Parintele Calciu DESPRE SOCIETATEA AMERICANA, ORTODOXIA DIN AMERICA SI CONVERTIRI: “Dumnezeu lucreaza. Si iubirea lucreaza”

Vulgul profan şi America contemporană

– Părinte, credeţi că azi elitele trebuie să mai joace un rol în situaţia asta de tranziţie, aşa cum a fost atâtea sute de ani în istorie, sau masele de fapt trebuie să ia cât mai mult din acest rol?

– Ştiţi ce spunea Horaţiu? “Urăsc vulgul profan“. Cea mai umilită ţară din lume e America. Absolut. Prin acţiune masonică, prin mafii politice… Acolo la conducere este întotdeauna o elită economică, nu inteligentă. Bush [junior, n.n.] nu are nici o inteligenţă, e un biet om oarecare. El şi Condoleeza Rice şi toţi aceştia sunt implicaţi în problema petrolului, aşa că toate acţiunile sunt aşa cum sunt. Nu îi interesează pe ei nimic în privinţa populaţiei. Nivelul cultural al populaţiei este foarte, foarte mic. Sunt poate milioane de analfabeţi care trăiesc muncind, şi apoi toată această clasă medie care susţine întreaga Americă. Dar când un element este foarte bun, începând din liceu este urmărit, ajutat, trimis la facultate, este pus în toate condiţiile de a lucra. Iar dacă nu au aceste elemente, le aduc din alte părţi. Nu-i interesează nimic altceva. Şi toată această masă este condusă de intelectuali elitişti, care fac tot ceea ce fac spre folosul tuturor, pentru că ei vor să le meargă bine în afacerile lor. Şi aşa merge toată maşina aceasta americană, care este o maşină coruptă. Şi toţi sug din clasa medie. Clasa medie plăteşte toate taxele, clasa medie munceşte şi ziua şi noaptea, clasa medie respectă legile. Cei de sus nu-şi plătesc taxele, ca şi la noi, cei de jos nu plătesc că nu au cu ce plăti şi trăiesc din munca clasei medii. Toată această clasă medie masivă şi obscură duce înainte întreaga societate americană. Câteodată se mai răscoală şi apare la alegeri acea voce mută, cum o numesc americanii, care îşi spune cuvântul împotriva unui candidat. Dar dacă totuşi candidatul este însurat şi are copii, dacă este moral, dacă are un câine pe care îl iubeşte, pisici… atunci totul este bine!

La biserica Părintelui din America

– Spuneţi-ne cum e, prin comparaţie, viaţa bisericească din America şi cea din România?

– În America suntem foarte risipiţi, pentru că fiecare lucrează unde poate. Nu există parohie în jurul bisericii. In jurul bisericii mele cred că locuiesc numai patru-cinci familii. Restul stau la patruzeci de kilometri, la şaizeci de kilometri, la două sute de kilometri, cum sunt cei de la Richmond, care nu au acolo biserică, dar nici la noi la biserică nu pot veni în fiecare săptămână. Aşa că vin de două ori pe lună şi vă închipuiţi că nu se poate lega o prietenie prea strânsă între credincioşi, deşi noi, la sfârşitul Liturghiei, avem o sală socială unde coborâm şi doamnele aduc prăjituri, fructe, se bea o cafea cu nişte covrigi şi acolo se leagă prieteniile… Dacă este parastas, cine are parastas de patruzeci de zile sau de un an, îl face acolo, pune masă pentru şaptezeci-optzeci de oameni… Acolo dacă cineva nu are de lucru, întreabă şi oamenii se ajută. Acestea sunt de fapt undiţele lui Iisus Hristos, pe care le aruncă în popor. Pentru că unii vin acolo la biserică ca la un club. Şi întreabă: „Acolo se vorbeşte româneşte?“. „Da, se vorbeşte româneşte!”. „Sunt oameni mulţi?“. „Nu sunt aşa de mulţi, dar sunt oameni buni!“. „Acolo sunt fete ca să mă însor?“. „Da, sunt şi fete!“. Şi aceasta este tot o undiţă. Altă undiţă e când cineva vrea să facă nuntă, şi le zic:

– Dar, cine sunteţi voi, că nu v-am văzut niciodată? Iar ei răspund:
– Păi, noi suntem din Pensylvannia…
– Dar nu aţi venit niciodată la noi la biserica?
– Nu, nu am venit, spun ei.
– Păi de unde ştiu eu că sunteţi creştini?
– Părinte, nu avem altă mărturie decât pe noi!
– Şi nu-L minţiţi pe Dumnezeu?
– Nu părinte, nu-L minţim.

Şi îi cunun. Normal era să-mi fi arătat certificatul de botez, dar atunci de unde să-l ia? Şi stau de vorbă cu ei. Le explic ce înseamnă Taina Nunţii, ce se întâmplă cu ei, ce obligaţii au unul faţă de altul. Cum el reprezintă pe Hristos şi ea este Biserica… Lor li se par lucruri extraordinare, n-au mai auzit aşa ceva. Şi se miră, se minunează: „Cum, eu sunt ca Hristos şi tu eşti ca Biserica…?!“. Li se par lucruri absolut inedite, aşa, de pe tărâmul poveştilor…

Sau altul vine să se însoare! Îi găsesc ori nu-i găsesc o fată, el totuşi vine şi caută. Şi încet-încet sunt prinşi, pentru că toţi aceştia vor rămâne în biserică. Văd că acolo este Duhul lui Dumnezeu, este bine, prietenie, este înţelegere. Slava lui Dumnezeu, am o parohie liniştită, nu mă pot plânge! Dacă sunt neînţelegeri, sunt aşa, de suprafaţă. Eu tot timpul le zic să lase supărările şi grijile lumii afară, pe treptele bisericii, pentru că la sfârşit le găsesc tot acolo. Şi se creează un fel de frăţietate, determinată şi de constrângerea mediului, pentru că America este o ţară în care te pierzi dacă nu ai pe cineva, dacă nu ai un sprijin. Sau te orientezi numai spre muncă până cazi jos, ca să faci avere, sau te distrugi psihic. Şi atunci avem această frăţietate. Dar în ciuda acestei frăţietăţi pe care afirm că am reuşit s-o creez în lumea aceea, aici în ţară e un alt duh, cu totul alt duh! Un duh care lucrează în oameni, care lucrează în mine.

Eu sunt un om în vârstă, am optzeci de ani. Dacă mă invită maicile din Alaska – că ele ţin foarte mult la mine, mă cheamă luni de zile, ani de zile mă cheamă şi nu mă duc, că sunt la o zi de zbor cu avionul – mi-e greu să mă pornesc, că sunt bătrân (pe urmă însă, dacă mă pornesc, ca la Coşbuc, joc până la sfârşitul horei!). Dar îmi e greu să mă pornesc! Dar când vin în ţară, nu am nici un fel de greutate… Piciorul meu zburdă ca al mielului, ca al iedului! Vin fără nici un fel de greutate, mă trage duhul aici! Şi-s întristat că aşa sunt vremurile, aşa sunt timpurile, că nu mă pot întoarce definitiv…! Aşadar, părinţilor, vă rog să aruncaţi undiţele în mulţimile acestea care vin la biserică. Şi-o să-i prindeţi pe toţi!

Ortodoxia din Alaska

– Părinte, vorbiţi-ne despre ortodoxia din Alaska!

– Alaska e un pământ a cărui populaţie este ca fond ortodoxă. Ei au fost botezaţi de către ruşi. Câtă vreme băştinaşii de acolo, aleuţii, au putut să-şi câştige viaţa prin pescuit, cu bărcile lor simple, cu setcile lor simple, cu uneltele lor, îşi câştigau existenţa, îşi întreţineau familia şi era foarte bine. În momentul în care au început pescuirile industriale, când kilometri întregi de mare erau înconjuraţi de plase în care creşteau peştii în mediu natural, ei s-au trezit fără nici un sens. Nu îşi mai puteau câştiga existenţa, pentru că peştii se luau din crescătoriile industriale şi ei nu mai aveau ce să facă. America le-a oferit un ajutor social de 600-700 de dolari de familie şi încet-încet aceşti aleuţi şi eschimoşi băştinaşi au decăzut, pentru că nu mai munceau, aveau bani destui, nu aveau pe ce cheltui, primeau şi hrană şi bonuri de carne şi aşa mai departe, stăteau la televizor, beau ţuică şi băuturi alcoolice, tinerii se uitau la televizor, nu mai voiau să muncească şi în decurs de treizeci de ani toată populaţia băştinaşă a căzut în cel mai teribil marasm. Spuneau preoţii de acolo că mai mult de treizeci şi cinci la sută din copiii care se nasc în prezent sunt copii născuţi din incest, din mamă şi fiu, din tată şi fiică, şi aşa mai departe, toţi născuţi din incest. Era o populaţie pe cale de dispariţie!

În această perioadă, în ultimii ani, un episcop ortodox a venit în Alaska cu o mână de fier şi a revigorat Ortodoxia. A mers prin satele aleutine, a căutat tineri mai răsăriţi, chiar dacă aveau 30-40 de ani şi i-a dus în insulele Kodiak, la seminar. A adus profesori acolo şi i-a instruit pe aceşti tineri în trei-patru ani şi pe toţi i-a obligat apoi să se întoarcă în satele lor. Şi astfel s-a ridicat duhul aleuţilor, s-a ridicat sentimentul ortodox în ei! S-a ridicat conştiinţa că trebuie să muncească. Este foarte important, foarte important cum a slăbit toată această populaţie ortodoxă căzută în beţie, în alcool, în drog, în perversităţi… Vor mai trebui încă mulţi ani să-şi revină. Dar aceşti tineri aleuţi sunt foarte activi, vorbesc în limba lor, vorbesc în numele lor şi îi câştigă. Aşa, încet-încet, se reinstalează duhul originar al Ortodoxiei adus acolo de ruşi, de Sfântul [Herman] de Alaska, de Sfântul Inochentie şi de toţi ceilalţi.

Despre convertirile din America

– Părinte, vorbiţi-ne de convertirile din America!

– Foarte des vin în legătură cu oameni care caută, care nu sunt satisfăcuţi de viaţa pe care o trăiesc, asemeni tânărului din Evanghelie care nu era mulţumit de cunoaşterea adevărului din Vechiul Testament şi care doresc ceva nou. Sunt tineri care pornesc pe căi greşite, în diverse secte, grupuri, bande hippy, pank… Toţi sunt nefericiţi. Aceşti tineri nu s-au putut acomoda lumii şi simţeau nevoia de ceva mai bun. Şi n-au găsit ceva mai bun pentru că n-au venit la Biserica lui Hristos ca să vadă lumina. În acelaşi timp am cunoscut oameni care, trecând prin tot felul de tribulaţii ale vieţii acesteia, tineri sau bătrâni, descoperă pe Dumnezeu, descoperă Ortodoxia. Am fost la Indianapolis şi în Memphis, la biserici de americani convertiţi recent la Ortodoxie sau pe cale de convertire. Majoritatea provin din baptişti, din penticostali, din atei, din homeless sau din bandele acestea de hippy. Toţi căutau ceva şi au descoperit Ortodoxia. Să ştiţi că au un foc, au un har al credinţei, au o râvnă extraordinară. Fac toată gestica ortodoxă, fac închinăciuni adânci, se pleacă unul în faţa celuilalt, exact ca în Biserica primară! Când vin la biserică sărută toate icoanele la rând, ard lumânări, cântă cu toţii la strană… Au un foc al credinţei în ei! Nu au ştiinţa ortodoxă în ei, în vreme ce noi cunoaştem Ortodoxia chiar dacă nu am studiat. Căci tot am auzit ceva la biserică, tot am văzut-o pe bunica, sau pe părinţi, sau cunoscuţi care se închină într-un anumit fel. Adică este ceva mai adânc în noi, în sensul că noi purtăm Ortodoxia în inima noastră încă din secolul I, de la Sfântul Apostol Andrei. Noi am fost ortodocşi dintru început. Iar aceşti oameni mă cheamă să le povestesc despre Ortodoxie, despre tradiţia noastră ortodoxă, despre viaţa mănăstirească, despre cum creşte duhovnicia în ţara românească ca din pământ, în mod natural, fără presiuni asupra nimănui, din Duhul lui Dumnezeu care protejează ţara noastră şi din darul Maicii Domnului.

Am fost într-un campus de părinţi, copii şi bunici, departe, la vreo două ore de Memphis, într-un parc public care avea cabane, şi aveau un fel de acoperământ, un şopron, aşa, unde se puteau ţine slujbe religioase. Au instalat acolo o mică capelă, au adus sfeşnice şi tot ce mai trebuia… Erau 17 cabane mari, inclusiv sufrageria şi toate costau pe zi 150 dolari, foarte ieftin. In fiecare zi, toţi copiii şi bătrânii erau la slujbe. Să vedeţi copii de doi-trei ani cum se închină, cum se pleacă în faţa icoanelor, a preoţilor şi în faţa părinţilor lor, cum, neajungând să sărute icoana, o ating cu mâna şi îşi sărută degetele! Am trăit într-o spiritualitate extraordinară… In fiecare zi se făcea ceva instructiv. După slujbe se ţineau cursuri pentru copii, unde învăţau să picteze icoane. Seara se ţineau conferinţe, sau copiii făceau spectacole religioase. De data aceasta când am fost, au făcut un spectacol religios cu subiectul celor şapte tineri care au dormit două sute de ani într-o peşteră, în vremea lui Decius. Să vedeţi copii aşa mici, de şase-şapte ani, de doisprezece ani, cum îşi recitau rolul şi erau aşa pătrunşi că ei sunt cu adevărat tinerii aceia şapte pe care Dumnezeu i-a adormit ca să nu-i ucidă Decius şi după două sute de ani i-a trezit la viaţă!

Era o atmosferă de duhovnicie căreia îi lipsea numai tradiţia noastră ortodoxă. De aceea mă cheamă la ei, să le povestesc despre Sfinţii noştri, să le povestesc despre viaţa călugărească, despre ascultare, despre cum se intră în mănăstire şi cum se trăieşte până la moarte, despre părinţii spirituali ai Bisericii noastre. În timpul comunismului, mai mult decât în orice altă ţară, Dumnezeu ne-a dăruit nouă, românilor, părinţi spirituali care au menţinut trează lumina credinţei.

Poate niciodată n-am avut aşa părinţi duhovniceşti cum am avut acum: un părinte Cleopa, un părinte Argatu, un părinte Paisie Olaru, părintele Ioanichie Moroi, părintele Ioanichie Bălan, părintele Iustin Pârvu… Părinţi extraordinari, la care vin mii de oameni, în fiecare zi vin sute şi mii de oameni să ia măcar o binecuvântare. Le-am spus cum atunci când a murit părintele Cleopa, aproape douăzeci de mii de oameni de peste tot au venit la înmormântare şi au rugat pe episcop să îngăduie să se rupă tradiţia călugărească care cere ca atunci când un călugăr moare, să i se acopere faţa cu mantia, ca să nu fie văzut. Şi credincioşii au cerut episcopului să-i vadă faţa până îl vor îngropa şi episcopul a acceptat. Şi neputând să meargă călugării cu sicriul pe umeri, pentru că era prea multă lume, l-au dat din mână în mână, de la biserică până la cimitirul mănăstirii, câteva sute de metri. Şi asta era în decembrie, în iarnă, în frig. Iar a doua zi, de dimineaţă de la şase oamenii erau strânşi la mormântul lui. Toată noaptea îl vegheaseră! Aceasta este tradiţia ortodoxă.

Noi, în America n-avem tradiţie. Noi venim o zi la biserică şi cu asta am terminat. Duminica îi poftesc la Vecernie şi mai mult de patru, şapte, zece oameni nu vin. Fiindcă n-avem duhovnicia aceasta puternică, să ne cheme la Dumnezeu. În fiecare dimineaţă forestierii, lucrătorii la pădure, la ora şase sunt la biserică, să asculte Liturghia şi pe urmă pleacă la muncă, iar seara când se întorc de la lucru se opresc la Vecernie ori la priveghere. Şi sunt oameni muncitori, care lucrează toată ziua în pădure tăind la lemne, care merg pe jos, care n-au maşină, nu trăiesc comod, care n-au frigiderul plin de mâncare, ci adeseori trăiesc cu pâine şi mai ştiu eu ce, dar sunt prezenţi la biserică. Aşa sunt aceşti americani convertiţi. Şi să ştiţi că sunt mii şi mii de americani care se convertesc.

Am întâlnit acolo un tânăr de douăzeci şi unu de ani, care de la paisprezece ani a trăit homeless, a folosit drogurile, băuturile alcoolice, excesele sexuale, toate păcatele lumii, de la paisprezece ani… Pentru că familia lui s-a despărţit, iar el nu a mai avut unde să meargă. Şi-mi spunea:

„Noaptea stăteam şi plângeam. Stăteam şi plângeam pentru că simţeam că sunt al nimănui. Eram într-o singurătate şi o izolare totală. Plângeam nopţi la rând. Pe urmă am fost arestat pentru droguri, iar în închisoare m-am tulburat şi mai mult pentru că am zis că viaţa mea s-a sfârşit. Şi am simţit că înnebunesc. Când am ieşit din închisoare am văzut o biserică. Am intrat acolo şi m-am rugat adânc lui Dumnezeu să mă ajute. Niciodată în viaţa mea nu am plâns ca atunci. Şi Dumnezeu mi-a scos în cale o călugăriţă. Am văzut o femeie îmbrăcată în negru, care mergea de la librăria bisericii la mănăstire. In fiecare zi, la aceeaşi oră, această femeie trecea cu ochii plecaţi, îmbrăcată în negru. Nu ştiam cine este, dar am simţit un fel de atracţie spre ea. Gândeam că aşa cum eu fusesem un străin în lumea aceasta, aşa şi ea era o străină în lume. Credeam că nu are pe nimeni. Poate şi ea avea un necaz, căci se îmbrăca în negru. M-am dus şi am oprit-o: Doamnă, pot să vorbesc cu dumneavoastră? Pot să vin până unde locuiţi?… Da, poţi să vii, mi-a spus. Şi am început discuţia la unsprezece noaptea şi am terminat după trei dimineaţa. Din clipa aceea am cunoscut pe Dumnezeu. Am simţit că Dumnezeu mă iubeşte. Maica aceea m-a convins. Şi viaţa mea s-a schimbat total“.

Şi aşa ca el sunt mii şi mii. Am cunoscut un tânăr catehet care trebuia să primească Botezul, probabil în câteva luni. A venit la mine într-o dimineaţă şi m-a întrebat: „Părinte, ştiţi unde eram eu acum un an…?“. Era un tânăr foarte frumos, cu o faţă angelică. Şi mi-a zis:

„Acum un an eram în Memphis, în parc şi cântam muzică rock pentru patru-cinci mii de tineri, toţi într-o stare de nebunie. Şi am întâlnit pe un părinte ortodox şi ne-am lăsat de toate, eu şi soţia mea. Acum suntem la biserică şi aşteptăm să fim botezaţi. Credem că Dumnezeu ne-a binecuvântat!“.

Vedeţi, din toate categoriile se convertesc tinerii. Am fost la închisoarea din Indianapolis. Era o închisoare de minore, fete între 14 şi 18 ani. Erau patru sute de fete tinere şi câteodată, ne spunea directorul şcolii de acolo, sunt şi opt sute de fete. Am stat de vorbă cu ele, am avut două conferinţe acolo, într-o clasă şi apoi în biblioteca şcolii. Erau toţi copii normali, aveau feţe curate, aveau priviri limpezi! Majoritatea erau pentru prostituţie acolo, altele pentru furt, câteva erau pentru crime, asasinate împotriva părinţilor, asupra iubiţilor… S-au uitat lung la mine si la maici, am fost cu maica Cathe şi maica Macaria şi ne-au pus tot felul de întrebări, la început stupide:

– De ce maica e îmbrăcată aşa tare în negru? Maica i-a spus:

– Pentru că noi nu mai suntem din lumea aceasta, am ieşit din ea, noi suntem ai lui Dumnezeu.

– Şi de ce purtaţi rochii aşa largi?

– Pentru că dorinţa noastră este ca să nu mai avem trup, ci să trăim ca îngerii, iar trupul nostru să nu se mai vadă şi nimeni să mai gândească despre noi cu o gândire pătimaşă, trupească. Noi suntem îngerii lui Dumnezeu pe pământ.

– Dar sunteţi măritată?

– Nu, nu sunt.

– Dar dumneata eşti însurat? m-au întrebat pe mine.

 – Da, eu sunt.

– Şi de ce te îmbraci în negru, ca să nu ţi se vadă trupul?

– Nu, i-am spus, dar şi preoţii, ca şi călugării, sunt ieşiţi din lume.

Apoi au început să ne întrebe ce înseamnă preoţia, călugăria, şi pe urmă să întrebe pentru sufletul lor, de ce sunt ele în închisoare… Şi le-am zis că au încălcat legea. Dar ele au spus că nu ştiau de existenţa legilor pe care le încălcau:

– Căutam şi noi o bucurie în viaţa aceasta, pentru că părinţii noştri nu ne-au iubit, sau erau în închisoare şi n-am găsit altă bucurie decât să ieşim pe stradă, să devenim prostituate, sau să folosim droguri, sau alcool fi aşa mai departe. Căci nimeni nu ne-a dat nimic!

Realitatea este că nimeni nu le-a dat nimic. Nici închisoarea nu le dădea nimic. Acolo, în închisoare, am găsit afişe mari pe care scria: „have fun in the sun“. Sau, alte afişe: „sun, food, friends and games“. Aceasta era educaţia lor: soare, mâncare, prieteni şi jocuri. Păi sigur că, ieşind din închisoare, nu ştiau nimic! Iar pastorul lor era o tânără asiatică pe care nici nu ştiau cum o cheamă. Am încercat să vorbesc cu ea, dar nu ştia nimic, era absolut străină de toate lucrurile sfinte. Ce educaţie putea să le facă…? Am întrebat-o pe maica Cathe, o pictoriţă foarte bună, care merge şi face educaţie fetelor de acolo şi le învaţă să picteze, am întrebat-o ce le spune păstoriţa. Şi mi-a spus că păstoriţa face coruri religioase, cântă mai ritmat, adică: „Have fun…!“.

Nu aşa se cresc copiii! Lumea aceasta este atât de plină de suferinţă…! Nici nu vă închipuiţi că toţi tinerii aceştia care ţipă la părinţi că vor libertate, că sunt personalităţi formate, că vor să fie ceva în viaţa aceasta, în clipa în care s-au dus de la părinţi, intră în suferinţă şi în păcat. Păcatul aduce suferinţă şi suferinţa aduce moartea. Ar trebui să ne gândim la toţi copiii aceştia, măcar în rugăciune. Unii se uitau aşa insistent după noi, şi erau copii cu tot felul de inele în gură, în nas, în ureche! Unii vin la librăriile bisericilor, vin şi citesc cărţi religioase, sunt curioşi să vadă ce este, mai ascultă muzică religioasă. Alţii vin încruntaţi şi pleacă încruntaţi, nici nu vor să audă… Alţii vin încruntaţi şi-şi schimbă faţa, unii vin şi se convertesc. Nu sunt mulţi, dar sunt şi unii care se convertesc. Dacă vă spun că la mănăstirea de maici din California, din cele treizeci de maici câte sunt acolo, cel puţin cincisprezece sunt de pe stradă, n-o să vă vină să credeţi… Un călugăr care acum predă la Seminarul din Alaska a fost homeless, adus de pe stradă şi a devenit foarte ravnitor pentru biserică. Mulţi se întorc câteodată la păcatele lor şi iarăşi vin înapoi. Un călugăr a ieşit de sub ascultarea stareţului, a luat maşina mănăstirii şi a plecat după viaţa lui de altădată. S-a întors după un an, foarte surprins că stareţul nu l-a căutat cu poliţia, nu a spus că a furat maşina, n-a spus că a furat o sumă mare de bani, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat! Şi după un an de zile s-a întors pocăit şi acum este unul dintre călugării buni ai mănăstirii. Pentru că Dumnezeu lucrează! Şi iubirea lucrează.

De aceea Mântuitorul zice să iubeşti pe aproapele tău. Dacă iubeşti pe aproapele tău, să ştii că-l mântuieşti. Învaţă să iubeşti şi îl vei mântui. Spune Sfântul Apostol Iacov că dacă mântuieşti pe cineva, ţi-ai adunat comoară în cer. Şi acolo se va duce inima ta, la comoara din cer.

Dumnezeu să ne ajute!”

(Parintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, Ed. Bonifaciu, Bacau, 2009)

Legaturi: