PARINTELE MELHISEDEC, Staretul Manastirii Lupsa, despre FORMALISM si VIATA DUHOVNICEASCA: “Celui ce i se pare ca sta, sa ia aminte sa nu cada”

“Când începi să aduci argumente, deşi ştii undeva că nu e chiar îndreptăţit punctul tău de vedere – argumente mincinoase, pe care le măsluieşti ca să poţi zice „eu am dreptate” – acolo e deja o stare de întunecare a minţii, o stare de îndrăcire”.

***

“Familia ortodoxa”:

„Biserica este Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ între deja şi nu încă” (II)

– Părinte, vorbeam despre faptul că omul, când depăşeşte pragul mulţumirii de sine, al auto-suficienţei, ajunge la o conştientizare de sine şi încearcă să trăiască viaţa tainică a Bisericii. Nu există riscul unui formalism când omul încearcă să se apropie de Sfintele Taine?

– O inimă care e înclinată spre formalism poate să primească orice ca formalism. Formalismul, cum spuneam, pierde conţinutul. De aceea am încercat să mă duc la esenţa problemei, atâta cât m-am priceput în prostia minţii mele, în sensul că formalismul nu înseamnă numai un lucru sau altul, ci orice oprire pe cale, şi a crede că acolo e capătul. Acela e formalismul. Astfel poţi să te formalizezi şi să goleşti de conţinut şi împărtăşirea cu Sfintele Taine, şi mersul la biserică, şi rugăciunea – orice!

Se spune într-un stih de la Vecernie: „În calea aceasta, în care am umblat, ascuns-au cursă mie” ^{Ps. 141:3}. Părintele Rafail Noica zicea că în orice cale pe care o alege omul sunt curse şi ispite, şi una dintre curse e şi formalismul. La orice nivel la care eşti duhovniceşte, poţi să ai acea mulţumire de sine cu care începe stagnarea. Hristos spune la începutul Fericirilor: „Fericiţi cei săraci cu duhul” ^{Mat. 5:3}; şi Părintele Rafail spunea că sărăcia cu duhul este o virtute care te ajută să sporeşti şi să le agoniseşti pe celelalte, să urci toate treptele Fericirilor – dar dacă pe o treaptă ai lăsat sărăcia cu duhul, acolo te-ai blocat, nu poţi merge mai departe.

Omul, cât timp trăieşte cu această conştientizare, cu această stare duhovnicească a „sărăciei cu duhul”, e deschis către Împărăţie. Când crede că a agonisit ce crede el că-i de cuviinţă, atunci ceva în el se opreşte. Plafonarea, oprirea asta e începutul formalismului – de un anumit tip, care poate fi mai grosolan, dacă omul e mai dur, sau poate fi mai subţire, dacă e mai înaintat duhovniceşte. Dar esenţial e aceeaşi structură; patimile lucrează cam pe acelaşi calapod, zic Părinţii: momeala, gândul, stăruinţa gândului, acceptarea, convingerea, păcatul, deprinderea – şi se tot adâncesc. Aşa şi cu lucrurile astea, care au aceeaşi structură, oriunde s-ar afla pe scara devenirii umane, doar că se manifestă mai subţire, mai rafinat, mai intelectual, mai raţional, mai subtil. Un om mai trupesc nici nu percepe lucrurile astea, dar unul mai sporit vede când rămâne în această stare. La cel sărac cu duhul, în această smerenie harul e lucrător şi-l scapă, îi dă înţelepciunea să iasă din cursele pe care ni le pune vrăjmaşul în cale.

„E o taină care poartă pe om în dragostea lui Dumnezeu…”

– Înseamnă, atunci, că Tainele lucrează pe măsura deschiderii omului, pe măsura sincerităţii lui?

­– Tainele lucrează ca o taină, că de aia se şi zice că sunt „Sfinte Taine”. Ele lucrează cel mai bine la nivelul disponibilităţii omului, dar pot să lucreze şi peste acest nivel. Dumnezeu este ştiutorul inimilor, El ştie dacă acum treci printr-o perioadă de neputinţă duhovnicească şi poate să lucreze peste indisponibilitatea ta, pentru că totuşi, în adâncul inimii tale, tu arăţi că vrei să fii cu Dumnezeu. Dar, totuşi, cel mai mult lucrează când omul e la măsura răspunsului chemării lui Dumnezeu – atunci Dumnezeu lucrează cel mai plenar. Însă nu înseamnă că nu poate să lucreze şi peste putinţa de înţelegere a omului. Dacă, în momentul când ies din biserică oamenii, vrei să vorbeşti cu fiecare după ce s-a împărtăşit, vei vedea că fiecare trăieşte în felul lui, la măsura conştiinţei, la măsura inimii lui, după simţămintele pe care le poate inima lui trăi, le poate percepe şi desluşi cu Dumnezeu.

Dumnezeu lucrează prin Sfintele Taine, adică se întâmplă real aceeaşi unire prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Însă dacă omul e mai deschis, mai conştient, mai împreună-lucrător cu Dumnezeu, se întâmplă că Dumnezeu găseşte mai mare potenţial în sufletul omului şi poate să-l facă să rodească; pământul inimii e mai afânat prin lucrarea de pregătire pe care o face omul. Dar, cum ziceam, asta nu înseamnă că nu poate Dumnezeu să lucreze şi peste lucrurile astea…

Zice Sfântul Ioan Botezătorul că „poate Dumnezeu şi din pietrele acestea să ridice fii ai lui Avraám” ^{Lc. 3:8}. La Dumnezeu nu este un determinism absolut – dacă eu nu fac asta, nu se întâmplă ailaltă. E o taină care poartă pe om în dragostea lui Dumnezeu şi omul începe să poarte, la rândul lui, în inimă pe Dumnezeu – transferul ăsta de vieţi se face, la măsura fiecăruia, în Dumnezeiasca Liturghie…

– Cum ar trebui să ne raportăm la formalismul celor din jur?

– Am avut o alergie din pruncie la formele astea, şi-mi dau seama că e o problematică aşa de delicată, pentru că nu poţi să înregimentezi oamenii în formalişti şi neformalişti… E, până la urmă, reacţia şi taina fiecărui suflet. Şi mai e şi lucrul ăsta pe care-mi vine să-l spun: dacă noi ne pripim în judecata noastră, putem foarte uşor să-l judecăm pe celălalt ca fiind formalist. Formalismul nu pot să-l identific şi să-l elimin decât din viaţa mea; în viaţa celuilalt nu-l pot decât cel mult identifica, însă nu şi elimina. Îl pot purta dureros în inima mea, în rugăciunea mea înaintea lui Dumnezeu.

Spuneam că viaţa noastră e o devenire, şi ruta devenirii noastre este din nefiinţă la Cel Ce Este, la Dumnezeu – şi, cum noi trăim în Biserică, în existenţa asta, în atmosfera Bisericii, a Împărăţiei lui Dumnezeu între deja şi nu încă, atunci ruta are mai multe „staţii”. Aş asemăna sufletul cu un tren, care în unele staţii mai mari, mai importante, stă mai mult, în altele mai puţin. Eu văd că stă trenul în gară şi mă alertez deja: „Vai, tren pus pe linie moartă!”, şi când nu mă aştept poate să plece mai departe. De asta numai Dumnezeu poate să facă judecata desăvârşită. De asta formalismul, până la urmă, e identificabil numai în viaţa mea şi referitor numai la persoana mea; în privinţa altora însă, mă pot înşela.

Unele trenuri pot sta o oră în gară, altele pot sta o zi, altele pot sta o săptămână; depinde de problemele tehnice, de cererea de transport, de n conjuncturi pe care eu nu le ştiu şi pot fi ispitit să zic: „Uite, trenul ăla a mers până acolo şi s-a împotmolit” – or realitatea nu este asta. Şi realitatea înaintea lui Dumnezeu nu este aşa. Dumnezeu caută ca „toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” ^{1 Tim. 2:4}. Dumnezeu caută orice prilej ca să mă stârnească pe mine, pe tine, pe oricare altul, să reaprindă focul dragostei. Să spunem că am căzut într-un păcat, s-a întâmplat ceva, mi s-a răcit inima. Asta poate să fie ca o „defecţiune tehnică” – stau o săptămână în gară până se schimbă saboţii la roţi, de exemplu; şi ceilalţi mă pot judeca pe mine că, uite, ăla e pierdut, e rătăcit…

„Prin pocăinţă se pot împrospăta noimele duhovniceşti care au stat la baza formelor”

Formalismul, când ajunge la a doua etapă, când ajunge la forma lui patologică, despre care am vorbit – forma pe care o identifică Hristos în farisei, făţărnicia aceasta – abia atunci poate fi cumva identificabil de noi în privinţa celorlalţi. Şi, chiar şi aşa, e foarte interesant că acolo Hristos le-a spus-o şi, într-un fel, nu le-a spus-o… Se poate înţelege „Vai vouă!” ca pe un „O să v-arăt eu vouă!” – dar şi ca pe o plângere, o tânguire, spusă în auzul poporului (începând de la acel „Pe scaunul lui Moisì au şezut cărturarii şi fariseii; deci toate câte vor zice vouă să păziţi, păziţi şi faceţi, dar după faptele lor să nu faceţi” ^{Mat. 23:2-3}).

Hristos a încercat, în dragostea Lui, să stârnească ceva în inima lor, dacă se mai putea stârni. În momentul în care Hristos i-a vădit, atunci i-a pus în adevărata lumină. Când îi plânge că „Vai vouă…”, acolo e plânsul sau căinţa lui Dumnezeu (cum zicea Părintele Rafail Noica) pentru omul care nu mişcă nimic. Toate lucrurile pe care le spune Hristos, „Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici, că închideţi Împărăţia Cerurilor… că mâncaţi casele văduvelor… că strecuraţi ţânţarul şi cămila o înghiţiţi” etc., le spune cu dublu sens – şi pentru ei, care erau în situaţia aia, dar şi pentru ceilalţi care ar fi putut să ajungă în situaţia aia de mulţumire de sine, de împlinire de sine, chiar de îndrăcire. Când începi să aduci argumente, deşi ştii undeva că nu e chiar îndreptăţit punctul tău de vedere – argumente mincinoase, pe care le măsluieşti ca să poţi zice „eu am dreptate” – acolo e deja o stare de întunecare a minţii, o stare de îndrăcire.

Dar, în afară de situaţia asta, pe care vedem că Hristos o delimitează foarte clar, formalismul (într-o măsură mai mică, până să ajungă la pecetluirea asta, a unei depline şi desăvârşite alegeri) nu poate fi judecat decât de Dumnezeu şi de omul care e în cauză. Dacă e sincer în căutarea lui, el poate să identifice diferite forme care şi-au pierdut conţinutul şi, prin pocăinţă, se pot împrospăta noimele duhovniceşti care au stat la baza formelor. Omul se poate reabilita şi poate să-şi continue traseul. Lucrul ăsta e cu putinţă, şi Dumnezeu şi-l doreşte – ca fiecare dintre noi să trecem pragul care ne poticneşte şi să mergem mai departe în devenirea noastră. Cred că-i foarte important să înţelegem asta!

„Pot identifica formalismul în siguranţa de sine şi lipsa îndulcirii duhovniceşti”

Noi avem tendinţa să gândim: „Eu sunt în regulă”, aşa că mă ocup, în schimb, de fratele meu, de aproapele meu, şi-i spun: „Măi, tu nu eşti prea bine!”, şi aşa mai departe… Dacă-i mai nou în Biserică şi se pune Duminica în genunchi sau s-a împărtăşit şi sărută icoanele, te trezeşti că sari şi-i spui: „Vai, ce-ai făcut, e un mare păcat!”, şi pierzi din vedere misiunea pentru tine, chemarea ta înaintea lui Dumnezeu, ţinta vieţii tale – cum te afli tu, în socoteala ta cu Dumnezeu. Astea-s capcane duhovniceşti, în care omul poate cădea, şi de multe ori cade, dar nu se înţelepţeşte până nu se smereşte şi Dumnezeu nu-l scoate din ele…

O altă capcană ar fi să zic: „A, e vorba de ăia, fariseii – eu nu sunt printre ei!”. Dar, dacă o iei aşa, fariseii şi cărturarii erau printre „bisericoşii” vremii, nu făceau parte dintre cei „paraleli” cu Biserica. Dacă omul e sincer şi vede, să spunem, titlul articolului, „Despre formalism”, se apucă să citească, zicând: „Ia să văd, oare am ceva formalism în mine?” Aşa că mă gândesc să definesc criteriile prin care ai putea identifica mai uşor formalismul.

– Cum să discerni că ceva nu merge bine…

– Da, să discerni, chiar dacă nu îţi dai încă foarte bine seama. Sigur că harul lui Dumnezeu, în răstimpuri, îţi mai dă câte o criză, câte o situaţie din care înveţi pe unde eşti şi, dacă te smereşti, te foloseşti duhovniceşte – mă refer însă la o lucrare conştientă personală.

Care ar fi elementele care vădesc, pe undeva, un chip? Mă gândeam la lucrul ăsta: siguranţa de sine pe care o ai că tu „eşti bine” – asta stă ca o prăpastie care te face să cazi uşor în formalism. Că, în rest, lucrurile sunt mult mai anevoios de depistat. La un anumit nivel, formalismul e golirea de sens, de conţinut. Dar, în devenirea sa, omul poate să treacă şi prin perioade pustii, şi prin locuri aride, şi prin locuri prăpăstioase, şi atunci trăirea lui se poate apropia de cea a formalistului, căci pare să se golească de sens.

Care e diferenţa între un om care trece printr-o perioadă duhovnicească mai aridă şi un om formalist? Diferenţa dintre cei doi este că primul merge şi celălalt stă. Adică, dacă, de exemplu, asupra inimii vine o stare de plictiseală, o stare de akedie, o stare de război duhovnicesc, dar omul este într-o tânjire către Dumnezeu, într-o căutare, într-o nevoinţă, într-un program duhovnicesc, în cadrul Bisericii, în cadrul slujbelor, în cadrul Dumnezeieştii Liturghii, se împărtăşeşte – şi totuşi are perioade de-astea, omul se află în răstimpul acesta duhovnicesc al unei perioade aspre.

Chiar dacă lucrurile în exterior pot fi asemănătoare (o stare de plictiseală, de nemulţumire, până la urmă chiar de dispreţ faţă de cele duhovniceşti, pe care nu le înţelege), omul formalist se vădeşte prin faptul că el stă, şi chiar leapădă până la urmă lucrurile duhovniceşti, într-o anumită măsură – în sensul că pierde conţinutul esenţial al mesajului evanghelic, în definirea pe care am zis-o la început: Biserica este Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ între deja şi nu încă.

Lucrurile acestea sunt foarte importante de desluşit pentru omul sincer, care-L caută pe Dumnezeu, care e interesat să vadă unde se află duhovniceşte – e pe calea mântuirii, e bineplăcut lui Dumnezeu sau se află prins între mărăcini? Această siguranţă de sine este opusă încrederii în Dumnezeu. Vezi, când stătea Hristos pe Cruce, cărturarii şi fariseii ziceau: „S-a încrezut în Dumnezeu!” ^{Mat. 27:43} – asta e la polul opus faţă de încrederea în sine, şi vedem că oamenii zilelor noastre tot mai mult se întemeiază în sine, în capacităţile lor, în autosugestionarea că „eşti pozitiv, eşti bun, poţi!” ş.a. Astea-s lucruri care blochează undeva devenirea duhovnicească a omului, şi intră pe făgaşul căderii în formalism – plafonare, bruiere de sens, întunecare şi alegerea totală, de bunăvoie, să-ţi susţii prin false argumente punctul tău de vedere.

Deci între elementele care identifică formalismul putem număra întemeierea în sine, încrederea în sine, care-i întâlnită tot mai mult în zilele noastre, şi lipsa îndulcirii duhovniceşti de credinţa în Dumnezeu, de tainele lui Dumnezeu – dar aici e şi aspectul acela de care spuneam, diferenţa între omul care merge şi omul care stă.

Pentru aceea zice Apostolul Pavel: „Celui ce i se pare că stă, să ia aminte să nu cadă” ^{1 Cor. 10:12}. Dacă omul se opreşte din devenirea lui ca într-un popas duhovnicesc, ca într-un răgaz în care Dumnezeu binevoieşte să stea, e una. Dar dacă omul se opreşte după mintea lui, există pericolul plafonării ca început al formalismului. Şi cred că e un lucru important de subliniat, pentru că astfel de nuanţe duhovniceşti vădesc de fapt ramificaţiile patimii. Citim în „Filocalie”, la Părinţi, cât de atenţi erau la nuanţele gândurilor, la cum veneau sau lucrau acestea în viaţa lor, ca trăire lăuntrică a inimii, ca împărtăşire pe planul minţii…

Mai văd şi lucrul ăsta legat de formalism: că, dacă încerci să defineşti sau să nuanţezi anumite aspecte, de acolo începi să înţelegi mai concret că formalismul nu e numai o stare fariseică, de care Hristos S-a delimitat şi totodată a plâns-o, aşa cum am zis, ci este şi ceva mai mult, atunci când noi începem să ne desluşim în minte nuanţele astea ale formalismului – de fapt, desluşirile şi definirile din mintea noastră sunt Lumini pe care Dumnezeu ni le lasă ca să putem evita capcanele acestei plăgi duhovniceşti.

– Să vedem, adică, gropile de pe drum…

– Da, să putem sări peste primejdiile care ne blochează ruta, care stau în calea devenirii noastre – devenirea fiilor lui Dumnezeu. Mi se pare ceva important pentru viaţa duhovnicească a fiecărui creştin.

Material realizat de Radu Hagiu

* 

 (Din: revista Familia Ortodoxa, martie, nr.3 (50)/2013)

Cu acelasi Parinte, mai puteti vedea si:

LEGATURI: