ORTODOXIE SAU ORTODOXISM? Viata sau Ideologie? Hristos sau Baraba? Silire sau libertate? Sau despre altfel de “tarini”, “boi” si “femei” (cf. Luca 14)

13-12-2010 ~~Sublinieri~~

Vezi si:

Tema IDEOLOGIZARII credintei si a INSTRUMENTALIZARII ei pentru a sluji agende de alta natura (politica, sociala, economica, [para?]militara, culturala, de notorietate si de putere, de succes si de castig de orice fel in lumea aceasta sau, pur si simplu, a unor patimi, ambitii si himere personale/de grup) revine mereu si mereu in actualitate, la fel ca si cea a justificarii folosirii fortei/violentei, imoralitatii sau, mai larg, a oricarui mijloc pentru atingerea unor scopuri presupus nobile.

Dilema: Barabas sau Iisus?, optiunea intre revolutia “sabiei” (sau a oricarei arme lumesti) si revolutia Duhului si a Crucii, a rastignirii de sine revine si ea, in forme noi, provocata de tot mai numeroasele denaturari si patologizari ale discursului ortodox in spatiul public, astfel incat ne determina sa repunem pe tapet raportul dintre noi termeni pe care multi dintre noi ii confundam: Ortodoxie sau Ortodoxism? Este ortodoxia un sistem sau o doctrina care lupta pe arena lumii cu alte sisteme? Prin raportare la ce sau la Cine se defineste in primul rand Ortodoxia? Si nu doar in teorie, ci in chiar modul nostru de a o trai cotidian si de a o marturisi…

Cu alte cuvinte: ce fel de Ortodoxie intelegem, asumam si practicam noi, oare una care nu se poate prezenta pe sine decat in permanenta, infierbantata, incordata si furtunoasa opozitie, dar una tot galagioasa, moralista si ideologica, la tot raul moral si ideologic al lumii? Adica, pana la urma, oferim doar un alt discurs, foarte mult imbibat de patimile noastre nevindecate, care se situeaza in acelasi plan secular si este exprimat, adesea, in acelasi registru agresiv, triumfalist si vulgar, precum cel al adversarilor nostri? Ce se intampla atunci cand traim EXCLUSIV SI PRIORITAR sub zodia Ortodoxiei “anti-[orice]…”? Unde este aici acea “imparatie care nu este din aceasta lume”, unde este “legea cea noua” adusa de Acel Dumnezeu a Carui dragoste “atat de mare”…. aduce lumii un scandal si o nebunie cum nu s-au mai auzit? Si atunci de ce scandalurile si nebuniile pe care le provoaca sau pe care le afiseaza multi dintre cei care astazi striga public (chemati de… ei insisi) despre Ortodoxie sunt atat de comune, si de firesti, atat de obositoare si de tulburi, atat de… ale lumii, amestecandu-se jalnic in vacarmul si in marasmul general al insanitatii incurabile a lumii de astazi?

Unde mai este de gasit icoana vie si blanda a lui Hristos in mijlocul incrancenarii continue, duse pana la paroxism si la paranoia, de a identifica si a vana necontenit dusmani de toate felurile, absolut in orice si oriunde? Desigur ca acestia exista si ca este indispensabil a purta impotriva lor, in chip binecuvantat, un razboi intru cuvant, dar, oare, aceasta orientare eminamente negativa si polemica, saturata de o multime de exagerari, plecata lesne spre zvonistica, barfa, spre inchipuiri si banuieli spaimoase, sa ne fie chiar singurul sau principalul mod de definire, de afirmare si de manifestare a credintei? Daca, prin absurd, nu am mai avea dusmani si nici teme pentru care sa militam cu indarjire sticloasa, oare in ce fel ne-am mai putea “marturisi” unii dintre noi crezurile? Sau nu cumva si in Rai ne vom plictisi daca nu vom avea, subit, pe cine suspecta, condamna si uri, pe cine sa huiduim si sa tragem de barba, si contra cui sa sarim la bataie? Oare pentru asta a venit Hristos in lume si oare aceasta este Evanghelia Sa? De aceea, pentru foarte multi, raiul trebuie numaidecat construit chiar aici, pe pamant, prin biruinta cu orice pret si prin orice mijloace asupra tuturor ticalosilor…

Iar apropo de Evanghelia de duminica trecuta, ne intrebam: cam cate pretexte mult mai subtile si mai perfide decat “tarina”, “boii” sau “femeia” ne serveste astazi vrajmasul, adaptat perfect la “slabiciunile” si la bolile crestinului contemporan, pentru a sta cat mai departe posibil de Cina lui Hristos si de nuntirea tainica a Duhului?

Ocazie cu care, pentru aceasta prima postare de problematizare, readucem in prim-plan, un fragment dintr-un articol mai vechi:

“(…)

Adevarat, adevarat zic voua: Ma cautati nu pentru ca ati vazut minuni, ci pentru ca ati mancat din paini si v-ati saturat.

Lucrati nu pentru mancarea cea pieritoare, ci pentru mancarea ce ramane spre viata vesnica si pe care o va da voua Fiul Omului, caci pe El L-a pecetluit Dumnezeu-Tatal”. (Ioan 6, 26-27)

Omul asadar cauta numai “painea”, adica numai cele pamantesti, vrea sa-si rezolve cat mai bine problemele din aceasta lume, sa aiba succes si confort in aceasta viata, sa scape de necazuri, de nedreptati, de constrangeri si privatiuni. De aceea au dat buzna multimile la Iisus, fiindca, asa cum intelegem din acelasi capitol de la Ioan, voiau sa-L sileasca sa le fie lor rege, acel rege terestru care sa le rezolve “problema painii” si care sa-i si elibereze de sub jugul romanilor. Hristos fugea de ei si de slava lor, ascunzandu-Se in munti si ei nu-L intelegeau de ce e asa “salbatic”; le-a predicat saracia si plansul, le-a binevestit fericirea celor smeriti si blanzi, iar ei tot pentru placerea si intaietatea in aceasta lume alergau; le-a propovaduit lor porunca iubirii si le-a fagaduit Legea cea noua, a Duhului, dar ei tot nu stiau “ai carui Duh” sunt, pana acolo incat si ucenicii Sai scoteau sabia sau voiau sa se pogoare foc din cer peste vrajmasi; a intrat in Ierusalim calare pe manzul asinei si iarasi n-au inteles nimic, ba chiar, in cateva zile, L-au si dat sa fie rastignit, preferandu-l pe zelotul Baraba… care, vezi bine, macar facea ceva concret pentru neamul lor, luptand cu stapanitorii romani!

Tocmai de aceea, in contrast, Antihrist va fi cautat, cerut cu insistenta si va fi pana la capat adorat de mase: pentru ca le va fi lor “regele” visat, regele caruia sa-i predea toata libertatea, dar care, sa le asigure in schimb, painea si circul mult dorite… Acela va fi regele care va savarsi “minunea” pe care Hristos a refuzat-o: de a preface pietrele in paini!

Si din viata “religioasa”, precum arata adesea si Cuviosul Seraphim Rose, omul firesc doreste sa ia, cu precadere, partea cea mai facila si mai exterioara, iar Hristos, daca se poate, sa i se faca lui, sluga, sponsor si chezas al unei fericiri pamantesti. Sau, intr-un chip mai subtil, sa faca din Dumnezeu un nume de fala si un prilej de autosatisfacere a eului si a vointei lor de legitimare a propriilor patimi, adesea foarte ascunse si propriilor ochi.

Foarte putini Il cauta pe Dumnezeu pentru El Insusi, dorind cu sinceritate si umilinta numai sa-L asculte si sa-I slujeasca, sa se pocaiasca de rautati, sa-si schimbe viata din temelii, sa omoare in ei omul cel vechi al patimilor, dar si mai mult, si mai greu: sa se lepede de ei insisi, de prejudecatile, de visele, de ambitiile, de gandirea si de voia lor! In locul aplecarii prioritare catre “omul cel tainic al inimii” si al anevoioasei si indelungii lupte cu duhurile care ne vrajmasesc dinlauntrul nostru, multi ne aruncam cu usurinta si ne irosim energiile exclusiv inspre lucrari exterioare, in cautarea febrila a satisfactiilor si a succeselor “duhovnicesti”, a rezultatelor palpabile si imediate. Cum spuneam si altadata, primejdiile care decurg de aici nu sunt mici, ele putand merge pana la expunerea la cele mai grosolane inselari diavolesti si pana la construirea unui “dumnezeu” propriu si unei Evanghelii “usoare”, dupa chipul si asemanarea noastra. Printr-un astfel de proces ia nastere si ceea ce se cheama “ideologizarea” credintei, transformarea ortodoxiei in ortodoxism, adica in ceva injugat la cele ale lumii acesteia care se termina cu mormantul. Asa ceva se intampla atunci cand Dumnezeu si toate cele sfinte sunt dez-duhovnicite, de-vitalizate, de-personalizate si folosite numai ca referinte abstracte intemeietoare, atunci cand Dumnezeu, Biserica, Sfintii sau duhovnicii devin numai niste “efigii” cultivate ritualistic, niste “mituri” legitimante, niste “etichete” sau “insigne” sacre pe care ni le lipim de frunte sau ni le agatam in piept ca sa (ne) amagim ca “avem binecuvantarea” lor si ca sa ne putem afirma, sub acoperirea lor, propriile agende, omenesti.

Foarte putini inteleg ca Hristos-Domnul, Imparatia Sa si viata intru El reprezinta UNICUL SENS al vietii noastre, iar nu mijlocul sau unealta noastra catre implinirea propriilor scopuri din viata de aici, din societate, etc. Hristos nu poate sa fie transformat in temei ideologic sau intr-un apendice formal pentru o lupta politica sau pentru un scop lumesc, nici instrumentat pentru a gira cu numele Sau cel preasfant o iluzorie imparatie pamanteasca, in spiritul reinviatei rataciri milenariste (hiliaste), din nou foarte la moda astazi. Hristos – Dumnezeul cel Viu nu poate legitima nici lupta pentru “pace”, “fraternitate”, “justitie sociala” sau pentru o “lume noua”, dupa cum nu poate legitima nici razboiul “anti-sistem” dus ca simplu scop in sine sau pentru vreo utopica biruinta pamanteasca ori chiar politica a Ortodoxiei si/sau a neamului.

Ca si cum sensul nostru ar fi eternizarea noastra in aceasta “vale a plangerii” sau chiar luarea in stapanire a acestei lumi. Pentru ca nu avem timp sau dorinta sa-L mai intrebam si pe Dumnezeu in Persoana daca ne da voie sa vorbim in numele Lui, sa-L mai intrebam si pe El care este voia Lui pentru noi, cum anume sa lucram sau sa marturisim pentru El astazi si acum; nici nu ne putem impaca (ne-fatalist, dar smerit si realist) cu proorociile sfintilor, de fapt cu dezlegarea pe care Insusi Tatal, precum este scris, o da astazi celui-rau sa-si dezlantuie rautatile si sa dobandeasca stapanire deplina peste fata pamantului:

“Si socotesc ca e perioada asta, pentru ca astazi, ca niciodata, intr-o masura neintalnita altcandva in istoria omenirii, raul se dezlantuie fatis si in toate aspectele lui si poate isi arata fete pe care noi nu le cunosteam ca putea sa le aiba. Si socotesc ca se poate acest lucru numai fiindca Dumnezeu Cuvantul a zis: “Cel ce nedreptateste, mai nedreptatească. Cel ce se spurca, mai spurce“. Socotesc ca Hristos a putut fi prins in gradina Ghetsimani numai fiindca a spus cuvantul: “Dar acesta este ceasul vostru si puterea intunericului“. Daca Cuvantul lui Dumnezeu nu ar fi zis asta, ar fi fost total cu neputinta sa Il prinda. Stim cel putin un moment in viata lui Hristos cand au fost trimisi ofiteri sa Il aresteze si n-au putut, fiindca, au zis dupa aia carturarilor si arhiereilor, ca niciodata om nu a grait ca Acest Om. Si pentru puterea cuvantului Lui, n-au putut sa-L aresteze. Ba si in Ghetsimani, cand a intrebat Domnul: “Pe cine cautati?” si au zis “Pe Iisus Nazarineanul” si le-a raspuns Domnul: “Eu sunt” au cazut “de-andaratelea” si… cazuti puteau sa ramana pana astazi. Asa ca daca Cuvantul lui Dumnezeu da voie si se pronunta, se va putea face acel lucru.

Si daca vedem rautatea dezlantuindu-se in lume este pentru ca Dumnezeu are o Pronie pe care nu o intelegem, o Pronie paradoxala (ba intr-o masura si intelegem ceva) prin care, cinstind libertatea omului – libertate care este poate semnul de capatai al asemanarii omului cu Dumnezeu si Dumnezeu Insusi cinsteste aceasta libertate – gaseste un moment in istorie cand da si raului libertate sa mearga; si sa mearga pana la capat! Dar asta nu inseamna ca raul poate birui [vesnic]… (Parintele Rafail Noica)

Ne este greu sa renuntam la bravada, la ambitii si idei fixe, la semetie, la reveriile unui eroism superficial si utopic si sa ascultam de chemarea Duhului, sau sa intelegem vitejia tainica a smereniei si a plansului (“Prin plans se pogoara in sufletul nostru barbatia cea duhovniceasca si omul se pune mai presus de inspaimantari si de frici”, ne invata Sfintii), nici nu putem sa credem ca biruinta Invierii trece numaidecat prin asumarea esecului pamantesc si a strivirii totale sub povara Crucii. (…)

Cine este Dumnezeu pentru noi, de fapt? Aceasta este intrebarea pe care ne-o provoaca o astfel de Evanghelie. Este El Dumnezeul Cel Viu, prezent si simtit in viata noastra, fara de Care nu putem face nimic? Iubim noi, oare, ceea ce El iubeste? Iubim sa stam de vorba cu El, ne este dor si tanjim dupa gustul si parfumul unei alte lumi si intr-acolo, Sus, ne atintim ochii inimilor?

Sau ne-am lipit adanc inimile de lume si de viata pamanteasca, incat nici macar din credinta, din rugaciune, din mersul la Biserica nu mai putem face o punte dinspre “scarbele vietii” catre frumusetea nepieritoare a Cerului? Mai avem Duminici si Sarbatori cu adevarat, traite intru lumina harului si neintinate de rautatile si uraciunile de zi cu zi? Mai ravnim sa aducem macar un strop din mireasma Imparatiei cerurilor in viata noastra si “să fim înainte de toate cetăţeni ai Ierusalimului Ceresc, Cetatea cea de Sus, către care se îndreaptă toate nevoinţele noastre de creştini, şi numai în al doilea rând membri ai acestei lumi pieritoare“?

Iata ce rostea, in acest sens, profetic, Cuviosul Seraphim Rose, in ultima sa predica din timpul vietii, tinuta in ajunul praznicului Schimbarii la Fata, acum 27 de ani:

«Văzând măreţia zidirii lui Dumnezeu, întrezărim o frântură, deşi neclară şi întunecată, din frumuseţea împărăţiei celei veşnice a lui Dumnezeu, pentru care cu toţii am fost zidiţi. Trebuie să ne aducem aminte mereu că sălaşul nostru este în ceruri; trebuie să ne scuturăm de toate patimile şi grijile deşarte şi meschine care ne ţin legaţi de pământ, de lumea aceasta căzută, care ne împiedică să realizăm ţelul zidirii noastre. Cât de uşor uităm pricina însăşi a existenţei noastre. […] Vremurile de pe urmă au şi sosit; vedem limpede cum se pregăteşte lumea pentru Antihrist. Creştinii vor avea de înfruntat o încercare fără precedent a credinţei şi dragostei lor de Dumnezeu. Vom fi nevoiţi să ne ascundem în pustie – pe meleaguri precum cele de aici. Desigur, până la urmă ne vor găsi chiar şi aici. Scopul ascunderii nu este doar păstrarea vieţii noastre pământeşti, ci acela de a câştiga timp spre a ne întări sufletele pentru încercarea finală. Iar aceasta trebuie să înceapă chiar de acum. Deci să începem cel puţin să ne luptăm cu lanţurile patimilor meschine şi să ţinem minte că adevărata noastră casă nu este aici, ci în ceruri. Să ne croim calea spre patria noastră cea cerească, după cum spunea Sf. Gherman… Ad astera! Ad astera!»

(reluare din: OMUL INTRE INMULTIREA PAINILOR SI A PESTILOR SI IMPUTINAREA CREDINTEI)

***

Un cuvânt aici ne cere o judecatã si o întelegere mai adâncã: “Sileste-i sã intre”. Un mare teolog apusean, pe care din veneratie nu-l numesc, tãlmãceste acest cuvânt prin “forteazã-i sã intre”. El socotea la vremea lui cã aflã aici temei în Sfânta Scripturã pentru a forta pe eretici sã intre în Bisericã. Adicã în afarã e silirea, constrângerea, iar înlãuntru se naste convingerea. Acest teolog interpreta Sfânta Evanghelie în chip exclusiv juridic, autoritar, cautionând chiar violenta, care anuleazã vointa, libertatea constiintei, crezul lãuntric, deschizând astfel în istorie calea tragediilor inchizitiei. Si e stiut cã inchizitia s-a îndepãrtat de la Evanghelie, de la Noul Testament, de la Noul Adam, Care “S-a întrupat de la Duhul Sfânt si din Fecioara Maria” si asa S-a fãcut Om; si a poruncit ca întreg lucrul Bisericii în lume sã se împlineascã numai prin puterea Duhului. De aceea Domnul însusi “cu Duhul lui Dumnezeu izgonea si demonii” din oameni (Matei 12; 28), nu cu rugul sau cu sabia.

Contemporan unei astfel de interpretãri apusene, Sfântul Ioan Gurã de Aur spunea: “Cel ce ucide un eretic sãvârseste un pãcat de neiertat”. Si, unanim, Pãrintii rãsãriteni afirmã: “Un lucru nu-l sãvârseste Dumnezeu: Nu-ti impune sã-L iubesti”. Iar Sfântul Ioan Damaschin aduce o nuantã nouã: “În necesitate nu e virtute”. Ceea ce este impus, ca necesar, nu mai e virtute. Dacã folosesti forta, atunci nu mai e virtute. Numai în libertate este virtute; de aceea, adaugã Sfântul Vasile cel Mare: “Dacã i-ai luat virtutii libertatea, i-ai luat esenta”. În tinerete, pe la douãzeci de ani, cugetam si eu: “Doamne, nu mai am nevoie de libertate; am nevoie de mântuire. Vreau, nu vreau, mântuieste-mã!”. Mai târziu mi-am dat seama – o datã mai mult – de taina aceasta a Duhului Sfânt si a libertãtii; numai asa se câstigã virtutea (care înseamnã bãrbãtie; de la latinescul vir, viri – bãrbat).

Existã însã o “silire” pe care o accepti de bunã voie, despre care Sfântul Ioan Scãrarul spune: “Adevãratul crestin e o silire a firii”; si care te învatã sã adaugi mereu: “zel peste zel, râvnã peste râvnã, foc peste foc”. Iar aceasta, plinind cuvântul Mântuitorului, care zice: “Împãrãtia cerurilor se ia prin strãduintã, si cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 1, 12). La Cina Mântuitorului, la dumnezeiasca Euharistie, la împãrtãsirea din viata Fiului lui Dumnezeu, cu “silire”, cu râvna si focul duhului ajungem; cu acel foc care mistuie în noi “spinii patimilor”, ai urii, ai orgoliului, si care ucid comuniunea. Prin acest foc al iubirii sfinte sã întâmpinãm acum venirea Fiului lui Dumnezeu în lume!

(in: Parintele GALERIU: Predica la pilda celor poftiti la cina)