PARINTELE ARSENIE MUSCALU – conferinta de la Iasi despre STAREA NOASTRA DE CADERE si FARAMITARE LAUNTRICA si inceputul vindecarii sufletesti prin RUGACIUNEA LUI IISUS. Sfaturi duhovnicesti practice pentru CHEMAREA NUMELUI DOMNULUI si atitudinea fata de aproapele: SINCERITATE, PRUDENTA, LUARE-AMINTE, FACERE-DE-BINE. Ce inseamna sa fii sincer cu tine insuti? (VIDEO + TEXT)

26-01-2019 Sublinieri

Conferința „Calea vieții duhovnicești – de la minte la inimă” – Protos. Arsenie Muscalu (duhovnicul Mănăstirii „Sf. Eufrosina și Sf. Ioan Evanghelistul” din Cornu, jud. Prahova) – Partea I (ASCOR IAȘI, 16 noiembrie 2018):

Transcriere:

“Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Orice cale are un început. Şi, deşi noi uneori folosim lucrul acesta ca pe o glumă, că o luăm, că începem mereu cu Adam şi Eva, poate părea de prisos, poate părea plictisitor să ne întoarcem mereu la povestea primilor oameni, dar cred că nu avem altă cale pentru a ne înţelege pe noi înşine, pentru a înţelege ce se întâmplă cu noi, pentru a înţelege lumea şi ceea ce se întâmplă cu ea. Poate că putem spune chiar că faptul de a percepe cele petrecute cu primii oameni ca pe ceva exterior, ca pe o poveste, ca pe ceva cu aură de legendă, este un semn al stării noastre de cădere, de fărâmiţare, de dez-unire, de dezbinare. Mă gândesc la dezbinare, care apare atunci când alunecăm în calea acestui gând dizolvant, un gând ce distruge starea de unire cu Dumnezeu și cu oamenii, gândul care zice: “Cu ce sunt eu vinovat dacă el, Adam, a greşit?“.

Pe de altă parte, faptul de a percepe istorisirea biblică cu primii doi oameni ca pe propria poveste, ca pe propria viaţă, cred că poate să fie un semn de vindecare, un semn că a fost parcursă calea duhovnicească de la minte la inimă. Să încercăm să lămurim, să adâncim aceste gânduri.

Noi avem mai mult experienţa stării de cădere decât a stării de vindecare a fiinţei noastre. Un mare greu, însă, pare că este acela că nu conştientizăm această stare deplin drept ceea ce este ea de fapt. Adică vedem că ceva nu merge, dar nu interpretăm corect, nu găsim semnificaţia adevărată a acestei stări de lucruri. Sau poate până şi la a vedea cu adevărat, deplin conştient, că ceva nu merge, este o cale lungă. Mă refer la situaţia în care nu trăim într-o nepăsare, într-o împietrire, într-o stare de delăsare, ci noi ne zbatem, alergăm şi facem poate un mare efort, dar alergăm cumva în cerc şi ne trezim mereu în acelaşi punct. Ne trezim în acelaşi punct, dar, pe de altă parte, ne amăgim şi zicem: “Data viitoare va fi mai bine.” sau “Nu m-am străduit îndeajuns. O s-o fac şi o să reuşesc.” Vreau să spun că şi până la a conştientiza deplin că ceva nu merge este o cale lungă. E vorba de greutatea de a ne vedea starea de cădere.

Mai concret spus, ceea ce trăim, poate, zi de zi, arată cam aşa: ştim că trebuie să ne smerim, dar, în fapt, ne întoarcem tot timpul în acelaşi punct al cercului vicios sau al cercului viciilor, patimilor. Adică ştim că trebuie să ne smerim, dar reacţionăm energic la cea mai mică jignire. Contrazicem şi ne împotrivim cu vehemenţă dacă cineva este de altă părere decât noi sau dacă nu este de acord cu noi. Ne arătăm extrem de sensibili la orice vorbă defăimătoare pe care auzim că a spus-o cineva despre noi. Ne ascundem greşelile şi neputinţele şi suntem destul de preocupaţi, uneori foarte preocupaţi să facem o bună impresie celorlalţi, deşi… știm că trebuie să ne smerim.

Apoi: ştim că trebuie să ne rugăm. Dar de câte ori nu se întâmplă să treacă o zi întreagă fără să ne amintim măcar de Dumnezeu, de câte ori nu facem o rugăciune formală, neaflându-ne în interiorul cuvintelor pe care le rostim la rugăciune, ci oriunde altundeva?! De câte ori nu ne găsim pretexte în starea de oboseală, în mulţimea ocupaţiilor sau obligaţiilor ca să renunţăm la rugăciune sau să o împuţinăm, să o scurtăm, să o amânăm?! Şi când reușim să ne rugăm, acasă sau la slujbele Bisericii, cât de uşor ne întoarcem, imediat poate, la lucruri care nu se potrivesc deloc cu rugăciunea: răutate, bârfă, iritare, enervare, invidie, slavă deşartă sau plăceri trupeşti.

Apoi: ştim că trebuie să ne iubim vrăjmaşii şi să întoarcem şi celălalt obraz atunci când suntem loviţi. Dar, în fapt, reuşim oare nu să-i iubim pe cei care ne fac rău, dar măcar să nu întoarcem răul ce ni s-a făcut, măcar să nu-i urâm pe cei care ne fac rău, să nu-i vorbim de rău, ci să-i iertăm? Nu reuşim.

Iată, cam aşa arată viaţa noastră duhovnicească. Trăim o fărâmiţare, o risipire, un fel de strădanie în gol. Una ne propunem şi altceva iese. Una gândim şi alta vorbim. În mintea noastră, cu mintea noastră judecăm pe cineva, dar îi spunem cuvinte frumoase. Sau una gândim şi vorbim şi cu totul altceva facem. De exemplu, gândim că bine este să fim uniţi, că trebuie să fim uniţi şi vorbim despre iubirea faţă de aproapele, dar, prin ceea ce facem, nu numai că nu lucrăm în sensul unirii, dar lucrăm, de cele mai multe ori, în sensul dezbinării. Toate acestea la un loc şi altele asemenea acestora le-am numit fărâmiţare în sensul pierderii integrităţii. Descoperim că nu suntem oameni integri, oameni întregi, ci fărâmițați, făcuţi din bucăţele. Mintea, inima, voinţa, cuvântul nostru nu sunt una. Aceste puteri sufleteşti ale noastre lucrează în neunire.

Şi, ca o mică paranteză, să vă odihniţi puţin sufleteşte, să vă spun ceva ca un fel de glumă, care nu este glumă, dar care ilustrează starea aceasta de întortochere, nu ştiu cum s-o numesc altfel, în care, de cele mai multe ori, trăim și ne aflăm, cât de alambicaţi suntem în interiorul nostru, greu să ne cunoaştem pe noi înşine. Marele mitropolit Filaret al Moscovei, sfânt al Bisericii ortodoxe Ruse surori, a întrebat odată trei tineri monahi: “Prin ce crezi tu că ai să te mântuieşti?” Primul i-a răspuns: “Prin smerenie.” Mitropolitul i-a zis: “Şi oare ai tu mult din aceasta?” Şi a trecut la al doilea, ei erau la un fel de examen, cred că pentru seminar teologic. Acela i-a zis: “Prin rugăciunile înalt preasfinţiei voastre.” Mitropolitul i-a spus: “Cine te-a învăţat să fii atât de ipocrit?” A întrebat şi pe al treilea. Acela i-a răspuns:Prin Sângele Mântuitorului Iisus Hristos, prin Jertfa Lui de pe Cruce.” Şi mitropolitul i-a zis: “Ţine minte acest răspuns. Întipăreşte-l adânc în fiinţa ta.

Suntem destul de încâlciţi, destul de întortocheaţi. Multe lucruri se amestecă în noi. Cele spuse mai înainte se referă, mai ales, la lăuntrul nostru. Dar şi în viaţa lumii, în istorie, putem uşor observa o dinamică a căderii de la Dumnezeu în sensul dizolvării, în sensul atomizării lumii, în sensul fărâmiţării ei, dinamică ce se va dezvolta până la ultima ei consecinţă, până la ultimul dram de unitate, până la pieirea lumii, până la sfârşitul lumii. Părintele Ioanichie Bălan a consemnat în Patericul românesc, cred, cuvântul unui om duhovnicesc din Moldova care, întrebat fiind când va veni sfârşitul lumii, a răspuns: “Când nu va mai fi cărare de la vecin la vecin.” Nu e cazul să fim prea preocupaţi de această dinamică a căderii. Cine are rău de înălţime a observat că se întâmplă că, privind un hău, te simţi parcă atras de el, te absoarbe. Aşa ni se poate întâmpla că, dacă suntem prea îndreptaţi cu atenţia asupra acestui vârtej, să fim absorbiţi de el. Nu e cazul să ne temem de sfârşitul lumii; alunecăm pe urmă în tot felul de preocupări legate de cipuri, de acte biometrice şi de tot felul de conspiraţii.

În istorie vedem şi lucrarea de vindecare a stării de fărâmiţare. Si, când zicem aceasta, ne referim la Biserică. Prin Biserică şi întru ea se săvârşeşte o rezidire a lumii, a omului. Ceea ce era făcut bucăţi, fărâmiţat, se realcătuieşte ca întreg. Unitatea sau unimea ce ne este dăruită prin Biserică este atât de strânsă, atât de adevărată, încât este asemănată cu aceea a mădularelor într-un trup, capul trupului fiind Domnul Iisus Hristos. El a zidit acest trup, Biserica, prin întruparea Lui, prin crucea şi Învierea Sa şi prin trimiterea Preasfântului Său Duh. Ca mădulare ale acestui trup ne vindecăm de fărâmiţare, de neunirea în care trăim ca oameni şi de fărâmiţarea lăuntrică a puterilor sufleteşti, descrisă în cele spuse puţin mai înainte. Această vindecare este o rezidire a noastră şi a lumii. Dacă la prima facere, când Dumnezeu a adus toate din nefiinţă în fiinţă, nu s-a cerut participarea noastră, rezidirea noastră este un dar pe care este nevoie să-l facem cu adevărat al nostru prin libera alegere. Ne este dat să participăm la rezidirea noastră, la vindecarea noastră.

În acest sens, Biserica are mijloace harice pentru a înrâuri în chip binefăcător sufletele noastre. Adică rugăciunea particulară, acea rugăciune pe care o facem după cărţile de rugăciuni; citirea cuvântului lui Dumnezeu, cercetarea slujbelor Bisericii şi a locurilor sfinte şi, mai ales, primirea Sfintelor Taine. Spovedania şi Împărtăşirea cu Sfântul Trup al Domnului lasă urme adânci şi binefăcătoare în sufletele noastre.

Însă un mijloc haric de înrâurire asupra sufletului nostru, un mijloc de tămăduire lăuntrică deosebit de preţios prin aceea că îl avem totdeauna la îndemână este cuprins în chemarea lăuntrică de rugăciune şi de pocăinţă a numelui Domnului Iisus Hristos. Este vorba de rugăciunea lui Iisus. Şi, în cele ce urmează, îl citez pe egumenul Hariton de la Valaam [in “Sbornicul”, culegerea de cuvinte despre rugaciunea lui Iisus] care, destul de concentrat, ne oferă o esenţa a învăţăturii despre rugăciunea lui Iisus.

De rugăciunea lui Iisus – spune el – trebuie să te apropii cu evlavie şi cu un duh de pocăinţă şi să o faci cu luare-aminte, fără grabă şi cu o simplitate mare, fără să te sileşti să storci din inima ta anumite simţăminte. Mai cinstit este să recunoşti că nu le ai decât să procedezi la o contrafacere.

Nu e nevoie să ne silim să stoarcem din inima noastră anumite simţăminte pentru că ştim că trebuie să le avem. E nevoie să fie săvârşită cu o mare simplitate. Rugăciunea se numeşte vorbită când este rostită prin cuvinte cu glas sau fără glas. Se numeşte rugăciunea minţii când, nedespărţită de ea, se leagă luarea-aminte a minţii. Nu avem rugăciunea minţii atunci când se întâmplă să fim atenţi câteva momente şi apoi nu mai suntem atenţi sau să fim atenţi o zi, o săptămână, şi apoi să o facem iarăşi fără atenţie. Se numeşte rugăciunea minţii atunci când, nedespărţit de ea, avem luarea-aminte a minţii. Şi se numeşte rugăciunea inimii sau a minţii din inimă când se face în inimă.

Când facem rugăciunea lui Iisus, continuă egumenul Hariton, nu este atât de importantă cantitatea, cât calitatea. Totuşi trebuie să-ţi hotărăşti pentru fiecare zi un anumit număr de rugăciuni ca o pravilă pentru totdeauna, ca să nu aibă loc bunul plac sau întâmplarea. Ca o paranteză, părintele Sofian Boghiu de la mănăstirea Antim recomanda nu să spunem un număr de rugăciuni zilnic, ci să avem un timp de rugăciune de care să ne ţinem cu seriozitate; de trei-patru ori pe zi câte un sfert de oră să rostim rugăciunea lui Iisus. Poate să fie un reper, poate să ne ofere o orientare cu privire la felul în care să ne găsim un fel de pravilă. Dar fiecare îşi cunoaşte puterea şi are nevoie să apeleze la îndrumările duhovnicului.

Cel ce face rugăciunea lui Iisus trebuie să ţină minte că prin aceasta se aşază într-o anumită apropiere de Domnul şi, potrivit cu această aşezare a sa faţă de Domnul, prin invocarea Lui deasă, prin pomenirea Lui deasă de rugăciune, va trebui să-şi schimbe viaţa, să se înfrâneze de la tot ceea ce nu este vrednic de starea lui, de această apropiere a lui de Domnul, şi să facă tot ce-i stă în putinţă ca să fie demn de ea.

Aşezându-ne într-o astfel de stare, se cere să săvârşim cu răbdare nevoinţa noastră în rugăciune, lăsându-ne cu totul în voia Domnului şi fără să ne gândim la cine ştie ce înfăptuiri, ci socotindu-ne pururea nişte robi netrebnici. Iată pe scurt, spune egumenul Hariton, tot miezul rugăciunii lui Iisus.

El ne mai spune ceva:

Trebuie să începem de la rugăciunea vorbită, care, fiind rostită cu evlavie şi fără grabă, întru zdrobirea inimii, trece singură în cea a minţii.

Adică ne spune că nu putem să ardem etapele.

… Trece singură în cea a minţii, iar cea a minţii la cea din inimă. Treptat, rugăciunea cuprinde sufletul şi aduce în el o stare de pace, de linişte, de odihnă, de curăţie, de rânduială şi de bucurie şi o stare lăuntrică necurmată înaintea Domnului.

Ceea ce descrie el aici este starea de vindecare, starea omului integru, starea omului întreg.

Şi, ca o prelungire a colocviului Întâlnirea cu duhovnicul, anul acesta ştiţi că duhovnicul cu care ne-am întâlnit, prin comunicările care au fost susţinute, a fost părintele Sofian Boghiu. Ca o continuare a acestui colocviu, în finalul cuvântului meu, am să vă citesc câteva dintre cuvintele părintelui Sofian păstrate de un fiu duhovnicesc, notate de el imediat sau chiar în timpul convorbirii avute cu părintele. Cuvintele pe care vreau să le citez de la părintele Sofian se referă tot la starea aceasta încâlcită, încurcată a sufletului nostru. Acest fiu duhovnicesc al părintelui Sofian era preocupat de problema sincerităţii. L-a întrebat:Părinte, până unde merge sinceritatea cu aproapele meu? Părintele Sofian a răspuns:

Iată cum e cu această problemă a sincerităţii: pentru o lucrare duhovnicească avem nevoie de onestitate, avem nevoie de sinceritate. Tu trebuie să fii foarte sincer cu tine însuţi şi cu Dumnezeu în primul rând. Iar cu ceilalţi trebuie să fii după sfatul Evangheliei: înţelept ca şarpele şi blând ca porumbelul. Această înţelepciune a şarpelui înseamnă prudenţă. Să fii foarte prudent cu cel cu care vorbeşti, să fii atent până la nuanţă, să-i simţi pulsul dinainte, să-ţi dai seama până unde e cazul să-i spui ale tale. Dacă simţi că nu poţi fi sincer cu el până la capăt, taci. De minţit, însă, nu-l minţi. Pentru că, atunci când intervine minciuna, intervine şi diavolul. La minciună să nu apelezi cu niciun chip. Taci. Tu nu eşti obligat să-i spui celuilalt totul, dar eşti obligat să nu minţi. Asta este înţelepciunea, să ştii să cântăreşti orice cuvânt şi orice gând, să fii stăpân pe tine.

Iată omul integru, omul care nu mai spune una şi alta gândeşte, şi alta face, iată omul întreg!

Să fii stăpân pe tine. Să poţi să controlezi totdeauna tot ce spui şi tot ce gândeşti. Aceasta nu ca un autocontrol obositor, stresant, ci ca luare-aminte, ca trezvie. Să poţi să controlezi totdeauna tot ce spui şi tot ce gândeşti. Să fii înţelept, tăcut, măsurat la vorbă. Să simţi dintr-o dată pulsul celuilalt, pentru că nu poţi să spui oricui orice. Asta era şi marea problemă la puşcărie, când ne anchetau spuneam: “Da, îl cunosc pe cutare.” Altceva nu puteau scoate de la noi. Despre faptele lui nu spuneam nimic, că, dacă eram total sinceri cu cei care ne anchetau, atunci şi ceilalţi erau căraţi la puşcărie şi făceam tot ce era în puterea noastră ca să nu provocam aceasta nenorocire. Aşa încât ţine minte: învaţă să vorbești fiecăruia pe limba lui. Minciună, sub niciun chip! Prudenţa, până la nuanţă!

Dar ce înseamnă să fii sincer cu tine însuţi?“, a mai întrebat fiul duhovnicesc.

Ştii ce înseamnă sincer? Sine cera! Adică fără ceară. Existau înainte acele plăcuţe de argint pe care se scria. Şi, dacă erau amestecate cu ceară, nu se mai putea scrie sau citi nimic de pe ele. Ele trebuiau să fie sine cere, adică pure, fără ceară, argint curat. Asta înseamnă sincer: fără umbră de viclenie. A fi sincer cu tine însuţi înseamnă să te măsori tu pe tine cât eşti de credincios sau superficial faţă de Dumnezeu, cât știi și cât nu știi din cele ce trebuie să știi. Cât faci din ceea ce știi. Când te laudă cineva să te întrebi ce e drept în această laudă în raport cu realitatea din tine, pentru că tu te ai la mână şi ştii exact cum eşti, cât de cinstit eşti înaintea lui Dumnezeu. Nu cumva eşti fals, superficial faţă de Dumnezeu? De pildă, ai dat milostenie. Oare nu cumva ai dat de ochii lumii? Sau nu cumva ţi-a părut rău? Recunoşti tu că tot cei ai este de la Dumnezeu sau îţi atribui ţie nişte merite?

Asta înseamnă să fii sincer cu tine însuţi: a fi sincer cu Dumnezeu, să știi exact cât ești de corect înaintea lui Dumnezeu, să te descoperi pe tine însuţi aşa cum ești de fapt. Spunea un părinte: Cu buzele i-am spus lui cuvânt, iar în inima mea l-am judecat.” Acel cuvânt din inimă îl aude Dumnezeu! Pentru că el este foarte prezent în viaţa noastră, în inimă, în rărunchi. Asta înseamnă: să simţi cu adevărat cum te găseşti tu în inima ta faţă de Dumnezeu. Să nu uiţi acest lucru: aşa cum sunt raporturile noastre cu ceilalţi, tot aşa sunt şi raporturile noastre cu Dumnezeu. Să nu uiţi că trăieşti în Legea cea Nouă şi nu în legea Vechiului Testament. Dacă ai un duşman, nu-l vindeci cu răzbunare sau cu osândire, ci cu dragoste şi cu smerenie.

Era un părinte Veniamin, un fel de ţăran foarte cultivat şi foarte sfătos. Şi odată a fost internat în spital şi stătea într-o rezervă. Şi în rezerva lui, lângă el, era cineva tot bolnav, care nu-l putea suferi pe părintele Veniamin. De câte ori se apropia de el, acela îl scuipa şi-i spunea că-l urăşte şi câte şi mai câte. Şi acela nu se scula din pat, era la pat. Iar părintele Veniamin, fără să-l întrebe, îl ajuta pe acela la orice lucru de care ar fi avut nevoie. Îi ducea oala la toaletă, îi punea apă la îndemână, îi făcea curat, îi spăla hainele. Tăcea şi făcea. Nu se uita că celălalt îl urăşte sau îl scuipă. Îl mai şi înjura. Şi, când părintele Veniamin s-a făcut bine şi a plecat din spital, acela a plâns: “Părinte, iartă-mă, m-ai biruit. Să ştii că m-ai silit să am o părere foarte bună despre dumneata şi acum te preţuiesc foarte mult.”

Adică vreau să-ţi spun că foarte mult contează aceste atenţii discrete, smerite, tăcute, faţă de cel care-ţi face rău. Şi, dacă te umileşte cineva, în loc să te mânii, să te gândeşti: oare eu nu sunt vinovat cu nimic înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor? De câte ori nu am smintit pe ceilalți? de câte ori nu am dorit răul celorlalți? Sau poate chiar am blestemat! Cu adevărat merit şi să fiu mustrat şi umilit!

Închei cu un fel de cuvânt testamentar al părintelui Sofian, chiar dacă adresat cuiva anume, dar ne este de folos nouă, tuturor:

“Eu nu ştiu ce te va aştepta pe tine în viaţă sau prin ce încercări te va trece Dumnezeu, dar ţine minte ca o regulă: aşa cum vrei tu ca celălalt să-ţi facă viaţa fericită, aşa să faci şi tu viaţă fericită celuilalt. Când eram la Jilava era cu noi în celulă un medic şi tot timpul el cârpea ciorapii celorlalţi. Îşi făcuse un ac dintr-un cui şi cu fire din ciorapi stricaţi repara tot ce se putea repara. Şi l-am întrebat: “De ce faci asta?” Şi mi-a răspuns aşa: “Simt nevoia să fac oricui o bucurie, o bucurie din partea mea. Aşa am simţit toată viaţa, de când mă ştiu, de copil, şi nici acum nu pot face altfel. Şi aşa m-am bucurat de el, îţi spun drept.

Acesta era scopul vieţii lui: să facă cât mai multă bucurie celorlalţi, chiar şi acolo, în acea lume în care răul era aşa de bine organizat şi nu aveai voie să faci nimic bun. Dacă făceai ceva bun te duceau imediat la neagra, cu apă pe jos şi beton înghețat şi un frig cumplit. Şi, în acest loc atât de groaznic, el voia cu tot dinadinsul să facă un bine celuilalt. Fă şi tu aşa! Lucrurile de care tu te bucuri transferă-le asupra celuilalt şi vei vedea cum se vor schimba toate.

Amin.

 

Va mai recomandăm:

“Îndumnezeirea – împlinirea Sfatului Dumnezeiesc”. PĂRINTELE ARSENIE MUSCALU despre SFINȚENIE și chipurile de ÎNSTRĂINARE de la înțelegerea dreaptă a acesteia și de la CHEMAREA omului dintru început (VIDEO, TEXT – I)

Parintele Arsenie de la Cornu: NIMENI SA NU SE DESCURAJEZE, SA NU RENUNTE, NIMENI NU POATE SA PIARDA TRENUL SFINTENIEI! Sa nu luam hotarari, mai ales importante, fara incuviintare de la Dumnezeu! CUM SA LUCRAM SFINTENIA IN FAMILIE, IN LUME? (video – primele raspunsuri la intrebari)

Noi RASPUNSURI (II) din conferinta Protos. ARSENIE DE LA CORNU de la Bucuresti (martie 2018): “Ceea ce atinge Dumnezeu se transfigurează”. HARUL DIN INCERCARE, FOLOSUL DIN CADERE, BINECUVANTAREA DIN STARILE DE EPUIZARE, DEZ-AMAGIREA CEA BUNA DIN ESEC, MANGAIEREA DIN DEZNADEJDE (video, text)

Avem noi CREDINTA ca RELATIE VIE cu Hristos? PARINTELE ARSENIE MUSCALU ne invata CUM SA DOBANDIM SMERENIA si EVLAVIA AUTENTICE, cum sa traim POCAINTA si cum sa spunem adevarul FARA SA JUDECAM

BOALA CEA MAI MARE A TIMPURILOR NOASTRE, PE CARE “O AVEM DE PLANS IMPREUNA”

CAT DE VINOVATI SUNTEM? – Intre legea dreptatii si legea iubirii

“Adame, unde esti?”. CE AU FACUT ADAM SI EVA DUPA CADERE? CE FACEM NOI DUPA CE PACATUIM?

OMULE, UNDE ESTI? De ce ne ascundem de Dumnezeu, de Adevar, de ce ne deranjeaza atat de mult smerenia? SA NE DESCHIDEM TOTAL LUI DUMNEZEU!

Sfantul Teofan Zavoratul: Despre “zavorarea” in patima si cum sa iesim din ea: STAREA PACATOSULUI

“Noi ne degradăm, ne schimonosim când nu împlinim poruncile lui Dumnezeu”. PREASFINȚITUL IGNATIE despre PĂCAT ca agent de DISPERSARE LĂUNTRICĂ și DEZBINARE EXTERIOARĂ: “Dacă vrem să câştigăm această unitate interioară, avem nevoie ca Dumnezeu să devină centrul vieţii noastre”

“Nu facem noi la fel când ieşim de la spovedanie?…”– IEȘIREA DIN POCĂINȚĂ = IEȘIREA DIN INIMA LUI DUMNEZEU și ÎNTOARCEREA ÎN EGOISM ȘI VICLENIE. Predica Părintelui Hrisostom de la Putna la Pilda datornicului nemilostiv (VIDEO și TEXT)

INTOARCEREA LA LUCRAREA DINLAUNTRU/ Unde sa te duci ca sa nu mai pacatuiesti?

Religiile orientale si Biserica Ortodoxa (IV): CUNOASTEREA LUI DUMNEZEU CERE, IN PREALABIL, TAMADUIREA SUFLETEASCA PRIN CURATIREA DE PATIMI: “Fara tanguire si strapungerea inimii, linistirea este mincinoasa”

RUGACIUNEA LUI IISUS versus YOGA si MEDITATIILE ORIENTALE. Deosebirile ireconciliabile intre budism si crestinism. TREZVIA, OSANDIREA DE SINE si DUREREA INIMII – esentiale in lucrarea personala a CHEMARII NUMELUI DOMNULUI

CELE TREI ETAPE ALE VIETII DUHOVNICESTI – prima parte a conferintei Parintelui Zaharia (video+text), SCURT GHID PENTRU BUNA TRAVERSARE A INCERCARILOR LAUNTRICE: “Ne este de neapărată trebuință să trăim părăsirea de Dumnezeu pentru că numai astfel va fi cercată hotărârea de a-L urma pe Hristos”

OMUL LAUNTRIC SI VALOAREA LACRIMILOR. Cuvant pentru suflet de la ARHIM. ZAHARIA ZAHAROU – calauza pe calea Postului. CUM SA NE REDESCOPERIM SI SA NE CURATIM INIMA, facand-o locul unde “Dumnezeu Se revarsa ca o ploaie”?

Raspunsuri duhovnicesti de la PARINTELE ZAHARIA ZAHAROU despre COBORAREA MINTII IN INIMA, lucrarea “preotiei imparatesti” a rugaciunii si plansului pentru oameni, PUTEREA SI MARETIA TAINEI PREOTIEI, insemnatatea POMENIRII NUMELOR LA SFANTA LITURGHIE, pocainta si constiinta

INTRA INLAUNTRU SI VEI AFLA ODIHNA! Scopul si implinirea adevarata a crestinului: AFLAREA ADANCULUI INIMII. Parintele Zaharia ne invata CUM SE POATE APLICA IN VIATA NOASTRA ESENTA INVATATURII SF. GRIGORIE PALAMA. Care sunt caile prin care putem dobandi DUREREA DUHOVNICEASCA A INIMII?

Parintele Zaharia Zaharou la Bucuresti despre ZDROBIREA INIMII si LACRIMILE CA HRANA A SUFLETULUI (audio si transcrierea conferintei de la Facultatea de Drept): “Daca voiesti sa dezradacinezi din tine patimile si ca lumea sa nu faca din tine victima si sclavul ei, atunci INVATA SA PLANGI”

CU O SINGURA INIMA, IN TRUPUL LUI HRISTOS. Cand “darurile unuia devin comoara tuturor”… CHEILE CARE NE DESCHID USA ADANCULUI INIMII

Cum putem primi DUHUL MANGAIERII spre a trai, efectiv, O NOUA VIATA? Parintele Zaharia de la Essex – invataturi VITALE pentru a trai CINCIZECIMEA ca pe un eveniment duhovnicesc personal. ZGUDUIREA SI ZDROBIREA INIMII pregatesc venirea harului (I)

DIN SCRISORILE PARINTELUI IOAN KRESTIANKIN – “Povatuiri pe drumul crucii” vietii in lume, in familie: “Fara Dumnezeu nu este si nu poate fi pace in inima”

“O NOAPTE ÎN PUSTIA SFÂNTULUI MUNTE” – Povestea unei cărți de referință pentru înțelegerea autentică a RUGĂCIUNII LUI IISUS, dezlegarea enigmei PUSTNICULUI și un capitol important din cuprinsul ei: VENIREA ȘI DEPĂRTAREA HARULUI: “După fiecare bătălie, vine un har negrăit… Dacă nu recunoşti duhul care ucide, nu vei ajunge la cunoaşterea Duhului ce dă viaţă”

“O noapte în pustia Sfântului Munte”: ISPITE SI RĂTĂCIRI ÎN PRACTICAREA RUGĂCIUNII LUI IISUS. Care sunt condițiile pentru a scăpa de înșelare și cum pot fi deosebite roadele rugăciunii de deghizarea diavolului în înger de lumină?

RAZBOIUL CU METANIILE IN MANA: Parintele Porfirie despre rugaciunea mintii (rugaciunea lui Iisus) – conditii si riscuri

Parintele Petroniu Tanase despre RUGACIUNEA INIMII si CONFUZIILE privind isihasmul: CUM SE POATE RUGA NEINCETAT UN MIREAN, CE CONDITII SUNT OBLIGATORII?

CUVANT DE LA MANASTIREA PUTNA pentru o infruntare duhovniceasca a noului an: CHEMAREA NUMELUI DOMNULUI – solutia mantuitoare la “valtoarea in care traim” si la “relele care vin asupra omenirii”

CUGETARI si SFATURI DUHOVNICESTI ale PARINTELUI IACHINT: “Doamne, al Tau sunt, sa nu ma parasesti!”

Parintele Teofan Munteanu in Familia ortodoxa despre LUCRAREA RUGACIUNII in vremea “firescului caderii” generale, PRIGOANA si PIEIREA NEAMULUI: “Suntem putini, suntem ‘turma mica’. Si vom deveni si mai putini”

CUVIOSUL PARINTE SOFIAN – inedit: CONFERINTA VIDEO emotionanta despre RUGACIUNE si PRACTICA RUGACIUNII LUI IISUS (1996)

PARINTELE SOFIAN BOGHIU – SFATURI ESENTIALE PENTRU VIATA DUHOVNICEASCA: “Cauta sa fii sincer, mereu sa fii cinstit cu tine insuti. Lupta cu noi nu este simpla”


Categorii

Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Arsenie Muscalu, RUGACIUNEA LUI IISUS (Rugaciunea mintii/ inimii), VIDEO

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

13 Commentarii la “PARINTELE ARSENIE MUSCALU – conferinta de la Iasi despre STAREA NOASTRA DE CADERE si FARAMITARE LAUNTRICA si inceputul vindecarii sufletesti prin RUGACIUNEA LUI IISUS. Sfaturi duhovnicesti practice pentru CHEMAREA NUMELUI DOMNULUI si atitudinea fata de aproapele: SINCERITATE, PRUDENTA, LUARE-AMINTE, FACERE-DE-BINE. Ce inseamna sa fii sincer cu tine insuti? (VIDEO + TEXT)

  1. Strașnică conferința !

  2. “Marele mitropolit Filaret al Moscovei, sfânt al Bisericii ortodoxe Ruse surori, a întrebat odată trei tineri monahi: “Prin ce crezi tu că ai să te mântuieşti?” Primul i-a răspuns: “Prin smerenie.” Mitropolitul i-a zis: “Şi oare ai tu mult din aceasta?” Şi a trecut la al doilea, ei erau la un fel de examen, cred că pentru seminar teologic. Acela i-a zis: “Prin rugăciunile înalt preasfinţiei voastre.” Mitropolitul i-a spus: “Cine te-a învăţat să fii atât de ipocrit?” A întrebat şi pe al treilea. Acela i-a răspuns: “Prin Sângele Mântuitorului Iisus Hristos, prin Jertfa Lui de pe Cruce.” Şi mitropolitul i-a zis: “Ţine minte acest răspuns. Întipăreşte-l adânc în fiinţa ta.“

    “Asta înseamnă sincer: fără umbră de viclenie. A fi sincer cu tine însuţi înseamnă să te măsori tu pe tine cât eşti de credincios sau superficial faţă de Dumnezeu, cât știi și cât nu știi din cele ce trebuie să știi. Cât faci din ceea ce știi. Când te laudă cineva să te întrebi ce e drept în această laudă în raport cu realitatea din tine, pentru că tu te ai la mână şi ştii exact cum eşti, cât de cinstit eşti înaintea lui Dumnezeu. Nu cumva eşti fals, superficial faţă de Dumnezeu? De pildă, ai dat milostenie. Oare nu cumva ai dat de ochii lumii? Sau nu cumva ţi-a părut rău? Recunoşti tu că tot cei ai este de la Dumnezeu sau îţi atribui ţie nişte merite?”

    Personal cred că este nevoie mai întâi să fii sincer cu tine însuți și față de Dumnezeu !!! Sincer cu tine însuți fiind, trebuie să recunoști că ești neputincios și că fără ajutor de la Domnul nu poți face nimic. “Poți să cerșești”, spunea într-o conferință părintele Constantin Coman. “Cerșetorul nu are nimic.Celălalt are totul”, adăuga el. Da, pentru că Domnul “a făcut Cerul și pământul”, El are totul !!! Și vrea să împartă totul cu noi, vrea să ne bucurăm împreună cu El. Pentru asta nu a pregetat să-l trimită pe Unicul Său Fiu să se întrupeze, să pătimească, să se răstignească și să învie pentru noi… Dar nu vrea să ne dea nimic cu sila, ci ne-a lăsat să alegem, pentru că ne-a creat cu voie liberă…
    Slavă Domnului !!! Mulțumim mult fraților !!! Și mulțumim și părintelui Arsenie Muscalu. Iertare și Doamne ajută tuturor !!!

  3. @Romil
    Daca faptele se datoreaza respectarii unor cutume sau unor rationamente, calcule si nu pornesc spontan din inima nu poti fi sincer in fata lui Dumnezeu. Iubirea aproapelui presupune spontaneitatea ajutorului pentru cel care pe care-l vezi in necaz si suferinta, ea nu poate fi sincera daca nu este spontana. La fel este si cu rugaciunea, daca nu porneste din inima, nu poate fi sincera.

  4. nimeni,
    Împaratia Cerurilor este a celor care se silesc. Daca nu avem atat de multa dragoste incat sa facem totul cu bunavointa, este absolut necesar sa ne silim si sa implinim poruncile.
    Sfintii bisericii asa ne sfatuiesc: sa facem la inceput cum putem, si Dumnezeu vazand jertfa noastra, ne va da harul Sau si vom face apoi cu usurinta si cu muuulta bunavoire.

  5. @cititor
    Implinirea poruncilor, adica ascultarea, duce la rabdare, care este abia primul pas si mai este cale lunga de acolo pana la trezirea constiintei si nasterea dragostei! Dragostea nu mai implica ascultarea de porunci venite dinafara, ci de porunci venite dinlauntru, din propria constiinta.

    Dragostea este fiica constiintei. Iar constiinta este fiica sanatatii sufletului. Si sanatatea sufletului este puterea ce se naste din multa rabdare.
    Intrebare: Si ce este constiinta?
    Raspuns: Este simtirea vietii nemuritoare.

    Sfantul Isaac Sirul – Cuvinte catre singuratici despre viata duhului

  6. @cititor
    “Omul zelos nu ajunge niciodata la pacea mintii. Iar cel lipsit de pace e lipsit si de bucurie. Caci, daca pacea e numita sanatatea desavarsita a mintii, cel ce are zel rau boleste de o boala grea.” – Isaac Sirul
    http://www.cuvantul-ortodox.ro/dreptatea-adevarata-si-zelul-cel-nebun-de-la-avva-isaac-sirul/

  7. nimeni,
    intamplator (sau poate nu) zilele acestea am inceput sa-l recitesc pe Sf. Isaac Sirul. Deci, nu pot sa nu va dau dreptate.
    Dar, vedeti dvs., acelea sunt “Cuvinte catre singuratici”. Celor ce s-au retras din lume , ba chiar si din obstile monahale, si se indeletnicesc cu linistirea, acelora li se adresa Sf. Isaac. Pentru cei din lume sau din manastiri, se potriveste ceea ce am zis eu mai devreme.
    Si credeti-ma, nu am zis de la mine. In paralel cu Cuvintele catre singuratici citesc si din “Invataturi si scrisori de suflet folositoare” ale Avvei Dorotei, din care am spus. Nu pot da citatul exact. Il gasiti la pagina 106.

  8. Despre minciuna, de la Avva Dorotei:
    “Se întâmplă uneori sa fie trebuincioasa și iconomia cuvantului când, de nu se va ascunde ceva, lucrul se face pricina de mai multa tulburare, scârba și primejdie. (…) La o nevoie mare ca aceasta, de va grai cineva minciuna, este iertat. (Se refera la a scapa pe cineva de la moarte sigura si a-i da aceluia putinta de a se pocai -nota mea.) Numai si atunci sa nu fie fara de grija, ci sa se pocaiasca si sa planga inaintea lui Dumnezeu, si sa o socoteasca si pe aceasta ca pe o întâmplare de ispită. Inca nici aceasta sa nu o faca adesea, ci cum am zis la o foarte mare nevoie.”

  9. Avva Dorotei: “Dumnezeu când a făcut pe om a sădit într-însul o dumnezeiască scânteie de luminare, ca un cuget mai călduros și ca un cuvânt povățuitor minții omenești, ca să deosebească binele de rău. Aceasta este legea cea firească, ce se numește conștiință. […] Iar când s-a întunecat aceasta pentru păcatele neascultării, atunci ne-a trebuit legea cea scrisă, ne-au trebuit sfinții prooroci, ne-a trebuit însăși venirea Mântuitorului nostru Hristos ca să o lumineze și să o învieze, ca să aprindă iarăși scânteia întunecată din nepăzirea poruncilor. […] Conștiința niciodată nu piere, ci pururea ne aduce aminte de ceea ce se cuvine să facem, chiar dacă noi nu o simțim, pentru că nu o băgăm în seamă și o călcăm, precum am zis. […] Să ne sârguim dar, o fraților, să ne împăcăm cu conștiința, până suntem în această lume! Să nu o lăsăm să ne mustre cu ceva, ci să o ascultăm și la cel mai mic lucru, pentru că să știți, de la cele mai mici lucruri, cu nebăgarea de seamă și cu călcarea, ajungi și la cele mari.”

  10. @nimeni
    “Iată cum e cu această problemă a sincerităţii: pentru o lucrare duhovnicească avem nevoie de onestitate, avem nevoie de sinceritate. Tu trebuie să fii foarte sincer cu tine însuţi şi cu Dumnezeu în primul rând. Iar cu ceilalţi trebuie să fii după sfatul Evangheliei: înţelept ca şarpele şi blând ca porumbelul. Această înţelepciune a şarpelui înseamnă prudenţă. Să fii foarte prudent cu cel cu care vorbeşti, să fii atent până la nuanţă, să-i simţi pulsul dinainte, să-ţi dai seama până unde e cazul să-i spui ale tale. Dacă simţi că nu poţi fi sincer cu el până la capăt, taci. De minţit, însă, nu-l minţi. Pentru că, atunci când intervine minciuna, intervine şi diavolul. La minciună să nu apelezi cu niciun chip. Taci. Tu nu eşti obligat să-i spui celuilalt totul, dar eşti obligat să nu minţi. Asta este înţelepciunea, să ştii să cântăreşti orice cuvânt şi orice gând, să fii stăpân pe tine.“
    “Să simţi dintr-o dată pulsul celuilalt, pentru că nu poţi să spui oricui orice. Asta era şi marea problemă la puşcărie, când ne anchetau spuneam: “Da, îl cunosc pe cutare.” Altceva nu puteau scoate de la noi. Despre faptele lui nu spuneam nimic, că, dacă eram total sinceri cu cei care ne anchetau, atunci şi ceilalţi erau căraţi la puşcărie şi făceam tot ce era în puterea noastră ca să nu provocam aceasta nenorocire. Aşa încât ţine minte: învaţă să vorbești fiecăruia pe limba lui. Minciună, sub niciun chip! Prudenţa, până la nuanţă!”
    Am citat din cuvântul părintelui Sofian Boghiu, prezentat mai sus de părintele Arsenie Muscalu, poate că frăția ta n-ai fost suficient de atent. Chestia asta cu “spontan” ce legătură are cu “înțelept ca șarpele și nevinovat ca porumbelul” ???

  11. @Romil
    Citatul dat este foarte corect, dar nu la asta ma refeream cand spuneam de spontaneitate, ci la cum reactionezi cand vezi pe cineva in necaz: reactionezi spontan sau incepi sa te gandesti ca mai sunt si altii prin jur care ar putea sa-l ajute, iar tu mai ai alte treburi urgente. Cam asa este si cu mesajele constiintei: le dam atentie sau le ignoram, ca suntem oameni practici si avem treburi importante de facut.

  12. @nimeni

    http://www.lumeacredintei.com/marii-duhovnici-ai-neamului/o-mare-minune-savarsita-de-parintele-porfirie/

    Despre spontaneitate… Sfântul Înger Păzitor ne povățuiește totdeauna de bine, dar nu-l prea ascultăm…asta, cam așa este. Dar doamna (taximetrista) din relatarea de mai sus l-a ascultat, astfel încât la sfârșitul traseului a putut spune bucuroasă:”Mulțumesc!”
    Foarte probabil, dacă ne-am smeri și L-am întreba pe Domnul : “Doamne, ce să fac ? Trebuie să rezolv și cutare lucru, dar, uite, omul acesta are nevoie de ajutor…”, cu siguranță, Domnul ne-ar arăta ce trebuie să facem…
    Mulțumesc mult fratelui RobertCr pentru acest link și fraților admini pentru găzduire. Iertare și Doamne ajută tuturor !!!

  13. Pingback: Marturia impresionanta a PARINTELUI ARSENIE MUSCALU despre “firescul sfinteniei” CUVIOSULUI SOFIAN BOGHIU: “Am vazut un om in care viaza Dumnezeu, un om plamadit intr-o alta lume” (VIDEO, TEXT) | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate