristos: iubirea Lui, smerenia Lui… Nu le vede in noi. De unde se intelege ca noi nu avem constiinta asta vie. Intr-adevar, e dureros sa se intample asa, foarte dureros sa se intample asa… Dar sunt nuantate lucrurile.

Cand mergi la scoala, in fiecare semestru, sunt date niste examene ca sa vezi cat ai inaintat in inte­legere. In ce ar trebui sa constea un examen pe care sa ni-l dam noi, la un termen anume, ca sa ne dam seama daca am inaintat in urcusul acesta, in viata aceasta intru Hristos?

Examenul, oricum, presupune un profesor. Examenul nu-l organizam noi. Examene ne da ne­numarate Dumnezeu. Orice ispita din viata noas­tra! Mergi pe strada si te injura cineva. E un exa­men. Pronia dumnezeiasca l-a ingaduit. I-ai tras si tu o injuratura? Uite, asta-i nota pe care ai luat-o la examen! Ai dat examenul, ai si rezultatul imediat. Depinde de tine numai. Ce faci atunci? Ca poti sa ramai tot intr-o indolenta: „E, ce daca am luat un 4? Nu conteaza!” — si asa pici toate examenele. Acestea sunt examenele: incercarile, ispitele…

Dumnezeu nu ne da El nota, de fapt. Toate sunt prilejuri, invitatii ale lui Dumnezeu sa ne jude­cam pe noi insine, sa ne dam singuri nota:

„Iti place ce vezi la tine? Iti place sa vezi ce-a iesit din tine cu prilejul acestei intamplari, cu prilejul acestei ispite, cu prilejul acestei incercari?”.

Trebuie sa te trezesti, sa vezi unde esti. Si daca se trezeste in suflet, cu prilejul unui examen de felul acesta, nelinistea cea buna”, cum spune Cuviosul Paisie Aghioritul, totu-i sal­vat. Nelinistea cea buna:

„Uite-ma in ce stare sunt! Doamne, ai mila de mine!”.

Dar pe urma sa fii con­secvent, adica sa mergi pe filonul acesta.

Dupa aceste examene ne putem da seama unde ne aflam. Pentru ca reactiile sunt foarte diferite, daca ne uitam si la noi insine, si daca ne uitam la alti oameni. Uite, se petrece un accident de masina. Un om, in urma accidentului, ramane cu infirmitate. Intr-un fel isi traieste infirmitatea unul, in alt fel isi traieste infirmitatea altul. Pentru unul, infirmitatea devine binecuvantare si cale spre sfintenie; pentru altul, infirmitatea devine motiv de cartire, de razvratire, de salbaticire sufle­teasca. Un examen a fost si acesta. Aparent, acelasi examen: accident de masina. Dar uite cat de dife­rit reactionam noi… Asa ne dam seama de noi in­sine, in loc sa intelegem ca „Uite, in urma acestui examen, Dumnezeu mi-a dat un prilej sa-mi con­stientizez starea, ca sa-mi vin in fire, sa ma caiesc, sa ma indrept”, Il invinovatesc pe Dumnezeu. Si atunci iese la iveala egoismul care ma stapaneste. Pana nu-l constientizez si nu ma pocaiesc pentru el, nu se schimba in mine nimic in bine.

Ce inseamna sa ne rastignim pentru a-L urma pe Mantuitorul? Sa ne rastignim voia, sa ne rastignim pacatul?

familia ortodoxa cruce tata fiuSa traim Lui. Numai Crucea este calea prin care iesim din modul asta de viata centrat pe sine si intram in modul de viata firesc, centrat pe Dumnezeu. Nu mai traim noua, ci traim lui Hristos. Iar bucuria lui Hristos este ca noi sa fim impliniti – ca, de multe ori, cand ne gandim asa: „Uite, nu mai traiesc mie, ci traiesc lui Hristos”, patima, cred, ne face sa ne speriem. Ca si cand ne-am depersonaliza. Ca si cand ne-am pierde identitatea. Ca si cand am disparea.

Or, nu este deloc asa — Hristos nu ne vrea pentru El in mod egoist, ca sa se bucure El ca are adepti sau ucenici sau oameni care-L adora, care-L iubesc. Daca noi ne daruim Lui, El ne reda pe noi noua insine, si abia atunci ne descoperim sinele adevarat. Rastignirea Crucii e tocmai Calea in care se impleteste efortul omului cu darul dumnezeiesc.

Omul sa iasa din modul asta de vietuire cen­trat pe sine, sa nu mai vietuiasca siesi, sa se rastig­neasca pe sine, pe omul cel vechi, ca sa vietuiasca lui Hristos, omul cel nou. Durerile nasterii…

“In vremea de apoi vor fi oameni iubitori de sine”

– Citim in Vietile Sfintilor – care par asa, intr-un timp imemorial, aproape ireal, dar a fost foarte real si destul de aproape, daca ne gandim, sa spunem, la cei din inchisorile comuniste – ca veneau chiar in intampinarea tortionarilor, a prigonitorilor, bucurandu-se sa se jertfeasca pentru Hristos. Cum aveau aceasta intelegere, cum aveau aceasta ravna – si acum, in zilele noastre, de ce ne miscam atat de greu in aceasta directie, crestini numindu-ne? Nu ca sa ne dam viata, nu ca sa ne jupoaie de vii, dar macar in lucruri mai mici…

– Sfantul Apostol Pavel, in Epistola catre Timotei, spune: „Vor veni in vremea de apoi timpuri grele!” cf. 2 Timotei 3:1. Si cand zice pentru ce, spune: pentru ca vor fi oameni iubitori de sine 2 Timotei 3:2. Deci nu spune: „Vor veni timpuri grele pentru ca vor fi razboaie, molime, cutremure, greutati economice, greutati la nivel social…” – nu!

„Vor fi oameni iubitori de sine”.

martirii inchisorilorIn asta vad o mare schimbare. Oamenii chiar Il iubeau pe Hristos! Si mergerea asta cu bucurie catre chinuri era o marturie a vietii noi – ca in ordinea firii acesteia cazute nu poti sa faci asa ceva. Instinctiv iti aperi viata. Or asta arata ca in ei era Altcineva. Era Hristos in ei, erau cu adevarat oameni noi. Cu adevarat luase Hristos chip in ei. Era marturia unei alte vieti. Mantuitorul zice:

„Am venit ca oile mele sa aiba viata, si inca sa si prisoseasca, sa aiba viata din belsug cf. Ioan 10:10.

Viata care dadea pe dinafara. Ii mai interesa viata asta?…

– Cu veselie se duceau!

– Da. Vedem asta si in viata Sfantului Sava Gotul, un sfant, iata, de la noi. Cei care-l duceau la mucenicie, stiindu-l nevinovat, au vrut sa-i dea drumul. Si el a spus:

„Nu ma lipsiti de cununa care mi-este pregatita! Omorati-ma!”.

E marturia ca ei nu aveau sentimentul ca-si pierd viata.

Noi suntem atat de legati de viata asta, si atat de slaba ne e constiinta ca suntem meniti pentru o alta viata, incat ne chircim, ne legam de viata asta. Pe cand la ei era invers, traiau cu atata putere viata pe care a adus-o Hristos, incat nu simteau ca moartea fizica e o pierdere a vietii… Aveau o asa bogatie de Viata in ei, incat tanjeau dupa viata aceea pe care au gustat-o si doreau sa se dezlege de trup, ca s-o guste…

Trupul, intr-o oarecare masura, te impiedica. Sfantul Siluan zice ca, atunci cand i-a dat Dumnezeu har, daca l-ar fi intrebat: „Vrei mai mult?”, ar fi zis: „Doamne, vezi ca nu pot mai mult”. Daca-mi dai mai mult, ma dezleg de legaturile trupului. Conditia mea de acum nu poate suporta mai multa Viata. Mor!

Ei doreau sa se dezlege de trup ca sa guste inca si mai multa Viata. Simteau ca legatura cu trupul, asa cum este in conditia noastra cazuta, e o piedica in a gusta mai deplin acea Viata. Te minunezi, intr-adevar, ce stare aveau! Caci numai de-acolo putea sa izvorasca curajul acesta in fata mortii. Si din asta putem vedea, intr-adevar, cat de mica-i credinta noastra…

– Imi amintesc si de Parintele Paisie Aghioritul, care s-a rugat sa moara de cancer ca sa aiba o moarte muceniceasca – iata cata marime de suflet avea!

– Da, cata marime de suflet! Dar vedeti, la inflorirea asta ajunge omul dupa o viata. Din viata lui intelegeti ca el a fost si educat, si insusi a cultivat marimea asta de suflet. I-a educat-o mama lui. Il invata de mic copil:

„Daca esti la alergari si simti ca o sa iesi pe primul loc, prefa-te ca ai obosit, ca te-ai impiedicat, lasa-i altuia bucuria” – marimea de suflet! –,lasa pe altul sa treaca inaintea ta, sa nu fii tu primul”.

De mic a pornit pe drumul acesta si a crescut, a crescut, uite, pana la asemenea frumusete…

Noi acum ii invatam sa-i puna eventual si o piedica celui de langa el!

– Da, este exact pe dos. Nu-l indreptatea mama niciodata, nu vedem la ea aceasta indreptatire de sine care ne stapaneste foarte mult pe noi si ne izoleaza si de Dumnezeu, si de oameni. Mama – nu! Cand venea suparat ca nu-l lasa copiii sa se joace cu mingea, niciodata nu-l indreptatea. Spunea:

„Ce-ti trebuie? Uite ai curte, ai minge – joaca-te! Mergi acolo ca sa te vada altii ca esti tu grozav? Sa pari mai bun ca altii?”.

Dar si mama facea astfel pentru ca-L iubea pe Hristos. Nu era o morala seaca la mama, ci Hristos traia in mama lui si prin cuvantul mamei lui, prin educatia pe care a primit-o, i-a fost impartasit Hristos.

Daca nu te indreptatesti tu pe tine, te indreptateste Dumnezeu…

– Negresit. Asta este culmea: ca El ne-ar indreptati mai mult decat am face-o noi! Dar noi Ii rapim acest drept. Ca El ar face-o mai mult, El ar sti mai bine sa ne gaseasca scuze, in dragostea Lui infinita fata de noi. Sfantul Siluan zice ca, la Judecata, Dumnezeu nu va infrunta pe nimeni, ci ne va intreba:Christ-PeterFlyer

“Ma iubiti voi pe Mine?”.

Nu te va rusina ca „De ce-ai facut aia?”, ca „Nu trebuia sa faci aia!”, ca „Ar fi trebuit sa faci cealalta!”. Nu. Zice:

„Ma iubiti voi pe Mine?”

Dar noi, indreptatindu-ne, Ii rapim lui Dumnezeu posibilitatea asta.

„Sa nu se clatine inima noastra!”

 – Ce atitudine sa avem astazi cand aflam de razboaie si zvonuri de razboaie” Matei 24:6 – pentru ca, iata, vedem ca in Siria, in Iran, in Ucraina, langa noi… se tot zvoneste ca va incepe un razboi. Cum sa intampinam toate acestea?

– Cred ca Scriptura ne da raspunsul aici, caci Domnul, dupa ce ne spune aceasta, imediat ne indeamna:

„Vedeti sa nu va spaimantati!” Matei 24:6.

ridicarea cruciiAsta cred ca este totul: „Sa nu va spaimantati!”. Sa nu ne clatinam in credinta noastra, credinta in purtarea de grija a lui Dumnezeu. Sa nu se clatine inima noastra!

Adica, pana la urma, ce ne ramane noua de facut este sa punem pe primul loc dorinta de-a fi crestini adevarati. De-acolo vine apoi tot binele in viata noastra. Pacatul – el ne impiedica sa-L traim pe Dumnezeul cel viu, el ne separa de Dumnezeu. Si, pana la urma, ne spun toti Parintii, n-avem alt dusman decat pacatul. Pacatul ne separa de Dumnezeu.

Sa ne ingrijim de curatirea si de indreptarea vietii noastre, atentia sa nu se indrepte prea mult la evenimentele exterioare. „Vor fi razboaie!”. Da, vor fi razboaie. Au fost si vor mai fi, probabil, razboaie – acestea sunt sub stapanirea proniei dumnezeiesti. Dar „vedeti sa nu va spaimantati!”. Cand Domnul ne vorbeste despre semnele sfarsitului lumii, acestea sunt cuvintele Lui: sa luam aminte la noi insine, sa nu intram in zapaceala, in panica, in toata tulburarea care se naste in urma unor evenimente de acest felul. Sa ramanem cu luare-aminte la sine si sa nu ne inspaimantam, sa credem cu putere in pronia dumnezeiasca. Dumnezeu nu paraseste lumea.

– Spune Sfantul Ioan Scararul ca „mintea tulburata este scaun diavolului”.

– Da, in sensul acesta: „sa nu va spaimantati”.

– Adica sa dobandim pacea.

– Oamenii intreaba tot timpul: „Dar cum sa dobandesti pacea, cand viata este atat de agitata?”. Suntem tot timpul sub presiunea timpului. Nu avem timp. Cum sa ai pace, cand te uiti numai cum se circula in Bucuresti?… Si cand iesi pe strada, te intrebi: cum sa ai pace? Vanzoleala permanenta.

Si aici Sfantul Siluan ne spune limpede ca pacea se poate pastra numai daca ne straduim sa cultivam iubirea fata de aproapele – sa-ti fie mila de oameni. S-a inmultit suferinta, cu atat mai mult avem prilejul sa ne manifestam mila! Cum isi pastra Sfantul Ioan din Kronstadt pacea cand oamenii tot timpul il inconjurau, toti voiau sa ia binecuvantare de la el? Prin faptul ca neincetat se ruga pentru ei. Ii era mila de ei. Deci nu neaparat printr-o retragere. Ai nevoie si de momentele tale in care sa te retragi, nimeni nu zice asta. Te odihnesti si sufleteste, si trupeste, ai nevoie de momentele tale de liniste. Dar pacea se pastreaza cultivand iubirea frateasca, grija si rugaciunea pentru aproapele. Ca te poti duce si te inghesuie cineva intr-un troleibuz, sau conduce imprudent pe strada si poti sa ai o reactie agresiva la agresivitatea lui, sa intri in hora tulburarii – dar in momentul in care treci peste asta si spui: „Mai, omul acesta e chinuit – ca, daca n-ar fi chinuit, nu s-ar purta agresiv. Omul e tulburat – ca, daca n-ar fi tulburat, nu s-ar purta cu tulburare”, si treci peste disconfortul pe care l-ai trait tu, ca s-a purtat cum s-a purtat fata de tine, te gandesti un pic la el, ti-e mila de el – de aici incepe sa vina pacea in suflet…

– In cele din urma, pacea vine pentru ca vine Hristos. Caci Hristos e pacea. Si El vine pentru ca si El compatimeste.

– Toti sunt ai Lui. Si cel care a facut o manevra imprudenta la volan, si cel care te-a injurat – toti sunt copiii Lui. El nu se dezice de copiii Lui, chiar daca nu e de acord cu ei in felul in care s-au purtat cf. Luca 11:13. Si atunci, daca ne rugam pentru ei, intram in partasie cu ei, intram in gandul Lui. El, intr-adevar, este pacea noastra.

Dar cand cautam o pace, asa, judecata dupa criterii exterioare: sa te duci la pustie, sa stai in liniste, in natura, nu gasesti neaparat pacea. Sau gasesti o liniste, dar nu pacea. Pacea lui Hristos e ceva, iar linistea poate sa fie altceva. Sigur, alta este situatia in care cheama pe cineva Dumnezeu la pustie, la o viata in sihastrie…

„Bucuria Invierii este puterea unei vieti noi”

inviere-andrei-pungovschiCum sa traim mai deplin Invierea, ca trecere „de la moarte la Viata si de pe pamant la cer”?

E puterea unei vieti noi… Am recitit de cu­rand un cuvant al Parintelui Sofronie, pe care, la inceput, nu l-am inteles pe deplin. Acum, recitindu-l, intr-o oarecare masura i-am perceput pu­terea. Parintele zicea cam asa: Iata, Postul Mare are cincizeci de zile. Il ducem. Mai cu suisuri, mai cu coborasuri, dar il ducem. Insa bucuria Invierii, uneori dupa Liturghia de Inviere, sau a doua zi, sau a treia zi, deja nu o mai simtim. Si de ce se intampla asa? E puterea unei vieti, a unei vieti noi pentru care inca nu suntem pregatiti. Si, ca sa ne pregatim, ca sa retinem viata asta, avem nevoie sa ne smerim. Lucrul cel mai greu de pe lume.

Sau, ca sa spunem si altfel, avem nevoie sa in­tram mai serios in lupta cu patimile. Daca intram mai serios in lupta cu patimile, ne apropiem de starea aceasta de viata noua. Sa traim puterea asta a vietii noi pe care am cunoscut-o in Hristos si o cunoastem in noaptea de Inviere. Simtim puterea asta de viata noua, dar n-o putem retine. Vedeti cum spune Parintele Sofronie: n-o putem retine. Bucuria aceasta, explozia bucuriei se duce repede. Dar faptul ca gustam o bucurie a vietii celei noi, chiar daca apoi o pierdem, poate sa devina in noi motor pentru o nazuinta mai mare catre Dumnezeu. Sa nasca un dor, o dorinta care sa ne miste mai mult in lupta cu patimile. Ca pacatul ne omoara, prin pacat a intrat moartea. Sa ne elibe­ram de pacat. Sa traim Invierea — caci, fara indo­iala, asta este invierea noastra: ridicarea din moar­tea pacatului. Adica asa pregustam Invierea, daca ne ridicam din moartea pacatului. Si bucuria pe care o traim de Pasti se poate face in noi putere, energie care ne misca in lupta cu pacatul.

Asta inteleg de la Parintele Sofronie: gus­tand bucuria asta a Invierii, in noaptea de Pasti, chiar daca nu o putem pastra, se poate naste in noi asteptarea acestei vieti si atentia noastra se indreapta catre acolo, nu se mai lasa absorbita de lume, de pacat, de diavol. Ci atentia noastra are mai multe sanse sa se in­drepte catre acolo, sa fim agatati de vesnicie.

Sa nazuim catre acolo:

„Astept invierea mortilor si viata veacului ce va sa fie”.

Cu fi­ecare Pasti se poate sadi, se poate intari in noi aceasta asteptare, care ne va duce acolo, chiar daca acum noi inca nu putem pastra toata Lumina aceea, toata bucuria aceea… Cum am zice, recadem in grijile si-n rautatile si-n pacatele vietii acesteia pamantesti, nu ramanem in Lumina acelei vieti, putin de bucuram de ea.

Dar totusi, cu fiecare Pasti, si cu fiecare Duminica, pana la urma, si cu fiecare spoveda­nie, si cu fiecare impartasanie, gustam ceva din bucuria acelei vieti, se intaresc in noi asteptarea si nadejdea acelei vieti, si atentia va fi tot mai mult indreptata acolo,

„caci unde este comoara voastra, acolo va fi si inima voastra” Matei 6:21.

Si nadajduim sa ne duca si pe noi Dumnezeu acolo, in Lumina aceea a Invierii. Amin!

Material realizat de Mihai Cristea

(din revista Familia ortodoxa, n. 4 (63)/ 2014)

-familia-ortodoxa-nr-4-2014-11414

Legaturi:

***


Categorii

Ce este pacatul?, Duminica Sfintei Cruci, Egoismul, voia proprie, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Invierea Domnului (Sfintele Pasti), Parintele Arsenie Muscalu, Parintele Sofronie Saharov, Pocainta, Razboiul nevazut, Triodul si Postul cel Mare

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

23 Commentarii la “PARINTELE ARSENIE de la MAN. CORNU in “Familia ortodoxa” despre PARTASIA VIE CU DUMNEZEU, RASTIGNIREA IUBIRII DE SINE si ASTEPTAREA INVIERII: “Vor fi razboaie, dar sa nu ne clatinam, sa nu intram in zapaceala, in panica”

  1. Minunate cuvintele Parintelui Arsenie! Chiar si unele care nu sunt subliniate…

  2. Minunat acest articol!Avem Parinti puternici,Dumnezeu are grija de noi!
    Si eu pun in capul listei ca prima patima care imbolnaveste tot sufletul si trupul-iubirea de sine,radacina sau maica tuturor relelor.Atunci cand nu ne luptam cu aceasta patima,savarsim toate relele,doar ca sa facem pe plac trupului.Or in sensul adevarat al cuvantului,a ne iubi pe noi insine este doar a face voia Lui Dumnezeu:”Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insusti”(si pe vrasmasi!)…DOAMNE,ai mila de noi!

  3. @Admin,am uitat sa va mltumesc.Mai vreau articole cu acest Parinte cand o sa mai puteti…Ferice de acele maicute,miresele Lui Hristos!

  4. Ma bucur mult ca avem astfel de parinti ai Bisericii.
    Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie!

  5. Părintele acesta pare că şi trăieşte cuvintele pe care ni le împărtăşeşte. Mare lucrul acesta în ziua de astăzi! Şi demn de urmat!

  6. Pingback: INTRAREA IN IERUSALIM. Predica Sf. Vasile al Kinesmei despre ENTUZIASMUL NESTATORNIC si CALEA IMPARATEASCA. “Orice s-ar intampla cu voi, sa nu scapati din maini haina lui Hristos, sa mergeti neabatut pe linia urmarii Lui!” -
  7. Pingback: INTALNIREA CU MIRELE NOSTRU, LA CINA CEA DE TAINA. Cum sa avem candelele aprinse, cum sa ne pregatim pentru Impartasire si cum sa PARTICIPAM LA DENII pentru A TRAI INVIEREA CA EVENIMENT LAUNTRIC, NU EXTERIOR? Cum “astept Invierea mortilor si viata v
  8. Pingback: PARINTELE TEOFAN de la Nera: “INVIEREA nu poate fi inteleasa decat cu un «CUGET DE OM NEBUN». Vacanta de Pasti pentru multi este un concediu din care Dumne­zeu a fost ‘concediat’“ si prin care SE ADANCESC IN MOARTE -
  9. Pingback: Sfantul Iona de la Kiev: CE SA FACEM CA SA DOBANDIM MANTUIREA? In cine sau in ce ne punem increderea? -
  10. Pingback: Parintele Simeon Kraiopoulos despre LEPADAREA DE SINE, DE OMUL CEL VECHI si ASUMAREA STARILOR DE USCACIUNE SUFLETEASCA -
  11. Pingback: IPS HIEROTHEOS pentru “Lumea monahilor”: “CEA MAI GRAVA BOALA A OMULUI DE ASTAZI ESTE IUBIREA DE SINE. Dragostea nu este un simplu sentiment, nici doar cuvinte de dragoste, ci inseamna asumarea crucii pentru celalalt“. Ce raspuns p
  12. Pingback: Din MINUNILE CUVIOSULUI DIMITRIE CEL NOU savarsite asupra unor credinciosi din zilele noastre: “Roaga-te Sfantului Dimitrie si n-o sa ramai fara raspuns!” -
  13. Pingback: STARILE INTERMEDIARE IN VIATA DUHOVNICEASCA: “Cand duhul necurat a iesit din om…” -
  14. Pingback: PREDICI AUDIO la Evanghelia dregatorului bogat (Arhim. Policarp si Nichifor): “Mantuitorul nu a venit sa asigure succesul in lume, nu a venit sa ne asigure pamanteste. SA NU CASTIGAM OBIECTE SI SA PIERDEM OMUL!” -
  15. Pingback: SFANTUL SPIRIDON AL TRIMIDUNDEI sau lectia SIMPLITATII care vadeste si biruieste MINCIUNA VICLEANA si “INTELEPCIUNEA” HULITOARE A LUMII. Predici audio ale Pr. Ciprian Negreanu si Arhim. Nichifor: NEW AGE – NOUL ARIANISM -
  16. Pingback: “Iata, ne suim la Ierusalim…”, urcam catre PATIMILE DOMNULUI. Noi stim ce cerem si ce asteptam de la Dumnezeu? “RASTIGNIREA” de a-L crede si a-L urma pe Hristos. “CRESTINII GANDESC SI AU DUHUL CELOR DIN LUME. Cata vicle
  17. Pingback: Avem noi CREDINTA ca RELATIE VIE cu Hristos? PARINTELE ARSENIE MUSCALU ne invata CUM SA DOBANDIM SMERENIA si EVLAVIA AUTENTICE, cum sa traim POCAINTA si cum sa spunem adevarul FARA SA JUDECAM | Cuvântul Ortodox
  18. Pingback: IUBIND CRUCEA LUI HRISTOS… Conferința de la Ploiești (aprilie 2016) a Părintelui Episcop MACARIE DRAGOI (audio+text) – prima parte: “Atunci când simțim că nu mai avem puterea de a merge mai departe, atunci când simțim că suntem
  19. Pingback: “…nu ştiu altceva, decât pe Iisus Hristos, şi pe Acesta RĂSTIGNIT” | Cuvântul Ortodox
  20. Pingback: Cuvinte la Duminica Invierii: “PRAZNUIM OMORAREA MORTII, SFARAMAREA IADULUI SI INCEPATURA ALTEI VIETI, VESNICE”. Cum “sa ne curatim simtirile” ca sa vedem Invierea lucratoare si intru noi, simtind si bucuria ei? | Cuvântul Ortodox
  21. Pingback: VENIȚI DE LUAȚI LUMINĂ! “Auzi? Înviază Hristos! Adică tu, adică eu, adică toţi aceştia pentru care plângem!” | Cuvântul Ortodox
  22. Pingback: “În zilele noastre atât de viclene, în care criza îi îngenunchează pe mulți, CUM SE POATE BUCURA CINEVA DE ÎNVIERE?” – Parintii Moise Aghioritul si Zaharia Zaharou ne invata CUM SA PRIMIM HARUL INVIERII SI SA GUSTAM PREZENTA LUI
  23. Pingback: PREASFINȚITUL MACARIE: “Putem zăvorî bucuria Învierii în inima noastră doar dacă nu părăsim drumul dureros al răstignirii” | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate