Sa intelegem mai profund cum a fost PATIMIREA si MOARTEA PE CRUCE A DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS. De ce si cum a suferit Fiul lui Dumnezeu si care este semnificatia infricosatoarei Rastigniri a Mantuitorului?

11-04-2014 Sublinieri

IN PREGATIREA SAPTAMANII MARI, A SFINTELOR PATIMI ALE DOMNULUI…

482458_438432349579661_2066094559_n

***

timthumb.php

De ce a murit Iisus asa cum a murit?

Executia lui Iisus din Nazaret prin rastignire e faptul cel mai clar stabilit al vietii Sale. Ce anume poate sa ne spuna despre moartea lui Iisus o abordare reflectata, ba chiar una istoric-critica? De ce Iisus a murit in acest fel, si nu in altul?

Rastignirea era la romani o forma de tortura atat de vi­olenta si de cruda, incat Cicero spunea ca nici un cetatean roman n-ar trebui nici macar sa auda de ea, cu atat mai putin s-o vada. Rastignirea era, cu alte cuvinte, un spectacol atroce si de neprivit — de aceea persoanele decente nu trebuia sa fie expuse la ea. Era rezervata rebelilor poli­tici. Pentru Roma, Iisus a murit ca rebel politic, fapt ates­tat de invinuirea Sa: „Acesta e Iisus, Regele iudeilor”. Totusi diferentele dintre persoana si invatatura lui Iisus si cele ale zelotilor fac cu totul de nesustinut orice viziune despre Iisus ca un astfel de rebel. Cealalta problema e de ce anume a fost condamnat Iisus de catre sanhedrin, unde stim ca a fost sub acuzatia de a fi un fals profet? batjocorire Hristos - micCele doua scene ale luarii sale in batjocura sustin aceste viziuni, pentru ca parodierea invinuirii era adeseori folosita ca luare in batjocura a condamnatului. Prin urmare, ca rebel politic Iisus a fost parodiat ca rege imbracat in haina de purpura si coroana de spini; iar ca fals profet a fost luat in deradere cu jocul de lovituri si palme date pe la spate cu indemnul: „Proroceste, Hristoase, cine te-a lovit!” (Mt 26, 68).

Istoriceste vorbind, pe Iisus l-au dus la moarte o spectaculoasa ciocnire de imprejurari, intrigi si falsuri religioase si politice etc. Aceasta moarte a avut un impact nemijlocit asupra invataturii lui Iisus si a adeptilor Sai. Deoarece invatatura lui Iisus — atat cuvintele, cat si fap­tele Sale — erau atat de inseparabile de persoana Sa, incat pentru ucenicii Sai moartea Lui a fost o catastrofa totala. Iisus nu era un Socrate, a carui invatatura sa poata fi se­parata de persoana lui si transmisa intr-o scoala de gandire. Iisus propovaduia venirea Imparatiei lui Dumnezeu. Ucenicii Lui I-au cerut sa sada aici de-a dreapta si de-a stanga Sa. Or, moartea Lui a fost sfarsitul asteptarilor lor mesianice, nimic altceva decat o discreditare totala a tot ceea ce El spusese si facuse. Prin urmare, Iisus a murit abandonat de ucenicii Sai, fapt care insemna ca moartea lui Iisus trebuia sa fie sfarsitul adeptilor Sai.

Cum anume se integreaza aspectele istorice ale mortii lui Iisus in teologia Bisericii? In lumina Invierii Biserica vede moartea lui Iisus ca pe o jertfire de sine de bunavoie, o fapta mantuitoare a lui Dumnezeu. Mai poate fi insa spus ceva daca ramanem in limitele Iisusului istoric ras­tignit? Cu alte cuvinte, ce anume putem spune despre moartea lui Iisus vazuta prin ea insasi?

De mare ajutor ne sunt aici reflectiile cuprinse intr-o car­tulie scrisa in secolul IV de sfantul Atanasie cel Mare. In ciuda titlului, Despre intruparea Cuvantului lui Dumnezeu, o mare parte a acesteia trateaza de fapt despre moartea lui Hristos. De interes aici e explicatia data de sfantul Atanasie felului in care Hristos a murit asa cum a murit. Sfantul Atanasie vede imprejurarile istorice si detaliile mortii lui Hristos drept o marturie a caracterului ei providential. El face urmatoarele observatii, pe care le vom dezvolta:

1. Moartea a fost publica, prin urmare n-a putut fi negata. Cu alte cuvinte, Iisus nu a murit de unul singur, in pustie, acasa, sau in fata lui Petru, Iacob si Ioan. A murit in fata tuturor — prieteni si dusmani deopotriva. Mai mult, moartea Sa a fost verificata cu o lovitura de lance si de marturia centurionului roman care-si risca viata daca Iisus nu era mort. Romanii intelegeau moartea; lancea lasase o rana adanca (unele explicatii medicale moderne ale sangelui si apei ne spun ca atunci cand centurionul L-a impuns pe Iisus i-a strapuns inima). De aceea Toma a do­rit sa vada acea rana, pentru ca daca Iisus avea urma ei, atunci El murise fara nici o indoiala. Prin urmare, moar­tea lui Iisus n-a fost negata de nimeni din cei prezenti, si tocmai de aceea i s-a cerut lui Pilat sa puna o garda la mormantul Sau — tocmai pentru ca era mort.

toixografia_0312. Sfantul Atanasie spune ca era cea mai rea moarte cu putinta, astfel ca nimeni sa nu-L poata acuza de lasitate. Iisus a murit torturat de romani in public, sub acuzatii false, degradat, parasit si injosit, si in fata propriei Sale mame. Pe scurt, in plina tragedie si groaza omeneasca.

3. Iisus si-a pastrat trupul intreg, nici un os nefiindu-I zdrobit, ca un miel pascal sacrificat (Ies. 12,46; In 19,36). N-a murit ca Pavel, decapitat; nici ca Ştefan, lapidat (FA 7,59); nici aruncat intr-o prapastie (Lc 4,29); nici prin hemoragie din cauza flagelarii, cum scrie un articol care analizeaza moartea Sa ca ar fi trebuit sa moara daca n-ar fi fost rastignit.

4. Sfantul Atanasie subliniaza ca n-a fost o moarte natu­rala — din cauza bolii sau varstei — pentru ca aceasta ar fi fost rezultatul unei coruperi sau degradari, pe care Hristos n-a avut-o, deoarece era fara pacat.

Listei sfantului Atanasie ii mai putem adauga un punct:

5. pomcruceCel mai cunoscut element istoric al mortii lui Iisus e faptul ca El a murit pe Cruce — adica pe un lemn, pe un „pom” cum e numita de sfantul Petru (FA 5, 30; 1 Ptr 2, 24). Cu alte cuvinte, ca sa moara Hristos, Noul Adam, foloseste acelasi instrument ca si primul Adam, un pom. De aceea Sfantul Pavel face o comparatie intre vechiul Adam si noul Adam sau „al doilea” Adam, Hristos (I Co 15, 22, 45), tocmai intr-o discutie a mortii Sale. Prin lemn, Noul Adam da o „noua folosire” a mortii — asa cum ii place sa spuna sfantului Maxim — una facatoare de viata.

In acest sens, sfantul Atanasie spune ca Dumnezeu n-a biruit moartea impunandu-i-se din afara omului. Cu alte cuvinte, pentru aceasta Dumnezeu nu emite pur si simplu un decret din cer, ci o biruie in insusi locul in care a prins radacini stricaciunea: in trupul omului. Intrucat pacatul lui Adam a fost in trup, printr-o ispitire a lui spre placeri si egoism (…), a fost nevoie ca aceste doua lucruri sa fie desfiintate intr-un trup ome­nesc.

Şi asa a si fost atunci cand Hristos a murit nu in placere, ci in mare suferinta, renuntand la orice egoism printr-o moarte nu din neascultare, ci din ascultare fata de Dumnezeu (Flp 2, 8). Mai mult, ca rastignit, Hristos a murit ca un criminal, facandu-se „blestem” pentru noi (Ga 3,13). Primeste toate acestea ca sa ne poata elibera de toate acestea (Evr 4,15; 9, 26-28), identificat in chip evi­dent drept „omul durerilor” care a fost „strapuns pentru pacatele noastre” (Is 53).

Aici e punctul nostru cel mai important: daca ne situ­am in interiorul limitelor imprejurarilor istorice, a faptelor mortii lui Hristos acceptate si verificate de stiinta critica, nu e nevoie sa credem — cum fac unii savanti (nu insa majoritatea) — ca rastignirea a fost doar o intamplare, sau o neintelegere etc. sophia-siglitiki.blogspot.grMai degraba, insesi imprejurarile ei ofera toate semnele providentiale fara de care moartea lui Hristos ar putea fi pusa sub semnul intrebarii sau ras­talmacita, conducand spre o mare ambiguitate a sensului ei.

Tocmai aceste imprejurari ofera baza cadrului teologic stabilit ulterior in lumina Invierii; fara ele, acest cadru pur si simplu nu ar functiona. Modul in care a murit Iisus — in public, ca un criminal, strapuns si pe lemn — a ingaduit scriitorilor Noului Testament si primilor Parinti ai Bisericii sa-L vada mai limpede pe Hristos ca Miel Pascal (injun­ghiat, fara nici un os rupt) si ca Nou Adam (care il mantuieste pe vechiul Adam prin acelasi instrument folosit la caderea sa, pomul).

Daca Hristos ar fi murit de unul sin­gur, unii ar fi putut pune sub semnul intrebarii daca a murit sau nu cu adevarat. Daca ar fi murit lovit cu pietre, n-ar mai fi putut fi privit drept Mielul pascal al lui Dum­nezeu. Daca n-ar fi murit pe lemn, n-ar mai fi putut fi vazut ca Nou Adam. Asa cum o face in mod explicit Invie­rea, imprejurarile istorice ale mortii lui Hristos nu lasa in mod implicit nici o indoiala asupra a Cine a fost Cel ce a murit pentru mantuirea noastra.

(in: Ierom. Calinic, Provocari ale gandirii si vietii ortodoxe astazi, Editura Deisis, 2012)

***

O-EMOS-EROS-1

Insemnatatea jertfei Mantuitorului

[Talcuire din Evanghelia dupa Marcu – (Capitolul 15, versetele 20-39)]

Pedeapsa rastignirii, la care a fost osandit Domnul, a aparut mai intai in Orient si face parte dintre ingrozitoarele nascociri barbare prin care s-au facut vestiti despotii de acolo. Din Orient ea a ajuns la Roma si a fost aplicata de romani peste tot unde apareau acvilele victorioase ale legiu­nilor, pana cand, in cele din urma, a fost desfiintata de Constantin cel Mare. La evrei rastignirea nu exista: pentru anu­mite crime, legea cerea sa fie spanzurati pe lemn faptasii, insa acestia nu erau tintuiti cu piroane, iar la lasarea serii trebuia ca trupurile sa fie coborate spre ingropare.

La Roma erau ras­tigniti numai sclavii, care aproape ca nu erau socotiti drept oameni. Cetatenii romani nu puteau fi supusi acestei pedep­se, si Cicero, vestitul orator al Antichitatii, chiar a cerut ca executia prin rastignire sa aiba loc departe de orase si de dru­murile mari, intrucat cumplita priveliste a raufacatorilor ras­tigniti soca privirea romanilor nobili. In provincii erau pironiti pe cruce numai talharii si cei ce tulburau grav ordinea publica. Rastignitorii erau de obicei soldati, care la romani executau toate supliciile. Criminalul era obligat sa-si duca singur crucea pana la locul rastignirii, fiind supus in acest rastimp batjocurilor si batailor.

De obicei, rastignitii nu erau ingropati. Cadavrul era lasat pe cruce pana cand era mancat de pasari si de fiare sau putrezea singur in bataia soarelui, a vantului si a ploii. Totusi, uneori rudelor li se dadea voie sa-i ingroape pe rastigniti. In caz de nevoie (de exemplu,  cu prilejul unei sarbatori), viata rastignitilor putea fi curmata printr-o lovitura in cap sau in inima; cateodata li se zdrobeau fluierele picioarelor sau era facut sub cruce un foc din vreascuri, si atunci rastignitul murea de foc si de fum.

Forma crucilor era destul de variata. Cea mai simpla si, dupa toate aparentele, cea mai folosita era crucea in forma de T (asa-numita cruce a Sfantului Antonie). krusts-raspiatije-staurosi-crocifissione-39reiz29-900e-1000e-1_greek_orthodox_icons2Uneori, bratul orizontal era prins ceva mai jos, lasandu-se in partea de sus a stalpului loc pentru o tablita pe care era scrisa vina celui rastignit. Tocmai o asemenea forma avea si crucea Mantuitorului, judecand dupa faptul ca pe crucea Lui a fost pironita o tablita pe care Pilat, in locul formularii complete a vinovatiei, a scris atat: „Iisus Nazarineanul, imparatul iudeilor” (In 19, 19), ceea ce a starnit protestul iritat al arhiereilor.

La mijlocul crucii era fixat perpendicular inca un brat scurt, pe care rastignitul putea oarecum sa sada, asa incat corpul sa nu sfasie cu greutatea sa mainile, desprinzandu-se de pe cruce. In acelasi scop, corpul putea fi legat de stalp cu franghii. Crucile nu erau inalte, asa incat picioarele rastignitului nu se aflau fata de pamant la o distanta mai mare de trei picioare[1]. Astfel, nefericita victima putea fi batuta de oricine era in stare sa ajunga la ea; era absolut lipsita de aparare si lasata in voia tuturor manifestarilor de rautate si ura. Ea putea atarna ore si ore in sir, supusa batjocurilor, jignirilor, pana si batailor, din partea gloatei care de obicei se aduna pentru a privi la acest spectacol ingrozitor.

Traind chinuri tot mai insuportabile pe masura ce trecea timpul, nefericitii sufereau atat de cumplit, incat adeseori ii rugau si ii implorau pe spectatori sau pe calai sa se milostiveasca si sa puna capat patimirilor lor; adeseori, cu lacrimi grele de deznadejde, cereau de la vrajmasii lor moartea ca pe o binefacere fara pret. Cu adevarat, moartea prin rastignire cuprindea tot ce poate avea mai chinuitor o pedeapsa, o tortura, o executie: ameteala, spasmele, setea, foamea, insom­nia, inflamatia ranilor, rusinea publica, lungimea suferin­telor, grozavia apropierii mortii, cangrena ranilor sfasiate. Toate aceste patimiri ajungeau la extrem, la cel mai intens grad pe care il poate suporta omul, si rastignitul gasea usurarea doar in pierderea cunostintei. Trebuie sa-ti imaginezi pozitia nefireasca a corpului cu mainile intinse in sus si piro­nite in cuie, a carui miscare oricat de marunta era insotita de dureri noi si insuportabile.

Greutatea corpului atarnand sfasia tot mai mult mainile, ale caror rani deveneau tot mai dureroase; tendoanele intinse la maxim zvacneau fara intrerupere; ranile se infectau treptat; arterele, mai ales cele de la cap, se umflau si provocau suferinta in urma acumularii sangelui; circulatia dificila provoca o durere de inima crancena; la toate acestea se adauga setea arzatoare. Toate aceste suferinte fizice provocau un zbucium launtric care facea din moarte o usurare dorita si negraita. Şi totusi, nenorocitii puteau supravietui in starea aceasta groaznica pana la trei, iar in cazuri exceptionale sase zile si chiar mai mult.

Cu suferinta celor rastigniti se putea compara doar rusinea lor. In latina, cuvantul crucifer („purtator de cruce”) era o expresie a dispretului extrem. Mai ales la iudei, pedeapsa aceasta era considerata cea mai respingatoare si rusinoasa, fiindca Legea lui Moise glasuia: Blestemat tot cel spanzurat pe lemn (Deut. 21, 23).

La evrei exista obiceiul ca cel condamnat la moarte sa nu fie executat imediat dupa pronuntarea sentintei. Crainicul anunta de cateva ori, in auzul a tot poporul, numele lui, vinovatia, martorii crimei si felul pedepsei, chemandu-i pe toti cei in stare sa-l apere pe nefericit sa vina la tribunal si sa faca asta. Şi romanii aveau o lege, data de Tiberiu, in virtu­tea careia pedeapsa cu moartea se aplica la nu mai putin de zece zile dupa emiterea sentintei. Pentru Iisus Hristos, desi a fost judecat atat dupa legile romane, cat si dupa cele evre­iesti, aceasta regula nu a fost aplicata. Amanarea executiei se facea doar pentru criminalii obisnuiti, pe cand tulburatorii ordinii publice, vrajmasii lui Moise si ai Cezarului, cum era numit de clevetitori Mantuitorul, nu aveau dreptul la aceas­ta mila: supliciul lor era cu atat mai legitim cu cat se savarsea mai repede. Asadar, dupa sentinta Iisus a fost dat fara intar­ziere pe mana ostasilor, spre executarea sentintei.

Atunci

L-au dezbracat de purpura, si L-au imbracat cu hainele Lui, si L-au dus afara ca sa-L rastigneasca (20).

De gatul Mantuitorului atarna o tablita pe care era scri­sa vinovatia Lui; pe umeri Ii apasa crucea, pe care trebuia s-o poarte pana la locul executiei, asa cum cerea obiceiul – si trista procesiune a pornit la drum, insotita de gloata privito­rilor adunati. caderea lui Hristos pe Drumul CruciiCrucea nu era deosebit de mare si de masiva, fiindca la romani rastignirea era practicata atat de des, incat nu cheltuiau prea mult timp si efort pentru a face crucile – si totusi, fortele fizice ale Domnului erau deja secatuite, si n-a putut s-o poarte.

Zbuciumul noptii dinainte, chinul sufle­tesc trait de El in Gradina Ghetsimani, cele trei interogato­rii istovitoare, bataile, jignirile, ura turbata care-L inconjura, in fine, cumplita biciuire romana – toate acestea L-au adus intr-o Simon_din_Cirene_duc_nd_cruceastare de epuizare extrema, si Mantuitorul cadea sub greutatea crucii SalePentru a evita intarzierea, soldatii au fost siliti, in pofida obiceiului, sa puna crucea in spatele altcuiva – in spatele unui oarecare Simon, locuitor al orasului libian Cyrene, care se intorcea de la camp si s-a intalnit chiar la iesirea din oras cu straja care-L ducea pe Hristos la moarte. Este posibil ca el sa fi facut parte dintre cei care Il cinsteau pe Mantuitorul si intalnindu-L sa fi dat semne de compatimire, motiv pentru care va fi si atras atentia soldatilor.

In cele din urma, au ajuns la Golgota (cuvant care in evreieste inseamna „teasta”). Asa se numea una dintre culmile mun­toase din partea de nord-vest a Ierusalimului, pe care aveau loc executiile si care de atunci avea sa devina cel mai sfant loc de pe pamant. In timp ce soldatii inaltau crucile pentru Mantu­itorul si cei doi talhari osanditi impreuna cu El, Mantuitoru­lui I s-a propus, dupa obiceiul vechi, sa bea vin amestecat cu smirna. Acea bautura nu atat imbata, cat intuneca mintea si simturile, facand mai usor de indurat chinurile. Intr-o anumi­ta masura, acesta era un gest de omenie, dar Domnul l-a respins. Primind de bunavoie patimirile si moartea, El voia sa le intampine cu mintea limpede, fara a-Şi usura cu nimic groza­via chinului de pe cruce. A fost dezbracat, si apoi…

Dumnezeiescul nostru Mantuitor si Rascumparator, Sta­panul fapturii si Domnul slavei, a fost pironit si inaltat pe cruce.

Atunci a inceput infricosatoarea, chinuitoarea agonie a suferintelor de pe cruce, cu al caror pret a fost cumparata mantuirea noastra – si poate ca adanca durere duhovniceas­ca pe care o traia Mantuitorul a fost pentru El si mai grea decat groaznicele chinuri fizice ale rastignirii. Bineinteles ca noi nu putem sti ce se petrecea in sufletul Dumnezeiescului Patimitor, nu ne putem imagina, in grosolania noastra paca­toasa, nici macar aproximativ tot adancul durerii Lui, dar ii putem arata motivele.

El S-a vazut pe cruce singur, parasit de aproape toti. A fost parasit pana si de ucenicii cei mai apropiati, care, afara de Ioan, se ascunsesera cu lasitate in fata primejdiei de a fi arestati – si nimeni, nimeni nu intelegea inca lucrarea pentru care murea El. In jur era gloata dusmanoasa; singu­rele chipuri ce se vedeau erau ori cele tampe, nepasatoare, ale numerosilor gura-casca, pe care nu era intiparita decat o curiozitate nepasatoare, ori cele pline de bucurie rautacioa­sa. Acesti oameni, care stransesera in ei de atata timp rauta­te110681.p impotriva Celui ce nu voia sa recunoasca autoritatea lor si prin dreptele Sale mustrari le dadea in vileag atat de des in fata multimilor fatarnicia si falsitatea launtrica, puteau acum sa se razbune pentru toate umilintele, facandu-L sa simta puterea lor, de care El nu voise sa tina seama.

Rautatea demult clocita nu s-a imblanzit nici macar in fata dureroasei privelisti a patimirilor de pe cruce, aratandu-se prin observatii muscatoare, zeflemitoare, care dau in vileag cumplita, dezgustatoarea josnicie a sufletului lor, care era in stare sa-si bata joc de un muribund.

Pe altii i-a mantuit, spuneau ei in bataie de joc, dar pe Sine nu poate sa Se mantuiasca! Sa Se coboare de pe cruce, ca sa vedem si sa credem (31-32).

Chiar si trecatorii, care-L urmasera candva in numar mare pentru a-I asculta invatatura, Il vorbeau de rau (29). Şi pentru oamenii acestia murea El! Cat bine le facuse, pe cati ii tamaduise, ii imbarbatase, ii mangaiase, pe cati ii chemase la o viata noua, de cata dragoste fara margini fata de ei daduse dovada – si pentru toate acestea ei L-au rastignit! Chiar si acum sufera si moare ca sa le dobandeasca iertarea si mantuirea, iar ei il batjocoresc! S-au lepadat de Mantuitorul lor… Cat de mult a suferit, fara indoiala, marea iubire a lui Iisus de pe urma aces­tei lipse de intelegere, de pe urma constiintei faptului ca acei oameni, fratii Lui, conationalii Lui, pier savarsind o farade­lege cumplita, nemaivazuta, si ca in uriasa lor nerecunostin­ta nici macar nu-si dau seama de acest lucru. Cat de greu ii era sa vada triumful raului in sufletul acelor fii pierduti ai lui Israel!

Suferinta cea mai grea, a carei adancime ingrozitoare nu o putem deloc cuprinde, a fost pentru El, totusi, sentimen­tul poverii pacatului luat de bunavoie asupra Sa. Daca pen­tru noi, oameni pacatosi, cu suflet grosolan si cu constiinta adormita, pacatul este adeseori o povara chinuitoare, abia suportabila, care adeseori duce la deznadejde, ce trebuie sa fi trait Domnul, cu constiinta Lui fina, cu sufletul Lui de o curatie dumnezeiasca, ce nu cunostea pacatul, fiindca El pacat n-a facut (v. I Pt. 2, 22)! 0481Fiindca a lua asupra Sa paca­tul oamenilor n-a insemnat nicidecum a plati pur si sim­plu, intr-un mod pur exterior, dreptei judecati a lui Dumne­zeu, cu sangele si cu patimirile Sale, pentru pacatele straine, asa cum noi platim uneori datoriile prietenilor. Nu: asta a insemnat incomparabil mai mult – a insemnat sa primeas­ca pacatul in constiinta Sa, sa-l traiasca ca pe propriul Sau pacat, sa simta toata greutatea raspunderii pentru el, sa con­stientizeze cumplita vinovatie pentru el inaintea lui Dumnezeu de parca Insusi l-ar fi facut. Şi ce pacat! Sa nu uitam ca Iisus Hristos a fost, dupa cum spune Mergatorul-inainte Ioan,

Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii (In 1, 29).

Pacatele intregii lumi, ale intregii omeniri, de la incepu­tul ei, ale tuturor nenumaratelor generatii de oameni care s-au perindat pe pamant atatea veacuri; tot raul, in toate for­mele lui infioratoare, dezgustatoare, toate faradelegile, pana la cele mai josnice si scarbavnice facute de om vreodata, toa­ta murdaria vietii nu numai din trecut, ci si din prezent si din viitor – toate acestea le-a luat asupra Sa Iisus Hristos si toate

pacatele noastre le-a purtat in trupul Sau, pe lemn, pen­tru ca noi, murind fata de pacate, sa vietuim dreptatii (I Pt. 2,24).

Odata cu pacatul, Mantuitorul a fost nevoit sa ia asupra Sa si urmarile lui inevitabile, care sunt cele mai groaznice pentru suflet: instrainarea de Dumnezeu, parasirea de catre Dumnezeu si blestemul, ce atarna asupra noastra ca pedeapsa pentru pacat:

Hristos ne-a rascumparat din blestemul Legii, facandu-Se pentru noi blestem, pentru ca scris este: „Blestemat este tot cel spanzurat pe lemn” (Gal. 3,13).

Daca tinem cont de toata grozavia acestui blestem si a parasirii de catre Dumnezeu, de toata greutatea incredibila a pacatului ridicat de Mantuitorul pentru rascumpararea noastra, vom putea intelege, intr-o oarecare masura, striga­tul Lui dinaintea mortii, plin de mahnire si chin de nepoves­tit:

„Eloi, Eloi, lama sabahtani?”,

care se talmaceste:

„Dum­nezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai parasit?‘(34).

Suferintele Domnului au fost atat de mari, incat toata natura s-a tulburat. Soarele nu a putut rabda aceasta prive­liste si s-a ascuns; intunericul a acoperit pamantul. Acesta s-a cutremurat de spaima, si in cutremurul care a urmat mul­te din pietrele mari care acopereau mormintele s-au prava­lit din locurile lor. Catapeteasma Templului, care despartea Sfanta de Sfanta sfintelor, s-a despicat.

Unii vor pune, poate, intrebarea:

„Dar pentru ce aces­te patimiri? De ce simbol al crestinismului a devenit toc­mai crucea – acest instrument al torturii? La ce bun aceasta intristare de care este patrunsa toata religia crestina?”

Pentru multi, sensul crucii si patimirilor este absolut de neinteles. Apostolul Pavel scria inca de pe atunci:

Cuvantul Crucii pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mantuim, este puterea lui Dumnezeu… Fiindca si iudeii cer semne, iar elinii cauta intelepciune, insa noi propovaduim pe Hristos cel rastignit: pentru iudei sminteala, pentru neamuri nebunie (I Cor. 1, 18, 22-23).

biserica-palama_58Nu este nimic de mirare in asta: pentru intelepciunea omeneasca neluminata de Duhul Sfant este firesc ca lucrurile sa stea asa. Pentru ea, taina Cru­cii ramane intotdeauna taina, fiindca

intelepciunea lumii acesteia este nebunie inaintea lui Dumnezeu, iar fapta lui Dumnezeu, socotita de catre oameni nebunie, este mai inte­leapta decat intelepciunea lor (I Cor. 1, 20, 25).

Au pierit in negura veacurilor pana si numele vechilor intelepti, pe cand Crucea a devenit un simbol plin de lumina, in jurul careia graviteaza destinul omului. Crucea este sufletul crestinismu­lui; fara cruce nu exista nici crestinismul insusi. De ce?

Sfanta Biserica raspunde la aceasta intrebare prin invata­tura despre rascumparare, care alcatuieste un punct cardinal al religiei crestine. In virtutea insemnatatii acestei invataturi, trebuie neaparat sa ne oprim asupra ei mai amanuntit.

Omul a iesit din mainile Facatorului o faptura minunata, inzestrata cu toate calitatile mintii, inimii si vointei – dar, ca [o] conditie a libertatii, in firea lui exista posibilitatea pacatului, in lupta cu care omul trebuia sa-si dezvolte din proprie initiativa puterile morale, calauzit de iubirea de Dumnezeu si de ascultarea de voia Lui. In acest scop a fost data prima porun­ca, ce interzicea gustarea din roadele pomului cunoasterii binelui si raului – insa cand duhul rau a inceput sa-l ispiteas­ca pe om, i-a infatisat „stralucitele” perspective ale acestei cunoasteri, si… omul a sucombat tentatiei. In loc sa respinga ispita in numele iubirii de Dumnezeu, in numele ascultarii, el a vrut sa se faca singur de o seama cu Dumnezeu! Trufia si orgoliul au triumfat asupra dragostei.

Incalcand porunca lui Dumnezeu, omul a opus de buna­voie lui Dumnezeu, fara constrangere exterioara, propriul eu, propriul egoism. A facut din sine insusi, nu din Dum­nezeu, centrul vietii sale, si-a facut lege din voia proprie, si-a facut dumnezeu din sine insusi, si astfel a devenit fata de Dumnezeu un adevarat vrajmas. Omul s-a separat de Dum­nezeu, a inceput sa slujeasca eului propriu si a devenit rob al lumii, de la care a inceput sa caute fericirea. Urmarea acestei instrainari de Dumnezeu a fost deplina pervertire a vie­tii – nu numai a vietii omului, care e vinovat pentru aceasta, ci a vietii intregii naturi. Din pricina precumpanirii egois­mului omenesc a fost pierduta nu numai unirea omului cu Dumnezeu, ci si unirea dintre oameni.

CainAbelDecani2In aceasta dezbinare a pierit dragostea, a aparut vrajba si, ca cea mai puterni­ca si mai rea manifestare a acesteia, omorul. In omorul lui Abel, sangele omenesc a udat pentru prima data pamantul. In continuare, viata a devenit tot mai rea si mai lipsita de bucurie. Norii raului, ce atarnau asupra ei, au devenit tot mai desi. Desfraul si salbaticirea morala au ajuns la o ase­menea treapta, incat a fost nevoie de potop pentru a nimici raul si a curata pamantul spurcat – dar, cu toate ca in potop a pierit aproape intreg neamul omenesc, fiind pastrati doar cativa, cei mai buni, samanta raului a ramas totusi in ei si a odraslit din nou mladitele sale otravite, care au crescut tot mai dese si tot mai mari pe masura inmultirii omenirii.

Viata a devenit insuportabila. Singura iesire din acest iad consta in intoarcerea omului la Dumnezeu, in refacerea legatu­rii cu El – dar pe aceasta cale trebuia neaparat sa fie indepar­tata piedica cea mai mare, si anume pacatul. Tocmai pacatul este cauza principala a rupturii dintre om si Dumnezeu, toc­mai prin el e statornicita si mentinuta marea prapastie dintre oameni si Dumnezeu.

Mai intai de toate, pacatul este in sine pricina acestei rup­turi: pacatul este departare de Dumnezeu cu gandul, cu simtamantul, cu dorinta, cu fapta. Pe langa asta, pacatul duce la ruptura cu Dumnezeu si prin starea sufleteasca generala de necuratie a constiintei, care este in noi urmare a pacatului este creata de pacat. Departarea sufletului de Dumne­zeu se rasfrange neintarziat in sufletul omului, in constiinta lui, printr-un simtamant de zbucium, de teama, de vinovatie. Omul se afla intr-o stare de sclav ce simte inaltat deasu­pra sa biciul stapanului. Simtamintele iubirii si apropierii de Dumnezeu sunt alungate de groaza inaintea lui Dumnezeu, iar aceasta groaza omoara nazuintele religioase ale sufletu­lui, il face pe om sa fuga de Dumnezeu, sa nu se gandeasca la Dumnezeu, alunga insusi gandul la Dumnezeu, la vesnicie, la religie, pana la completa lui disparitie, altfel spus pana la necredinta, pana la negarea existentei lui Dumnezeu.

tristeteTrep­tat, Dumnezeu e izgonit din suflet de spaima in fata Lui, de groaza cumplitei Lui judecati si rasplatiri; in constiin­ta pacatoasa si chinuita a omului, din Dumnezeul Dragos­tei si Parintele oamenilor El devine o fiinta infricosatoare, si din chipul Lui luminos in sufletul infasurat in pacla de nepatruns a intunericului duhovnicesc si pacatului ramane doar o naluca tulbure, amorfa, care inspaimanta deja prin caracterul sau misterios, ca ceva necunoscut si cu neputinta de cunoscut. Fantoma Dumnezeului groaznic, nascuta din intunericul duhovnicesc, sta ca un perete al despartirii intre oameni si Dumnezeu, slabind in ei nazuinta spre Dumnezeu si dand nastere deznadejdii.

Aceasta piedica dintre Dumnezeu si oameni poate fi inla­turata doar prin rascumpararea reala a pacatului.

[…]

Oricat de adanc ar fi cazut omul in urma pacatului, el a simtit dintotdeauna puterea implacabila a acestei legi a dreptatii, a constientizat dintotdeauna necesitatea de a da satisfactie pentru pacat. Toate religiile, chiar si cele mai grosolane si primitive, au nazuit sa gaseasca mijlocul de a face asta, si insasi esenta oricarei religii, exprimata de etimologia cuvantului religio, consta tocmai in refacerea reala sau aparenta a legaturii dintre Dumnezeu si om. Prin sacrificii, ritu­aluri si ceremonii religioase omul nazuieste sa capete milos­tivirea lui Dumnezeu, ca in loc de Judecator maniat sa afle in El un Tata iubitor. Aceasta nazuinta fundamentala a luat in diferitele religii forme uneori salbatice, monstruoase.

De pilda, religia Babilonului, in numele acestei impacari, con­sacra desfraul ca forma cultica. In multe locuri se practicau jertfele omenesti. Zeului Moloh ii erau jertfiti prunci prin aruncarea in bratele din metal incins ale idolilor. Bineinte­les, toate aceste lucruri nu isi atingeau tinta. Omul nu afla tihna. In aceasta grozavie a sacrificiilor omenesti, in aceste orgii ale desfraului putea fi gasita o betie vremelnica, putea fi inabusit vremelnic in suflet geamatul deznadejdii, dar nimic din toate acestea nu-i dadea omului curatirea constiintei si pacea launtrica.

Indelung si in zadar a cautat omenirea linistea sufleteas­ca, rascumpararea pentru pacat. Aceasta nu a putut fi atinsa prin jertfe si nici un mijloc n-a fost de ajuns pentru a birui groaza de Dumnezeu, simtamantul despartirii si instraina­rii de El. Şi este pe deplin firesc sa fie asa: de vreme ce forta impotrivirii fata de Dumnezeu, de care omul a dat dovada cazand in pacat, poate fi nimicita, potrivit legii compensati­ei, numai printr-o forta de egala marime a ascultarii, a abne­gatiei, a daruirii fata de Dumnezeu, omul trebuie sa aduca satisfactie dreptatii dumnezeiesti cu aceeasi inima curata, in aceeasi stare neprihanita a duhului ca cea pe care a lepa­dat-o savarsind primul sau pacat; pentru ca jertfa lui, prin insemnatatea sa morala, sa acopere puterea si insemnatatea faradelegii lui, el trebuie sa fie chip desavarsit al lui Dumne­zeu.

Cerintele unei asemenea jertfe erau insa mai presus de puterile omului; acesta a fost in stare sa cada, dar nu era in stare sa se ridice singur; a putut sa aduca in sine insusi raul, dar n-a avut putere sa-l nimiceasca. Prin urmare, dupa cade­re ascultarea lui fata de Dumnezeu a fost intotdeauna nedes­partita de impotrivirea fata de Dumnezeu, dragostea lui de Dumnezeu a fost nedespartita de egoism; raul s-a strecurat in toate miscarile bune si curate ale sufletului sau, intinand pana si clipele cele mai curate, cele mai sfinte, ale vietii. Iata de ce omul nu putea aduce o jertfa indestulatoare prin cura­tia sa fara pata si prin vrednicia sa morala pentru a-si acoperi pacatul […]

Aceasta a putut s-o faca numai Domnul. Numai Fiul lui Dumnezeu a putut sa spuna: „Voia Mea e voia Tatalui Ceresc” si sa aduca jertfa preacurata, fara nici un amestec de egoism; numai Fiul lui Dumnezeu, prin intruparea Sa personala in om, ca Nou Adam, si prin daruirea de Sine ca jert­fa lui Dumnezeu pentru pacatul omenesc, ca adevarat Arhi­ereu, putea sa dea deplina satisfactie dreptatii dumnezeiesti pentru faradelegea omului si sa nimiceasca, astfel, vrajba din­tre el si Dumnezeu, sa pogoare din Cer puterile harice spre renasterea chipului stricat al lui Dumnezeu din om. Sfintenia si nepacatosenia lui Iisus Hristos, firea Lui cea dumne­zeiasca, au impartasit jertfei de pe Cruce o insemnatate atat de mare si atotcuprinzatoare, incat aceasta singura jertfa ras­cumparatoare a fost nu numai pe deplin indestulatoare ca sa acopere si sa stearga toate nelegiuirile neamului omenesc, ci le-a si covarsit nesfarsit de mult in cumpana dreptei judecati Dumnezeiesti.

rastignireaDaca prin greseala unuia cei multi au murit, zice Sfantul Apostol Pavel, cu mult mai mult harul lui Dumnezeu si darul Lui au prisosit asupra celor multi, prin harul unui singur om, Iisus Hristos; si ce aduce darul nu seamana cu ce a adus acel unul care a pacatuit; caci judecata dintr-unul duce la osandire, iar harul din multe greseli duce la indreptare (Rom. 5,15-16).

Iata de ce, potrivit preainteleptului plan al lui Dumnezeu, a fost nevoie de patimirile si de moartea Domnului. Prin aces­te patimiri omenirea a dobandit, in sfarsit, pacea sufleteasca, impacarea cu Dumnezeu, apropierea cu indraznire de Cel ce locuieste in lumina neapropiata, negrait de marea bucurie a apropierii de Dumnezeu ca a unui fiu de tatal sau.

Dumnezeu Isi arata dragostea Lui fata de noi prin aceea ca, pentru noi, Hristos a murit cand noi eram inca pacatosi. Cu atat mai vartos, deci, acum, fiind indreptati prin sangele Lui, ne vom izbavi prin El de manie, caci daca pe cand eram vrajmasi ne-am impacat cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Sau, cu atat mai mult, impacati fiind, ne vom mantui prin viata Lui (Rom. 5, 8-10).

Dumnezeu in Hristos a impacat lumea cu Sine prin Hris­tos si ne-a dat noua slujirea impacarii (II Cor. 5, 19).

Pe voi, care oarecand erati instrainati si vrajmasi cu mintea voastra catre lucrurile rele, de acum v-a impacat prin moartea Fiului Sau in trupul carnii Lui, ca sa va puna inaintea Sa sfinti, fara de prihana si nevinovati (Col. 1, 21-22).

Toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu, indreptandu-se in dar cu harul Lui, prin rascumpararea cea in Hristos Iisus, pe Care Dumnezeu L -a randuit jertfa de ispasire, prin cre­dinta in sangele Lui, ca sa-Şi arate dreptatea Sa, pentru iertarea pacatelor celor mai inainte facute (Rom, 3, 23-25).

Acum, in Hristos Iisus, voi care altadata erati departe, v-ati apropiat prin sangele lui Hristos, fiindca El este pacea noastra, El care a facut din cele doua – una, surpand peretele din mijloc al despartiturii (Efes. 2,13-14).

Iisus Hristos S-a adus pe Sine jertfa

ca sa ridice pacate­le multora (Evr. 9, 28)

si sa inlature vinovatia noastra,

ster­gand zapisul ce era asupra noastra, care era impotriva noas­tra, si l-a luat din mijloc, pironindu-l pe cruce (Col. 2, 14).

El a purtat pacatele noastre, in trupul Sau, pe lemn, pentru ca noi, murind fata de pacate, sa vietuim dreptatii (I Pt. 2, 24).

Prin aceasta jertfa au fost acoperite toate pacatele noastre nu numai trecute, ci si prezente si viitoare.

Noua lucrul acesta ni se pare oarecum de neinteles. Ca Iisus Hristos S-a adus jertfa pentru pacatele trecute ale ome­nirii si a patimit pentru faradelegile care au fost facute pana in momentul mortii Lui ne e usor sa ne inchipuim, insa ce legatura are jertfa Lui cu pacatele noastre, si, mai mult decat atat, cu cele viitoare? Fiindca Mantuitorul a fost rastignit cu atatea veacuri in urma, cand nu era nici pomenire de noi si, prin urmare, nu existau nici pacatele noastre: si atunci, cum a putut El sa sufere pentru pacatele care inca nu existau, pen­tru faradelegi nesavarsite inca? Aceasta idee pare a micsora insemnatatea pe care o are pentru noi personal jertfa de pe Cruce, si din cauza ei ramanem cateodata reci si nepasatori atunci cand ne amintim de patimirile lui Iisus Hristos.

Un glas viclean sopteste:

„Lumea veche, cu faradelegile ei, L-a adus pe Mantuitorul la Cruce: asupra ei sa stea si raspunde­rea, noi n-avem nici o treaba; nu suntem vinovati de aceste suferinte, fiindca atunci nu eram pe lume.”

Ne inselam atunci cand spunem asa ceva. Dumnezeu este Duh vesnic si neschimbat. Asta inseam­na ca pentru El nu exista timp sau, mai bine zis, nu exista nici trecut, nici viitor, ci numai prezent. Tot ce doar ne inchipuim ca ne asteapta in viitor, toate lucrurile ce se vor intampla, dar pe care noi nu le stim, exista deja in mintea lui Dumnezeu, in atotstiinta dumnezeiasca. Altminteri nici nu poate fi.

Ce este timpul? Succesiunea evenimentelor sau schimba­rilor din noi si din lumea ce ne inconjoara. Totul se schim­ba, totul curge. Noaptea e inlocuita de zi, batranetea urmea­za tineretii. Tocmai asta ne da posibilitatea de a vorbi despret ceea ce a fost si ceea ce este, de a face distinctie intre trecut si prezent, intre „atunci” si „acum”. Daca n-ar fi schimbarile acestea, n-ar exista nici timp. Sa presupunem ca miscarea din lume ar inceta, ca totul ar incremeni intr-o absoluta nemis­care: vom putea spune, impreuna cu ingerul Apocalipsei, ca timp nu mai este (v. Apoc. 10, 6).

Dupa cum se exprima filo­sofii, categoria timpului este perceperea de catre noi a diferitelor schimbari, in succesiunea lor – insa aceasta definitie este corecta doar in ceea ce ne priveste pe noi, in ce priveste ratiunea noastra marginita, simturile noastre marginite. Pen­tru Dumnezeu nu exista categoria timpului, si evenimentele vietii lumii apar in mintea Lui nu in succesiune, unul dupa altul, ci toate deodata. Daca am admite in acest caz existenta unei succesiuni, asta ar insemna ca ratiunea lui Dumnezeu se schimba – insa Dumnezeu e neschimbator.

Ce reiese de aici?

Reiese ca pacatele noastre sunt savarsite in limitele tim­pului vietii noastre numai pentru perceptia simturilor noas­tre marginite. Pentru Dumnezeu, in prestiinta Lui dumne­zeiasca, ele au existat dintotdeauna, cu douazeci de veacuri in urma, atunci cand a patimit Mantuitorul, la fel de real ca si acum. Prin urmare, Domnul a patimit si pentru pacatele noastre de acum si le-a primit in sufletul Sau iubitor. Odata cu pacatele intregului neam omenesc au atarnat asupra Lui si faradelegile noastre, sporind chinul Lui de pe cruce. De aceea, nu putem spune ca nu suntem vinovati pentru sufe­rintele Lui, fiindca si noi avem partea noastra de raspundere pentru ele.

Lucrul acesta trebuie spus nu numai despre pacatele noastre trecute si prezente, ci si despre cele viitoare. Orice pacat am fi savarsit si oricand, Dumnezeu l-a prevazut si l-a pus asupra Fiului Sau iubit. Asadar, de bunavoie, chiar daca poate nu si in mod constient, sporim povara pacatului, pe care Mantuitorul a ridicat-o, si totodata sporim suferintele Lui. Daca am tine bine minte asta, poate ca n-am pacatui cu atata usurinta, si inainte de a ne hotari sa facem pacatul am sta sa reflectam, macar dintr-un simtamant de compasiune. Pilat judecand pe Hristos - biserica Sf Grigorie Palama, Bucuresti, Mihai ComanNoi rareori ne gandim insa la acest lucru, si insusi gandul ca suntem rastignitori ai Domnului, cu voie sau fara voie, ni se pare straniu.

„Nevinovat sunt de sangele Dreptului Acestu­ia”,

a spus candva Pilat, spalandu-se pe maini. Iar noi urmam exemplul lui.

Atunci cand cugetam la imprejurarile mortii pe cruce a Domnului, atentia noastra se concentreaza involuntar aproape doar asupra principalilor vinovati activi. Ne revolta trada­rea lui Iuda; suntem indignati de fatarnicia si perfidia arhiere­ilor iudei; ni se par respingatoare cruzimea si nerecunostinta gloatei iudeilor, si aceste sentimente si imagini ascund de noi gandul ca si noi suntem partasi la aceasta faradelege.

Ατενίζοντας τον Ιησού εν σιωπήSa cercetam insa lucrurile mai impartial si mai atent. De ce-L vedem pe Domnul patimind pe cruce? Unde este pri­cina? Raspunsul este limpede: pricina acestor patimiri si a mortii pe cruce sunt pacatele omenirii, inclusiv ale noastre. Mantuitorul a patimit pentru noi si pentru toti oame­nii. Noi L-am ridicat pe cruce. Iudeii n-au fost decat uneal­ta planului dinainte de veci al iui Dumnezeu. Bineinteles, si asupra lor se afla o grea vinovatie; rautatea lor, ura lor, autoamagirea lor nationala, orbirea lor – toate acestea ii lipsesc de orice indreptatire inainte judecatii Dreptatii lui Dumnezeu, cu atat mai mult cu cat singuri au vrut sa ia asupra lor sangele Mantuitorului; totusi, oricum ar fi, aceasta nu ne scapa de raspunderea morala pentru patimirile lui Iisus Hristos.

Sfantul Apostol Pavel vorbeste foarte limpede despre asta. Dupa spusele lui, cine a fost luminat si a gustat din darul ceresc si s-a facut partas al Duhului Celui Sfant, iar dupa aceea a cazut, Il rastigneste iarasi, in sine insusi, pe Fiul lui Dumnezeu si-L batjocoreste (v. Evr. 6, 4, 6). Atunci cand, dupa ce am primit cunoasterea adevarului, pacatuim de bunavoie, prin aceasta Il calcam in picioare pe Fiul lui Dumnezeu, si nesocotim Sangele legamantului, cu care am fost sfintiti, si jignim Duhul harului (v. Evr. 10, 29).

Crestinul nu trebuie sa uite niciodata, niciodata, aceste cuvinte pline de insemnatate ale Apostolului, pline de inte­les adanc si trist. Toate pacatele noastre se asaza, ca o povara chinuitoare, pe sufletul de o curatie dumnezeiasca al Mantu­itorului, Care trebuie sa patimeasca pentru ele ca sa ne poata fi iertate. Pacatele noastre sunt spinii ascutiti care se infig in fruntea ranita a Domnului, la fel cum se infigeau candva spi­nii cununii sub loviturile soldatilor romani.

Faradelegile noastre sunt cuiele pe care noi le batem iarasi in ranile Lui cascate, a caror durere este nespus de arzatoare. Asa trebuie, oare, sa-I platim Domnului pentru dragostea Lui atat de mare si de jertfelnica?

Alte legaturi:

***

***

 


Categorii

1. Slider, Ce este pacatul?, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Ieromonah Calinic Berger, Saptamana Mare, Sfantul Vasile al Kinesmei, Talcuiri ale textelor scripturistice, Vinerea Mare

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

26 Commentarii la “Sa intelegem mai profund cum a fost PATIMIREA si MOARTEA PE CRUCE A DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS. De ce si cum a suferit Fiul lui Dumnezeu si care este semnificatia infricosatoarei Rastigniri a Mantuitorului?

  1. Articolul este amplu si necesita timp rezervat cu atentie si concentratie pentru a nu sari detalii importante.Dar,de retinut in mod deosebit este ca pricina acestor Patimiri si a Mortii pe Cruce sunt pentru pacatele noastre.Noi L-am rastignit!Daca nu din dragoste si recunostinta,macar din compasiune trebuie sa fim langa Cruce in toata aceasta perioada.

  2. Pingback: INVIEREA LUI LAZAR – inceputul Saptamanii Patimilor, inceputul drumului catre BIRUINTA ASUPRA MORTII -
  3. Pingback: INTRAREA IN IERUSALIM. Predica Sf. Vasile al Kinesmei despre ENTUZIASMUL NESTATORNIC si CALEA IMPARATEASCA. “Orice s-ar intampla cu voi, sa nu scapati din maini haina lui Hristos, sa mergeti neabatut pe linia urmarii Lui!” -
  4. Cuvinte tulburatoare si valoroase care ne ajuta MULT sa intelegem, atat cat putem, taina mantuirii noastre. Numai ca trebuie citit si recitit, dupa cum scrie si Adriana mai sus, cu multa atentie!
    Multumim fratilor admini!

  5. Pingback: PREDICI trezitoare si hranitoare pe calea SAPTAMANII MARI: Avva Efrem Filotheitul si Arhim. Melchisedec Velnic (audio) despre COPLESITOAREA FRUMUSETE A SMERENIEI LUI HRISTOS si REFUZUL INVERSUNAT AL OMULUI: “Mandria respinge si rastigneste in cele d
  6. Pingback: TRADAREA LUI IUDA PRIN SARUT FATARNIC si formele posibile de NECREDINCIOSIE din partea noastra: “Dar si noi insine oare nu Il tradam adesea pe Hristos?“. FIDELITATEA MARTURISITOARE – CONDITIA MANTUIRII -
  7. Pingback: Vinerea Patimilor. ASTAZI HRISTOS PATIMESTE SI MOARE PENTRU NOI -
  8. Pingback: SFANTA SI MAREA VINERI a sfintelor si infricosatelor patimiri ale Domnului. RASTIGNIREA SI INGROPAREA LUI HRISTOS. Predica IPS Teofan la Denia celor 12 Evanghelii: “Sa nu participam la rastignirea lui Hristos prin faptele noastre” - Recomandar
  9. Pingback: LUPTA LUI IISUS DIN GRADINA GHEȚIMANI: “Intristat este sufletul Meu pana la moarte“. CHINUL SUFLETESC AL DOMNULUI INAINTE DE PATIMA SA si marea lectie pentru noi: RUGACIUNEA e indispensabila cand avem de luat hotarari! -
  10. Pingback: PILAT DIN PONT sau cand slabiciunea si oportunismul devin criminale si INDELUNGA RABDARE A LUI HRISTOS, biciuit salbatic si batjocorit de ostasi -
  11. Pingback: Cuvinte la Duminica Invierii: “PRAZNUIM OMORAREA MORTII, SFARAMAREA IADULUI SI INCEPATURA ALTEI VIETI, VESNICE”. Cum “sa ne curatim simtirile” ca sa vedem Invierea lucratoare si intru noi, simtind si bucuria ei? -
  12. Pingback: ADORMIREA MAICII DOMNULUI. Predici ale Parintilor Chiril Pavlov si Iachint Unciuleac: “Bucura-te, cea ce esti plina de har, care intru Adormirea ta nu ne lasi pe noi!”. CUM SA CINSTIM CUM SE CUVINE ACEST MARE PRAZNIC? -
  13. Pingback: OMUL IN FATA CRUCII. Predici (text, audio, video) miscatoare si trezitoare la Inaltarea Sfintei Cruci: “Marea tragedie a omenirii este neintelegerea Crucii” -
  14. Pingback: “IUBIREA NEBUNA” A LUI DUMNEZEU si TAINA SLUJIRII: “A te darui, fara sa te impui…”. Parintele Staniloae despre SENSUL CRUCII ca IMPREUNA-PATIMIRE ODIHNITOARE: “Numai Crucea darama zidul; Biserica sta pe iubirea rastigni
  15. Pingback: CUGETARI si SFATURI DUHOVNICESTI ale PARINTELUI IACHINT: “Doamne, al Tau sunt, sa nu ma parasesti!” -
  16. Pingback: CUVIOSUL NIKON VOROBIOV: “Dumnezeu Iubire ESTE, nu doar ARE iubire. Cea mai mică întoarcere spre Domnul, cea mai mică hotărâre de a merge către El stârnesc deja bucurie în cer, ajutor şi iertarea fărădelegilor” | Cuvântul Ortodox
  17. Pingback: IUBIND CRUCEA LUI HRISTOS… Conferinta de la Ploiesti (aprilie 2016) a Parintelui Episcop MACARIE DRAGOI (audio+text) – prima parte: “Atunci cand cand simtim ca nu mai avem puterea de a merge mai departe, atunci cand simtim ca suntem slab
  18. Pingback: INTRAREA IN IERUSALIM. Predica Sf. Vasile al Kinesmei despre ENTUZIASMUL NESTATORNIC si CALEA IMPARATEASCA. “Orice s-ar intampla cu voi, sa nu scapati din maini haina lui Hristos, sa mergeti neabatut pe linia urmarii Lui!” | Cuvântul Ortodox
  19. Pingback: IATA MIRELE! Oare noi, astazi, cunoastem vremea cercetarii noastre de catre Hristos, “spre pacea” noastra? SINGURATATEA CELUI MAI NEINTELES DINTRE (NE)PAMANTENI si MUSTRAREA DRAGOSTEI RANITE | Cuvântul Ortodox
  20. Pingback: IATA MIRELE! Oare noi, astazi, cunoastem vremea cercetarii noastre de catre Hristos, “spre pacea” noastra? SINGURATATEA CELUI MAI NEINTELES DINTRE (NE)PAMANTENI si MUSTRAREA DRAGOSTEI RANITE. “Hristos trece pe lângă noi, întristat, î
  21. Pingback: IUBIREA TRĂDATĂ ȘI ZDROBITĂ A LUI DUMNEZEU. Cuvântul care TACE în fața batjocoritorilor ucigași și vicleni: “Sărbătorim DUREREA INFINITĂ a Celui infinit” | Cuvântul Ortodox
  22. Pingback: “DRAGOSTEA MEA S-A RASTIGNIT…” | Cuvântul Ortodox
  23. Pingback: “…nu ştiu altceva, decât pe Iisus Hristos, şi pe Acesta RĂSTIGNIT” | Cuvântul Ortodox
  24. Pingback: “Ce neam de hiene nemernice suntem, popor omorâtor de Dumnezeu care a răstignit pe Domnul slavei?” LUPTA NEBUNĂ SI TRAGICĂ A OMULUI PENTRU A-ȘI OMORÎ IZVORUL VIEȚII. Pastorala PS Sebastian la Înviere: “DUMNEZEU DERANJEAZĂ pentru
  25. Pingback: PUTEREA SFINTEI CRUCI. “Dumnezeu ne-a arătat pe faţă cât de mult ne iubeşte, nu prin simple vorbe frumoase, ci îmbrăţişându-ne cu mâinile Sale însângerate” | Cuvântul Ortodox
  26. Pingback: SĂPTĂMÂNA MARE – hotarul judecăţii noastre. SCANDALUL CRUCII ÎN VIAŢA NOASTRĂ şi ALTOIREA NOASTRĂ LA TAINA PĂTIMIRII DOMNULUI: “Atâta vreme cât omul rămâne izolat în dreptăţile lui, nu are nicio legătură cu Hristos cel Răs
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate