MARIN RĂDUCĂ, marele și smeritul mărturisitor isihast cu două decenii de temniță grea (†11 octombrie 2021) – MĂRTURII EXCEPȚIONALE în interviurile pentru PS Macarie (VIDEO) și pentru “Familia ortodoxă”: “Întăreşte-mă, să nu cad în mâna vrăjmaşului, că eu nu vreau să mă lepăd de Tine. EU NU VREAU SĂ TREC DE PARTEA LUI ANTIHRIST! AJUTĂ-MĂ, DOAMNE!”
Active News:
Sfântulețul din Iași, Marin Răducă, s-a mutat la Domnul de ziua lui, la 99 de ani. Cadoul cel mai de preț: CERURILE
La vârsta de 99 de ani (pe care i-a împlinit ieri, 10 octombrie), Marin Răducă, pătimitor timp de 19 ani în închisorile comuniste, s-a mutat la Domnul!
La 16 ani a aderat la Frățiile de Cruce, fapt care avea să-i marcheze întreaga viață. Prima dată a fost arestat în anul 1942, fiind condamnat, alături de frații săi de cruce de la Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov. În închisoarea Aiud îi cunoaște pe Prințul Ghica, Traian Trifan, Traian Marian, care au ajuns la convingerea că soluția mistică a credinței trebuie să fie reazemul deținuților politici în tăvălugul care se va revărsa asupra tineretului naționalist, creștin și anticomunist. Inițial, Marin Răducă se alătură grupului unui alt deținut politic, Victor Biriș, care adoptă o atitudine intransigentă, solicitând conducerii penitenciarului izolarea, pentru a nu avea de-a face cu comuniștii. Biriș și adepții săi considerau că grupul misticilor căuta un subterfugiu pentru a scăpa de represaliile anchetatorilor. După trei ani de izolare în Zarca Aiudului, Marin Răducă realizează că linia adoptată de Traian Trifan și Traian Marian este superioară celei pe care o alesese la început și, alături de Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu, Părintele Marcu, se alătură misticilor. „E cea mai mare fericire să fii singur! Dar să îl ai pe Hristos, pentru că omul nu poate rămâne singur”.
În 1954 este eliberat din închisoare. Merge la părinții săi, în comuna Poienari (județul Prahova), unde își întemeiază o familie. În 1957 este arestat din nou, pe când soția sa era însărcinată. A fost eliberat din Aiud în anul 1964, împreună cu Părintele Dimitrie Bejan. Refuză reeducarea de la Aiud, instrumentată de colonelul Gheorghe Crăciun. „Cu Satana nu se colaborează și nu se duc tratative”, avea să spună Marin Răducă. A suportat pedepse cumplite, fiind izolat în Zarca Aiudului perioade îndelungate de timp. A fost supus unui regim de exterminare, prin frig extrem, înfometare, lipsă de odihnă. Dar Dumnezeu l-a salvat din toate aceste încercări. Pentru rugăciunile lui și ale fraților săi de luptă și suferință, Dumnezeu l-a salvat de tifos, fără a beneficia de tratament medical. Nu se grozăvea niciodată, punea toate pe seama lui Dumnezeu. În închisoare, a dobândit Rugăciunea inimii.
La ieșirea din închisoare, fetița sa avea șapte ani și jumătate. Soția l-a așteptat, nu s-a recăsătorit, deși Securitatea transmisese familiei fostului deținut politic că acesta a murit în închisoare. Pentru a fi mai convingători, soția primise geamantanul cu haine al lui Marin Răducă.
[…]
Viața lui Marin Răducă a stat sub semnul credinței. Suferința suportată în închisorile comuniste l-a îmbunătățit. Smeritul trăitor ortodox trăia retras. Era un om extrem de discret. Cu toate acestea, toți cei care-l cercetau primeau cuvânt de folos. Astăzi, prin plecarea sa la Domnul, se întregește garda veche a mărturisitorilor care au pătimit pentru credința în Mântuitorul Hristos și pentru dragostea lor totală pentru neamul românesc. Această dragoste de neam românesc a mărturisitorilor este temeiul nostru că Dumnezeu nu ne va părăsi și că, așa cum spunea o altă mare mărturisitoare, Aspazia Oțel Petrescu, nu ne va lăsa din brațele Lui. (Florin Palas)
***
“FAMILIA ORTODOXĂ”/ MARTIE 2018:
Marin Răducă, fost deținut politic
„Cine crede cu adevărat în Hristos, acela şi moare pentru Hristos”
Când îl întâneşti prima dată, eşti izbit de vioiciunea şi energia pe care le degajă, dar şi de privirea luminoasă şi căldura sufletească pe care o răspândeşte. Discuţiile cu el te fac să te simţi ca in faţa unui Geronda mult-încercat în luptele cu diavolul. De altfel, Marin Răducă a experimentat aproape douăzeci de ani iadul teminţelor comuniste, unde a avut ocazia să-l înfrunte pe satana în chipul torţionarilor, dar şi să-şi conştientizeze propriile patimi şi neputinţe.
La cei 96 de ani ai săi, Marin Răducă ne împărtăşeşte experienţele sale din perioada detenţiei, din care putem învăța la rândul nostru cum să devenim „fii ai Luminii” Efeseni 5:8.
– Domnule Marin Răducă, ați petrecut nouăsprezece ani în temnițele comuniste. Prima condamnare, la numai 20 de ani, când ați primit doisprezece ani de închisoare, iar cea de-a doua la scurtă vreme, când erați deja căsătorit și soția însărcinată; v-ați întors atunci acasă după aproape opt ani de temniță. Ce a fost pentru dumneavoastră cel mai greu de suportat în anii de detenție?
– În general, puşcăria, pentru că omul e născut să trăiască liber, nu să fie băgat într-o cuşcă.
Aveam credință în Dumnezeu, asta ne-a ajutat. Făceam parte din Frăţiile de Cruce, și nimeni nu era primit în Frăţiile de Cruce dacă nu era cunoscut că are credință în Dumnezeu. Noi aveam, într-adevăr, o pregătire creştină ca toată lumea, dar puţin mai deosebiţi, aş putea spune, pentru că se punea accent ca în fiecare duminică şi sărbătoare să mergem la biserică, şi trebuia să studiem din Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi. Dacă nu aveam aceste elemente de credinţă din libertate, cred că nu am fi putut să suportăm supliciile la care am fost supuşi.
Dar aici suferinţa ne-a adâncit credinţa. Aici, când te-ai văzut singur în celulă, fără carte, fără alţi prieteni, ai început să te întrebi şi mai profund, să te gândeşti ce e cu tine. Trebuia să ne cunoaştem pe noi înşine şi să luptăm împotriva slăbiciunilor noastre: ca simţuri, ca gânduri, ca imaginaţie. Și cred că este punctul cel mai important în viaţa unui creştin, ca omul, înainte de toate, să se cunoască pe sine însuşi, să caute şi să înveţe cum să-şi stăpânească eul. Față de ceea ce astăzi se face sub egida „Drepturile omului” și se stimulează mai mult simţurile de plăcere, noi căutam să luptăm împotriva acestor simţuri, începând cu gândul – pentru că păcatul mai întâi se împietreşte în inimă printr-un gând, care poate să vină de la mine, poate să vină de la diavol. Deci luptam să nu stăm de vorbă cu gândurile, să ne împotrivim, şi după aceea să ne rugăm cu „Doamne Iisuse”, adică să ne mutăm gândul de la ideea care s-a înfiripat în minte şi să cerem ajutorul lui Dumnezeu, pentru că omul nu poate singur, numai prin voinţa lui, să biruiască păcatul.
Și de-aici, sigur că în educaţia noastră era vizată crearea omului nou [duhovnicesc – n.n.]. Bineînţeles că noi vorbim de crearea unui om nou, dar cum se realizează acest om nou? Omul nou este Hristos, şi omul vechi este Adam după ce a căzut în păcat. Iar ca să realizăm acest om nou, trebuie, mai întâi, să scăpăm de gândurile păcătoase, care trebuie înlocuite cu gânduri nepăcătoase. Ăsta este un punct care va trebui să ne urmărească toată viaţa. De ce trebuie să fim trezvitori toată viaţa? Pentru că gândurile nu le putem opri, dar ceea ce putem face noi este să le primim sau să nu le primim, putem să stăm de vorbă cu ele sau să le întoarcem spatele. Avem libertatea asta. Omul, în general, când îi vine un gând, stă de vorbă cu el şi, dacă îi stârneşte plăcerea, luptă chiar să ajungă acolo. Însă Mântuitorul ne învaţă: „Privegheaţi şi vă rugaţi, să nu cădeţi în ispită” Matei 26:41.
Deci toate strădaniile acestea de înnoire, de lepădare de omul cel vechi şi îmbrăcare în omul cel nou – adică te lepezi de Adam cel vechi şi te îmbraci în Adam cel nou, în Hristos – sunt ca să obţii viaţa veşnică. Însă ceea ce vedem noi la tineretul de astăzi este că nu au o preocupare – or, mai întâi, trebuie să crezi, adică să ai un ideal. Care este idealul nostru? Învierea, viaţa veşnică. Şi ce condiţii trebuie să îndeplinesc eu ca să ajung acolo? Să mă despătimesc. Înnoirea asta este: omorârea păcatului, lepădarea de sine.
Toate, toate se învârt în jurul lui Hristos, a vieţii Lui. Dacă noi nu am fi avut credinţa în Hristos Dumnezeu, nu am fi putut să trecem prin încercările groaznice prin care am trecut.
„Doamne, nu vreau să mă lepăd de Tine, ajută-mă!”
– Ce gândeaţi în timpul torturilor?
– Ce gândeam? La rugăciune, atât. N-aveai nici un ajutor; n-aveai mamă, n-aveai tată, n-aveai surori, n-aveai pe nimeni – erai numai tu cu Dumnezeu. Ne rugam la Maica Domnului, la sfinţi, la Mântuitorul… „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”, „Doamne, apără-mă! Doamne, întăreşte-mă!”.
Am fost dus, de exemplu, într-o celulă de tortură. Au deschis geamurile – asta era în luna ianuarie, şi era un ger afară! – m-au dezbrăcat şi m-au băgat acolo. Când am intrat acolo şi m-au dezbrăcat, primul gând a fost la Dumnezeu, şi-am spus: „Doamne, Tu, Care ştii şi firele de păr din capul meu şi nu pică nici unul fără ştirea Ta, Tu ştii că sunt aici. Întăreşte-mă, să nu cad în mâna vrăjmaşului, că eu nu vreau să mă lepăd de Tine. Ajută-mă!”. Și, în felul ăsta, prin rugăciune, mi-am zis: „Dacă a trecut un minut, o trece şi-al doilea…”, şi tot aşa, până când am zis: „M-am aclimatizat!”.
Eu am zis așa ca să dau o înțelegere, dar era şi Dumnezeu acolo, nu? Că Dumnezeu nu lucrează fără noi, deci trebuie să doresc lucrul acesta. Și bineînţeles că pe ocheanul vizetei mă spionau, vrând să vadă ce fac. Aveam această libertate, puteam să aleg: ori cu Dumnezeu, ori cu satana. Dacă ciocăneam în uşa celulei și ziceam celui care mă spiona să vină ofiţerul politic – adică satana – şi cădeai în mâinile lui, atunci, după povestirea altora, te ducea în birou, acolo, la el, te servea cu ness, te întreba – ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, ca și cum nu ar fi știut nimic! –, şi te lua așa, cu frumosul, cu frumosul, ca să te aducă la lepădare, înțelegeți? Să te aducă la necredinţa lor. Și dacă n-ai făcut treaba asta şi ai ales voia lui Dumnezeu, e suferinţă. Și noi instinctual fugim de suferinţă. Dar ceea ce am constatat, şi ceea ce vedem chiar din Sfânta Scriptură, că Sfântul Apostol Petru, atunci când Mântuitorul le spune: „Vedeţi că mergem la Ierusalim, şi Fiul Omului va fi dat în mâna cărturarilor şi va fi scuipat, batjocorit, răstignit”, atunci Sfântul Apostol Petru Îl trage de-o parte pe Mântuitorul, să nu audă şi ceilalţi, şi zice: „Să nu ţi se întâmple Ţie una ca asta!”. Şi Mântuitorul, ce-i răspunde? „Înapoia mea, satano! Că tu gândeşti ale lumii!” cf. Matei 16:22-23. Cu o oră înainte, tot aceleiaşi persoane îi spusese că: „Tu ești Petru și pe această piatră voi clădi Biserica Mea” Matei 16:18. Și iată că din viaţa Sfinţilor Apostoli tragem anumite învăţăminte, că şi ei au fost oameni ca şi noi. Schimbarea lor are loc de-abia când harul Duhului Sfânt, sub formele acelea de limbi de foc cf. Fapte 2:3, a venit peste ei, atunci când ei erau în cămara de sus, strânşi acolo de frică, ca să se roage. Și ei de-abia de-atunci, cu puterea harului Duhului Sfânt, n-au mai avut comportamentul omului fricos, de-atunci ei erau gata să-şi dea chiar şi viaţa pentru Hristos. Aşa şi noi. Înțelegeți?
Și, ce să vă spun? M-au ţinut şase luni de zile acolo, în celula aceea. Și celula asta era lângă o toaletă, și toaleta era cu zidul din afară, și acolo, cum curgea apă, peretele ăla era şi îngheţat. În prima clipă când m-au băgat acolo, a venit peste mine parcă o întunecare, așa, a minţii, când am văzut că mă răscoleşte frigul şi mă pune și să mă dezbrac – că și în temniţă era frig, daʼ vedeți că există şi iad, daʼ există şi talpa iadului! Și prima dată, cu rugăciune, m-am împotrivit și-am spus: „Doamne, Tu, Care le ştii pe toate, şi Tu ştii, știi că eu nu vreau să mă lepăd de Tine, ajută-mă! Maica Domnului…”. În felul ăsta, m-am „aclimatizat”, așa spuneam eu, şi m-am obişnuit cu frigul. Și-a trecut o zi, și-a trecut o săptămână, și-a trecut o lună, şi-au trecut şase luni. Și de-acolo, de unde eram, din celularul nou, m-au băgat în zarcă, că n-am cedat. Dacă cedam… se foloseau de tine, te făceau omul lor, informator, te băgau prin alte celule – că trebuia să dai dovadă că eşti de partea lor – şi spuneau: „Vezi, pe persoana respectivă să o întrebi următoarele lucruri şi să vezi ce spune”. Asta era treaba celor care cădeau.
„Prin Hristos vine harul Duhului Sfânt şi te întăreşte”
– Au fost și care au căzut dintre dumneavoastră. Cum îi priveaţi pe cei ce au căzut?
– Ca pe nişte trădători. Vedeţi, pe parcurs, când treci prin toate chinurile astea, te gândeşti că au fost nişte oameni slabi. Or, la Hristos – ce spune Hristos? „Cine vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” Marcu 8:34. A urma lui Hristos, a crede cu adevărat în Hristos înseamnă să te lepezi chiar de propria ta viaţă, aşa cum tot El ne-a învăţat, că: „Nu vă temeți de cei ce vă ucid trupul, ci să vă temeți de cei care vă pot ucide şi trupul, şi sufletul” cf. Matei 10:28. Și de-aceea mulţi au murit fără ca să se lepede – dintre fraţii de cruce, mai ales cei vechi, foarte-foarte puţini. Ceilalţi, care au venit mai târziu cu vreo zece ani în puşcărie, aceia au fost mai vulnerabili; și noi, atunci, îi priveam ca pe niște trădători, ca pe niște informatori. Și i-am cunoscut după ce s-au eliberat: unii s-au călugărit, alții şi-au revenit prin pocăinţă… Deci, slăbiciune. Omul are o anumită limită de rezistenţă.
Dacă vrei cu adevărat ca să mori pentru Hristos, ai ocazie, nu? Vedeți că nu întotdeauna ţi se iveşte această ocazie. Câţi n-am dori, sau câți n-au dorit înainte, cum spune Mântuitorul, să prindă zilele acelea, ca să-L vezi pe Dumnezeu Om, cu Care poţi să stai de vorbă? Însă El ne-a lăsat Testament cum să credem, cum să trăim în lumea aceasta, şi eu zic așa, că ăsta este lucrul principal: cine crede cu adevărat în Hristos, acela şi moare pentru Hristos, şi atunci prin Hristos vine harul Duhului Sfânt şi te întăreşte.
Sunt foarte mulţi care au fost chinuiţi, bătuţi – avem exemplul ăsta cu Tache Rodas, când se întâlnește în pușcărie cu unul dintre studenţi: „Camaradul meu!”, şi ăla îl bătea cu funia în cap, şi el, de teamă să nu rămână paralizat, îl ruga: „Nu mă mai bate în cap…”. Și, când s-au întâlnit – poate aţi văzut întâlnirea asta între Rodas şi torţionarul lui pe internet, impresionant… Că doară el nu era din fire pornit spre rău, dar nu a rezistat – și l-a întrebat Rodas: „Îţi aduci aminte când te rugam să nu mă mai baţi cu funia? Ce te-a determinat?”. Zice: „Eram îndrăcit”. Până la urmă, ce se întâmplă? Torționarul se călugăreşte, Rodas nu se călugăreşte! Și ce mărturiseşte Rodas, când era sub ploaia asta de lovituri? Se ruga la Maica Domnului şi nu simţea durerea, deşi el era spulberat din punct de vedere fizic. Însuşi călăul cel mare, torţionarul Ţurcanu, a rămas înmărmurit. A fost învins prin rezistenţa lui Rodas. Dar a întrebat el: „Cum ai putut să rezişti?”. Zice Rodas: „Nu simţeam”. Și zice: „Ori de câte ori era cât pe-aci să cedez, atunci se oprea bătaia”. Şi el era cu rugăciunea, permanent.
„Cuvântul lui Hristos trebuie trăit”
– În ce momente aţi simţit că Dumnezeu vă ajută?
– Dumnezeu ne ajută atunci când ne rugăm la El! Una este când eu mă forţez aici, în libertate, ca să spun rugăciunea cu atenţie, să fiu concentrat, să am inima zdrobită şi aşa mai departe. Acolo, în atmosfera aceea de tortură, inima se roagă cu multă simţire şi cu lacrimi, înțelegeți? Și-atunci vine harul lui Dumnezeu şi te ajută. Dacă tu doreşti lucrul ăsta, şi nu-ţi atribui că poți tu ceva… Pot eu să spun că pot ceva? Uitaţi-vă la mine: sunt în al 96-lea an al vieţii, nu sufăr, cu toate că m-au ţinut în frig. Oamenii care au trăit normal în lumea asta suferă de reumatism și de câte altele. Eu nu sufăr de nimic. Este puterea mea? Nu, totul e să fii sub ascultarea lui Dumnezeu.
Şi ajutorul, ăsta e: în primul rând, să fii permanent lipit de Hristos. Nimeni nu te ajută, decât Dumnezeu. Dumnezeu ne-a creat cu libertate, şi avem această libertate de a alege: ori cu Dumnezeu, ori cu diavolul. Dacă eşti cu El, şi Dumnezeu știe și vede că tu te străduieşti să nu păcătuieşti, să te rogi, să faci voia Lui, să nu ieşi din cuvântul Lui, și duci lupta asta împotriva păcatului şi-a răului – vedeți, cu acestea, omul, pe parcurs, îşi schimbă viaţa. Nimeni nu s-a născut sfânt, dar cine vrea ca să ajungă la sfinţenie, cu harul şi cu ajutorul lui Dumnezeu ajunge acolo unde trebuie, şi în felul ăsta se capătă învierea, viaţa veşnică, numai în Dumnezeu, numai în Hristos. Și gândul la El, că El atâtea a pătimit, cum n-a pătimit nici un ucigaş pe lumea asta, torturat cum a fost El torturat. Şi El a fost torturat fără a avea păcat, pe câtă vreme oricare dintre noi suntem păcătoşi. Noi suntem păcătoși, oricât am căuta noi… Fără mila lui Dumnezeu, nimeni nu se mântuieşte. Dar Dumnezeu, în mila Lui, când te vede că tu te străduieşti, te nevoieşti, aşa cum spune Mântuitorul, că „Împărăţia Cerurilor se ia cu sila, de la Ioan Botezătorul încoace” cf. Matei 11:12, adică cu străduinţă. Deci, trebuie să ne străduim. Avem și noi părticica noastră, dar nu că străduinţa mea mă mântuieşte; tot mila lui Dumnezeu e aceea care mă sfinţeşte. Fără asta nu se poate.
Și-ţi pui tot felul de întrebări: cum, domnule…? Și ne dă exemplu chiar în Sfânta Scriptură, că vedem că au ajuns la sfinţenie tâlhari, desfrânate, și te-ntrebi: cum? Și noi nu suntem nici reci, nici calzi, de aceea spune Mântuitorul că ne scuipă afară din gură cf. Apocalipsa 3:16, că nu suntem nici reci, nici calzi, suntem în starea asta de ambiguitate. Avem impresia că suntem ucenici şi credem în Hristos, dar prin faptele noastre dovedim contrariul. Cuvântul lui Hristos trebuie trăit.
Și omul nu-şi dă seama de ce simte, că eşti într-o permanentă bucurie sufletească. Îi aud pe oameni că sunt frământaţi – şi sunt oameni care au preocupări duhovniceşti, dar nu ştiu să lupte cu păcatul. Pentru că, în clipa în care ai ajuns de te-ai curăţit, atunci harul lui Dumnezeu lucrează împreună cu tine, dacă voieşti. Că dacă omului i-a dat Dumnezeu voia liberă, înseamnă că trebuie să voiesc; nu că prin voința mea aș face eu ceva. Fără harul lui Dumnezeu sunt nimic. Și pentru asta îți trebuie strădanie, trezvie, o permanentă luare-aminte la tine însuţi – aşa se ajunge la Hristos. Să ai permanent, pe cât se poate, gândul la El. Și cum pot să am eu gândul la El? Prin rugăciune, prin „Slavă Ție, Dumnezeule, slavă Ție!” „Maica Domnului, ajută-mă!” „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”.
Aici e toată cheia: nu-ţi lăsa mintea să vagabondeze pe unde vrea ea. Mintea trebuie strunită şi condusă acolo unde vreau eu. Că dacă mă las așa, în voia soartei, se plimbă mintea prin toate lacurile murdărite. Dar dacă îi dau eu de lucru minţii, adică o stăpânesc eu, nu mă las eu dus după ce vrea ea, rămân cu Hristos. Trebuie nevoinţă şi ascultare de poruncile Lui, şi asta nu e imposibil. Nu e imposibil.
Pe mine la început asta mă frământa, cum să fiu eu atent permanent la mine însumi. Păi, vezi că-ţi vine un gând sub formă de păcat. Dar gândul nu e nici păcat și nu e nici virtute, depinde de-aici, de la libertatea mea, dacă eu vreau să-l lucrez, să-l primesc, să stau de vorbă cu el. Și Sfinţii Părinţi, ce spun: nu sta de vorbă cu el, taie-l, întoarce-ţi gândul la Hristos, la rugăciune: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!”. Aşa se ajunge la viaţa veşnică. Or, astăzi tineretul este preocupat de grija zilei de mâine, de întreţinerea vieţii, şi pentru asta face toate păcatele şi toate compromisurile. Dar Mântuitorul, ce spune? „Nu vă gândiţi la ziua de mâine, ajunge zilei necazul ei” cf. Matei 6:34. Deci, mai întâi – nu spune să nu faceți și celelalte – mai întâi caut Împărăţia Cerurilor „şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă” Matei 6:33.
– Domnule Marin Răducă, ne-ați vorbit cu multă însuflețire despre dragostea lui Hristos. Dar ne uităm la noi și vedem că suntem morți duhovnicește. Cum să deşteptăm în noi acest dor după Dumnezeu?
– Prin evlavie şi, mai ales, prin mama. Cum au ajuns sfinţii sfinţi? Prin mamele lor, prin bunicile lor. Sigur că dumneavoastră aţi apucat nişte timpuri de necredinţă, când credinţa era sub altă formă, interzisă, adică nu se mai făcea educaţie creştină, şi aţi trăit într-o anumită mentalitate, mai mult spre materie, nu spre duh. Dar o mamă dinainte – care şi ea, la rândul ei a primit de la părinţii ei educaţia asta –, ea, când se ruga, se punea acolo, în faţa icoanei, îşi lua şi copilul lângă ea la rugăciune, şi copilul, chiar dacă uită, la un moment dat îşi aduce aminte ce făcea mama. Și, în felul acesta, nu eu sunt acela care fac ceva, ci vine harul Duhului Sfânt prin rugăciune și face.
Suntem purtători de Hristos de la Botez, dar noi L-am lăsat pe Hristos singur, şi El aşteaptă cu multă răbdare, nu ne forţează, deşi doreşte ca și ultimul păcătos să fie acolo unde este El, adică în Ceruri, în Împărăţia Tatălui, în Rai. Avem atâtea exemple… A lăsat cele nouăzeci și nouă de oi care Îl ascultau, şi Mântuitorul a plecat după aceea care rătăcise de la viaţa duhovnicească. Iubirea lui Dumnezeu! Vedeţi până unde merge? Le lasă pe cele nouăzeci și nouă drepte şi fuge după celălalt, care-i păcătos!
Și așa ne răspunde la toți cei care suntem dintre tâlhari. Că cine-i primul om care intră în Rai? A intrat un drept? Nu, un tâlhar. Aşa a aranjat divinitatea, că L-au răstignit între doi tâlhari. Și un tâlhar, ce-i spunea Mântuitorului? Îl înfrunta: „Dacă eşti Tu cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu, dă-Te jos de pe cruce şi dă-ne şi pe noi jos, şi vom crede în Tine!”. Celălalt, ce-i spunea? „Mă, nu ţi-e oarecum ruşine? Că noi suntem aici pentru faptele noastre rele, avem crime de nu le ştim numărul, dar El e nevinovat, El n-a făcut nici un păcat şi este răstignit ca şi noi, tâlharii”. „Amin, amin zic ţie”, zice Mântuitorul, „că astăzi” – nu mâine! – „astăzi vei fi cu Mine în Rai” Luca 23:43. Deci, primul om intrat în Rai este un tâlhar. Vedeţi până unde pătrunde mila lui Dumnezeu? Numai un strop de milă…
Și ce le spune Mântuitorul preoţilor și cărturarilor de-atunci? Că „vameşii şi păcătoşii vor intra înaintea voastră în Împărăția lui Dumnezeu” cf. Matei 21:31. „Voi, care propovăduiţi pe Dumnezeu, voi sunteţi vicleni, răstălmăciţi cuvântul lui Dumnezeu”. Și uite-așa, omul să nu se dezlipească de Sfânta Scriptură, pentru că îi va ajuta foarte mult. Ce este, în fond, Sfânta Scriptură? Este viaţa Mântuitorului. Și, într-un cuvânt, ca să sintetizezi toată Scriptura, ce spune Mântuitorul? „Fiţi sfinţi, că Dumnezeu sfânt este” cf. 1 Petru 1:16. Asta urmăreşte: să fim sfinţi. Asta ne învaţă Sfânta Scriptură.
„Moartea este o simplă trecere de la o formă de viaţă la cealaltă”
– Și totuși, foarte mulţi suntem bolnavi sufleteşte. Spun Părinţii că „Biserica este un spital duhovnicesc”. Cum vedeţi acest lucru?
– Aşa ar trebui, să fie un spital. Și a fost. Dar acum, ce să vă spun… nu mai avem duhovnicii care au fost odată. Astăzi, dacă te duci să te spovedeşti şi spui păcatele, preotul este binevoitor şi te dezleagă, conform atribuţiilor pe care le are. L-am întrebat pe un preot, şi zice: „Noi astăzi nu mai suntem duhovnici”. Zic: „Dar ce sunteţi?” „Dezlegători de păcate!”. Lumea zice: „Măi, este un duhovnic acolo extraordinar!”. Păi, nu-i suficient ca unui penitent să-i spui: „Să faci acatistul cutare, paraclisul cutare…”, fără să-l sfătuieşti cum să scape de păcat, pentru că el vine permanent cu păcatul respectiv, pe care-l repetă mereu. Trebuie să-l înveți cum să se tămăduiască.
Vedeţi că este această părticică a noastră de conlucrare. Lucrătorul, într-adevăr, este Dumnezeu, dar con-lucrătorul sunt eu, omul, deci trebuie să vreau eu să mă schimb – nu că cineva, gata, mă iartă, mă dezleagă. Dumnezeu mă iartă, dar de-aici, de când am ieşit de sub patrafir, eu am intrat în lumea asta a păcatului, și am simţurile mele în continuare vii, înclinate spre plăceri. Or, un duhovnic adevărat trebuie să-l înveţe de-aici, de la stările astea, nu să lupte cu păcatul, că e greu să lupţi cu păcatul, ci să lupte cu cauzele păcatului, adică să nu lase gândurile să ajungă păcat. Deci, pe penitent, indiferent că este tânăr sau bătrân, trebuie să-l înveţi lucrurile astea de căpătâi: în lupta ta eşti tu cu tine însuţi, pentru că numai tu ştii ce este în tine, care-i păcatul care te stăpânește.
Păcatul cel mai mare este acela care te stăpânește, şi de ăla trebuie să scapi. Și cum să scap eu? Păi, mai întâi trebuie să ştiu cum se formează. Păcatul are anumite trepte ca să ajungă păcat: de la ispitire, de la „momeală” – şi aici intervine „eu”-l meu, libertatea mea de a sta de vorbă cu el sau de a-l tăia, de a-l îndepărta, de a-i întoarce spatele, de-a mă ruga, de a-mi muta mintea de unde vrea să mă ducă „momeala” asta păcătoasă. Îmi mut mintea imediat la Hristos şi-I cer ajutorul, pentru că eu atât am putere, numai să mă împotrivesc. Dar ca să fiu vindecat e rugăciunea, e harul Duhului Sfânt care vine în noi.
Această permanentă luptă care se duce între om şi „momeală” ţine toată viaţa. Toată viaţa trebuie să fii treaz – dar asta nu înseamnă că trebuie să fiu concentrat, să văd când îmi vine nu-ştiu-ce gând sau „momeală”. Nu! Acestea vin şi pleacă. Dar depinde dacă eu îl opresc. Vedeți că astăzi noi ar trebui să fim mai credincioşi decât primii creştini. Și de ce este invers? Și de ce noi, care avem mai multe posibilităţi – avem experienţa Sfinţilor Părinţi, avem biserica, avem cărţi de tot felul, avem Biblii şi tot felul de îndreptare – de ce nu ne stă mintea şi inima la lucrurile astea? Trebuie să fie cineva care să te îndrume, trebuie să fie cineva care să te aibă sub observaţie, că tu, fiind începător, nu ştii cum să reacţionezi ca să nu cazi în păcat. Și, chiar și atunci când ai scăpat de păcat și ai ajuns la desăvârșire, ce vedem noi la Sfinţii Părinţi? Chiar atunci când ei erau să plece în lumea cealaltă, când ucenicii se duceau şi ziceau: „Cu cine stai de vorbă?” „Cu îngerii.” „Şi ce spun?” „Păi, au venit ca să mă ia.” „Şi tu ce-ai spus?” „Am spus că să mai mă lase.” „De ce?” „Păi, să mă mai pocăiesc.” „Dar, avvo, tu mai ai nevoie de pocăinţă?…” „O, eu nici început bun n-am pus îndreptării mele!”. Vedeţi, noi cu comorile astea duhovniceşti pe care le avem nu ne mântuim. De ce? Pentru că nu mai credem. Că, dacă am crede, am face lucrurile care ne învaţă Dumnezeu-Omul, Mântuitorul.
Ceilalţi nu ştiau prea multe, şi totuşi aceia ajungeau la sfinţenie mult mai repede. De ce? E mediul, societatea în care te învârţi – vedeți că noi ne lipim de prietenii pe care îi avem, ca şi copilul, de aceea trebuie supravegheat, că el, de curiozitate, multe lucruri face, că-l învață ăla care-i arată păcatul. Ce să mai spunem noi astăzi? Te îngrozeşti! Profesori din toate domeniile, preoți… Vedeţi cum e păcatul? Că nu contează ce eşti, ce funcţie ai, că ești din cadrul Bisericii sau din cadrul universitar, nu! Păcatul îşi face loc în oricine, nu iartă pe nimeni. De ce? Pentru că n-are treabă cu Hristos. În loc să-L caute pe Hristos, în loc să spună: „Ce-i cu mine aici, măi?”. Păi Dumnezeu ne-a dat viaţa asta trecătoare ca s-o câştigăm pe cealaltă, care este veşnică, netrecătoare. „Eh! Suntem muritori şi, ca atare, să mâncăm, să bem, să ne satisfacem toate instinctele astea trupeşti!”. Dar duc astea la ceva bun? Vedem că se smintesc şi la minte, capătă tot felul de boli trupeşti şi aşa mai departe. Pe câtă vreme viaţa în Hristos te duce la fericire, la nemurire, la veşnicie.
Noi raţional zicem că avem un anumit timp, că trăim până la o anumită vârstă şi apoi murim. Eu nu simt că trebuie să mor, înţelegeţi? Eu încă n-am realizat, deşi Sfinţii Părinţi spun că trebuie să te gândeşti la moarte. Eu nu mă gândesc la moarte, pentru că consider moartea o simplă trecere de la o formă de viaţa la cealaltă, pe care noi nu o cunoaştem.
„Rugăciunea fără trezvie nu ajunge la Dumnezeu”
– În ce măsură pocăinţa ne ajută să ne vindecăm de patimi?
– Păi pocăința, mai întâi trebuie să înțelegem ce e cuvântul ăsta, pocăința. Ce e pocăinţa? Prima dată a spus-o Sfântul Ioan Botezătorul: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor” Matei 3:2. Şi Mântuitorul, ce spune? Acelaşi lucru: „Pocăiţi-vă!” Matei 4:17. Dar noi ne întrebăm: ce e pocăinţa? Noi credem că pocăința e un regret faţă de păcatele pe care le-am săvârşit. Da, daʼ nu-i întreagă! Întreagă vine de la cuvântul ăsta grecesc, metanoia: schimbă-ţi mintea! Adică, cum să-mi schimb mintea? Nu, nu mintea trebuie schimbată, ci felul de-a gândi, asta trebuie schimbat. Adică trebuie să mă înnoiesc și, pentru înnoirea mea, pentru transformarea vieţii mele în viaţa lui Hristos, am nevoie de această priveghere asupra mea. Eu, ăsta care vreau să cuprind totul, să am „mintea lui Hristos” I Corinteni 2:16, să fiu jertfelnic, dăruitor, plin de dragoste, pentru aceea trebuie să fiu trezvitor, atent la viaţa mea lăuntrică, să nu mă las captivat de plăcerile lumii.
Dar, ca să duci lupta asta, mai întâi trebuie să crezi în Dumnezeu, trebuie să crezi că Hristos este cu adevărat Om şi cu adevărat Dumnezeu. Și Dumnezeu vrea ca noi să fim asemenea Lui, El ne-a creat pe noi după chipul şi după asemănarea Lui – însă de la chip până la asemănare avem de dus această luptă cu noi înşine. Și asta-i pocăinţa, adică a nu mai săvârşi păcat.
– Cum să deosebim pocăinţa de deznădejde?
– În primul rând, pocăinţa nu te duce la deznădejde. Omul, ca să se pocăiască, trebuie să se ducă la un duhovnic, să-şi facă un examen al vieţii lui şi să scape de povara asta a păcatelor. Și el, de-aici, după ce şi-a mărturisit toate păcatele, deci a fost iertat, începe o viaţă nouă în Hristos.
De-asta am spus că duhovnicii de azi nu sunt cu adevărat duhovnici, că ei înșiși nu sunt vindecați. Du-te la un asemenea preot care e rob păcatului. Nu? Mai întâi trebuie să fii transformat tu, ca preot, să ai experienţa asta duhovnicească a lepădării de păcat ca să știi cum se duce lupta asta. Asta trebuie învăţat. De aici începe totul, de la „momeala” asta, de la gândul care trebuie respins şi cerut ajutorul lui Dumnezeu, că în gândul ăsta, în „momeala” asta, aici e rădăcina. Şi dacă am eliminat rădăcina, mai ajunge „momeala” la păcat? Nu, că trebuie să treacă prin anumite trepte ca să ajungă la păcat. Or, dacă din clipa când sunt ispitit, eu o tai, deci nu stau de vorbă cu ea, şi cer ajutorul numelui lui Hristos, sunt absolvit.
Duhul diavolului, ce caută? Să mă atragă spre plăcere, spre lucrul rău. Eu trebuie să-mi mut mintea de aici, de unde vrea el să mă ducă, la Hristos. Şi la Hristos, cum ajung? Care-i legătura mea omenească cu Dumnezeu? E rugăciunea, e tocmai puntea asta. De-aceea rugăciunea e cea mai importantă. Dar rugăciunea fără trezvie nu ajunge la Dumnezeu.
„Vrei ca să fii un om liber? Caută şi schimbă-ţi viaţa”
– Vă rugăm să ne spuneţi câteva cuvinte despre rolul spovedaniei şi al împărtăşăniei în viaţa omului de astăzi.
– Păi viaţa omului de astăzi trebuie să fie ca şi a omului din primele veacuri ale creştinismului. Asta ar trebui; însă lumea, în general, e indiferentă. Am întâlnit şi oameni care mi se plângeau: „Nu pot să dorm noaptea”. Și le-am spus așa: „Vă rugaţi seara, înainte de-a vă culca?” „Ei, eu nu cred în astea! Eu nu-am treabă cu astea!”. „Dacă n-ai treabă cu astea, are treabă diavolul cu dumneata. Mata eşti un om nefericit, ai probleme…” – şi câte boli nu are în el, câte frământări! „Vrei ca să fii un om liber? Caută şi schimbă-ţi viaţa”. Daʼ el, ce făcea? Se ducea în parc, aici, la Copou, că avea preocupări de plăceri, se uita după femei, deşi era căsătorit şi avea femeie.
Așa că, dacă vrei să te vindeci, mai întâi trebuie spovedanie – dar nu înseamnă că mă duc, mă spovedesc şi numaidecât mă şi împărtăşesc, că depinde de preot, să vadă ce păcate ai săvârşit, ce păcat te stăpâneşte, şi el, când constată că ai scăpat de păcatul care te stăpâneşte, te şi împărtăşeşte. Și, cum v-am spus, nu e totul spovedania. Mă spovedesc, dar eu nu cunosc. Trebuie să fiu informat – mai întâi informație, și după aceea formație. Dar dacă eu nu sunt informat? Atunci nu pot nici să mă formez. Or, preotul ce-i spune la spovedanie? „Fă acatistul, sau zi de nu-ştiu-câte ori Tatăl nostru” şi aşa mai departe. Da, daʼ nu-i completă treaba, singură rugăciunea nu te sfinţeşte. Păi de ce nu te sfințește? Pentru că n-ai nici o legătură tu cu Hristosul Care este în tine. Tu, în loc să stai de vorbă cu Hristos, tu stai de vorbă cu păcatul. Aici e cheia: cum să mă lupt să scap de păcat, cum să mă despătimesc.
– Dumneavoastră cum vă simţiţi după ce vă împărtăşiţi cu Trupul şi Sângele Mântuitorului?
– Cum să mă simt? Mă simt bine. Ca şi-acum: am o stare sufletească de bucurie, nu numai atunci când mă împărtăşesc. Și, după stările în care omul se află, îşi dă seama de cine-i stăpânit. Că Dumnezeu e bucurie, e pace, e linişte – și, dacă eu am pace şi linişte, sunt un om fericit. Dar dacă sunt un om frământat… Și auzi că: „Roagă-te, fă cutare, citeşte nu-ştiu-ce”, dar omul vede că n-are nici o schimbare. Învaţă-l cum să lupte cu păcatul! Aici e miezul cu adevărat. Pentru că nu există altă formă de scăpare fără participarea mea. E bună rugăciunea, dar ca să te rogi cu adevărat trebuie să te gândeşti la cuvintele pe care le spui, să nu te laşi furat de alte gânduri.
– Dar e greu să nu ne lăsăm furaţi de alte gânduri…
– Sfinţenia nu vine peste noapte, să ştiţi! Trebuie să perseverezi, aici e cheia. Mi-a zburat gândul? Adu-l înapoi, adu-l înapoi, fii conştient, nu te lăsa furat de el şi să te ducă pe coclauri. Adu-l înapoi imediat. Și exersând treaba asta, ajungi la linişte, la pace. Stai de vorbă cu Hristos.
„Toate din dragoste să le facem”
– Sfinţii Părinţi ne îndeamnă să rostim cât mai mult Rugăciunea inimii. Ce ne puteţi spune despre foloasele acestei rugăciuni pentru omul contemporan?
– Să-şi menţină omul prezenţa lui Dumnezeu în el, asta-i rugăciunea. Și, dacă ai mintea nedezlipită de Hristos toată viaţa, atunci vei fi înmormântat cu Hristos şi vei învia tot cu Hristos. Asta-i Rugăciunea inimii, adică a-ţi stăpâni mintea din vagabondaj. Și Rugăciunea inimii pot s-o spun în gând, cu inima, nu-i neapărat că trebuie s-o spun tare. A, până se obișnuiește urechea și mă obișnuiesc eu cu ea, pot s-o spun şi tare, dar tare o spun unde sunt singur, ca să nu creadă lumea că vorbesc de unul singur.
– Deci orice om poate practica această rugăciune? Nu există pericolul înşelării de la diavol?
– Nu există nici o înşelăciune. Ştiţi ce spun Sfinţii Părinţi în legătură cu înşelăciunea asta? Este la cei care se forţează – că există, într-adevăr, şi forma asta de rugăciune a inimii prin sforţare, prin inspiraţie şi expiraţie şi, prin inspiraţia asta, cauţi să te concentrezi ca inima să te doară. Astea sunt lucruri artificiale, nu e ceva duhovnicesc. Și de aceea spun Părinţii că la astfel de sforţări trebuie să ai duhovnicul, să te supravegheze, pentru că în primul rând îți îmbolnăvești inima.
Pe Dumnezeu nu trebuie să-L iubim forţat, pe Dumnezeu trebuie să-L iubim pentru că El S-a lăsat răstignit din dragoste pentru noi, să ne mântuiască, şi a ţinut cu tot dinadinsul ca „acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi” cf. Ioan 14:3, deci să fie împreună cu noi şi în lumea cealaltă. Deci nu trebuie nimic forţat: din dragoste toate să le facem.
– Care sunt foloasele rugăciunii spuse din inimă şi nu doar rostite cu gura, fără simţire?
– Mai întâi trebuie să ajungi la simţire, nu? Și cum ajung eu la simţire? Prin iubire. Şi cum să-L iubesc eu pe Dumnezeu, pe Hristos? Păi, cunoscându-I viaţa. Ce a făcut El? El a venit, a coborât din Ceruri, S-a lăsat răstignit de făptura Lui, S-a lăsat omorât, batjocorit, ca eu să scap de păcat, să ajung așa cum m-a creat El. Dumnezeu nu ne-a creat cu păcat; păcatul a venit de la cădere, de la neascultare, în Adam. Și, chiar dacă a căzut, vedem că Dumnezeu Și-a revărsat mila faţă de omul ăsta, care e pământ. Mila Lui…
De-aici vine simţirea şi dragostea, de la ce-a făcut Hristos pentru mine. Nu vine din cer şi nu vine nici din rugăciune, că spui că te rogi, te rogi, te rogi. Dar tu, când te rogi, trebuie să fii atent la El, să-L iubeşti şi să vrei să fii nedezlipit de El. Pentru că, dacă eu vreau să fiu ascultat de Dumnezeu, atunci trebuie şi eu să ascult de El. Şi cum ascult eu de El, că El nu este aici? Așa zicem noi, deşi El spune că „Sunt cu voi în toate veacurile” cf. Matei 28:20. În fiecare zi, El este cu noi.
Deci toate întrebările astea: cum să-L iubesc, cum să mă rog, cum să-mi găsesc starea asta… Trebuie să mă informez, trebuie să caut, trebuie să văd cum au trăit, cum au gândit înaintaşii mei, cum au ajuns aceia sfinţi, mai ales că, auzi, din desfrânaţi şi tâlhari au ajuns sfinţi! Aţi văzut că nu există păcat ca Dumnezeu să nu-l ierte, și de aceea pocăinţa este cea mai mare taină a creştinismului. Că, oricât ai păcătui, Dumnezeu te iartă – dar cu ce condiţie? Ca tu să te întorci cu faţa la Dumnezeu şi să nu mai păcătuieşti.
Material realizat de
Mihaela Raluca Tănăseanu
Preluat din Familia ortodoxa, februarie și martie 2018
***
19 ani în temnițele comuniste – interviu realizat cu mărturisitorul MARIN RĂDUCĂ de PS MACARIE DRĂGOI pentru Doxologia:
”EU NU VREAU SĂ TREC DE PARTEA LUI ANTIHRIST! AJUTĂ-MĂ, DOAMNE!”
***
Ciprian Voicilă (Facebook):
Pe lângă domnul Marin Răducă puteai trece fără să-l observi. Îl ajuta să se ascundă de privirile indiscrete statura sa de ființă mică. Un om mic, dar cu un suflet care tindea să cuprindă lumea toată. Prefera să tacă, mai degrabă, decât să vorbească. Aflase, poate, cât de neprețuită e tăcerea, cât de volatile sunt cuvintele, în cei aproape 4 ani de singurătate trăită la izolator.
Însă noi, tinerii sosiți de la sute de kilometri, eram însetați de cuvintele sale, culese nu din cărți, ci din amara suferință, al cărei pahar îl băuse vreme de 20 de ani.
Privindu-l mai atent, te izbeau trandafirii răsăriți în obraji, care deveneau și mai vii prin contrast cu capul său mic și dalb. Chipul îi era animat de o vioiciune copilărească. Era suficient să îl privești, să știi că acest omuleț îndurase 20 de ani de carceră, să îți inunde, pe loc, inima un val de optimism, de credință în victoria finală a luminii, păcii, bucuriei de a fi.
Privindu-l pe domnul Răducă, îți aminteai că Dumnezeu și-a ales cele slabe ale lumii ca să le facă de rușine pe cele tari. Punându-se pe sine în umbră, vorbea cu dragoste și recunoștință despre toți oamenii mari pe care îi cunoscuse în România subterană (plină de mucenici, eroi, haiduci) (…)
Domnul Marin Răducă a fost unul din puținii isihaști pe care mi-a fost dat să îi întâlnesc.
Sfătuia să nu rostim Rugăciunea cu scopul de a o dobândi, ci firesc. Și să fim perseverenți în lucrarea ei. Rugăciunea lui Iisus fiind tămăduitoare de patimi sufletești, dar și de boli trupești, așa cum se convinsese, de-a lungul îndelungatei sale vieți, domnul Marin Răducă însuși.
Cuvintele sale erau înrădăcinate în Cuvânt. Și se hrăniseră din clipe cumplite de părăsire, din suferințe trupești și morale, din crezul nezdruncinat al generației din care a răsărit. Un crez care avea trei cuvinte de acces: Dumnezeu și neamul românesc.
Câți martori ai Cuvântului mai avem printre noi, al căror cuvânt să atârne atât de greu? Atât de plin și de dătător de sens?
(Ciprian Voicilă)
Legături:
Comentarii