ORTODOXIE SAU ORTODOXISM? Viata sau Ideologie? Hristos sau Baraba? Silire sau libertate? Sau despre altfel de “tarini”, “boi” si “femei” (cf. Luca 14)
Vezi si:
Tema IDEOLOGIZARII credintei si a INSTRUMENTALIZARII ei pentru a sluji agende de alta natura (politica, sociala, economica, [para?]militara, culturala, de notorietate si de putere, de succes si de castig de orice fel in lumea aceasta sau, pur si simplu, a unor patimi, ambitii si himere personale/de grup) revine mereu si mereu in actualitate, la fel ca si cea a justificarii folosirii fortei/violentei, imoralitatii sau, mai larg, a oricarui mijloc pentru atingerea unor scopuri presupus nobile.
Dilema: Barabas sau Iisus?, optiunea intre revolutia “sabiei” (sau a oricarei arme lumesti) si revolutia Duhului si a Crucii, a rastignirii de sine revine si ea, in forme noi, provocata de tot mai numeroasele denaturari si patologizari ale discursului ortodox in spatiul public, astfel incat ne determina sa repunem pe tapet raportul dintre noi termeni pe care multi dintre noi ii confundam: Ortodoxie sau Ortodoxism? Este ortodoxia un sistem sau o doctrina care lupta pe arena lumii cu alte sisteme? Prin raportare la ce sau la Cine se defineste in primul rand Ortodoxia? Si nu doar in teorie, ci in chiar modul nostru de a o trai cotidian si de a o marturisi…
Cu alte cuvinte: ce fel de Ortodoxie intelegem, asumam si practicam noi, oare una care nu se poate prezenta pe sine decat in permanenta, infierbantata, incordata si furtunoasa opozitie, dar una tot galagioasa, moralista si ideologica, la tot raul moral si ideologic al lumii? Adica, pana la urma, oferim doar un alt discurs, foarte mult imbibat de patimile noastre nevindecate, care se situeaza in acelasi plan secular si este exprimat, adesea, in acelasi registru agresiv, triumfalist si vulgar, precum cel al adversarilor nostri? Ce se intampla atunci cand traim EXCLUSIV SI PRIORITAR sub zodia Ortodoxiei “anti-[orice]…”? Unde este aici acea “imparatie care nu este din aceasta lume”, unde este “legea cea noua” adusa de Acel Dumnezeu a Carui dragoste “atat de mare”…. aduce lumii un scandal si o nebunie cum nu s-au mai auzit? Si atunci de ce scandalurile si nebuniile pe care le provoaca sau pe care le afiseaza multi dintre cei care astazi striga public (chemati de… ei insisi) despre Ortodoxie sunt atat de comune, si de firesti, atat de obositoare si de tulburi, atat de… ale lumii, amestecandu-se jalnic in vacarmul si in marasmul general al insanitatii incurabile a lumii de astazi?
Unde mai este de gasit icoana vie si blanda a lui Hristos in mijlocul incrancenarii continue, duse pana la paroxism si la paranoia, de a identifica si a vana necontenit dusmani de toate felurile, absolut in orice si oriunde? Desigur ca acestia exista si ca este indispensabil a purta impotriva lor, in chip binecuvantat, un razboi intru cuvant, dar, oare, aceasta orientare eminamente negativa si polemica, saturata de o multime de exagerari, plecata lesne spre zvonistica, barfa, spre inchipuiri si banuieli spaimoase, sa ne fie chiar singurul sau principalul mod de definire, de afirmare si de manifestare a credintei? Daca, prin absurd, nu am mai avea dusmani si nici teme pentru care sa militam cu indarjire sticloasa, oare in ce fel ne-am mai putea “marturisi” unii dintre noi crezurile? Sau nu cumva si in Rai ne vom plictisi daca nu vom avea, subit, pe cine suspecta, condamna si uri, pe cine sa huiduim si sa tragem de barba, si contra cui sa sarim la bataie? Oare pentru asta a venit Hristos in lume si oare aceasta este Evanghelia Sa? De aceea, pentru foarte multi, raiul trebuie numaidecat construit chiar aici, pe pamant, prin biruinta cu orice pret si prin orice mijloace asupra tuturor ticalosilor…
Iar apropo de Evanghelia de duminica trecuta, ne intrebam: cam cate pretexte mult mai subtile si mai perfide decat “tarina”, “boii” sau “femeia” ne serveste astazi vrajmasul, adaptat perfect la “slabiciunile” si la bolile crestinului contemporan, pentru a sta cat mai departe posibil de Cina lui Hristos si de nuntirea tainica a Duhului?
Ocazie cu care, pentru aceasta prima postare de problematizare, readucem in prim-plan, un fragment dintr-un articol mai vechi:
“(…)
Adevarat, adevarat zic voua: Ma cautati nu pentru ca ati vazut minuni, ci pentru ca ati mancat din paini si v-ati saturat.
Lucrati nu pentru mancarea cea pieritoare, ci pentru mancarea ce ramane spre viata vesnica si pe care o va da voua Fiul Omului, caci pe El L-a pecetluit Dumnezeu-Tatal”. (Ioan 6, 26-27)
Omul asadar cauta numai “painea”, adica numai cele pamantesti, vrea sa-si rezolve cat mai bine problemele din aceasta lume, sa aiba succes si confort in aceasta viata, sa scape de necazuri, de nedreptati, de constrangeri si privatiuni. De aceea au dat buzna multimile la Iisus, fiindca, asa cum intelegem din acelasi capitol de la Ioan, voiau sa-L sileasca sa le fie lor rege, acel rege terestru care sa le rezolve “problema painii” si care sa-i si elibereze de sub jugul romanilor. Hristos fugea de ei si de slava lor, ascunzandu-Se in munti si ei nu-L intelegeau de ce e asa “salbatic”; le-a predicat saracia si plansul, le-a binevestit fericirea celor smeriti si blanzi, iar ei tot pentru placerea si intaietatea in aceasta lume alergau; le-a propovaduit lor porunca iubirii si le-a fagaduit Legea cea noua, a Duhului, dar ei tot nu stiau “ai carui Duh” sunt, pana acolo incat si ucenicii Sai scoteau sabia sau voiau sa se pogoare foc din cer peste vrajmasi; a intrat in Ierusalim calare pe manzul asinei si iarasi n-au inteles nimic, ba chiar, in cateva zile, L-au si dat sa fie rastignit, preferandu-l pe zelotul Baraba… care, vezi bine, macar facea ceva concret pentru neamul lor, luptand cu stapanitorii romani!
Tocmai de aceea, in contrast, Antihrist va fi cautat, cerut cu insistenta si va fi pana la capat adorat de mase: pentru ca le va fi lor “regele” visat, regele caruia sa-i predea toata libertatea, dar care, sa le asigure in schimb, painea si circul mult dorite… Acela va fi regele care va savarsi “minunea” pe care Hristos a refuzat-o: de a preface pietrele in paini!
Si din viata “religioasa”, precum arata adesea si Cuviosul Seraphim Rose, omul firesc doreste sa ia, cu precadere, partea cea mai facila si mai exterioara, iar Hristos, daca se poate, sa i se faca lui, sluga, sponsor si chezas al unei fericiri pamantesti. Sau, intr-un chip mai subtil, sa faca din Dumnezeu un nume de fala si un prilej de autosatisfacere a eului si a vointei lor de legitimare a propriilor patimi, adesea foarte ascunse si propriilor ochi.
Foarte putini Il cauta pe Dumnezeu pentru El Insusi, dorind cu sinceritate si umilinta numai sa-L asculte si sa-I slujeasca, sa se pocaiasca de rautati, sa-si schimbe viata din temelii, sa omoare in ei omul cel vechi al patimilor, dar si mai mult, si mai greu: sa se lepede de ei insisi, de prejudecatile, de visele, de ambitiile, de gandirea si de voia lor! In locul aplecarii prioritare catre “omul cel tainic al inimii” si al anevoioasei si indelungii lupte cu duhurile care ne vrajmasesc dinlauntrul nostru, multi ne aruncam cu usurinta si ne irosim energiile exclusiv inspre lucrari exterioare, in cautarea febrila a satisfactiilor si a succeselor “duhovnicesti”, a rezultatelor palpabile si imediate. 
Cum spuneam si altadata, primejdiile care decurg de aici nu sunt mici, ele putand merge pana la expunerea la cele mai grosolane inselari diavolesti si pana la construirea unui “dumnezeu” propriu si unei Evanghelii “usoare”, dupa chipul si asemanarea noastra. Printr-un astfel de proces ia nastere si ceea ce se cheama “ideologizarea” credintei, transformarea ortodoxiei in ortodoxism, adica in ceva injugat la cele ale lumii acesteia care se termina cu mormantul. Asa ceva se intampla atunci cand Dumnezeu si toate cele sfinte sunt dez-duhovnicite, de-vitalizate, de-personalizate si folosite numai ca referinte abstracte intemeietoare, atunci cand Dumnezeu, Biserica, Sfintii sau duhovnicii devin numai niste “efigii” cultivate ritualistic, niste “mituri” legitimante, niste “etichete” sau “insigne” sacre pe care ni le lipim de frunte sau ni le agatam in piept ca sa (ne) amagim ca “avem binecuvantarea” lor si ca sa ne putem afirma, sub acoperirea lor, propriile agende, omenesti.
Foarte putini inteleg ca Hristos-Domnul, Imparatia Sa si viata intru El reprezinta UNICUL SENS al vietii noastre, iar nu mijlocul sau unealta noastra catre implinirea propriilor scopuri din viata de aici, din societate, etc. Hristos nu poate sa fie transformat in temei ideologic sau intr-un apendice formal pentru o lupta politica sau pentru un scop lumesc, nici instrumentat pentru a gira cu numele Sau cel preasfant o iluzorie imparatie pamanteasca, in spiritul reinviatei rataciri milenariste (hiliaste), din nou foarte la moda astazi. Hristos – Dumnezeul cel Viu nu poate legitima nici lupta pentru “pace”, “fraternitate”, “justitie sociala” sau pentru o “lume noua”, dupa cum nu poate legitima nici razboiul “anti-sistem” dus ca simplu scop in sine sau pentru vreo utopica biruinta pamanteasca ori chiar politica a Ortodoxiei si/sau a neamului.
Ca si cum sensul nostru ar fi eternizarea noastra in aceasta “vale a plangerii” sau chiar luarea in stapanire a acestei lumi. Pentru ca nu avem timp sau dorinta sa-L mai intrebam si pe Dumnezeu in Persoana daca ne da voie sa vorbim in numele Lui, sa-L mai intrebam si pe El care este voia Lui pentru noi, cum anume sa lucram sau sa marturisim pentru El astazi si acum; nici nu ne putem impaca (ne-fatalist, dar smerit si realist) cu proorociile sfintilor, de fapt cu dezlegarea pe care Insusi Tatal, precum este scris, o da astazi celui-rau sa-si dezlantuie rautatile si sa dobandeasca stapanire deplina peste fata pamantului:
“Si socotesc ca e perioada asta, pentru ca astazi, ca niciodata, intr-o masura neintalnita altcandva in istoria omenirii, raul se dezlantuie fatis si in toate aspectele lui si poate isi arata fete pe care noi nu le cunosteam ca putea sa le aiba. Si socotesc ca se poate acest lucr
u numai fiindca Dumnezeu Cuvantul a zis: “Cel ce nedreptateste, mai nedreptatească. Cel ce se spurca, mai spurce“. Socotesc ca Hristos a putut fi prins in gradina Ghetsimani numai fiindca a spus cuvantul: “Dar acesta este ceasul vostru si puterea intunericului“. Daca Cuvantul lui Dumnezeu nu ar fi zis asta, ar fi fost total cu neputinta sa Il prinda. Stim cel putin un moment in viata lui Hristos cand au fost trimisi ofiteri sa Il aresteze si n-au putut, fiindca, au zis dupa aia carturarilor si arhiereilor, ca niciodata om nu a grait ca Acest Om. Si pentru puterea cuvantului Lui, n-au putut sa-L aresteze. Ba si in Ghetsimani, cand a intrebat Domnul: “Pe cine cautati?” si au zis “Pe Iisus Nazarineanul” si le-a raspuns Domnul: “Eu sunt” au cazut “de-andaratelea” si… cazuti puteau sa ramana pana astazi. Asa ca daca Cuvantul lui Dumnezeu da voie si se pronunta, se va putea face acel lucru.
Si daca vedem rautatea dezlantuindu-se in lume este pentru ca Dumnezeu are o Pronie pe care nu o intelegem, o Pronie paradoxala (ba intr-o masura si intelegem ceva) prin care, cinstind libertatea omului – libertate care este poate semnul de capatai al asemanarii omului cu Dumnezeu si Dumnezeu Insusi cinsteste aceasta libertate – gaseste un moment in istorie cand da si raului libertate sa mearga; si sa mearga pana la capat! Dar asta nu inseamna ca raul poate birui [vesnic]… (Parintele Rafail Noica)
Ne este greu sa renuntam la bravada, la ambitii si idei fixe, la semetie, la reveriile unui eroism superficial si utopic si sa ascultam de chemarea Duhului, sau sa intelegem vitejia tainica a smereniei si a plansului (“Prin plans se pogoara in sufletul nostru barbatia cea duhovniceasca si omul se pune mai presus de inspaimantari si de frici”, ne invata Sfintii), nici nu putem sa credem ca biruinta Invierii trece numaidecat prin asumarea esecului pamantesc si a strivirii totale sub povara Crucii. (…)
Cine este Dumnezeu pentru noi, de fapt? Aceasta este intrebarea pe care ne-o provoaca o astfel de Evanghelie. Este El Dumnezeul Cel Viu, prezent si simtit in viata noastra, fara de Care nu putem face nimic? Iubim noi, oare, ceea ce El iubeste? Iubim sa stam de vorba cu El, ne este do
r si tanjim dupa gustul si parfumul unei alte lumi si intr-acolo, Sus, ne atintim ochii inimilor?
Sau ne-am lipit adanc inimile de lume si de viata pamanteasca, incat nici macar din credinta, din rugaciune, din mersul la Biserica nu mai putem face o punte dinspre “scarbele vietii” catre frumusetea nepieritoare a Cerului? Mai avem Duminici si Sarbatori cu adevarat, traite intru lumina harului si neintinate de rautatile si uraciunile de zi cu zi? Mai ravnim sa aducem macar un strop din mireasma Imparatiei cerurilor in viata noastra si “să fim înainte de toate cetăţeni ai Ierusalimului Ceresc, Cetatea cea de Sus, către care se îndreaptă toate nevoinţele noastre de creştini, şi numai în al doilea rând membri ai acestei lumi pieritoare“?
(reluare din: OMUL INTRE INMULTIREA PAINILOR SI A PESTILOR SI IMPUTINAREA CREDINTEI)
***
***
Un cuvânt aici ne cere o judecatã si o întelegere mai adâncã: “Sileste-i sã intre”. Un mare teolog apusean, pe care din veneratie nu-l numesc, tãlmãceste acest cuvânt prin “forteazã-i sã intre”. El socotea la vremea lui cã aflã aici temei în Sfânta Scripturã pentru a forta pe eretici sã intre în Bisericã. Adicã în afarã e silirea, constrângerea, iar înlãuntru se naste convingerea. Acest teolog interpreta Sfânta Evanghelie în chip exclusiv juridic, autoritar, cautionând chiar violenta, care anuleazã vointa, libertatea constiintei, crezul lãuntric, deschizând astfel în istorie calea tragediilor inchizitiei. Si e stiut cã inchizitia s-a îndepãrtat de la Evanghelie, de la Noul Testament, de la Noul Adam, Care “S-a întrupat de la Duhul Sfânt si din Fecioara Maria” si asa S-a fãcut Om; si a poruncit ca întreg lucrul Bisericii în lume sã se împlineascã numai prin puterea Duhului. De aceea Domnul însusi “cu Duhul lui Dumnezeu izgonea si demonii” din oameni (Matei 12; 28), nu cu rugul sau cu sabia.
Contemporan unei astfel de interpretãri apusene, Sfântul Ioan Gurã de Aur spunea: “Cel ce ucide un eretic sãvârseste un pãcat de neiertat”. Si, unanim, Pãrintii rãsãriteni afirmã: “Un lucru nu-l sãvârseste Dumnezeu: Nu-ti impune sã-L iubesti”. Iar Sfântul Ioan Damaschin aduce o nuantã nouã: “În necesitate nu e virtute”. Ceea ce este impus, ca necesar, nu mai e virtute. Dacã folosesti forta, atunci nu mai e virtute. Numai în libertate este virtute; de aceea, adaugã Sfântul Vasile cel Mare: “Dacã i-ai luat virtutii libertatea, i-ai luat esenta”. În tinerete, pe la douãzeci de ani, cugetam si eu: “Doamne, nu mai am nevoie de libertate; am nevoie de mântuire. Vreau, nu vreau, mântuieste-mã!”. Mai târziu mi-am dat seama – o datã mai mult – de taina aceasta a Duhului Sfânt si a libertãtii; numai asa se câstigã virtutea (care înseamnã bãrbãtie; de la latinescul vir, viri – bãrbat).
Existã însã o “silire” pe care o accepti de bunã voie, despre care Sfântul Ioan Scãrarul spune: “Adevãratul crestin e o silire a firii”; si care te învatã sã adaugi mereu: “zel peste zel, râvnã peste râvnã, foc peste foc”. Iar aceasta, plinind cuvântul Mântuitorului, care zice: “Împãrãtia cerurilor se ia prin strãduintã, si cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 1, 12). La Cina Mântuitorului, la dumnezeiasca Euharistie, la împãrtãsirea din viata Fiului lui Dumnezeu, cu “silire”, cu râvna si focul duhului ajungem; cu acel foc care mistuie în noi “spinii patimilor”, ai urii, ai orgoliului, si care ucid comuniunea. Prin acest foc al iubirii sfinte sã întâmpinãm acum venirea Fiului lui Dumnezeu în lume!
(in: Parintele GALERIU: Predica la pilda celor poftiti la cina)
Legaturi:
- Pilda celor poftiti la cina. PARINTELE CALCIU despre CHEMAREA LA NUNTA FIULUI DE IMPARAT si despre HAINA DE NUNTA
- CHEMAREA LUI HRISTOS SI PRIORITATILE NOASTRE
- Parintele Ioan Buliga: CHEMAREA
- Sf. Teofan Zavoratul: De ce suntem alungati de la nunta?
***
- Alexandr Soljenitan: OMUL-FLUVIU, CU O INIMA MARE CAT RUSIA. MECANISMUL GULAGULUI (I)
- In cautarea “mainii calde a lui Dumnezeu”. SOLJENITAN SI CAUZELE PROFUNDE SI ESENTIALE, ALE RAULUI DEVENIT TOTALITAR. De ce reusesc conspiratiile? (II)
*
- Credinta mecanica sau viata crestina ca SIMULACRU
- MIRCEA VULCANESCU: “Primejdia: tradarea Duhului de cei pusi sa-L apere… Crestinismul nu-i o doctrina, ci o viata”
- IN FATA LUI IISUS: Viata launtrica a Duhului vs. falsa Ortodoxie a pietismului si moralismului religios. La ce “folosesc” Sfintele Taine?
- CUM FUGIM DE HRISTOS?
- CATEVA FORME SUBTILE DE INSELARE SI DE PERVERTIRE A CREDINTEI SI A VIETII IN HRISTOS: Pietism, zelotism, intelectualism, hipercriticism
- CUVIOSUL SERAPHIM ROSE IN “JUNGLA ZELOTISMULUI”
- DESPRE “SECTARISMUL ORTODOX” SI INSELAREA “DREPTILOR” HIPERCRITICISTI. Pur si simplu actual
- “O ASTFEL DE „CORECTITUDINE” VA PRODUCE MEREU NUMAI SCHISME si in cele din urma ajuta numai miscarea ecumenica…”
- FERICITUL SERAPHIM ROSE despre Ortodoxia milei lucratoare si a durerii inimii VS. “super-ortodoxia” celor cu inimile reci si inraite
- CUVIOSUL SERAFIM ROSE – “UN OM AL INIMII”
- TOATA NADEJDEA LA HRISTOS!
- Cuv. Seraphim Rose: “Cerule! Ce se intampla cu oamenii?…” – PUR SI SIMPLU ACTUAL! (I)
- Cuv. Seraphim Rose si lectia esentiala a discernamantului – PUR SI SIMPLU ACTUAL! (II)
- CUM INCEPE INSELAREA SAU IN CE FEL ORICARE DINTRE NOI IL POATE VINDE PE HRISTOS
- DESPRE CUM POT APOSTAZIA INSISI CEI CARE SE CRED LUPTATORI PENTRU “ORTODOXIA ADEVARATA”.
- PARINTELE RAFAIL: Care este sensul adevarat al pocaintei si ce ne va salva de valurile urgiei care va urma?
- Cu parintele Rafail despre forme, formalism, formare in rugaciune
- Parintele Rafail Noica: “Nu ne dam seama cat traim in inchipuire”
- PARINTELE RAFAIL: Pocainta si nevointa – intre intelegerea eretica si intelegerea dreapta
- Sarea Ortodoxiei si surogatele formalismului
- CUM SA-L MAI (RE)CUNOASTEM PE DUMNEZEU ASA CUM ESTE?
- Suntem convertiti cu adevarat?
- “Du-te, sa-ti fie dupa cum ai crezut!” OARE NOI AVEM CREDINTA?
- Despre pocainta, fatarnicie si indreptatirile legaliste
- WIKILEAKS: echivalentul lui 11 septembrie pentru internet?
Doneaza pentru filmul "Scrum"
Dă-mi dragoste Doamne Iisuse
Ca să ascult de sfinţii tăi
Ce-au scris cu viaţa lor credinţa
Ca să’nvăţ lupta de la ei.
Să simt că-mi port pe umeri crucea
Şi caznele despătimirii
C’ascult şi că-s în duh cu dânşii
Pe sfântul drum al mântuirii.
Lăuntrul meu să simtă-n luptă
Că fac şi eu acelaşi drum,
Că pocăinţa mi-l confirmă
Şi că trăiesc ceia ce spun.
Să nu-mi las mintea să adune
O netrăită cunoştinţă
Spre-a m’arăta vrednic în vorbe
Care nu –mi vin din pocăinţă.
Să nu silesc pe nimeni Doamne
Să poarte jugul pocăinţei
Dacă nu vrea s’adune roade
Ci doar cuvintele credinţei.
Dar să nu las învăţătura
Greşită sau falsificată
-Spusă de sus cu vilenie-
Când pretinde’adevărată.
Iar tot ce eu am spus în public
Ajută-mi Doamne să trăiesc
Ca nu prin propriile-mi vorbe
La chinuri să mă osândesc.
Dă să-mi cunosc nevrednicia
Din ce-am promis şi n’am făcut
De la botez şi până astăzi,
Din orice dor de început.
Să plâng că nu-mi cunosc adâncul,
Că trupul nu mi-l’am supus,
Că nu simt milă pentru semeni
Şi nu-s smerit deloc Iisus.
Că mare-i cursa înşelării
Când nu suntem profund smeriţi.
Când credem după mintea noastră
Şi na’ascultăm sfinţii părinţi.
dar să nu las învăţătura
greşită sau falsificată
spusă de sus cu viclenie
cînd ,,se” pretinde’adevvărată.
Iertaţi dragi admin. Iar şi iar gerşesc.Am şters fără să observ acel SE din ultimul rând al strofei. Mulţumiiri pentru zidirea ortodoxă în duhul sfinţilor părinţi din fiecare postare, din fiecare moderare. Ceia ce zidiţi frăţiile voastre prin cuvâtul sfinţilor nu străluceşte în exterior, nu se vede deocamdată pe dinafară, dar va veni şi ziua când vom vedea tot ce s-a zidit şi pentru cine s-a zidit.Sunt alături de frăţiile voastre şi vă susţin din tot sufletul.
Din Patericul egiptean:
Spunea un batran oarecare despre trei frati silitori, care s-au sfatuit impreuna sa-si aleaga fiecare dintr-insii cate o fapta buna, pe care pazind-o sa se mantuiasca prin ea. Deci cel dintai si-a ales sa fie impaciuitor, adica sa se sileasca sa impace pe cei ce ii va vedea ca sunt invrajbiti, dupa cuvantul Domnului ce este scris : fericiti sunt facatorii de pace. Cel de al doilea si-a ales sa cerceteze bolnavii si sa le slujeasca lor. Iar cei al treilea si-a ales fara-de-grija, adica viata linistita si acesta a mers si s-a salasluit in pustie.
Deci cel dintai, care isi alese sa fie impaciuitor celor invrajbiti, vazand ca nu poate sa-i impace pe toti si suparandu-se de multa lor galceava, s-a lasat de acea slujba si sculandu-se a mers la fratele sau care isi alesese sa slujeasca bolnavilor. Si mergand la dansul, l-a gasit pe el scarbit, ca s-a saturat a mai sluji bolnavilor, vazand ca nu poate nici intr-un chip sa le faca tuturor pe voie. Si s-au sfatuit amandoi, sa mearga la fratele lor cel din pustie, care si-a ales fara-de-grija. Si asa, sculandu-se, au plecat si au mers la dansul si i-au spus amandoi intamplarile si supararile lor. Si l-au rugat sa le spuna lor si el, ce a ispravit cu fara-de-grija lui in acea pustie? Iar el tacand putin, a mers la balta si luand apa cu un vas, a turnat si a umplut un pahar cu apa, si l-a adus la dansii si le-a zis lor: cautati, fratilor, si vedeti bine cum este aceasta apa. Si era apa tulbure, pentru ca atunci o luase din balta. Zis-au lui fratii. vedem, frate, ca este tulbure. Si punand-o sa stea putin, s-a asezat si s-a limpezit apa ca cristalul. Atunci luand-o asa limpede, iarasi le-a aratat-o lor, zicand: cautati acum, fratilor si vedeti apa aceea care era tulbure, cum s-a limpezit. Iar ei, cautand, se minunau, ca isi vedeau intr-insa, ca in oglinda, fetele lor. Apoi le-a zis: vedeti, fratilor, si intelegand sa cunoasteti, ca precum ati vazut apa aceasta cum era intai tulbure si intunecata, iar acum o vedeti limpede si luminata, asa este si acel ce traieste in lume cu oamenii: de tulburarea galcevilor lumesti este tulburat si intunecat si nu isi vede pacatele si rautatile sale. Iar daca se deosebeste pe sine si iese din galceava, atunci i se limpezeste inima si mintea si toate simtirile lui. Astfel, isi vede si isi cunoaste pacatele si rautatile sale.
Scriam ieri, aici:
De fapt, una din fetzele falsificarii Ortodoxiei de azi este CENTRAREA pe malefic, pe demonic, pe antihristic. Candva, e drept, aceste teme erau oarecum tabu in mainstream-ul crestin de la noi… Si sunt inca in majoritatea publicatiilor religioase mai mult sau mai putin oficiale, dar nu numai. Deci de la extrema evazionismului, a “Ortodoxiei de debara”, a minciunii ca raul nu exista, si totul e roz-bombon, sa fim optimisti si sa nu discutam nimic despre lucrurile grave si “urate”, s-a trecut acum, ca predominanta, la extrema opusa, a fascinatiei si a cultivarii obsesive a tot ceea ce este negativ, iesind din reflectarea obiectiva si dureroasa a realitatii si plusand mult cu imaginatia, cu scormonirea pana in maruntaiele iadului, nu doar rasucind cutitul in rana din placerea de a vedea – metaforic vorbind – sangele siriond, dar chiar provocand rani noi, inventand, amplificand, hipertrofiind orice detaliu sau orice fapt trecator pana la monstruozitate, impingand lucrurile pana in panzele… negre.
Una este sa incerci sa oglindesti niste evenimente si sa scoti in evidente niste semnificatii, sa nu ascunzi realitatea dura si cruda a vremurilor din urma (pe principiul “tine-ti mintea in iad…”, “fii realist!”), dar sa o faci cu enorm chin, cu sila, cu durere, cu plans, si alta este sa cauti cu dinadinsul si sa cultivi, sa alimentezi in tine placerea bolnavicioasa, ea insasi de natura demonica, de a zgandari si a sapa numai in cele mizerabile si dracesti, de a promova obsedant numai astfel de teme, de a vorbi continuu despre satana si lucrurile sale…, ca si cum Dumnezeu aproape nici nu ar mai exista, si nici binele pe pamant… decat strict in cercul stramt al militantilor, din care fac parte. Cum spunea Parintele mucenic Daniil Sasoev:
Cam pe aici duce ideologia Ortodoxismului…
In ciuda tuturor relelor care ne inconjoara, chiar si in spatiul ortodox, sau mai ales in acesta, Hristos se naste!
Cine a uitat aceasta, sa il asculte pe Marian Moise cantand “Copilule cu ochi senini”.
HRISTOS SE NASTE, SLAVITI-L!
Fratilor admin, multumim mult pentru acest text.
In timp ce citeam textul am zabovit mai mult asupra unor aspecte, desi interesante, nu am sa le rescriu, ptr ca fiecare poate sa le vada in text. As vrea sa ma opresc doar pe un aspect dintr-o multitudine de aspecte si nuante, acela fiind de inrudire sufleteasca cu Hristos si ca sa nuantez, imi vine in minte ce spunea parintele Cleopa (personal, il indragesc ca fiind unul din parintii cu mare claritate/limpezime duhovniceasca) si dansul spunea cam asa despre inrudirea sufleteasca cu Hristos, ca este mult mai mare si mai importanta si consta in a face voia lui Dumnezeu si ca aceasta inrudire insa nu desfiinteaza si nu micsoreaza pe cea trupeasca. (exemplul il avem pe cel al Maicii Domnului.)
Deosebirea sta numai in aceea ca INRUDIREA SUFLETEASCA SI-O POATE CASTIGA ORICINE, IMPLININD VOIA DOMNULUI, caci inrudirea inseamna nu numai o legatura de sange, trupeasca, ci si o legatura de dragoste si de unitate sufleteasca. Cel ce face voia lui Dumnezeu, acela devine sufleteste inrudit cu Dumnezeu, deoarece ii este cu totul atasat lui Dumnezeu. (Maica Domnului a fost si singura care a implinit desavarsit voia lui Dumnezeu).
Desigur, daca ne referim la Maica Domnului, spunea par Cleopa, Mantuitorul nici n-a inlaturat inrudirea Sa cea trupeasca cu Maica Sa, nici n-a micsorat cinstirea ce i se cuvenea unei mame de la fiul ei, ci numai a cautat sa accentueze ca cealalta inrudire cu El, CEA SUFLETEASCA, DESI ESTE DE MAI MARE PRET, O POATE REALIZA TOTUSI ORICE CREDINCIOS. (valabila fiind atat inrudirea sufleteasca cu Hristos, cat si inrudirea sufleteasca intre oameni)
Cat despre inrudirea sufleteasca intre oameni, imi aduc aminte de cazul unei persoane incercata sufleteste care-si ducea durerea cum putea, pana cand, intr-o zi, a primit doua randuri scrise de la omul de la care se astepta cel mai putin, prin acele randuri si-a dat seama ca acel om stia de durerea ei si ca i-a fost aproape mereu in incercarile sale sufletesti, doar ca acea persoana nu a stiut, decat in momentul de cumpana cand a primit aceste randuri scrise, reisea grija si solidaritatea, cel care i-a fost aproape mereu, dar in mod discret, in tacere, si mult rugator.
Acest mod de a exprima iubirea, in tacere, rugaciune si interventia iubitoare in momentul de cumpana, l-am asociat cu gingasia, discretia si dragostea Mantuitorului, pe acest om l-am vazut inrudit sufleteste cu Hristos. S-a comportat asemeni Lui.
Asa e, sub paravanul ortodoxiei apare defapt o noua secta cu o ideologie oarecum neclara, dar cu un tel bine definit-darea pe fata a raului din oameni si din societate. Am auzit oameni spunand:”Daca sectantii impart fluturase si au succes, ce ne opreste sa facem la fel?” Inloc ca viata ta sa fie una imbunatatita, exemplu pentru cei din jurul tau, aproape tie, risti prin toata lupta asta ideologica sa atragi si mai multe pareri dispretuitoare si comentarii rauvoitoare.
Din pacate, multi se cred prooroci trimisi sa trezeasca constiinte, dar nu prin evlavie, ci cu parul cuvantului lor.
@ Vlad:
Daca ar fi doar atat, nu ar fi inca asa rau, ar fi doar o ravna mai trupeasca, fara socotinta. Sa imparta ce considera, foarte bine ca au ravna, dar problema este continutul mai ales, apoi problema este modul de a o face (bland, decent sau provocator, isteric) si, nu in ultimul rand, problema este caracterul 90% protestant al duhului in care se fac astfel de demersuri para-bisericesti, ba chiar in dispretul ierarhiei si preotiei, de nu si a duhovniciei. Nu cred ca problema e ce fel de comentarii atragi, fiindca si marturisirea cea buna incomodeaza si starneste adversitate, dar problema e, cum spuneam in postare, daca genul de scandal pe care il provoci, e unul de ordin lumesc sau unul duhovnicesc, care zguduie constiintele si le trimite catre ceva mai sus…
“Tarina”,”boii”si “femeia” pe care le alege omul, refuzand chemara lui Dumnezeu, sunt intr-un cuvant lumea. Lumea cu toate cele necuvantatoare si cuvantatoare, si care-l desparte pe om de Dumnezeu; o lume in care minciuna patrunde din ce in ce mai adanc in toate, schimonosind creatia lui Dumnezeu.
Lumea de astazi ajunge sa confunde si sa inlocuiasca din ce in ce mai mult adevarul cu minciuna, libertatea cu libertinajul, dragostea cu placerea, pacea doar cu lipsa confruntarii, tacerea cu nepasarea, smerenia cu prostia, intelepciunea cu inteligenta, cuvantul cu vorba, curajul cu tupeul, marturisirea cu zelotismul, crucea cu biciul, valuarea cu nonvaluarea, milostenia cu caritatea, postul cu regimul, misticul cu magia, ravna pentru cele duhovnicesti cu comoditatea, trairea in duh cu trairea dupa legile trupesti, ortodoxia cu ortodoxismul, persoana cu individul, Dumnezeu cu idolul etc.
Hristos ne-a spus clar: “Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”(Ioan 18,36). Si noi daca vrem sa fim cetateni ai Ierusalimului ceresc ar trebui ca in orice moment sa facem alegerea de a fi cu Hristos si nu cu aceasta lume a minciunii. Prezentul este timpul de traire cu Dumnezeu. Maine este amagirea diavolului. Asadar, sa nu ne mintim pe noi insine si sa incercam sa vedem mai bine unde ne situam. Suntem cu Hristos sau suntem ai lumii?
Off topic:
Film-reportaj de Ieromonah Savatie Bastovoi, cu trimiteri autobiografice: “Religia pe nume comunism”.
http://www.vimeo.com/17006823
acest blog e singurul loc unde ma simt mustrat si unde pot sa invat ce este dreapta socotinta. dar nu invat
Un film documentar despre Sfântul Ioan Maximovici din Shanghai şi San Francisco cu subtitrare in limba romana
click pentru download:
http://dl.transfer.ro/Viata_Sfantului_Ioan_Maximovici-transfer_RO-14dec-7c578d.zip
Va rog din suflet ajutati-ma cu un sfat. Stiu ca exista (inca) posibilitatea sa incasez salariul in numerar fara card. Pana acum am ridicat banii de pe card, acum o luna mi-a expirat si cand m-am dus sa-l ridic d-na de la ghiseu f zambitoare mi-a zis: asta e mai performant, e cu cip!
Am ramas traznita. Acum vreau sa scap de el ajutati-ma sa stiu cui sa ma adresez si ce lege sa invoc daca e cazul. Multumesc anticipat.
@ Roxi:
Poti sa ceri sa ridici banii de la ghiseu de acum, nu ar trebui sa fie nici o problema si nici nu e nevoie sa invoci legi sau sa te certi.
Totusi am fi sperat mai mult la o reactie la cele scrise in articol…
Desigur, cred ca (momentan) exista aceste doua extreme: una a celor ‘anti-sistem’, care proclama iadul lui Dumnezeu pentru necredinciosi, si nu Imparatia, aprinsi fiind de focul propriilor patimi de a vedea pe aproapele incoltit si rapus. Si apoi mai exista si acei “luminati” care la fel ca protestantii, sunt de parere ca Ortodoxia a ramas in urma de mult si ca Sfintii Parinti sunt pe departe depasiti de era moderna, in acelasi timp proclamand o imparatie a “cerurilor” de plastic, si (culmea) un iad atat de rece si nemilostiv, ca i-ar lasa fara replica chiar si pe Sfintii Parinti.
Hristos sau Baraba?
Evrei l-au ales “motivat” pe Baraba – era eroul, cel care indraznise sa se revolte, sa spuna lucrurilor pe nume si sa faca ceva concret, ceva care sa arate asupritorilor ca evreii nu au uitat cine sunt: au si ei in spate un trecut si in cer un Dumnezeu.
“Eroi” ca Baraba au fost si vor mai fi. Ca Hristos, niciunul!
E frumos si oarecum usor sa vrei sa mori pentru o cauza, dar sa te lasi scuipat, batjocorit, umilit,nu e chiar asa la indemana oricui.
Asa va fi probabil pana la sfarsitul lumii. Majoritatea cu vitejii, cativa alaturi de cei smeriti (de nu vor ramane pana la urma de tot singuri). Pana la un anumit punct, oamenii obisnuiti nici nu pot fi condamnati pt asta. Crestinii, insa, da.
Cine altul decat adevaratul crestin are curajul sa aleaga sa urmeze Celui care nu a fost in stare sa ridice nici macar glasul ca sa se apere pe El insusi?
@ Ioana:
“dar sa te lasi scuipat, batjocorit, umilit,nu e chiar asa la indemana oricui.” ….adaug : pentru intreaga umanitate!
Mare dezamagire a fost pentru evrei cand si-au dat seama ca Iisus Hristos nu fusese trimis pentru salvarea lor ca popor-natie. El a spus “dati cezarului ce e al cezarului”
@ Roxi :
nu pot sa inteleg, poate sunt eu mai tampita, ce legatura este intre cipul ala integrat in cardul prin care ne ridicam salariul si lepadarea de Hristos -Dumnezeu ?!
si inca ceva, eu mi-am schimbat buletinul in 2005 si am observat, la mult timp dupa ce l-am luat, ca nr. meu de serie cuprinde si numarul fatidic, nu-l scriu …, pentru ca asa era numerotarea la sectia noastra de evidenta a populatiei, probabil ca in ziua aia, in care eu si tatal meu am ridicat CI-urile ( si tatal meu are nr. fatidic in serie ), toti ceilalti au avut in seria buletinului acel numar. asta ar insemna, dupa cum judeca unii, ca noi suntem deja ai lui ….sau ca purtam pecetea! Doamne, iarta-ma ! e cazul sa ma sperii, ca deja de cand se tot vorbeste despre asta, incep sa o iau razna! Iertati-ma daca nu am fost cuviincioasa
Permiteti-mi sa subliniez urmatorul fragment din articol:
“Daca, prin absurd, nu am mai avea dusmani si nici teme pentru care sa militam cu indarjire sticloasa, oare in ce fel ne-am mai putea “marturisi” unii dintre noi crezurile? Sau nu cumva si in Rai ne vom plictisi daca nu vom avea, subit, pe cine suspecta, condamna si uri, pe cine sa huiduim si sa tragem de barba, si contra cui sa sarim la bataie? Oare pentru asta a venit Hristos in lume si oare aceasta este Evanghelia Sa? De aceea, pentru foarte multi, raiul trebuie numaidecat construit chiar aici, pe pamant, prin biruinta cu orice pret si prin orice mijloace asupra tuturor ticalosilor…”
Cu adevarat Sfintii Parinti au spus ca Raiul ni-l castigam aici, iar aceasta inseamna ca inca din aceasta viata omul trebuie sa fie intr-o cautare continua a lui Dumnezeu, intr-o cautare continua de a-L cunoaste pe Dumnezeu, caci asa cum stim din Evanghelie: “aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.”(Ioan 17,3)
Binele nu exista/se castiga prin opozitie cu raul.Sa nu ne amagim crezand ca facem bine daca ne opunem a tot ce este rau in lumea asta. Dumnezeu care este Atotbun a fost mai inainte de toti vecii, si stim foarte bine cum a aparut raul in lume… prin mandrie. Deci nu avem nevoie sa cautam sa luptam cu ceea ce este rau pentru a ne castiga Raiul, ci trebuie sa cautam sa-L cunoastem pe Dumnezeu pentru ca doar cu El vom putea invinge atacurile vrasmasilor.
@ ioana
Intr-adevar istoria se repeta. Oamenii se gasesc si astazi in fata alegerii: Hristos sau Baraba? Si stim foarte bine ca si astazi Hristos este rastignit de omenire, si ca gloata prefera eroii, care intr-un final se lupta pentru o imparatie pamanteana. Hristos, in schimb, departe de a fi un erou, S-a dat pe Sine, pentru ca omul sa castige Imparatia Cerurilor. Si Dumnezeu Atotputernic care a facut cerul si pamantul, nu pentru ca “nu a fost in stare sa ridice nici macar glasul ca sa se apere pe El insusi” a suferit pe cruce, ci pentru ca a binevoit sa o poarte, din preamarea Sa iubire pentru oameni.
Mihaela Pop.
da, pentru intreaga omenire.
Ce drag ne este si noua sa spunem ca avem mucenici in inchisorile comuniste, caci “cu noi este Dumnezeu”, uitand ca daca avem soarta pe care o avem este tocmai pt ca Dumnezeu, ca si pe evrei de odinioara pentru multimea si gravitatea pacatelor ne-a lasat in parasire, la mana celor care sug din noi ultima picatura de sange. Solutia? Pocainta!
Vai si amar de sufletele noastre daca nu ne schimbam, si in rai de ne-ar pune Dumnezeu pe toti, nu am avea liniste, crezand nu ne-am facut datoria de a-L apara pe Dumnezeu.
Rafaela,
Hristos “nu a putut” sa se apere pt ca trebuia sa implineasca voia Tatalui.
Asta e greu pentru noi, sa facem voia Lui, pe care de altfel, de multe ori nici nu avem timp sa o aflam, prea grabiti fiind sa o implinim 🙁
Toata stima mea pentru cei care refuza sa-si ridice salariul pe cardul cu cip!
Cred ca ei nu privesc asta neaparat ca o lepadare ci mai curand nu vor sa-si obisnuiasca sufletul cu concesii, din moment ce au intuit sensul tuturor acestor masuri!
Eu din pacate….ma amagesc cu ideea ca asta e o concesie mica! Sper sa nu ma insel!
Referitor la zelotismul unor auto-proclamati aparatori ai credintei, este uimitor cum acestia vor sa apere (spun sau cred ei) ortodoxia si valorile ei dar nu cu duhul ortodox, in spiritul invataturilor lui Hristos si a Sfintilor Parinti, ci in unul neortodox, violent chiar (unii merg de la violenta verbala chiar mai departe), asemanator mai degraba cu duhul cruciatilor, inchizitorilor, ba chiar al islamistilor. Si nici macar pentru a apara ortodoxia, ci mai degraba propriile idei si pozitii, adica ceea ce cred ei ca este sau nu este bun. Uita porunca lui Hristos de a iubi chiar si pe dusmani, de a intoarce si celalat obraz, amagindu-se ca lupta pentru Hristos. Altii isi iau ca model pe unii sfinti, insa sfintii au luptat in special prin faptele vietii lor desavarsite si cu cuvantul lor, singurul razboi pe care l-au dus sfintii a fost acela cu propriile patimi si pentru cei care aveau harul marturisirii prin cuvant, a fost razboiul intru cuvant.
Sf. Nicolae a dat o palma lui Arie, dar din manie sfanta, pentru ca il hulea pe Dumnezeu, si pentru ca era vorba de o erezie ce ameninta intreaga biserica. Acestea sunt exceptii bine intemeiate. Si poate ar trebui sa stie acesti zeloti ca unii sfinti au ajuns la acea masura a dragostei incat iubeau si pe vrajmasii nevazuti si se rugau pentru ei… Cei care nu au ajuns la masura sfintilor si se grabesc sa osandeasca, crezand ca biserica se apara cu violenta, se inseala amarnic. Si uneori apararea bisericii este doar un pretext pentru razbunarea propriului orgoliu ranit care le tulbura mintile. Propriile lor patimi sunt cele care le dicteaza si ii stapanesc. Nu realizeaza ca orice extrema, exagerare este de la cel rau. Sf. Pavel a spus care sunt roadele Duhului lui Dumnezeu in om (dragostea, bucuria, pacea, indelunga-rabdarea, bunatatea, facerea de bine, credinta, blandetea, infranarea, curatia). Si mai spune si urmatoarele:
“Imbracati-va, dar, ca alesi ai lui Dumnezeu, sfinti si prea iubiti, cu milostivirile indurarii, cu bunatate, cu smerenie, cu blandete, cu indelunga-rabdare,
Ingaduindu-va unii pe altii si iertand unii altora, daca are cineva vreo plangere impotriva cuiva; dupa cum si Hristos v-a iertat voua, asa sa iertati si voi.
Iar peste toate acestea, imbracati-va intru dragoste, care este legatura desavarsirii.” (Coloseni 3:12-14)
“Dragostea nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de manie, nu gandeste raul.
Nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar.”(Corinteni 13:5-6)
Dar aici sunt unii care vin cu argumentul urmator, cum sa iubim pe ecumenisti, catolici, eretici? Unde mai pui ca ii baga si pe altii “mai caldicei” dupa mintile lor infierbantate, in aceasta categorie… Insa ei uita ca doar pacatul este cel ce trebuie urat si pacatosul. Pentru ca Dumnezeu ii iubeste pe toti – “fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El, să nu piară, ci sa aiba viata vesnica”. Pe langa asta, Dumnezeu ne-a poruncit sa nu judecam ca sa nu fim judecati. Singura judecata e a lui Hristos, iar acesti zeloti uita aceasta, mai mult, nu doar ca judeca si osandesc dar vor sa treaca si la pedepse, adica la aplicarea propriilor legi, uitand ca astfel nu fac decat sa il sfideze pe Hristos (din prea multa lor “iubire”).
In Pateric scrie despre un frate care se nevoia in pustie ca s-a mahnit pentru un alt frate judecandu-l in sinea sa, dupa care Haru lui Dumnezeu s-a departat de el, iar acestuia i-au trebuit cateva luni in care a plans si s-a pocait cu amar pentru ca sa primeasca iarasi Harul lui Dumnezeu. Si asta doar pentru ca s-a mahnit, fara sa il judece cu cuvantul…
In Levitic scrie:
“Sa nu umbli cu clevetiri in poporul tau si asupra vietii aproapelui tau sa nu te ridici. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru.
Sa nu dusmanesti pe fratele tau in inima ta, dar sa mustri pe aproapele tau, ca sa nu porti pacatul lui.
Sa nu te razbuni cu mina ta si sa nu ai ura asupra fiilor poporului tau, ci sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru.”(Levitic 19:16-18)
Ma mira sa vad cum unii care se vor aparatori ai ortodoxiei sunt atat de violenti in limbaj si nu isi dau seama (sau nu vor sa isi dea seama) ca grairea in desert este un pacat. E o mare amagire sa crezi ca aperi credinta, daca faptele si vorbele tale nu respecta invataturile ei.
“Pui de vipere, cum puteti sa graiti cele bune, odata ce sunteti rai? Caci din prisosul inimii graieste gura.
Omul cel bun din comoara lui cea buna scoate afara cele bune, pe cand omul cel rau, din comoara lui cea rea scoate afara cele rele.
Va spun ca pentru orice cuvant desert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteala in ziua judecatii.
Caci din cuvintele tale vei fi gasit drept, si din cuvintele tale vei fi osandit. (Matei 12:34-37)
Este bine sa vrem sa aparam pe Hristos, biserica ortodoxa, dar aceasta sa o facem mai ales cu noi insine prin infranarea oricaror patimi si prin ascultarea de poruncile Sale, printre care la loc de cinste sa se afle drgostea de aproapele. Pentru ca Mantuitorul a spus foarte clar
“De Ma iubiti, paziti poruncile Mele.”
“Poporul acesta Ma cinsteste cu buzele, dar inima lor este departe de Mine.”(Matei 15, 8)
ca sa nu auzim: “Adevarat zic voua: Nu va cunosc pe voi.”
Erata: “sa aparam Biserica lui Hristos”, nu “sa aparam pe Hristos”, caci El ne apara pe noi… (m-am grabit).
Pfuai!! Tare de tot! De mult asteptam sa puna cineva problema asa. Excelent! felciitari! O sa revin cu niste idei si eu cand o sa am niste timp. Bun si comentariul Mirelei,mai ca merita inclus in post. Numai sa mai existe mai multi care sa gandeasca asa sau care sa vada ce se scrie aici! BRAVO
@ioana
“E frumos si oarecum usor sa vrei sa mori pentru o cauza, dar sa te lasi scuipat, batjocorit, umilit,nu e chiar asa la indemana oricui.”
Din ce in ce mai mult se aude acest argument, mai ales din partea “zelotilor anti-sistem”…adica faptul ca daca esti “martir” dovedeste cat de puternica este Credinta Ortodoxa. N-as fi asa de sigur de acest argument — exista martiri care mor si sufera pentru cauze de tot felul…cum ar fi si tragicul, 11 Septembrie. Asta este un prea clasic caz de dominare satanica — anume faptul ca daca mori si suporti ‘ceva’ anume, dovedeste si ‘validitatea scopului’, si automat te duce in ‘rai’. Da, atat de viclean este Satana!
In religia Ortodoxa, accentul se pune pe Cine, nu pe ‘ce’, sau ‘ceva’. O anumita ‘cantitate’ de sange care s-a scurs pentru o cauza, nu se echivaleaza exact cu valoarea cauzei — aceasta este o absoluta aberatie lumeasca. Adevarata valoare a jertfei, este data de Dumnezeu prin Harul Sau, si nu prin cine stie ce realizare omeneasca, fie ea si jertfa suprema. Iisus s-a jertfit pe sine ca exemplu MORAL absolut, si nu ca exemplu CANTITATIV. De fapt, multi Sfinti Martiri Ortodocsi au murit si au fost chinuiti de mai multe ori, nicidecum comparabil cu o moarte sau chinuri firesti, ci raportati fiind la Dragostea fara margini a lui Dumnezeu.
IoanC,
asa este, puterea credintei sta in smerenie, nu in vitejie. Si pe mine ma uimeste cu cata usurinta cad crestinii in plasa vrajmasului diavol. Si ma doare.
Zicea Parintele Rafail Noica despre cuvintele Sf. Apostol Pavel ca sunt infricosatoare – daca trupul mi l-as da sa fie ars dar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseste – pentru ca mucenicia prin foc este una dintre cele mai grele.
Si e corect cum zice Parintele Rafail. Daca mucenicia mea nu e din dragoste si numai din dragoste pt aproapele, la ce bun? Ce interes a avut Iisus, altul decat mantuirea noastra? Niciunul.
Infricosator este si darul libertatii, pentru ca nu stim ce sa facem cu ea.