Parintele Simeon Kraiopoulos despre DUHUL SEMET AL EPOCII NOASTRE si OBRAZNICIE CA DEMONIZARE. Demonii fug numai de SMERENIE
Problema nu este doar sa faci ceva bun, trebuie sa faci si bine
Inraurirea demonica sau impertinenta omului de astazi
Nu trebuie doar sa facem ceva bun, trebuie sa facem si bine. Nu este suficient doar sa mearga crestinul la Biserica, ci este necesar sa mearga pregatit si cu buna cuviinta.
Şi lucrul cel mai sfant sa-l faca cineva, daca nu-l face bine, nu numai ca nu-i foloseste, dar il si vatama. Aceasta regula este valabila si pentru apropierea omului fata de Dumnezeu prin mijlocirea preotului la care vine sa-si marturiseasca pacatele. Omul vine sa se marturiseasca, dar trebuie sa se pregateasca bine.
Ca sa aflam raspunsul fiecarei probleme trebuie sa incepem de la baza. Ce inseamna, de fapt, pacatul? Ce intelege omul prin a pacatui? Ce se intampla, de fapt?
Omul a fost copilul lui Dumnezeu, ascultator, smerit, avea bucurie deplina cand era cu Dumnezeu.
Totul era Dumnezeu si miscarea lui era indreptata spre Acela. Nu arunca nici macar o privire spre sine. Privea spre Dumnezeu, il fixa pe Dumnezeu, inainta spre Acela, il iubea, cugeta la El. Cat timp a avut aceasta relatie cu Dumnezeu, omul a fost fericit si multumit, s-a asemanat cu Dumnezeu.
Prin pacat, starea aceasta a omului a incetat sa mai existe. El s-a mandrit si, din pricina egoismului sau, din evlavios si smerit fata de Dumnezeu a devenit obraznic, impertinent, semet. Realitatea de astazi si duhul actual marturisesc faptul ca fiecare om este pregatit sa se semeteasca. Desigur, gasim indreptatiri pentru aceasta: „il vom lasa pe celalalt sa fie mai tare decat noi, sa ne nedreptateasca”? Omul nu se semeteste din motivul pentru care crede ca o face. Aceasta atitudine nu-i aduce izbavirea si nu-l mantuieste. Ceea ce ne face sa ridicam capul cu obraznicie, sa pierdem din suflet evlavia, cucernicia, zdrobirea de inima, smerenia, pocainta, nadejdea si credinta in Dumnezeu, este tocmai lucrarea demonica. Diavolul a zis: „Ma voi urca mai sus decat Dumnezeu!”. Dupa cadere sufletul se afla sub aceasta influenta demonica, care inseamna infumurare, inaltare mai presus de Dumnezeu. Nazuinta este sa-L calce in picioare pe Dumnezeu. Vedem acest lucru astazi. Daca am dori sa aflam care sunt principalele trasaturi ale societatii de astazi, ale lumii contemporane, am putea spune ca sunt obraznicia, impertinenta, egoismul, nepasarea fata de Dumnezeu.
Demonul este alungat doar prin smerenie
Cand omul patimeste, cand este constrans se indreapta spre Dumnezeu. Se apropie de Dumnezeu, prin mijlocirea preotilor cu un duh impertinent. In acest fel Dumnezeu este inabordabil.
Trebuie sa te smeresti, omule, sa-ti zdrobesti inima, sa simti inlauntrul tau prabusindu-se zidirea deasupra careia te inalti egoist! Sa te arunci la pamant, sa devii nimic, sa-ti ramana nadejdea doar in milostivul Dumnezeu! Numai astfel, Domnul te va primi, te va asculta, se va milostivi, te va milui si-ti va da binecuvantarea Sa, harul Sau. Numai astfel vei deveni un om fericit.
Cum va fi convins omul de astazi sa-si plece putin capul, sa-si tempereze cutezanta si indreptatirea de sine, sa nu aiba despre el parerea ca este destept, ca stie, ca poate. Cum oare?
Aceasta infumurare demonica nu apare doar in cazurile maladive. Intr-o forma mai usoara sau mai grava, ea apare la toti. Acesta este duhul epocii. Sunt socotite drept sanatoase obraznicia, insolenta, demonicul.
Sa mergem la Biserica, dar sa mergem cu cuviinta. Nu doar sa ne marturisim, ci sa o facem asa cum trebuie. Nu doar sa devenim amabili si atenti, ci sa dam importanta la ceea ce se intampla in sufletul nostru. Sa pasim smeriti cu sentimentul pacatoseniei. Demonul doar prin smerenie fuge de la om. Nu pleaca prin mestesug, nici prin fapte. Demonul simte doar vapaia smereniei.
Demonul se demonizeaza, daca putem sa spunem asa, cand intalneste smerenia. Acest lucru il observam, adeseori, si la oameni. Unul pare, la suprafata, omul cel mai duhovnicesc, lasa aceasta impresie, dar cand intalneste un om cu adevarat smerit, nu-l suporta. Se va repezi asupra lui ca sa-l sfasie. Desigur, omul smerit nu pateste nimic.
[…]. Cei mai multi vom alerga sa ne spovedim. Sa avem si aceste lucruri in vedere. Sa nu facem o marturisire formala, ci o marturisire corecta. Sa nu facem doar un lucru bun, sa-l facem si bine. Sa ne apropiem de Dumnezeu asa cum se cuvine si sa cerem mila Lui. Şi Dumnezeu ne-o va da. Acesta nu Şi-a intors si nu-Şi va intoarce, niciodata, fata Sa de la noi. Nu ne va lipsi de mila Sa.
(din: Arhim. Simeon Kraiopoulos, “Adame, unde esti? Despre pocainta“, Editura Bizantina, Bucuresti, 2008)
Legaturi:
- Arhim. Simeon Kraiopoulos: PAREREA DE SINE – idolul din noi, “bunii crestini”. SA NU ASCUNDEM LIPSA NOASTRA DE POCAINTA!
- OMULE, UNDE ESTI? De ce ne ascundem de Dumnezeu, de Adevar, de ce ne deranjeaza atat de mult smerenia? SA NE DESCHIDEM TOTAL LUI DUMNEZEU!
- Arhim. Simeon Kraiopoulos: CUM SE POATE PIERDE CHIAR SI UN CRESTIN “PRACTICANT”? CE FACEM CU OMUL CEL VECHI?
- CE VALOARE AU SINCERITATEA SI ADEVARUL FARA DISCERNAMANT? Cuviosul Paisie ne invata cum sa facem binele, cum sa-i indreptam pe altii si cum sa marturisim
- Eu, eu, eu…
- Parintele Sofronie despre PATIMA STAPANIRII SI A INJOSIRII CELORLATI
- PACATUL TRUFIEI versus LEPADAREA DE SINE
- Cuviosul Paisie Aghioritul: OBRAZNICIA ALUNGA HARUL DUMNEZEIESC
- Talcuire evanghelica actuala despre cei care AU PRETENTII DE LA DUMNEZEU si isi insusesc CU OBRAZNICIE drepturi si rasplati
- Cuviosul Sofronie despre DALTONISMUL DUHOVNICESC si despre PURTAREA USURATICA SI OBRAZNICA a oamenilor fata de slujitorii Bisericii
- LEPRA NEMULTUMIRII SI A OBRAZNICIEI. “Nerecunoscatorul este mai prejos si decat animalele”
- Predici puternice si zdrobitoare de inima ale SFANTULUI TEOFAN ZAVORATUL. Frangerea inimii si inselarea cumplita a lui “Eu nu sunt ca ceilalti!”
- PARINTELE SAVATIE LA SOPHIA despre “desteptaciune”, (i)responsabilitatea cuvintelor, provocarile de pe internet si stricarea dragostei: “SUNTEM IN FAZA DE BUIMACEALA. VOR CA TOTI SA DEVENIM OBRAZNICI SI MANDRI” (video)
Doneaza pentru filmul "Scrum"
“(…) Din aceasta tragem concluzia ca nici nu suntem atat de sinceri (cu noi insine si cu Dumnezeu) pe cat ne place sa credem despre noi, dar si ca, intre noi si voia Dumnezeu sta zidul “avutiei” fiecaruia, la care nu poate renunta. Avutia asta poate insemna “parere de sine” sau chiar trufie orbitoare, mai inseamna multimea de prejudecati, de idei proprii, de vise, dorinte, inchipuiri, ambitii, incapatanari, “iubiri” sau ‘indragostiri” irationale pentru cate ceva sau cineva… Bogatia inseamna toata minciuna si tot iadul voii proprii care ne stapaneste ca un demon launtric, este tot ceea ce ni se pare ca “avem”, ca “suntem”, ca “stim”… Si din cauza acestei “pareri” riscam sa nu ajungem niciodata sa avem, sa fim, sa stim cu adevarat.
Nu intamplator a spus Mantuitorul ca prima conditie a celui care vrea sa vina dupa El este “sa se lepede de sine”. Reala convertire launtrica, autentica pocainta cu aceasta incep, cu predarea si rastignirea acestei voi proprii, cu parasirea increderii in omul cel vechi, in “eul” tau, in propria ratiune, cu refuzul de a te mai supune poftelor si capriciilor mintii, inimii sau trupului tau, de a le mai cauta indreptatire si de a le mai da intaietate absoluta.
Multi parinti de astazi au spus si spun ca omul contemporan nu mai “stie” sa asculte si sa se smereasca nefatarnic. Crestinul de astazi este mult prea plin de sine, prea incantat de acumularile si de constructiile mintii sale, prea indragostit, pana la orbire, de ceea ce simte intr-un anumit moment dat sau de o dorinta care il mistuie, tine cu dintii prea mult de un plan sau de un scop pe care si le-a propus si pe care le-a cultivat, poate, obsesiv si irational, ca sa mai poata sa devina efectiv un om innoit intru Hristos.
Suntem bogati pana la refuz de patimi ale mintii si ale inimii care vin din omul nostru cel vechi… si pe care nu dorim in ruptul capului sa le lasam in pragul Bisericii. Nu ne convine sa renuntam la convingerile dobandite din formarea noastra lumeasca, la toate parerile preconcepute si ideile fixe, la idealurile si proiectele vietii noastre, la toate criteriile si reperele de valoare dupa care ne orientam, la toate obiceiurile care ne-au devenit “a doua natura” si nu admitem sa le mai punem in discutie. Incercam sa altoim credinta pe firea noastra veche, schimbata numai pe la suprafata, si facem apoi din minte o “desfranata” care este chemata sa justifice prin cuvinte ale credintei tot ceea ce ne serveste persistentei in patimile si in modul nostru de a fi de pana atunci.
Cum scriam si altadata, niciodata pana in vremea noastra omul n-a fost mai mandru, mai autosuficient, mai indaratnic, mai inchinator la idolul mintii proprii. Desteptaciunea si cultura (sau doar faptul de a fi “versat” prin experienta vietii) l-au dus pe omul contemporan pana la culmi nebanuite de rafinament si subtilitate in gasirea unor modalitati de a se pacali pe el insusi, de a inventa justificari sofistice (dar teologice, duhovnicesti!) verosimile pentru toate, de a se refugia in victimizari si de a face in asa fel incat “sa cada mereu in picioare” si sa nu se lase “(in)frant” niciodata. De a se strecura mereu profitabil si oportun(ist), de a se descurca in toate, de a aluneca mereu pe langa adevar.
Cand ne ciocnim in viata cu oglindirea reala a imaginii noastre, cu adevarul despre noi, nu acceptam sa ne oprim din drum, nu vrem sa ne trezi, ci schimbam directia, “intoarcem capul” si… fugim…
Fuga de Dumnezeu si tanarul bogat din noi
***
Pericolul duhului luciferic
(…) Nu e de ajuns sa stim multe, sa avem o minte buna sau sa credem ca intuitia sau trairile noastre nu ne insala niciodata (ceea ce deja este o mare inselare!). Dimpotriva, cu cat suntem mai bogati in toate acestea, cu atat suntem mai in primejdie si cu atat trebuie sa ne smerim mai mult, ca sa nu cadem prada cumplitelor boli ale ego-ului umflat.
Insa astazi sunt in voga alte principii decat cele evanghelice ale ascunderii virtutilor, astazi diavolul deghizat in inger de lumina ne sopteste: daca ai niste daruri, niste “talanti” (cat de mult s-a pierdut si intelesul duhovnicesc al “talantilor”, redusi la simplele daruri naturale…), foloseste-i din plin si spuune-le, arata-le si celorlalti; vezi ca esti valoros, esti inzestrat, poti mai mult, meriti mai mult!
Cata parere de sine avem, atata minciuna zace in noi fara sa stim, atata iad al necredintei ne stapaneste pe nesimtite. Cu cat ne cultivam mai mult duhul demonic de ambitie, “desteptaciunea” si patima dreptatii proprii, cu atat ne vom cunoaste pe noi insine mai putin si vom pierde orice sansa la discernamantul duhovnicesc (care vine numai prin smerenie si ascultare in adevar).
Din toate aceste cauze, si poate si multe altele, crestinului de azi ii este tot mai straina smerenia, credinta si inima plina de iubire a sutasului din Evanghelie. Din aceste cauze, noi, ortodocsii cei mai ortodocsi, tocmai noi putem sa fim cei mai vrednici de plans apostati, pentru ca vietuim dupa un duh strain, mandru, eretic, luciferic si, astfel, ne inchinam, prin viata noastra, altor dumnezei. Tocmai noi, cei care traim usuratic si suficient ca si cum am primit deja calitatea de “fii ai imparatiei”, vom risca sa auzim – sa nu fie! – aceste cuvinte ale Judecatorului:
OARE NOI AVEM CREDINTA?
Bine, dar cum sa renunti totusi la toate idealurile, proieiectele, criteriile de valoare (ca si mirean)? Poate sa le schimbi…
Pentru Mirela:
Dumnezeu ne da toate. Sunt bune proiectele, dar fiecare mirean are proiectele proprii, in functie de talantii primiti de la Creator, doar ca nu constientizam, credem ca noi suntem cei ce am creat si ne-am creat prin educatie, prin munca.Nici un cui nu am putea sa batem de nu am fi primit de la Dumnezeu ciocanul si de n-ar fi necesar cuiul acolo unde vrem sa-l batem. Criteriile de valoare sunt doar cai de urmat, cu pasi mai mari sau mai mici, dupa puterea fiecaruia. Ele vin din experienta. Sunt cai drepte, fara ocolisuri spre un tel. Nu aici trebuie sa vina schimbarea, ci in parerea noastra de sine. Ai castigat -continua. Ai pierdut – continua. Nu are importanta decat mersul pe calea pe care Dumnezeu o asterne fiecarui om in fata. Unul este tamplar – altul muzician, unul profesor – altul contabil, unul politician -altul preot. Mai greu este sa nu cadem in ispita de a ne vedea ca pe un buric al pamantului prin ceea ce facem, oricat de bine am face si oricat de mult ne-ar lauda altii sau ne-am vedea prin comparatie cu neputintele altuia de langa noi, colegul de serviciu cu aceiasi specialitate.Credeti ca idealurile mirenilor seamana unele cu altele? Cum ar fi lumea atat de frumoasa si de bogata!? Doar de ar fi idealuri de la Dumnezeu, nu pentru distrugere, nu pentru infumurare, nu pentru megalomanie si confort desantat (amintiti-va ca Ceausescu avea in vilele lui robinete de aur in timp ce oferea cartele oamenilor pentru 1/2 de paine pe zi de persoana)Mai stim acum cati oameni cusecade nu pot manca destul sau nu au bani de medicamente in timp ce sute de tineri manaca pizza de 100, 150 de lei, care este extrem de scumpa fata de valoarea tuturor ingredientelor si a cantitatii de munca pentru a fi facuta? S-a pierdut discernamantul minim si patimile au devenit mai “necesare” decat idealurile adevarate pe care ni le inspira Insusi Dumnezeu!!! Sa nu-l=L uitam pe Creator nici in cele mai extravagante si imposibile sau unice si irepetabile realizari ale noastre. Doamne ajuta!
@Mirela
si totusi, de multe ori trebuie sa renuntam si nu doar sa ne schimbam criteriile…sunt multe “valori”, in aparenta corecte, care nu sunt altceva decat niste cai troieni implantati cu subtilitate si perseverenta in subconstientul nostru de catre cutumele si sistemele de educatie moderne, proces care se desfasoara de multi ani in lumea noastra. Multe concepte ce par a fi perfect respectabile – citez cateva total aleator : “respectul de sine”, “progresul si echitatea sociala”, “eficienta economica” – vorbesc despre felul in care omul isi intoarce fata de la Dumnezeu intr-un dureros proces de auto-idolatrie. Din pacate, datorita faptului ca am crescut si traim intr-un mediu viciat, si datorita slabiciunilor noastre nenumarate, e foarte posibil ca o parte considerabila a “valorilor” si “principiilor” noastre sa nu fie decat inselari.
@ Mirela:
Nu era ideea sa renunti NEAPARAT, ci sa-L intrebam cumva si pe Dumnezeu inainte sa ni le construim dupa gandirea noastra, acesta era sensul in care am scris.
Criteriile de valoare nu pot fi schimbate cu succes decat prin renuntarea la ele. E vorba de lepadarea de sine. Fara aceasta nu ne schimbam in omul cel nou.
Eu ma gandeam ca, criteriile noastre de valoare ar trebui sa fie cele crestine, virtutiile spre exemplu. Iar un ideal la care nu putem renunta ar fi insasi mantuirea noastra si a celorlalti.
Eu cred ca renuntarea la sine presupune lepadarea criteriilor noastre in favoarea celor dumnezeiesti. Chiar daca in forma si exprimare sunt la fel, intelesul si duhul acestor criterii este diferit. Spre exemplu, Scriptura are un inteles omenesc, dar important este sa-l descoperim pe cel dincolo de cuvinte, inspirat. Ar fi diferenta dintre perceptia sufleteasca, mentala si cea duhovniceasca, din luminarea harului. Abia desconsiderarea valorilor noastre aduce cu adevarat schimbarea lor cu cele evanghelice.
@Mirela
Era vorba despre: “alte principii decat cele evanghelice ale ASCUNDERII VIRTUTILOR,”. Adica “trebuie sa ne smerim mai mult, ca sa nu cadem prada cumplitelor boli ale EGO-ului UMFLAT.”
Este o etapa care urmeaza celei in care TREBUIE sa aflam care sunt valorile crestine, si sa ni le stabilim ca teluri in viata. Dar conteaza apoi CUM vrei sa le implinesti. Acum incepe sa fie mai importanta SMERENIA, decat sa ai valori pe care sa le implinesti in mod gresit, fiind multumit ca ai valori si crezand ca implinirea lor vine de la sine , FARA SMERENIE. In primul rand pentru ca omul avand putere mai mare de intelegere , de obicei nu isi da seama ca SI AJUTORUL LUI DUMNEZEU TREBUIE SA FIE MAI MARE pentru a ajunge pana la sfarsitul BUN.
Nu stiu daca e nevoie de atat de multa filosofare. Sau este nevoie de (prea) multe cuvinte tocmai pentru ca am pierdut simplitatea si smerenia pana acolo unde nici nu mai stim despre ce este vorba. Cunoastem notiuni, putem recita definitii abstracte, dar pare ca generatiile noastre nu mai au in interior samanta vie a unor realitati duhovnicesti.
Pana la subtilitati si nuante fine, traim cu adevarat, si in lume, si in biserica, intr-un moment de teribila explozie si triumf nestingherit al grosolaniei afirmarii de sine, al tupelui ca virtute, al afisarii, al trambitarii de sine si al vanitatii fara rusine…
Am cercetat “despre ce era vorba” , incercand sa vad de ce o parere legata de preocuparile Mirelei, devine filozofare…si alte “grosolaniei afirmarii de sine, al tupelui ca virtute, al afisarii, al trambitarii de sine si al vanitatii fara rusine…”, (bineinteles persoanele in dialog sunt excluse), care ne impiedica “sa stim despre ce este vorba”.
Am constatat cu mahnire ca nu au existat comentarii la cele doua articole citate de admin in primul comentariu de la acest articol, si bineinteles ca nici la acest articol nu sunt comentarii “LA TEMA”, pentru ca este nevoie de ceva mai multa experienta duhovniceasca pana la deosebirea , in propria traire, a rolului SMERENIEI, si a treptelor ei. Si poate a radacinilor ei care se situeaza in ASCULTARE. Intai inveti ascultarea si abia apoi ai nevoie de un alt fel de a intelege realitatea, adica realitatea mai profunda a relatiei cu Dumnezeu, ca odata cu trecerea la o putere mai mare a credintei ti se da sa vezi ca ai nevoie de o putere mai mare de la Dumnezeu sa te mentii in ea, si iti dai seama mai mult cat de mic si nestiutor esti in noua stare de FIU duhovnicesc.
Intr-un fel , eu interpretez ca un semn bun lipsa comentariilor la tema. Poate este semn de recunoastere a nivelului prea inalt de traire pentru un mirean de rand, atins de parintii citati in articole, si de aceea face parte din temele lasate aproape total pe seama sfaturilor duhovnicilor. Poate aici este un cerc vicios , in sensul propriu, de a ne face ca nu vedem slabiciunile noastre si ale duhovnicilor, in cercetarea de sine in aceasta problema.
Totusi, daca ne consideram in situatia apropierii de vremurile din urma, astfel de teme nu mai au sanse de a gasi ecou al multi, si mai ales de a indrepta pe multi, ci doar pe unii, adica pe cei smeriti, care nu vor comenta pe aceste teme, tocmai pentru ca sunt smeriti.
De laudat este cel ce “striga in pustie”, pentru ca pana la sfarsit vor fi unii care au nevoie de astfel de strigate ca sa se pocaiasca.