PARINTELE ARSENIE PAPACIOC in INCHISOAREA DE LA AIUD (II). Patimire muceniceasca, seninatate si iubire de vrajmasi, REZISTENTA DESAVARSITA LA ADEMENIRILE REEDUCARII: “Acesta are o credinţă de o tărie comparabilă numai cu a primilor martiri ai creştinătăţii, si pentru credinţă este în stare să îndure cele mai aprige chinuri, fără să se plângă sau să cedeze”

22-07-2016 Sublinieri

“Toate veacurile au fost pline de duşmani, dar duşmanii din veacul acesta au umplut cerul de Sfinţi”

arsenie-papacioc-tanar-

Parintele Arsenie Papacioc, în 1964, la eliberarea din închisoare (Sursa foto: Arhiepiscopia Tomisului)

SFINTENIA – “GHID”  VIU DE SUPRAVIETUIRE IN IADUL.. DE PE PAMANT:

„Cu veşnicul surâs pe buze, cu chipul luminat şi niciodată tulburat de ceea ce se abătuse peste el, se-ndrepta spre ieşire, însoţit doar de Cineva nevăzut, care nu-şi ridicase niciodată degetul de pe el… – Iese sfinţenia pe poartă!, îi spune un gardian, care îl cunoştea, altuia.”

***

A Papacioc

AIUD – A DOUA DETENŢIE (II)

“Sunt gata să mor pentru Hristos!”

“Uneori deţinuţii erau scoşi din celule, ba pentru vreo anchetă, ba pentru a fi mutaţi din celule, sau, cum urma să se întâmple curând, pentru a fi scoşi la cluburile de reeducare. Lor însă nu li se spunea nimic despre destinaţie. De fiecare dată când erau scoşi, li se acopereau ochii cu o bandă sau cu ochelari de tablă cu lentile colorate pe deasupra sau pur şi simplu cu zeghea pusă pe cap. Era înfiorător acest moment, pentru că nu ştiau dacă nu cumva sunt duşi Ia moarte. Orice ieşire din celulă îi ducea din start la acest teribil gând: că merg la moarte. Odată, când Părintele a fost scos din celulă, i s-au pus ochelarii de tablă şi a pornit spre necunoscut. Deodată s-a întâmplat ceva neprevăzut, tabla de la un ochi a căzut, rămânând doar lentila colorată prin care vedea. S-a temut să nu fie acuzat că el a îndepărtat tabla, insă nu a spus nimic, lentila colorată nelăsând să se vadă „defectul”. Dar mare i-a fost bucuria să vadă în faţa lui un alt deţinut dus de gardian. Deci nu era singur. Asta i-a fost o mare mângâiere în acel cumplit moment de nesiguranţă. Şi-a amintit de arestare, când la Suceava, in celula alăturată era părintele Marcu. Şi-a amintit de discuţia Sfântului Macarie cu ţeasta preotului idolesc, care îi mărturisea Sfântului că în iad, acel loc plin de chin, singura mângâiere era să-şi vadă feţele unii altora atunci când se ruga Sfântul pentru ei. Experimenta din nou, pe viu, această realitate surprinsă în paginile Patericului.

Altădată, când era dus din nou legat la ochi, nevăzând pe unde merge, s-a lovit cu piciorul de o treaptă, încât unghia de la degetul mare i-a intrat în carne. A fost foarte dureros, dar mai rău a fost că rana s-a infectat. Cei din Zarcă nu primeau asistenţă medicală, aşa că Părintele s-a tratat singur. A găsit prin curte, la o plimbare, un ciob de tablă ruginită. Cu acesta s-a chinuit, în dureri doar de el ştiute, până a scos unghia intrată în carne. Problema nu s-a rezolvat total, căci locul acela se infecta destul de des. Unghia care a crescut în loc a crescut mai groasă şi cu o sensibilitate permanentă la tăiere. Spunea: Cât au mai umblat şi picioarele astea!

O altă suferinţă trăită şi suportată în această perioadă de detenţie, s-a întâmplat în anul 1962.

Am fost operat de hemoroizi. A fost groaznic de dureros, pentru că locul în care eşti operat este plin de terminaţii nervoase, iar eu am fost operat fără anestezie. După operaţie, la ora 11, trebuia să-mi facă o injecţie de calmare, dar mi-a făcut-o abia la unu noaptea.

Când l-au adus în celulă şi se văita din cauza durerilor atroce, un deţinut din celulă i-a reproşat:Cum, părinte, chiar şi dumneavoastră vă plângeţi?”

Când l-am auzit şi p’ăsta… niciodată în viaţa mea n-am avut dureri mai mari ca după această operaţie. M-a durut continuu 70 de zile. Odată, când au venit gardienii, colegii de cameră le-au arătat operaţia din care atârna un maţ. În aceste situaţii gardienii se bucurau că suferi. Te luau şi te puneau singur în celulă, chipurile ca să te îngrijească, însă scopul era ca acolo, nevăzut, să te omoare mai repede.

parintele Arsenie Papacioc arestare inchisoare anii 50Însă a fost voia lui Dumnezeu să reziste şi în această suferinţă, s-a refăcut şi acum era din nou gata să-i sprijine şi să-i întărească pe cei întemniţaţi.

La un moment dat aşteptau să fie adus un nou deţinut în celulă. Părintele discuta despre această posibilitate cu unul din colegii de celulă şi-i spunea:

Dacă o să mai aducă… Nu-i obligatoriu… Sau mai ştie cineva ce mai au fraţii ăştia (securiştii, n.r.) de gând cu noi? Indignat, colegul de celulă i-a spus: „Fraţi zici, părinte? Poate draci!” Greşeşti! Au acelaşi chip ca noi şi-ntru Domnul tot fraţi ne sunt, i-a răspuns Părintele.

„Fraţii” erau cei care-i torturau, care-i băgau în Zarcă şi la răcitor, care-i lăsau să moară de foame, care-i umileau crunt, care-i înjurau cu cele mai josnice cuvinte, care-i „uitau” în timpul bolilor şi care-i supuneau la toate ororile ce le poate născoci o minte umană pervertită. Şi aceasta nu un minut, nici o săptămână şi nici măcar o lună, ci ani întregi, unul după altul. Dragostea, iubirea vrăjmaşilor, a fost una din virtuţile pe care Părintele a cultivat-o din fragedă pruncie, însă acum ea se manifesta în toată splendoarea şi măreţia ei. Mai mare decât toate este dragostea, spunea Sfântul Apostol Pavel (1 Corinteni 13, 13), iar Părintele avea să îndemne mai târziu:

Să iubim mult şi să iubim frumos. Să iubim rana şi pe cel ce ne-a făcut rana.

Devenise de-acum un om obişnuit cu înălţimea Scripturii:

Primiţi ca nişte oameni divini orice lovitură. Oamenii buni vă ajută la mântuire mult, dar cei răi şi mai mult. Răbdaţi-i fără necaz. Toate veacurile au fost pline de duşmani, dar duşmanii din veacul acesta au umplut cerul de Sfinţi.

Timpul trecea în închisoare, o oră trecea repede, o zi şi mai repede, iar un an şi mai repede, pentru că aşteptam eliberarea, povestea Părintele mai târziu. În toată acea suferinţă el îşi păstra nădejdea neatinsă, văzând în toate voia lui Dumnezeu. Dumnezeu dă formă clipelor istoriei, spunea el, spre nedumerirea colegilor de celulă, care deşi rezistau şi ei în luptă, nu aveau această seninătate a Părintelui.

Spre sfârşitul anului 1961, programul în celulă al Părintelui era, în mare, acelaşi, cu mici modificări determinate de precauţia de a nu provoca pe cei ce-l urmăreau mereu şi care aşteptau orice prilej, cât de mic, ca sâ-i mai prescrie câteva zile de izolare, cât mai multe, doar-doar va fi eliminat. Dumnezeu l-a păzit, dar nici el nu s-a expus pericolului. Nu a bravat niciodată, nu a privit cu superioritate, deşi s-a apărat când a fost cazul, însă în confruntarea făţişă nu s-a expus inutil, nu a provocat. Războiul era un joc de inteligenţă şi Părintele îl trata ca atare.

„Arsenie Papacioc”, mărturisea un coleg de celulă (cel mai fervent turnător al Părintelui), „se prezintă la fel, aşa cum l-am cunoscut anul trecut, cu mici modificări în ce priveşte practica de fiecare zi şi mai prudent în faţa oamenilor administraţiei. Vremea şi întâmplările prin care a trecut l-au făcut mai «înţelept», cum îi place adesea să spună. Credinţa puternică în Dumnezeu i-a menţinut moralul şi-l face să spere într-o eliberare apropiată, pentru aceasta se pregăteşte necontenit. În plus, poartă satisfacţia că oamenii din jurul lui sunt «buni» şi se cultivă în «duhul Domnului», luând aminte la cuvintele sale pline de învăţătură. Dimineaţa oficiază ca şi în trecut slujba de utrenie (corect-Liturghia, n.r.), în faţa sobei, cu ochii către uşă, îngenunchind scurt timp, numai când «Sfântul Duh» este invocat să se coboare pentru a-l umple de sfinţenie. A renunţat la căniţa de apă şi «părticica» de pâine, Trupul şi Sângele Domnului, şi la jurubiţa de aţă pe care altădată o trecea pe după gât în chip de epitrahil. Şi face crucile mai mult în gând decât cu mâna, fiind foarte atent la vizetă pentru a nu fi văzut. Pe mine şi pe Uţă ne pune să stăm smeriţi pe pat şi să participăm tacit la slujbă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Peste drum, fratele Dumitru face în timpul acesta mărunt din buze, trăgând cu coada ochiului la părinte şi închinându-se cu evlavie de câte ori acesta duce mâna la frunte. Apoi se uită şi la mine să vadă dacă fac la fel. După ce mănâncă pâinea şi cafeaua, părintele, puţin obosit de slujbă, moţâie o jumătate de oră şi apoi începe cu râvnă să ne predice, arătând importanţa zilei pentru Biserică (dacă-şi mai aduce aminte de fila calendarului) sau povestind ceva cu tâlc din Pateric, Filocalie, Pidalion etc. Aceasta dura până la prânz. Serviciile de cameră şi programul obişnuit incomodează. Aşa cum spune el, timpul trece repede şi osteneala întru pregătirea mântuirii niciodată nu e de ajuns. Seara se discută puţin până la o oră înainte de a suna de stingere. În ora aceasta toţi devin muţi şi meditativi încheind ziua cu laude către Domnul şi rugaciuni după tipic. A doua zi totul este reluat de-a capul.”

Parintele îi explica colegului de celulă motivele pentru care e bine să fii atent şi vigilent:

Fratele meu, Dumnezeu m-a înţelepţit în şederea mea în puşcărie şi m-a învăţat sa mă feresc. Sunt mulţi care şi-au pierdut sufletul si s-au vândut diavolului (administraţiei); eu îi plâng caci sărmanii pentru că nu ştiu ce fac. Iţi dai seama ce înseamnă să-ţi pierzi locul de veci? Numai Sfânta muceniţă Teodora s-a reîntors după ce Dumnezeu i-a luat sufletul şi a mărturisit oamenilor cât de înfricoşătoare şl urgisite sunt sufletele lor, ale celor păcătoşi, în faţa vamilor cerului. Acolo vin cete diavoleşti puzderie şi-i încearcă în fel şi chip. Dacă te-ar înţepa cineva în ochi cu acul, dacă ţi-ar scormoni măruntaiele cu cuţitul, n-ar însemna nimic faţă de chinurile de acolo. (…) Vai, vai, ce va fi acolo! Aşa să ştiţi!

Între colegii de suferinţă nu erau numai turnători, ci şi oameni de bună credinţă, care recunoşteau în Părintele un adevărat îndrumător spiritual. De aceea nu au pierdut prilejul, rânduit de Dumnezeu, de a se folosi duhovniceşte de prezenţa plina de har a Părintelui. Astfel, în aceeaşi notă un coleg de celulă îi spunea altuia:

„Aşa un duhovnic nu întâlneşti afară. Poate doar la muntele Athos, la noi în tara este un exemplar unic. E un sfânt!”

Tot un coleg de suferinţă, mai târziu avea să mărturisească despre el:

Acesta (Părintele, n.r.) are o credinţă de o tărie comparabilă numai cu a primilor martiri ai creştinătăţii, si pentru credinţă este în stare să îndure cele mai aprige chinuri, fără să se plângă sau să cedeze.”

În tot acest timp, planurile pentru pregătirea reeducării erau definitivate. Colonelul Crăciun a reorganizat aşezarea deţinuţilor în celule, nu aleatoriu ca până acum, ci bine gândit. Astfel, în fiecare celulă era introdus şi câte un deţinut care trecuse prin ororile de la Piteşti, în ideea că aceştia vor fi primii care vor accepta reeducarea şi îi vor influenţa şi pe ceilalţi.

Pe la sfârşitul anului 1961, începutul anului 1962 a început reeducarea. Securiştii doreau ca la sfârşitul procesului de reeducare deţinuţii să se fi lepădat de tot ce aveau mai pur în viaţa lor şi mai ales să se fi lepădat de Dumnezeu. Sala de club, unde se ţineau şedinţele de reeducare, a fost amenajată în fosta biserică a penitenciarului. La club, deţinuţii erau invitaţi să citească, să joace şah, să discute. Uşile celulelor le erau descuiate de-acum şi erau liberi să se întâlnească la club. Tentaţia era mare deoarece majoritatea lor erau oameni culţi, unii cititori împătimiţi, care de ani de zile nu mai văzuseră o carte. Unii s-au dus, la început din curiozitate, iar apoi nu s-au mai întors. Au devenit „reeducatori”. Cei mai mulţi însă au refuzat ademenirile colonelului Crăciun şi nu au mers la club.

Nici urmă însă, pe la club, (…) de Aurel State, de stareţul Papacioc, de prinţul Ghica…” [Marcel Petrișor, “Cumplite încercări, Doamne!”].

În numeroase documente, ofiţeri activi ai Securităţii declară că părintele Arsenie „a refuzat să participe la activitatea cultural-educativă (reeducarea n.r.)”.

In schimb, unii s-au bucurat de libertatea de a ieşi din celulă, pentru a-i întâlni pe cunoscuţi sau pe cei despre care doar auziseră. Astfel, un deţinut, Voinea, a mers în vizită în celula în care vieţuiau, sau supravieţuiau mai degrabă, Părintele, Aurel State, prinţul Alexandru Ghica şi Marcel Petrişor, cel ce povesteşte întâmplarea.

„Stareţul Papacioc era cea mai mare enigmă pentru el (pentru Voinea, n.r.). îl auzise pomenit de unii care-l cunoşteau, dar în legătură cu vreun fapt deosebit nu-şi amintea să-i fi spus cineva ceva. Atâta doar că era omul căruia nu i se mai putea face nimic care să-l supere, nu-i păsa de închisoare, de foame, de frig, de întuneric, de sete, de bătaie şi de orice i s-ar fi făcut ca sa-l distrugă; în plus, pe toate le primea aşa auzise Voinea – cu zâmbetul pe buze, nimeni şi nimic nereuşind să-l scoată vreodată dintr-ale sale. Aşa îl primi şi pe el când bătu la uşă: cu o faţă angelică prelungită sub o frunte înaltă şi cu nişte ochi din care curgeau parcă lacrimi de bucurie.”

Pentru că „recalcitranţii” din Zarcă nu veneau de bună voie la club, au început să fie aduşi cu forţa, pentru a asculta autodemascările celor ce urmau de-acum calea materialismului comunist. Au fost puşi să vizioneze filme cu realizările înfăptuite de partidul comunist, însă ei se întorceau cu spatele la ecran şi discutau între ei. La o astfel de vizionare, pentru lipsa de atenţie în momentul difuzării filmului şi pentru ca discutase în acest timp cu alţi deţinuţi, Părintele a fost pedepsit cu trei zile de izolare.

Într-o zi, o inspecţie a Ministerului de Interne a venit să verifice mersul reeducării la Aiud. Nemulţumiţi de ce au găsit la club, au pornit spre celule. Când au ajuns în dreptul celulei Părintelui se cam codeau să intre, mai ales că-i prevenise colonelul Crăciun că aici sunt deţinuţi fără compromisuri, dar până la urmă au intrat.

Prinţul Ghica era, ca de obicei, în picioare, drept ca o statuie. State se plimba în cârje, evitând să-l stânjenească pe prinţ, iar Nae Cojocaru (un deţinut ce fusese zidit de viu în închisoare, n.r.) nici nu se ridică din pat, decât într-o rână. Stareţul Papacioc, cu surâsu-i senin, se retrăsese într-un colţ, cu capul plecat puţin, ca şi cum, privind pe sub sprâncene, ar fi vrut să vadă ce gânduri are diavolul.”

Ceilalţi deţinuţi s-au luat imediat la harţă cu cei din inspecţie, enervându-i la culme, doar prinţul Ghica şi Părintele au tăcut. Prinţul a justificat apoi un dispreţ faţă de aceşti „suboameni”, cum i-a numit pe cei din inspecţie, însă Părintele tăcuse dintr-o dreaptă socoteală, el ducea lupta tainic. Cum va spune mai târziu: Vreau mă lovească vrăjmaşul unde vreau eu, nu unde vrea el. După această inspecţie s-au luat măsuri aspre. Au fost rearanjaţi în celule. Cei refractari la reeducare, recalcitranţii, au fost izolaţi la Zarcă cu regim sever şi mâncare puţină. Cei ce acceptaseră reeducarea şi frecventau clubul au fost mutaţi în camere mari, curate, cu cearşafuri pe pat şi mâncare consistentă.

Reeducarea continua la Aiud. Ca unul ce nu aderase la ea. Părintele a fost chemat într-o zi de colonelul Crăciun în biroul lui. De regulă, cine era scos din celulă nu se mai întoarcea viu, aşa că ceilalţi aşteptau îngrijoraţi să vadă ce se va întâmpla. Discuţia dintre Părintele şi colonelul Crăciun a fost următoarea:

„Ce argumente ai că există Dumnezeu?“, l-a întrebat Crăciun. Domnule colonel, asta e o întrebare de şcoală primară, i-a răspuns Părintele. În viaţa mea eu am predat la copii şi mă întrebau acelaşi lucru. Faptul că dumneata şi eu vorbim acum este un argument că există Dumnezeu. Existenţa noastră, suflarea noastră, inteligenţa, raţiunea dovedesc aceasta. Astea-s făcute de un mare Meşter, nu-s făcute la întâmplare. Sau cine le-a făcut? S-au făcut atâtea semne, a venit Hristos, a înviat… Dar dumneata ce argument îmi aduci că nu există Dumnezeu? (Era o mare îndrăzneală din partea mea să-l întreb lucrul acesta.) Hitler, care cu semnul crucii a atacat Rusia, comunismul”, i-a spus colonelul. Ce Hitler, dom’le?! Ăla a fost un nebun şi aceea nici nu era cruce. Spune-mi altceva, adu-mi alt argument, că viaţa e pâlpâitoare, merge în continuare. „Care-i ultimul tău cuvânt?”, a scurtat Crăciun discuţia care începea să-l incomodeze. Sunt gata să mor pentru Hristos!, i-a spus răspicat Părintele. (Mă gândeam: oricum o să mor, măcar să mor pentru Hristos.) La răspunsul ăsta, Crăciun a început să urle: „Luaţi-l! Luaţi-l!” (De-atunci au vrut să mă omoare, dar nu pe faţă, mă băgau deseori la răcitor.)

Cu sila au început să se înmulţească cei de la club, dar şi cei din izolări.

„Crăciun dăduse ordin gardienilor, mai ales celor de la Zarcă şi de pe Celular, să facă raport deţinuţilor la cea mai mică abatere: pentru aţipit la marginea patului în cele şaptesprezece ore de veghe, pentru bătut în perete (Morse, n.r.)- pentru asta se primeau cele mai multe zile de carceră- şi pentru orice ripostă dată gardienilor.”

Astfel de raporturi i s-au făcut şi Părintelui şi a fost propus pentru izolare, ba pentru ca nu-şi încheiase nasturii la haină (trei zile izolare), ba pentru că a fost găsit „culcat cu un picior în pat” (zece zile) sau chiar „dormind, rezemat de lateralele patului” (zece zile), sau pentru că „făcea propagandă religioasă” in celulă (tot zece zile).

Au încercat foarte mult să mă distrugă. Mă băgau la răcitor unde mă ţineau câteva zile. Mi s-au întâmplat lucruri extraordinare acolo. Era aşa o suferinţă şi o durere că nici nu te mai gândeai că o să scapi viu.

Mărturisea Părintele că cele mai înalte trăiri spirituale le-a avut în închisoare, nu în pustie, iar asta e valabil doar pentru cei care au suferit pentru Hristos, după lege.

Iţi dai seama, ce trăiri a avut Hristos pe cruce, când suferea pentru toată lumea!…

In toamna anului 1963 şi în iarna ce a urmat, tratamentul aplicat „recalcitranţilor” din Zarcă s-a înăsprit considerabil. Regimul alimentar se înrăutăţea din zi în zi, iar pedepsele cu izolarea curgeau lanţ. În 12 noiembrie, gardianul îi făcea raport Părintelui că

„a făcut propagandă religioasă cu ceilalţi deţinuţi în cameră. Deţinutul a vorbit tare în cameră de se auzea perfect ce vorbea şi pe sală şi în camerele vecine.”

Drept pentru care propune ca pedeapsă zece zile de izolare „cu regim sever”, ce urmau a fi executate începând cu 24 decembrie 1963, ajunul Crăciunului. Afară era un ger năpraznic, iar izolatoarele Aiudului erau pline până la refuz. După trei zile petrecute în acel tartar, Părintele era extrem de slăbit, nu a mai rezistat şi s-a aşezat jos, ceea ce însemna moarte sigură. Ajunsese la un aşa moment, că aşteptam să văd cum îmi iese sufletul din trup. Eram conştient până-n ultima clipă. Atunci s-a întâmplat ceva ce nu poate fi spus în cuvinte. „Cineva” l-a tras de picioare şi i-a spus: „Scoală-te, Arsenie, dacă nu vrei să mori! Aici nu se doarme! Vremea ta încă nu a venit!” Atunci Părintele s-a ridicat şi cu un efort supraomenesc a urcat pe marginea tinetei, singurul obiect de „mobilier” al celulei de pedeapsă. Mai târziu uşa celulei s-a deschis şi un alt deţinut a fost împins înăuntru, era Marin Naidim, vechiul lui tovaraş de suferinţă. A stat şi el un timp în picioare, apoi, epuizat, s-a aşezat jos. Cu ultimele puteri ce le mai avea, Părintele i-a şoptit să nu se aşeze spunându-i ce i s-a întâmplat lui.

Era noapte adâncă şi deţinuţii din izolatoare încercau sa rămână în viaţă. În acest timp, dincolo de zidul închisorii, în clădirea cu etaj unde se afla apartamentul colonelului Crăciun, soţia acestuia a avut un coşmar. A sărit speriată din pat şi i-a spus soţului:

,,«Du-te şi fă ceva pentru cei pe care-i ai sub pază, că nu ştiu, eu sau ei, da’ o să murim de frig.» Pentru început, Crăciun, cum era buimac de somn, se pomeni doar că se scoală şi pleacă spre Secţii. Fără a şti apoi prea bine cum, ajunse în sectorul Izolatoarelor, pe coridorul pe care erau înşiruite toate cele zece cutii pentru pedeapsă. In prima deschisă de gardian, găsi doi tineri dezbrăcaţi până la cămaşă, care tremurau de frig ca varga.”

Cei doi erau Părintele şi Marin Naidim. Apoi colonelul Crăciun

„dând dispoziţie să se deschidă uşile tuturor izolărilor, ne-a trimis la celule, zicând: «Aţi avut noroc că a visat nevastă-mea urât şi m-a trezit, rugându-mâ să vin să vă scot de aici, ca să nu vă am pe conştiinţă. Şi de, poţi rezista smiorcăielilor unei muieri?!»”

N-a putut rezista nici Crăciun, cum n-a putut nici Pilat odinioară. Iată, aşa a fost voia lui Dumnezeu cu Părintele, să nu moară acolo şi odată cu el nici ceilalţi ce se chinuiau deopotrivă.

După eliberarea aceasta minunată de la racitor,

m-au dus într-o celulă. Era pentru noi cer când ieşeam de la răcitor. Am găsit acolo, în celulă, o bucată de mămăligă care era verde de mucegai. Mici nu m-am uitat că era aşa, am mâncat-o imediat, n-am păţit nimic, se curăţase corpul prin postul acela. Bineînţeles că era şi ajutorul lui Dumnezeu. Era atunci Crăciunul şi am zis: Iată, ce cozonac mi-a fost dat mie!

Peste ani, când se afla la Techirghiol, era întrebat des de reporteri sau de oameni obişnuiţi

dacă Dumnezeu nu a făcut nicio minune cu mine. Şi am răspuns: Ba da, a făcut! „Care?” Niciuna. Tocmai asta e minunea: că nu a făcut nicio minune. M-a păzit Dumnezeu în închisoare, unde era regim de exterminare şi puteai să mori în orice moment. M-a păzit Dumnezeu în pustie, unde trecea ursul la un metru de mine şi mă ascundeam după câte un brad, iar el nu mă vedea. Şi au mai fost şi alte lucruri minunate, dar nu se poate vorbi despre ele, că pierzi dulceaţa lor. Acestea le dă Dumnezeu ori ca să aperi cu şi mai mare tărie adevărul, ori ca să scapi de câte o amărâtă de patimă.

Intr-un interviu filmat [cu Sorin Dumitrescu], la aceeaşi întrebare a răspuns:

Să ştiţi dumneavoastră că pe oricine aţi întreba, care nu a glumit cu rugăciunea lui ( fie în închisoare, fie în pustie, fie în chilie, fie pe stradă sau, mă rog, la birou), totdeauna o să se ferească să spună că a văzut cutare şi cutare lucru, deşt acestea există. Asta pentru că dacă aţi şti dumneavoastră cât este de dincolo de tine acel „ceva” care apare, încât te cuprind o bucurie şi o nădejde, dincolo de ceea ce suntem noi. Iar cel dintâi lucru care îţi vine în minte este să taci şi să nu vorbeşti, căci întrebările privind aceste lucruri sunt numai din curiozitate şi nu ajută cu nimic. Ceea ce trebuie să ştie toată lumea este că Mântuitorul a adus pe lume concepţia de mântuire prin suferinţă; ea este foarte necesară, trebuie suportată până când o vrea Dumnezeu, că El ştie de ea. Care sunt câştigurile, care sunt forţele nevăzute care te ajută, astea sunt foarte greu de spus… Adică există, sigur… Cine să fi suferit, şi să nu fi avut momente extraordinare de revelaţie şi ceva mai mult? Pe măsura suferinţei şi a asumării ei era şi sprijinul ce venea de Sus.

Eforturile conducerii închisorii de a-i determina pe cei ce nu cedau să-şi revizuiască atitudinea, erau dintre cele mai diverse. Li s-au pus difuzoare pe holuri pentru a auzi toţi cum mai capitula câte unul din cei ce până atunci stătuseră pe baricadă. S-au trezit că, în loc de zeama chioară cu care erau obişnuiţi, li s-a pus în gamelă câte o bucată consistentă de friptură aburindă. Deşi erau cu toţii nişte schelete vii, după atâţia ani de foame crâncenă, mulţi dintre ei, între care şi Părintele, nu s-au atins de ele. Nicicum să mai şi meargă la club, după cum fuseseră îndemnaţi după tratarea cu friptură. Iată că se folosiseră toate metodele posibile pentru a înfrânge tăria acestor oameni sau pentru a-i murdări în vreun fel oarecare. Nu s-a reuşit.

Acolo ştiai că suferinţa asta este pentru marele Adevăr, pentru că se punea problema să-ţi sluţească ideile şi sufletul cu diferitele lor metode. Pentru asta, pentru că îi înfrângeai, pentru că nu acceptai, pentru că erai un mare erou să spui: “Domnule, nu primesc acest lucru!”, te costa viaţa.

Încercările repetate de a înfrânge rezistenţa celor de la Zarcă au culminat cu şedinţa din luna martie a anului 1964. Atunci toţi deţinuţii din Zarcă, în afara celor imobilizaţi la pat, au fost scoşi şi duşi cu forţa la club, care acum se afla într-o încăpere mare ce-i putea cuprinde pe toţi deţinuţii ce nu-şi făcuseră încă „autoanaliza”. Trei reeducaţi s-au înscris la discurs. Unul dintre ei, a inceput sâ ponegrească Evul Mediu, creştinismul în speţa, vorbind despre Inchiziţie, papi, arderi pe rug etc. Atunci Părintele s-a ridicat din marea de oameni,

aşa mic cum eram şi am propovăduit ca o slugă, i-am zis: Ce spui, dom’le despre papă? Nici eu nu sunt de acord cu ei. Creştinismul nu a fost reprezentat de papi cu toate ororile lor. Ia gândeşte-te ce a dat Evul Mediu, un Leonardo da Vinci… (Puteau să mă omoare pentru o îndrăzneală ca asta. Se uitau toţi miraţi că nu ştiau cine este cel care îndrăzneşte să ridice glasul în aşa o adunare. Să protestezi însemna să te omoare pe loc. Nu ştiu cum m-am pierdut prin mulţime, că nu mi-au făcut nimic. A fost voia lui Dumnezeu!)

Când ieşea din sală l-a întâlnit pe părintele Marcu şi l-a încurajat: Ai grijă de tine, nu te lăsa! Părintele Marcu a înţeles din asta să aibă grijă să nu trădeze, dar Părintele i-a explicat că nu se referă la trădare, l-ar fi jignit această insinuare, ci să aibă grijă să nu postească prea mult, să mănânce ce găseşte pentru a putea rezista fizic.

După acest moment al conferinţei, exigenţele reeducatorilor au slăbit. Cei din Zarcă au fost scoşi şi duşi pe secţii. Pentru a nu se vedea la eliberare în ce condiţii trăiseră, au început să primească suplimente de mâncare din ce rămânea de la ceilalţi. Ei, cei din Zarcă, erau

„nefiresc de slabi. Unii dintre ei erau atât de spiritualizaţi încât păreau adevărate spectre.”

Cei ce-şi pătaseră conştiinţele în cluburile de reeducare au fost printre primii eliberaţi. Colonelul Crăciun întindea o ultimă nadă pentru cei rămaşi, doar-doar, de dragul şi dorul eliberării, să mai cadă câte unul din demnitatea de om. Nădejdea lui era zadarnică. Foştii locatari ai Zărcii aveau (încă) răbdare. Iată că la sfârşitul lunii iulie însuşi colonelul Crăciun le citea decretul de amnistiere.

Fiecare deţinut rămas urma sa-şi ia bagajele de la magazia închisorii şi să-şi aştepte transportul spre gară.

Eram sănătos din punct de vedere organic, dar eram foarte slăbit.

La spitalul închisorii i s-au făcut nişte injecţii de întărire, căci altfel nu s-ar fi putut ţine pe picioare.

Când mi-au înapoiat haina, nu mi-o mai recunoşteam, era boţită, trecuseră atâţia ani de la arestarea mea.

Era 1 august, sărbătoarea scoaterii Sfintei Cruci. Cei ce-şi duseseră cu vrednicie greaua cruce ieşeau acum pe poarta închisorii. Ieşea şi Părintele.

„Cu veşnicul surâs pe buze, cu chipul luminat şi niciodată tulburat de ceea ce se abătuse peste el, se-ndrepta spre ieşire, însoţit doar de Cineva nevăzut, care nu-şi ridicase niciodată degetul de pe el… – Iese sfinţenia pe poartă!, îi spune un gardian, care îl cunoştea, altuia.”

Aici se încheie anii trecuţi de Părintele prin închisori. Au fost cu toţii în număr de paisprezece.

Eu am trăit mai mult prin închisori, vreo 14 ani, unde am stat foarte mult de vorbă cu mine,

spunea Părintele, arătând unul din roadele suferinţelor: cunoaşterea de sine, dobândită după trecerea tuturor treptelor şi probelor necesare dobândirii ei.

În 1990, după Revoluţie, erau voci în presă care puneau o întrebare ostentativă: „Unde a fost Biserica?”, referindu-se la implicarea Bisericii în viaţa socială pe timpul dictaturii comuniste. Răspunsul Părintelui a fost acesta:

La întrebarea tendenţioasă „Unde a fost Biserica?”, răspundem: în puşcării crunte, umilinţe grozave, bătăi păgâne, insulte pline de venin. (…) Cei care au avut harul deosebit să înfrunte duşmanul, pe te miri unde şi în felul lor, au şi merite pline de laudă. Sute şi mii de preoţi, călugări trăitori, fraţi de credinţă, au purtat lanţuri grele, lanţuri bătute la nicovală prin beciuri ascunse. Ne-au smuls bărbile şi ne trăgeau de ele ca pe animale de căpăstru. Ne-au înfometat îngrozitor cu intenţii de exterminare, ani nesfârşiţi. Am fost aruncaţi în celule fără lumină – celule negreîn haine de puşcăriaşi murdare de puroi şi sânge închegat scoarţă pe ele. Fie-au cerut lepădări de Hristos şi de sfinţii Lui şi nu ne-am lepădat, ferească Dumnezeu! O cât de mică amăgire nu am făcut, măcar că ştiam că trebuie să murim şi mulţi au murit.

Ne-au cerut aceste lepădări insistent şi sistematic, izolaţi şi băgaţi în congelatoare (camere frigorifice) ca să poată obţine măcar un cuvânt împotriva învăţăturii Domnului nostru Iisus Hristos. Şi nu am cedat. Ne-au dat condamnări mari, ca tiranii cei mici să creadă cu adevărat că suntem mari criminali. (…)

Aici a fost Biserica: în temniţă. Aici unde erau mii de creştini care cereau întărire duhovnicească, dezlegări, întăriri şi speranţe pe care le dădeam prin bătăi în perete (Morse).

Am scăpat din închisori, cei care am mai scăpat, fericiţi că am fost ajutaţi de bunul Dumnezeu. Să-L purtăm cu drag în suflete! Nu ne-a părăsit! Simţeam că stă îndurerat lângă noi ca să înţelegem marea taină a crucii Lui. Ca să înţelegem rostul grozav al eliberării prin suferinţă pentru El. Şi harul Lui ne-a ajutat să nădăjduim, să dăm un răspuns bun cândva, la răspântia cea din urmă.

Am venit fără bărbi, fără carne pe noi, fără dinţi, cu ochii ascunşi în orbite, dar care străluceau încă. Am venit fără chip de clerici.

Aşa venea şi Părintele, oprindu-se mai întâi la Suceava, la nişte maici ce îi erau fiice duhovniceşti. Maicile au fost îngrozite de felul cum arăta, era numai piele şi os. Ele l-au hrănit, l-au îngrijit şi l-au pus pe picioare.

După ce s-a mai întremat, Părintele a plecat spre Bucureşti.

Călătoream cu trenul şi atunci am văzut şi eu, după atâţia ani de închisoare, că femeile poartă fustă scurtă. În compartimentul în care mă aflam au intrat două învăţătoare cu fuste scurte; una s-a aşezat chiar în faţa mea. Ele, când m-au văzut călugăr, m-au întrebat cu îndrăzneală ce părere am despre fustele scurte. Le-am spus şi eu: Eu sunt călugăr şi până acum n-am mai văzut picioare de femeie mai sus de genunchi, dar n-am crezut niciodată că sunt aşa de urâte!

Cu asta le-a ruşinat pe cele două femei, care acum nu ştiau cum să tragă mai jos fustele ce erau totuşi prea scurte pentru a putea acoperi mai mult.

A mai păţit odată o ispită tot în tren. Călătorea spre Bucureşti şi nemaigasind bilete la nefumatori, a fost nevoit să stea intr-un compartiment de fumători. În faţa lui s-a aşezat o doamnă care a fumat necontenit tot drumul. Părintele s-a abţinut şi nu i-a spus nimic, tot drumul am răbdat ca un martir. Când Părintele s-a ridicat sâ coboare la Bucureşti, femeia i-a spus spășită: „Sărut mâna şi sa mă iertaţi!” Tăcerea Părintelui a fost, iată, lucrătoare.

La Bucureşti a mers la spitalul Colţea. Gheorghe Gheorgiu-Dej dăduse dispoziţie ca toţi deţinuţii politici să fie trataţi gratuit în orice spital. Spre unitatea medicală l-a însoţit soţia profesorului Alexandru Mironescu. La ieşirea din spital, pentru că nu avea unde să stea, a fost primit o vreme de Mihai Urzică. A mers apoi la Patriarhie să caute o mănăstire unde sa-şi continuie viaţa de monah, dar pentru că el aparţinea de Mitropolia Moldovei a fost trimis la Iaşi.

M-am dus la mitropolitul Moldovei să-mi dea binecuvântare să intru într-o mănăstire. M-a refuzat. Mi-a spus că tocmai s-a dat un decret pentru a scoate călugării din mănăstiri şi de aceea nu putea să mă primească. Mi-a zis: „Du-te acasă, la mama!” Cum să mă duc acasă?! Eu eram călugăr, preot, trebuia să duc la mănăstire. Atunci l-am întrebat şi eu pe mitropolit: Dar dumneavoastră de ce nu vă duceţi la mama acasă? Ruşinat mi-a spus: „Deocamdată este acest decret.” Mulţumesc pentru acest „deocamdată”, i-am răspuns şi am plecat la Bucureşti.

Acum, când se afla în Moldova, a primit vorbă de la părintele Cleopa, care se afla ascuns în munţi, că doreşte sa-l vadă. Aflase că Părintele s-a eliberat şi a spus şi el cuvântul apostolului Toma: „Nu cred până nu-l văd!”

Şi atunci, împreună cu doi părinţi, doi ieromonahi, am plecat spre locul unde era prin păduri şi cu greu am ajuns acolo. Eu eram foarte slăbit. Mă îmbolnăvisem de stomac. Am dat de el, ne-am îmbrăţişat cu adevărat, aşa, simţit, şi am băut câte un pahar de vin, spunându-mi el că o să mă facă sănătos, repetând din marile lui înţelegeri şi cunoştinţe, cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, comentariul la scrisoarea Sfântului Apostol Pavel către Timotei, partea cu privire la importanţa unui pahar de vin. Şi aşa l-am scos şi pe el şi l-am dus la mănăstire.

Întors la Bucureşti a făcut cerere să fie primit la o mănăstire din preajma Bucureştiului. Patriarhul Justinian, deşi îi promisese că-l trimite la Cernica, nu l-a putut ajuta, din cauză că Securitatea, prin Departamentul cultelor, s-a opus permanent. Se temeau sa-l ţină aproape de Bucureşti, deoarece aici locuiau mulţi din lotul cu care fusese condamnat. Cât timp a aşteptat o decizie, a locuit la palatul patriarhal şi apoi la fratele mai mic, care locuia în Bucureşti.

La palatul patriarhal l-a vizitat într-o zi un fost coleg de liceu, pe nume Antonovici. Era un sculptor apreciat şi locuia în America. Aflând despre situaţia Părintelui, care abia se eliberase şi nu reuşea să-şi găsească un loc unde sa-şi ducă viaţa de monah, l-a îndemnat să meargă cu el in America. I-a spus că în America este nevoie de preoţi misionari buni. Părintele nu a acceptat propunerea, spunându-i că şi în ţară era nevoie de preoţi, mai ales după prigoana împotriva monahismului, cu scoaterea călugărilor din mănăstiri.

Şi mai târziu, la Cheia a avut ocazia să plece definitiv in străinătate. Avea nişte fii duhovniceşti, un inginer diplomat şi soţia sa, medic, care au emigrat în Germania. Pentru că ţineau mult la Părintele, îşi doreau să-l ia cu ei, să le fie sprijin şi acolo. Au insistat foarte mult, îi aranjau el totul, numai sa fie de acord. Deşi ţinea la ei, Părintele nu a vrut sa plece. Şi când era la Techirghiol, pe vremea comuniştilor, i s-a ivit o ocazie de a călători într-o ţară străină, nu s-a dus. Spunea:

Nu mi-a plăcut să merg in ţări străine. Sunt unii atraşi de locuri din acestea exotice, însă important este să ai pace, să ai linişte în sufletul tău. Ce poate fi mai frumos decât Cerul, aşa cum ni-l închipuim?…

Singurele locuri din afara ţării unde a călătorit, au fost Locurile Sfinte şi Sfântul Munte Athos, ele însele o pregustare a Cerului.

Cât a stat la Bucureşti, Părintele mergea la slujbă la mănăstirea Antim şi la Patriarhie, unde se întâlnea cu părintele Benedict Ghiuş şi cu părintele Ghenadie Ghenoiu. Incet-încet îşi recăpăta şi înfăţişarea de monah, purta haine călugăreşti, iar barba începuse să-i crească.

(din: Sorin Alpetri, Între timp și veșnicie. Viața părintelui Arsenie Papacioc, Editura Accent Print, 2014)

alpetri-sorin-intre-timp-si-vesnicie-viata-parintelui-arsenie-papacioc-11803

Vedeti si:

***

***


Categorii

Marturisitorii si Sfintii inchisorilor, Parintele Arsenie Papacioc, Reeducarea ieri, azi si maine

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

2 Commentarii la “PARINTELE ARSENIE PAPACIOC in INCHISOAREA DE LA AIUD (II). Patimire muceniceasca, seninatate si iubire de vrajmasi, REZISTENTA DESAVARSITA LA ADEMENIRILE REEDUCARII: “Acesta are o credinţă de o tărie comparabilă numai cu a primilor martiri ai creştinătăţii, si pentru credinţă este în stare să îndure cele mai aprige chinuri, fără să se plângă sau să cedeze”

  1. Experienta inchisorii de maxima siguranta l-a transformat si pe Tibi Ușeriu, fostul deținut 2800, care a castigat pentru a treia oara cea mai grea competitie de pe planeta, 6633 Arctic Ultra
    A fost cioban în România, pizzar în Italia, bodyguardul unui interlop sârb şi autorul unor jafuri armate în Austria şi Germania.
    “Eram căutat, am fost prins de două ori, am evadat din 2006 şi 2008 şi la un moment dat din cei 23 de ani (am primit 13 ani în Germania şi nouă ani şi în Austria şi trebuia să fac amândouă pedepsele), în 2006 comunitatea europeană a cumulat aceste pedepse şi a trebuit cea mai mare pedeapsă. Am executat cei 13 ani însă şi din aceştia am făcut 2/3.”
    „Nu o să uit niciodată momentu când am ieşit din aeroportul Otopeni, printre taximetrişti şi călători. Vocile oamenilor îmi bubuiau în cap, toate culorile erau de o intensitate insuportabilă, aerul- irespirabil. Urma să dau piept cu cele mai grele 6 luni din viaţa mea. L-am aşteptat pe Alin să mă culeagă şi să mă redea lumii. A venit, m-a dus acasă şi a încercat tot ce era omeneşte posibil, doar că eu îl imploram să mă ducă înapoi, între zidurile mele albe. Acolo am reînvăţat totul: să umblu, să lucrez, să mă bucur şi să trăiesc fiecare zi ca un cadou venit de sus”
    http://stiri.tvr.ro/tibi-u-eriu-o-via-a-demna-de-un-roman-cum-a-ajuns-fostul-de-inut-2800-sportivul-de-anduranta-de-astazi_829089.html#view

  2. “La întrebarea tendenţioasă „Unde a fost Biserica?”, răspundem: în puşcării crunte, umilinţe grozave, bătăi păgâne, insulte pline de venin. (…) Cei care au avut harul deosebit să înfrunte duşmanul, pe te miri unde şi în felul lor, au şi merite pline de laudă. Sute şi mii de preoţi, călugări trăitori, fraţi de credinţă, au purtat lanţuri grele, lanţuri bătute la nicovală prin beciuri ascunse. Ne-au smuls bărbile şi ne trăgeau de ele ca pe animale de căpăstru. Ne-au înfometat îngrozitor cu intenţii de exterminare, ani nesfârşiţi. Am fost aruncaţi în celule fără lumină – celule negre– în haine de puşcăriaşi murdare de puroi şi sânge închegat scoarţă pe ele. Fie-au cerut lepădări de Hristos şi de sfinţii Lui şi nu ne-am lepădat, ferească Dumnezeu! O cât de mică amăgire nu am făcut, măcar că ştiam că trebuie să murim şi mulţi au murit.

    Ne-au cerut aceste lepădări insistent şi sistematic, izolaţi şi băgaţi în congelatoare (camere frigorifice) ca să poată obţine măcar un cuvânt împotriva învăţăturii Domnului nostru Iisus Hristos. Şi nu am cedat. Ne-au dat condamnări mari, ca tiranii cei mici să creadă cu adevăr că suntem mari criminali. (…)

    Aici a fost Biserica: în temniţă. Aici unde erau mii de creştini care cereau întărire duhovnicească, dezlegări, întăriri şi speranţe pe care le dădeam prin bătăi în perete (Morse).

    Am scăpat din închisori, cei care am mai scăpat, fericiţi că am fost ajutaţi de bunul Dumnezeu. Să-L purtăm cu drag în suflete! Nu ne-a părăsit! Simţeam că stă îndurerat lângă noi ca să înţelegem marea taină a crucii Lui. Ca să înţelegem rostul grozav al eliberării prin suferinţă pentru El. Şi harul Lui ne-a ajutat să nădăjduim, să dăm un răspuns bun cândva, la răspântia cea din urmă.

    Am venit fără bărbi, fără carne pe noi, fără dinţi, cu ochii ascunşi în orbite, dar care străluceau încă. Am venit fără chip de clerici.”

    Întrebarea este : Suntem noi vrednici de asemenea înaintași cu viață sfântă ? Cum le cinstim noi jertfa lor ? Am avut fericitul prilej de a-l întâlni pe vrednicul de pomenire părinte Arsenie Papacioc o singură dată și, deși
    nu m-am ridicat la înălțimea întâlnirii, însă m-am învrednicit de a primi binecuvântarea lui. Nu știam prea multe pe atunci despre suferințele BISERICII din temnițele comuniste din România. Aveam să aflu despre aceste atrocități mai târziu, de la un alt mare mărturisitor sau, mai corect spus, prin intermediul și cu binecuvântarea lui, este vorba despre vrednicul de pomenire părinte Iustin Pârvu.
    Mulțumim mult frățiilor voastre pentru aceste “cuvinte vii”!!! Doamne ajută tuturor !!!

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate