PARINTELE MELHISEDEC, Staretul Manastirii Lupsa, despre FORMALISM si VIATA DUHOVNICEASCA: “Celui ce i se pare ca sta, sa ia aminte sa nu cada”

1-04-2013 Sublinieri

“Când începi să aduci argumente, deşi ştii undeva că nu e chiar îndreptăţit punctul tău de vedere – argumente mincinoase, pe care le măsluieşti ca să poţi zice „eu am dreptate” – acolo e deja o stare de întunecare a minţii, o stare de îndrăcire”.

Ierom. Melhisedec Liturghie (diapozitiv 81)

***

“Familia ortodoxa”:

„Biserica este Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ între deja şi nu încă” (II)

Publicam în numărul 40 (mai 2012) al revistei [Familia ortodoxa, n.n.] prima parte a unei convorbiri purtate cu Părintele Melhisedec, unul dintre duhovnicii odrăsliţi din linia duhovnicească a Cuviosului Siluan Athonitul şi a fericitului Arhimandrit Sofronie (Saharov). Atunci Părintele ne-a vorbit despre cercetarea de sine ca putinţă de depăşire a autosuficienţei duhovniceşti, despre trăirea în păcat ca un consum de energie al duhurilor răutăţii, despre recunoaşterea adevăratei noastre stări lăuntrice ca fiind o lucrare a Luminii dumnezeieşti şi despre faptul că pronia lui Dumnezeu poate lucra şi printr-o criză, pentru a ne aduce la Adevăr în devenirea noastră către veşnicie – căci „singură moartea e cea care pecetluieşte vasul ipostatic al omului”… 

Ierom. Melhisedec Liturghie (diapozitiv 23)Părinte, vorbeam despre faptul că omul, când depăşeşte pragul mulţumirii de sine, al auto-suficienţei, ajunge la o conştientizare de sine şi încearcă să trăiască viaţa tainică a Bisericii. Nu există riscul unui formalism când omul încearcă să se apropie de Sfintele Taine?

O inimă care e înclinată spre formalism poate să primească orice ca formalism. Formalismul, cum spuneam, pierde conţinutul. De aceea am încercat să mă duc la esenţa problemei, atâta cât m-am priceput în prostia minţii mele, în sensul că formalismul nu înseamnă numai un lucru sau altul, ci orice oprire pe cale, şi a crede că acolo e capătul. Acela e formalismul. Astfel poţi să te formalizezi şi să goleşti de conţinut şi împărtăşirea cu Sfintele Taine, şi mersul la biserică, şi rugăciunea – orice!

Se spune într-un stih de la Vecernie: În calea aceasta, în care am umblat, ascuns-au cursă mie Ps. 141:3. Părintele Rafail Noica zicea că în orice cale pe care o alege omul sunt curse şi ispite, şi una dintre curse e şi formalismul. La orice nivel la care eşti duhovniceşte, poţi să ai acea mulţumire de sine cu care începe stagnarea. Hristos spune la începutul Fericirilor: „Fericiţi cei săraci cu duhul” Mat. 5:3; şi Părintele Rafail spunea că sărăcia cu duhul este o virtute care te ajută să sporeşti şi să le agoniseşti pe celelalte, să urci toate treptele Fericirilor – dar dacă pe o treaptă ai lăsat sărăcia cu duhul, acolo te-ai blocat, nu poţi merge mai departe.

Omul, cât timp trăieşte cu această conştientizare, cu această stare duhovnicească a „sărăciei cu duhul”, e deschis către Împărăţie. Când crede că a agonisit ce crede el că-i de cuviinţă, atunci ceva în el se opreşte. Plafonarea, oprirea asta e începutul formalismului – de un anumit tip, care poate fi mai grosolan, dacă omul e mai dur, sau poate fi mai subţire, dacă e mai înaintat duhovniceşte. Dar esenţial e aceeaşi structură; patimile lucrează cam pe acelaşi calapod, zic Părinţii: momeala, gândul, stăruinţa gândului, acceptarea, convingerea, păcatul, deprinderea – şi se tot adâncesc. Aşa şi cu lucrurile astea, care au aceeaşi structură, oriunde s-ar afla pe scara devenirii umane, doar că se manifestă mai subţire, mai rafinat, mai intelectual, mai raţional, mai subtil. Un om mai trupesc nici nu percepe lucrurile astea, dar unul mai sporit vede când rămâne în această stare. La cel sărac cu duhul, în această smerenie harul e lucrător şi-l scapă, îi dă înţelepciunea să iasă din cursele pe care ni le pune vrăjmaşul în cale.

„E o taină care poartă pe om în dragostea lui Dumnezeu…”

Înseamnă, atunci, că Tainele lucrează pe măsura deschiderii omului, pe măsura sincerităţii lui?ΘΕΊΑ ΚΟΙΝΩΝΙΑ

­Tainele lucrează ca o taină, că de aia se şi zice că sunt „Sfinte Taine”. Ele lucrează cel mai bine la nivelul disponibilităţii omului, dar pot să lucreze şi peste acest nivel. Dumnezeu este ştiutorul inimilor, El ştie dacă acum treci printr-o perioadă de neputinţă duhovnicească şi poate să lucreze peste indisponibilitatea ta, pentru că totuşi, în adâncul inimii tale, tu arăţi că vrei să fii cu Dumnezeu. Dar, totuşi, cel mai mult lucrează când omul e la măsura răspunsului chemării lui Dumnezeu – atunci Dumnezeu lucrează cel mai plenar. Însă nu înseamnă că nu poate să lucreze şi peste putinţa de înţelegere a omului. Dacă, în momentul când ies din biserică oamenii, vrei să vorbeşti cu fiecare după ce s-a împărtăşit, vei vedea că fiecare trăieşte în felul lui, la măsura conştiinţei, la măsura inimii lui, după simţămintele pe care le poate inima lui trăi, le poate percepe şi desluşi cu Dumnezeu.

Dumnezeu lucrează prin Sfintele Taine, adică se întâmplă real aceeaşi unire prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Însă dacă omul e mai deschis, mai conştient, mai împreună-lucrător cu Dumnezeu, se întâmplă că Dumnezeu găseşte mai mare potenţial în sufletul omului şi poate să-l facă să rodească; pământul inimii e mai afânat prin lucrarea de pregătire pe care o face omul. Dar, cum ziceam, asta nu înseamnă că nu poate Dumnezeu să lucreze şi peste lucrurile astea…

Zice Sfântul Ioan Botezătorul că „poate Dumnezeu şi din pietrele acestea să ridice fii ai lui Avraám” Lc. 3:8. La Dumnezeu nu este un determinism absolut – dacă eu nu fac asta, nu se întâmplă ailaltă. E o taină care poartă pe om în dragostea lui Dumnezeu şi omul începe să poarte, la rândul lui, în inimă pe Dumnezeu – transferul ăsta de vieţi se face, la măsura fiecăruia, în Dumnezeiasca Liturghie…

Cum ar trebui să ne raportăm la formalismul celor din jur?

– Am avut o alergie din pruncie la formele astea, şi-mi dau seama că e o problematică aşa de delicată, pentru că nu poţi să înregimentezi oamenii în formalişti şi neformalişti… E, până la urmă, reacţia şi taina fiecărui suflet. Şi mai e şi lucrul ăsta pe care-mi vine să-l spun: dacă noi ne pripim în judecata noastră, putem foarte uşor să-l judecăm pe celălalt ca fiind formalist. Formalismul nu pot să-l identific şi să-l elimin decât din viaţa mea; în viaţa celuilalt nu-l pot decât cel mult identifica, însă nu şi elimina. Îl pot purta dureros în inima mea, în rugăciunea mea înaintea lui Dumnezeu.

Spuneam că viaţa noastră e o devenire, şi ruta devenirii noastre este din nefiinţă la Cel Ce Este, la Dumnezeu – şi, cum noi trăim în Biserică, în existenţa asta, în atmosfera Bisericii, a Împărăţiei lui Dumnezeu între deja şi nu încă, atunci ruta are mai multe „staţii”. Aş asemăna sufletul cu un tren, care în unele staţii mai mari, mai importante, stă mai mult, în altele mai puţin. Eu văd că stă trenul în gară şi mă alertez deja: „Vai, tren pus pe linie moartă!”, şi când nu mă aştept poate să plece mai departe. De asta numai Dumnezeu poate să facă judecata desăvârşită. De asta formalismul, până la urmă, e identificabil numai în viaţa mea şi referitor numai la persoana mea; în privinţa altora însă, mă pot înşela.

Unele trenuri pot sta o oră în gară, altele pot sta o zi, altele pot sta o săptămână; depinde de problemele tehnice, de cererea de transport, de n conjuncturi pe care eu nu le ştiu şi pot fi ispitit să zic: „Uite, trenul ăla a mers până acolo şi s-a împotmolit” – or realitatea nu este asta. Şi realitatea înaintea lui Dumnezeu nu este aşa. Dumnezeu caută ca „toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” 1 Tim. 2:4. Dumnezeu caută orice prilej ca să mă stârnească pe mine, pe tine, pe oricare altul, să reaprindă focul dragostei. Să spunem că am căzut într-un păcat, s-a întâmplat ceva, mi s-a răcit inima. Asta poate să fie ca o „defecţiune tehnică” – stau o săptămână în gară până se schimbă saboţii la roţi, de exemplu; şi ceilalţi mă pot judeca pe mine că, uite, ăla e pierdut, e rătăcit…

„Prin pocăinţă se pot împrospăta noimele duhovniceşti care au stat la baza formelor”

Formalismul, când ajunge la a doua etapă, când ajunge la forma lui patologică, despre care am vorbit – forma pe care o identifică Hristos în farisei, făţărnicia aceasta – abia atunci poate fi cumva identificabil de noi în privinţa celorlalţi. Şi, chiar şi aşa, e foarte interesant că acolo Hristos le-a spus-o şi, într-un fel, nu le-a spus-o… Se poate înţelege Vai vouă! ca pe un „O să v-arăt eu vouă!” – dar şi ca pe o plângere, o tânguire, spusă în auzul poporului (începând de la acel „Pe scaunul lui Moisì au şezut cărturarii şi fariseii; deci toate câte vor zice vouă să păziţi, păziţi şi faceţi, dar după faptele lor să nu faceţi” Mat. 23:2-3).

Hristos a încercat, în dragostea Lui, să stârnească ceva în inima lor, dacă se mai putea stârni. În momentul în care Hristos i-a vădit, atunci i-a pus în adevărata lumină. Când îi plânge că „Vai vouă…”, acolo e plânsul sau căinţa lui Dumnezeu (cum zicea Părintele Rafail Noica) pentru omul care nu mişcă nimic. Toate lucrurile pe care le spune Hristos, Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici, că închideţi Împărăţia Cerurilor… că mâncaţi casele văduvelor… că strecuraţi ţânţarul şi cămila o înghiţiţi” etc., le spune cu dublu sens – şi pentru ei, care erau în situaţia aia, dar şi pentru ceilalţi care ar fi putut să ajungă în situaţia aia de mulţumire de sine, de împlinire de sine, chiar de îndrăcire. Când începi să aduci argumente, deşi ştii undeva că nu e chiar îndreptăţit punctul tău de vedere – argumente mincinoase, pe care le măsluieşti ca să poţi zice „eu am dreptate” – acolo e deja o stare de întunecare a minţii, o stare de îndrăcire.

Dar, în afară de situaţia asta, pe care vedem că Hristos o delimitează foarte clar, formalismul (într-o măsură mai mică, până să ajungă la pecetluirea asta, a unei depline şi desăvârşite alegeri) nu poate fi judecat decât de Dumnezeu şi de omul care e în cauză. Dacă e sincer în căutarea lui, el poate să identifice diferite forme care şi-au pierdut conţinutul şi, prin pocăinţă, se pot împrospăta noimele duhovniceşti care au stat la baza formelor. Omul se poate reabilita şi poate să-şi continue traseul. Lucrul ăsta e cu putinţă, şi Dumnezeu şi-l doreşte – ca fiecare dintre noi să trecem pragul care ne poticneşte şi să mergem mai departe în devenirea noastră. Cred că-i foarte important să înţelegem asta!

„Pot identifica formalismul în siguranţa de sine şi lipsa îndulcirii duhovniceşti”

image002Noi avem tendinţa să gândim: „Eu sunt în regulă”, aşa că mă ocup, în schimb, de fratele meu, de aproapele meu, şi-i spun: „Măi, tu nu eşti prea bine!”, şi aşa mai departe… Dacă-i mai nou în Biserică şi se pune Duminica în genunchi sau s-a împărtăşit şi sărută icoanele, te trezeşti că sari şi-i spui: „Vai, ce-ai făcut, e un mare păcat!”, şi pierzi din vedere misiunea pentru tine, chemarea ta înaintea lui Dumnezeu, ţinta vieţii tale – cum te afli tu, în socoteala ta cu Dumnezeu. Astea-s capcane duhovniceşti, în care omul poate cădea, şi de multe ori cade, dar nu se înţelepţeşte până nu se smereşte şi Dumnezeu nu-l scoate din ele…

O altă capcană ar fi să zic: „A, e vorba de ăia, fariseii – eu nu sunt printre ei!”. Dar, dacă o iei aşa, fariseii şi cărturarii erau printre „bisericoşii” vremii, nu făceau parte dintre cei „paraleli” cu Biserica. Dacă omul e sincer şi vede, să spunem, titlul articolului, „Despre formalism”, se apucă să citească, zicând: „Ia să văd, oare am ceva formalism în mine?” Aşa că mă gândesc să definesc criteriile prin care ai putea identifica mai uşor formalismul.

Cum să discerni că ceva nu merge bine…

– Da, să discerni, chiar dacă nu îţi dai încă foarte bine seama. Sigur că harul lui Dumnezeu, în răstimpuri, îţi mai dă câte o criză, câte o situaţie din care înveţi pe unde eşti şi, dacă te smereşti, te foloseşti duhovniceşte – mă refer însă la o lucrare conştientă personală.

Care ar fi elementele care vădesc, pe undeva, un chip? Mă gândeam la lucrul ăsta: siguranţa de sine pe care o ai că tu „eşti bine” – asta stă ca o prăpastie care te face să cazi uşor în formalism. Că, în rest, lucrurile sunt mult mai anevoios de depistat. La un anumit nivel, formalismul e golirea de sens, de conţinut. Dar, în devenirea sa, omul poate să treacă şi prin perioade pustii, şi prin locuri aride, şi prin locuri prăpăstioase, şi atunci trăirea lui se poate apropia de cea a formalistului, căci pare să se golească de sens.

Care e diferenţa între un om care trece printr-o perioadă duhovnicească mai aridă şi un om formalist? Diferenţa dintre cei doi este că primul merge şi celălalt stă. Adică, dacă, de exemplu, asupra inimii vine o stare de plictiseală, o stare de akedie, o stare de război duhovnicesc, dar omul este într-o tânjire către Dumnezeu, într-o căutare, într-o nevoinţă, într-un program duhovnicesc, în cadrul Bisericii, în cadrul slujbelor, în cadrul Dumnezeieştii Liturghii, se împărtăşeşte – şi totuşi are perioade de-astea, omul se află în răstimpul acesta duhovnicesc al unei perioade aspre.

Chiar dacă lucrurile în exterior pot fi asemănătoare (o stare de plictiseală, de nemulţumire, până la urmă chiar de dispreţ faţă de cele duhovniceşti, pe care nu le înţelege), omul formalist se vădeşte prin faptul că el stă, şi chiar leapădă până la urmă lucrurile duhovniceşti, într-o anumită măsură – în sensul că pierde conţinutul esenţial al mesajului evanghelic, în definirea pe care am zis-o la început: Biserica este Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ între deja şi nu încă.

Lucrurile acestea sunt foarte importante de desluşit pentru omul sincer, care-L caută pe Dumnezeu, care e interesat să vadă unde se află duhovniceşte – e pe calea mântuirii, e bineplăcut lui Dumnezeu sau se află prins între mărăcini? Această siguranţă de sine este opusă încrederii în Dumnezeu. Vezi, când stătea Hristos pe Cruce, cărturarii şi fariseii ziceau: „S-a încrezut în Dumnezeu!” Mat. 27:43 – asta e la polul opus faţă de încrederea în sine, şi vedem că oamenii zilelor noastre tot mai mult se întemeiază în sine, în capacităţile lor, în autosugestionarea că „eşti pozitiv, eşti bun, poţi!” ş.a. Astea-s lucruri care blochează undeva devenirea duhovnicească a omului, şi intră pe făgaşul căderii în formalism – plafonare, bruiere de sens, întunecare şi alegerea totală, de bunăvoie, să-ţi susţii prin false argumente punctul tău de vedere.

Deci între elementele care identifică formalismul putem număra întemeierea în sine, încrederea în sine, care-i întâlnită tot mai mult în zilele noastre, şi lipsa îndulcirii duhovniceşti de credinţa în Dumnezeu, de tainele lui Dumnezeu – dar aici e şi aspectul acela de care spuneam, diferenţa între omul care merge şi omul care stă.

Pentru aceea zice Apostolul Pavel: „Celui ce i se pare că stă, să ia aminte să nu cadă 1 Cor. 10:12. Dacă omul se opreşte din devenirea lui ca într-un popas duhovnicesc, ca într-un răgaz în care Dumnezeu binevoieşte să stea, e una. Dar dacă omul se opreşte după mintea lui, există pericolul plafonării ca început al formalismului. Şi cred că e un lucru important de subliniat, pentru că astfel de nuanţe duhovniceşti vădesc de fapt ramificaţiile patimii. Citim în „Filocalie”, la Părinţi, cât de atenţi erau la nuanţele gândurilor, la cum veneau sau lucrau acestea în viaţa lor, ca trăire lăuntrică a inimii, ca împărtăşire pe planul minţii…

Mai văd şi lucrul ăsta legat de formalism: că, dacă încerci să defineşti sau să nuanţezi anumite aspecte, de acolo începi să înţelegi mai concret că formalismul nu e numai o stare fariseică, de care Hristos S-a delimitat şi totodată a plâns-o, aşa cum am zis, ci este şi ceva mai mult, atunci când noi începem să ne desluşim în minte nuanţele astea ale formalismului – de fapt, desluşirile şi definirile din mintea noastră sunt Lumini pe care Dumnezeu ni le lasă ca să putem evita capcanele acestei plăgi duhovniceşti.

– Să vedem, adică, gropile de pe drum…

– Da, să putem sări peste primejdiile care ne blochează ruta, care stau în calea devenirii noastre – devenirea fiilor lui Dumnezeu. Mi se pare ceva important pentru viaţa duhovnicească a fiecărui creştin.

Material realizat de Radu Hagiu

„Ce e Postul Mare pentru noi? E un eveniment duhovnicesc, e o perioadă din an, e un dascăl metanie mare bisericaduhovnicesc? Pentru că, dacă ne raportăm la Postul Mare ca la ceva care «vine şi se duce», prea mult folos şi prea multă povăţuire nu agonisim de la el. Dar dacă sufletele noastre sunt însetate de cunoaşterea Vieţii, fie şi numai într-o măsură, atunci Hristos, Care este Viu, vine ca Povăţuitor al sufletelor noastre, şi ne învaţă ceva prin Postul Mare. De asta socotesc de o importanţă maximă atitudinea noastră lăuntrică – felul în care ne raportăm, cu ce ochi privim Postul Mare. Învăţând ceva din Postul Mare, descoperim măsura şi căutarea lăuntrică a inimii noastre. Postul Mare ne poate învăţa multe, dar deschiderea inimii noastre face ca aceste învăţături să poată fi ca o lumină sau să treacă pe lângă noi, pentru că nu au unde să se odihnească.

 

Tot ce vorbim şi nu are legătură cu trăirea rămâne o vorbă care zboară. Trăirea noastră cu Dumnezeu nu este doar o simplă vorbire despre Dumnezeu, ci este şi vorbire şi trăire cu Dumnezeu. În momentul în care noi căutăm să trăim Postul Mare şi să îl luăm ca şi atitudine lăuntrică a noastră, începem să înţelegem cum să învăţăm lucrurile care ni se împărtăşesc în Postul Mare – care are în el o foarte mare bogăţie, e un cufăr cu multe nestemate duhovniceşti. Rămâne ca omul să le descopere şi să îmbogăţească cu ele”. 

Părintele Melhisedec

 (Din: revista Familia Ortodoxa, martie, nr.3 (50)/2013)

product_554

Cu acelasi Parinte, mai puteti vedea si:

LEGATURI:

 

***

*

*


Categorii

Ce este pacatul?, Parintele Melhisedec de la Lupsa, Razboiul nevazut, Spovedanie si Impartasanie (Sfintele Taine), Triodul si Postul cel Mare

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

14 Commentarii la “PARINTELE MELHISEDEC, Staretul Manastirii Lupsa, despre FORMALISM si VIATA DUHOVNICEASCA: “Celui ce i se pare ca sta, sa ia aminte sa nu cada”

  1. E post . E timp de referinţă.
    E vremea să dăm alt răspuns,
    Chemărilor interioare,
    (Prin post), în legea lui Iisus.

    E timpul să supunem trupul
    Şi să ne oţelim voinţa.
    Să cercetăm profund lăuntru
    Şi să ne controlăm credinţa.

    Desigur toate’acestea, (faptic),
    Un ortodox curat şi bun,
    Le face (sigur), totdeauna,
    (Nu pentru ce spun eu acum).

    Un ortodox (smerit), trăieşte,
    În post lăuntric, (totdeauna).
    El nu se’nfruptă cu păcatul
    (Uşor), cu… fala, furtul, ori minciuna.

    El cărnii nu-i robeşte zilnic
    (Decât în legea lui Iisus),
    Sub un control sever şi sincer,
    (Verificând orice răspuns).

    Dând cărnii hrana, la nevoie.
    (Cât să-i procure energia),
    Suficientă pentru muncă
    (Şi să-şi păzească curăţia).

    Că…, mii de pofte dau năvală,
    Iar carnea trage la ce-i “bine”
    ( Prin poftele destăbălate),
    La trândăvie şi ruşine.

    Un ortodox (curat), trăieşte
    În curăţie prin Iisus
    Şi vede, simte (şi’şi comfirmă,
    Prin post curat), orice răspuns.

    Căci Dumnezeu, nu ne rămâne
    Dator (în nici un fel), vreodată
    Şi nu e gest, efort, ori rugă
    Să nu ne’aducă şi…răsplată.

    Durerea, e, că fiecare
    Asteaptă’adesea alt răspuns
    Şi nu observă , nu’ţelege,
    (Sau chiar nu vrea), ce-i dă Iisus.

    Cel ce trăieşte curăţia
    Este şi-n post (şi-n pază mare)
    Şi ştie bine (din trăire),
    Ce sfântă-i marea-i înfrânare.

    El nu se bucură în cărnuri
    (Prin desfătări şi trândăvie),
    Ci de victoria credinţei,
    Prin post deplin, în curăţie.

    El nu vrea fast şi nici spectacol.
    Nu vrea nici slavă nici putere.
    Nici cinstea lumii desfrânate.
    (Vrea Adevăr şi înviere).

    Vrea prin oricare renunţare
    Să î-şi culeagă’acel răspuns,
    Ce îi sporeşte înlăuntru,
    Câştigul tainic în Iisus.

    E post. E timp de referinţă
    Şi se cuvine să-l trăim
    Oricând cu Dumnezeul slavei
    (Cu’adevărat), dacă-l iubim.

    Iar când sfinţii părinţi ne cheamă
    (Bisericeşte), la’nfrânare,
    Urmând canonic rânduiala…,
    Ne cer, (o aspră), cercetare.

    Sfinţii părinţi ne sunt modelul.
    (Nu moderniştii smintitori,
    Care spun vorbe pentu alţii,
    Şi ei sunt ne-ascultători).

    Că mulţi au glas sonor şi râvnă
    Şi ,vor ca să-i urmăm cuminţi
    (Pe căi uşoare, ’emancipate)
    Şi (mai)… fără sfinţii părinţi.

    Dar limpede-i, (că-n uşurinţă),
    Nu prea e post spre veşnicie,
    (Nici dragoste profund păzită),
    Întru Hristos (cu străşnicie).

    E post. E timp de referinţă.
    De’apropiere de Iisus
    (Prin renunţările ce-n suflet,
    Aduc profund acest răspuns),

    Spre’a ne cunoaşte înlăuntru
    Şi-a face ordinea (divină),
    Pe care Dumnezeu a pus-o,
    (Pentru’a trăi vii în lumină).

    Să scoatem demonii ruşinii,
    (Ai lenei şi ai semeţiei,
    Ai neiubirilor de semeni),
    Spre’a bea din “apa veşniciei’’.

    Spre-a cuteza să cerem hrană,
    Chiar trupul Domnului Iisus,
    Cum spun sfinţii părinţi , (canonic),
    Nu cum fac cei de prin… apus.

    Că mulţi vorbesc de post lăuntric,
    (Permiţând hrana desfătantă).
    Dar fără post sever se poate,
    DESPĂTIMI, omul (vre’o dată) ???

    Calea e grea. Truda-i profundă.
    (Când traiul nu ne’a fost curat)
    Şi carnea ni se’mpotriveşte,
    (Că vrea doar cele cu păcat).

    Ea-i roaba viciilor noastre
    (Şi-i dependentă de plăcere
    Şi de iubirile de sine
    De semeţie şi avere).

    Aceste forţe vii (şi aprigi),
    De nu le’nvingem, vor spori
    (Şi vor fi monştri-n veşnicie),
    Şi pururi ne vor chinui.

    Că trag (cu forţă ), la ruşine,
    (La înşelare şi păcate),
    Ne fac un om slab şi nevrednic,
    (UN LAŞ), lipsit de demnitate.

    Dar, de vom birui păcatul
    (Şi vom trăi demni), cu Iisus
    Lumină ne va fi lăuntru
    (Şi cerul ne va da răspuns).

  2. Nu stiu cum o fi sa inventezi, sa “masluiesti” motive dar am experimentat pe propria-mi piele cat de rau este sa tii neaparat la dreptate. O tulburare sufleteasca teribila.
    Parintele duhovnicesc a fost foarte categoric: dreptatea noastra o lasam la usa atunci cand intram in biserica, daca vrem sa ramanem in Biserica 🙂
    Cand am acceptat – cu greu 🙁 – ca asa stau lucrurile, mi-am gasit linistea si am putut sa iert pe cel cu care eram in conflict si de la care asteptam sa vina sa-si ceara iertare. Pentru mine nu conta ca in Biserica era duminica iertarii si incepuse Postul, eu aveam dreptate. Oh, ce intunecare!

  3. “Dar mie mi se pare că e bine să cercetăm şi nebunia patimii mândriei, pentru ca această fericire să ne fie uşor de dobândit, întrucât şi smerita cugetare se dobândeşte cu multă uşurinţă şi fără oboseală. Căci, precum cei mai pricepuţi dintre doctori, scoţând la iveală pricina bolii, biruiesc apoi uşor boala, aşa şi noi dând pe faţă găunoşia celor ce se fălesc, ne facem uşor de străbătut calea smeritei cugetări.”
    (Sfântul Grigorie al Nyssei, Despre Fericiri, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2009, pag.18)

  4. Pingback: Parintele Nichifor Horia (Iasi) despre MARTURISIREA CREDINTEI, DISCERNAMANT, DRAGOSTE, ZELOTISM SI HABOTNICIE - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  5. Pingback: Meditatie trezitoare la Paremia Vecerniei Intampinarii Domnului despre OAMENII RELIGIOSI CARE… NU ASCULTA(M) ADEVARUL LUI DUMNEZEU -
  6. Pingback: Intelegerea LUI HRISTOS si intelegerea FARISEICA. Legea veche si Legea noua. SENSUL RANDUIELILOR RELIGIOASE EXTERIOARE versus LEGALISMUL FORMELOR GOALE, FARA DUH -
  7. Pingback: Protos. Melhisedec Ungureanu (Man. Lupsa): LUCRAREA POCAINTEI IN VIATA NOASTRA (audio + text): “Dumnezeu e stiutorul inimilor si asta e o mangaiere mai ales pentru sufletul pacatos, pentru ca Dumnezeu intelege pe om…” -
  8. Pingback: “DUMNEZEU CERE LA MASURA FIECARUIA. Mai mult decat a face ceva, lui Dumnezeu Ii place SA VREI! Sa incerci! Vrea sa te gaseasca in aceasta osteneala“ – PREDICI AUDIO pentru noi, cei chemati la Cina sau la Nunta Fiului -
  9. Pingback: “CRESTINUL DUPA INCHIPUIRE” si VIATA DUHOVNICEASCA FARISEICA (I): “Majoritatea oamenilor se tem sa patrunda mai in adanc in sufletul lor, ca nu cumva vreun monstru sa iasa din ei… Prefera sa faureasca o imagine inchipuita” |
  10. Pingback: Mitropolitul cipriot Atanasie despre BOALA… SLUGII VICLENE: “Cum este cu putinta sa te rogi si sa fii plin de fiere fata de semenul tau? Se poate sa nu mananc mancare cu untdelemn, dar sa-l mananc pe fratele de dimineata pana noaptea. TU, CARE
  11. Pingback: PREDICI AUDIO si TALCUIRI DE MARE PROFUNZIME la EVANGHELIA INMULTIRII PAINILOR: Ce vrea Hristos de la noi si ce cautam noi la Dumnezeu? | Cuvântul Ortodox
  12. Pingback: SUTASUL si SIMTAMANTUL PROFUND AL NEINSEMNATATII PROPRII: “Nu ne mântuim numai pentru că suntem creştini ortodocşi şi susţinem aceasta în mod intelectual. Luaţi aminte, voi credincioşii, care CREDEȚI CĂ SUNTEȚI DEJA MÂNTUIȚI… Ca
  13. Pingback: CUI NE DĂM INIMA? Păcatul suficienței de sine | Cuvântul Ortodox
  14. Pingback: “Nu facem noi la fel când ieşim de la spovedanie?…”– IEȘIREA DIN POCĂINȚĂ = IEȘIREA DIN INIMA LUI DUMNEZEU și ÎNTOARCEREA ÎN EGOISM ȘI VICLENIE. Predica Părintelui Hrisostom de la Putna la Pilda datornicului nemilostiv
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate