RAZBOIUL CU METANIILE IN MANA: Parintele Porfirie despre rugaciunea mintii (rugaciunea lui Iisus) – conditii si riscuri
Sfantul Serafim de Viriţa: „În cele mai grele timpuri se va mântui mai usor acela care în masura puterilor sale se va nevoi cu rugaciunea lui Iisus, trecând de la chemarea numelui Fiului lui Dumnezeu la rugaciunea neîncetata“
***
Avva Porfirios Cavsocalivitul (Parintele Porfirie)
Iubirea pentru Dumnezeu este superioară celorlalte iubiri atunci când se manifestă ca recunoştinţă. Căci este nevoie să iubim, dar nu din datorie, ci aşa cum este nevoie să ne hrănim trupeşte, este nevoie să hrănim duhovniceşte cu iubire. De foarte multe ori ne apropiem de Dumnezeu din nevoia de a avea undeva un sprijin, fiindcă nu găsim odihnă în cei din jur, simţim pustiul spiritual.
(…)
Ca să vină Hristos înlăuntrul nostru atunci când îl chemăm “Doamne Iisuse Hristoase”, trebuie ca inima noastră să fie curată, pentru a nu exista nici o piedică; să fie eliberată de ură, de egoism, de răutate. Trebuie să ajungem să-L iubim şi să ne iubească. Dacă, însă, avem în noi vreo judecare, vreo osândire, şi atunci există un secret. Iar secretul este să cerem iertare sau să o mărturisim duhovnicului. Este vorba de smerenie, cum spuneam. Dacă te schimbi aplicând pas cu pas cuvintele lui Dumnezeu şi nu ai remuşcari în conştiinţă, ci ai pace, liniştire duhovnicească şi lucrezi lucrarea cea bună, intri încet, uşor, în Rugăciune, fără să-ţi dai seama. Mai apoi aştepţi simplu, încet, încet, până va veni harul.
In orice lucru care se întâmplă înlăuntrul vostru să aruncaţi greutatea responsabilităţii pe voi înşivă. Să vă rugaţi cu smerenie ca nu cumva să vă autojustificaţi. Rugaţi-vă. Cel mai mic cârâit împotriva aproapelui vă influenţează sufletul şi nu vă mai puteţi ruga. Iar Duhul Cel Sfânt atunci când află sufletul într-o asemenea stare nu îndrăzneşte să se apropie.
Părinţii Bisericii folosesc drept cea mai eficace Rugăciunea lui Iisus, numită “monologhisti”, dintr-un cuvânt, adică dintr-o propoziţie; este cea mai scurtă şi mai simplă rugăciune: “Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă“.
Cheia vieţii duhovniceşti este Rugăciunea. Aceasta, însă, nu o poate nimeni preda, nici cărţile, nici duhovnicul, nimeni. Unicul dascăl al Rugăciunii este harul dumnezeiesc. Dacă vă zic că mierea este dulce, un lichid gros, este aşa şi altfel, nu veţi înţelege până nu veţi gusta voi înşivă. La fel şi în rugăciune, dacă vă zic că este aşa, şi simţi aşa, nu veţi înţelege nici nu veţi începe a vă ruga, ci numai în prezenţa Duhului Sfânt o veţi face.
Numai Duhul Cel Sfânt, numai harul lui Dumnezeu poate să inspire Rugăciunea. Nu este greu să spui Rugăciunea; însă nu puteţi să o spuneţi corect, fiindcă vă pune piedică eul vostru cel vechi. Dacă nu intraţi în atmosfera harului, nu veţi putea face Rugăciunea. Nu cumva când auziţi cuvânt jignitor vă întristaţi, iar cum auziţi cuvânt bun vă bucuraţi şi străluciţi? Prin aceasta arătaţi că nu sunteţi pregătiţi, nu aveţi condiţiile necesare pentru primirea harului. Pentru a veni harul dumnezeiesc, trebuie să dobândiţi condiţiile respective, adică iubirea, smerenia, altfel se naşte împotrivirea. Pentru a intra în această “formă”, veţi porni de la ascultare. Trebuie întăi să vă dăruiţi ascultării, pentru a dobândi smerenia. Văzând smerenia, Domnul va trimite harul, iar mai apoi vine singură, neforţată, Rugăciunea. Dimpotrivă, dacă nu faceţi ascultare şi nu dobândiţi smerenia, Rugăciunea nu vine şi există şi teama de a cădea in amăgire. Să vă pregătiţi încet, încet, uşor, uşor şi să faceţi Rugăciunea în minte. Ceea ce este în minte va fi şi în inimă.
(…)
Deci, nu forţare pentru a dobândi Rugăciunea. Să o spui fără calcule, fără gânduri ce vin din interesul personal, nu ca să câştigi ceva. Şi dacă faci mii de metanii ca să intri în Paradis, nu are nici o valoare. Să faci Rugăciunea din iubire, iar dacă Dumnezeu vrea să te trimită în iad, ce vrea aceea să facă. Asta înseamnă dezinteresare, lipsă de egoism. Nu are valoare să faci o mie de metanii odată şi să nu simţi nimic. Să faci mai degrabă doar două zeci sau cincisprezece, dar cu sentimentul iubirii faţă de Domnul şi cu dorinţa de conformare poruncilor Sale dumnezeieşti. Astfel, încet, încet fug patimile, dau înapoi şi păcatele şi uşor, uşor, fără să ne încordăm, intrăm în atmosfera Rugăciunii. Dacă, însă, eşti gol, ceea ce înseamnă că nu ai iubire, şi metanii şi rugăciune să faci, nimic nu dobândeşti, practic. Iar atunci când, dintr-un motiv oarecare intri într-o stare de adâncă trăire, să nu pierzi ocazia, să spui Rugăciunea şi aşa, încet, încet, îţi va deveni mod de viaţă. Când înaintezi, nu este gândul Rugăciunii ceea ce auzi în minte, ci este altceva. Este ceva ce simţi înlăuntrul tău, dar fără ca tu să faci vreo osteneală, vreo încercare proprie. Acel “ceva” este harudumnezeiesc pe care ţi-l dăruieşte Hristos.
Rugăciunea minţii se face numai de cei ce au primit harul lui Dumnezeu. Nu trebuie să se facă cu gândul “să o învăţ, să o reuşesc, să o ajung”, deoarece putem ajunge la o stare de egoism şi apoi mândrie. E nevoie de experiere continuă, pentru a dobândi experienţă, e nevoie de dorinţă, dar şi de cumpătare, atenţie duhovnicească şi raţiune, pentru ca Rugăciunea să fie curată şi plăcută lui Dumnezeu. Un cuget viclean, “sunt avansat”, strică totul. Şi cu ce să ne mândrim? Nu avem nimic al nostru. Lucrurile acestea sunt foarte delicate spiritual.
Să vă rugaţi fără să formaţi în minte imagini. Să nu vi-L închipuiţi pe Hristos. Părinţii Bisericii insistau asupra lipsei de imagine în timpul rugăciunii. Impreună cu imaginea există şi alunecuşul uşor, căci într-o imagine e foarte posibil să intervină o altă imagine, e posibil şi cel viclean să facă intervenţii şi aşa să pierdem harul.
Rugăciunea să se facă înlăuntru, cu mintea şi nu cu buzele, pentru a nu lăsa loc dezbinării, separării, iar mintea să alerge încolo şi-ncoace. Intr-un mod delicat noi să ducem mintea la Hristos, zicând încet, încet: “Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. Să nu vă gândiţi la altceva, ci numai la cuvintele: “Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. Nimic altceva. Nimic! In linişte, cu ochii deschişi, pentru a nu primejdui din pricina fanteziilor şi altor amăgiri, cu atenţie şi dăruire să vă îndreptaţi spre Hristos. Să spuneţi Rugăciunea în mod delicat şi nu în continuu, ci numai atunci când există dispoziţie specială pentru aceasta şi atmosferă deosebită, de adâncă evlavie, ceea ce este darul dumnezeiescului har. Căci în absenţa harului puteţi cădea în lumini, vederi sau auziri amăgitoare.
Să nu devină Rugăciunea o lucrare din obligaţie. Tensiunea ce vine din obligativitate poate aduce o reacţie potrivnică înlăuntrul vostru şi să facă mult rău. S-au îmbolnăvit mulţi din pricina aceasta, tocmai că o făceau cu forţa. Reuşeşti ceva, bineînţeles, când faci un lucru cu forţa, dar nu este sănătos. Nici metode tehnice, exterioare să nu folosiţi. Nu-i nevoie nici de scăunel, nici de aplecarea capului, nici de închisul ochilor, cum zic unii. Nu este nevoie neapărat să te concentrezi într-un mod special pentru a spune Rugăciunea. Atunci când te copleşeşte dorul dumnezeiesc, nu este nevoie de nici o altă osteneală. Oriunde te-ai afla, pe scăunel, la birou, în automobil, la şcoală, la serviciu să spui Rugăciunea, “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”, delicat, fără forţare, fără încordare. Nu trebuie nici să ne legăm de un anume loc. Totul este dorul după Hristos. Dacă sufleţelul vostru repetă cu adoraţie, cu dorinţă cele cinci cuvinte, “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă“, nu se mai satură. Sunt cuvinte de care nu te mai saturi! Toată viaţa voastră să le spuneţi. Ascund într-însele atâtea sucuri dătătoare de viaţă!
Rugăciunea minţii nu se face fără povăţuitor spiritual
Pentru a vă dedica exclusiv Rugăciunii minţii, aveţi nevoie de îndrumarea unui duhovnic. Rugăciunea minţii nu se face fără un povăţuitor spiritual. Există întotdeauna pericolul ca sufletul să se amăgească. De aceea trebuie atenţie. Duhovnicul este acela care vă va învăţa să intraţi într-o rânduială în vederea practicării Rugăciunii, fiindcă dacă nu avem o rânduială, există teama de a vedea lumina cea amăgitoare, există pericolul de a trăi în amăgire, de a vă întuneca, iar atunci omul se sălbăticeşte, îşi schimbă modul de viaţă. Acest fenomen se numeşte dihotomia personalităţii. Vedeţi cum se naşte amăgirea? Dacă, însă, înaintaţi în Rugăciune cu sfaturile duhovnicului, veţi vedea lumina cea adevărată.
Trebuie, de asemenea, ca şi duhovnicul să fie încercat într-ale Rugăciunii. Căci nu poate, dacă se roagă aşa mecanic şi nu a simţit rugăciunea cu ajutorul harului divin, să spună altuia cum să se roage. O să spună, bineînţeles, aşa cum a citit în cărţi sau cum spun Sfinţii Părinţi. Cărţi întregi s-au scris şi care vorbesc despre Rugăciune. Tot atâţia le citesc şi în final nimeni nu ştie să se roage. Imi vei spune: “Le citim, învăţăm modul de rugăciune, ne pregătim şi Dumnezeu binecuvintează şi ne trimite harul Său şi le înţelegem”. Da, însă, este taină rugăciunea, în general, şi mai ales Rugăciunea minţii.
Ingrozitoare amăgire poate naşte practica aceasta fără îndrumarea corespunzătoare. Celelalte rugăciuni le facem cumva cu mintea noastră. Le spunem pur şi simplu şi urechile noastre aud cuvintele; este un alt mod. Insă Rugăciunea minţii este ceva cu totul diferit. Ceva în care, dacă se aprinde dorinţa puternică nu din sinele nostru cel bun, ci din cel egoist, fără îndoială vei începe să vezi lumini, nu lumina lui Hristos, fără îndoială vei începe să simţi o bucurie mincinoasă. Iar afară, în viaţa de zi cu zi, în relaţiile cu ceilalţi vei fi şi mai sălbatic, şi mai mânios şi mai încordat şi tensionat. Toate acestea sunt semnele omului căzut în amăgire duhovnicească. Cel amăgit niciodată nu recunoaşte amăgirea sa. Este fanatizat şi face rău în stânga şi-n dreapta. Aşa se întâmplă şi cu zeloţii, au zel, însă fără cunoştinţă.
Dacă mergi la un Avvă îţi va spune despre Rugăciune. Trebuie însă să ştii că dacă nu a trăit-o el însuşi, nimic nu-ţi va folosi. Atunci când el o trăieşte, există o taină. Iar această taină este că învăţăcelul aude cuvintele Avvei şi vede în acelaşi timp şi modul de trăire, vede cum inima duhovnicului se deschide şi vorbeşte cu Dumnezeu prin mijlocirea minţii. Nu numai aceasta, dar şi suflet cu suflet intră în comuniune şi simte un suflet pe celălalt. Simte că se naşte starea, forma necesară practicării Rugăciunii, simte că se generează starea aceasta prin lucrarea harului.
Nu este un lucru uşor. Aceasta este învăţătura. Spunem în general că nu se predă Rugăciunea ca o teorie, dar se învaţă cu adevărat când trăieşti lângă cineva care cu adevărat se roagă. Când ai lângă tine pe Avva ce se roagă intri şi tu în Rugăciune, o îmbrăţişezi, te rogi fără să-ţi dai seama, intri în comuniune cu toţi. Nu e cartea, nu e cunoştinţa în sine, ci este trăirea, este modul, este deschiderea sufletului, este îmbrăţişarea.
Nu cumva şi lucrul acesta, faptul că vă vorbesc, nu este şi acesta o rugăciune? Fiindcă le zic din inima mea şi simţim împreună zvâcnirea, tresărirea şi această dorinţă. Dacă nu este aşa, cum se explică atâta dorinţă ce avem de a-L întâlni?
Să ne rugăm şi pentru ceilalţi
Să vă rugaţi pentru Biserică, pentru lume, pentru toţi. Toată creştinătatea este cuprinsă înlăuntrul Rugăciunii. Dacă vă rugaţi doar pentru voi, acest lucru ascunde interes personal. In timp ce atunci când vă rugaţi pentru Biserică, înlăuntrul Bisericii sunteţi şi voi. In Biserică este Hristos unit cu Biserica precum şi unit cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Sfânta Treime şi Biserica sunt una. Dorinţa voastră pe această realitate trebuie să se întemeieze, să se sfinţească lumea, să devină toţi ai lui Hristos. Atunci intraţi în biserică, trăiţi bucuria paradisului, trăiţi în Dumnezeu, căci toată plinătatea dumnezeirii sălăşluieşte în Biserică.
Suntem toţi un trup iar capul Hristos. Toţi suntem Biserica. Credinţa noastră această măreţie are, că uneşte lumea în gând, în cuget. Puterea rugăciunii este mare, foarte mare, mai ales atunci când se face de către mulţi fraţi. In rugăciunea comună se unesc toţi. Să-l simţim pe aproapele ca pe eu-l nostru. Aceasta este viaţa noastră, veselia noastră, tezaurul nostru.
Să vă rugaţi mai mult pentru ceilalţi decât pentru voi înşivă. Spuneţi “Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” şi să aveţi înlăuntrul vostru întotdeauna pe ceilalţi. Toţi suntem pruncii aceluiaşi Părinte, suntem toţi una; de aceea atunci când ne rugăm pentru ceilalţi să spunem “Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte–mă” şi nu “miluieşte-i”. Astfel îi facem una cu noi înşine.
Rugăciunea pentru ceilalţi ce se face în mod delicat şi cu adâncă dragoste, este ferită de interes personal şi are mare folos duhovnicesc. Il umple de har şi de bucurie pe cel ce se roagă, dar umple de bucurie şi pe cel pentru care se roagă, îi aduce harul dumnezeiesc.
In viaţa mea primul loc îl are rugăciunea. Nu mă tem de iad şi nu mă gândesc la Rai. Cer de la Dumnezeu să miluiască lumea şi pe mine. Dacă zic insistent “Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”, chiar şi atunci când am vizitatori, nu mă rup de Rugăciune. E unul şi acelaşi lucru; îi primesc pe toţi cu Duhul lui Hristos şi sunt întotdeauna dispus să mă rog pentru lume. Incerc să-l iubesc pe Hristos. Acesta este ţelul meu.
Dumnezeu vrea să ne asemănăm Ingerilor. Ingerii neîntrerupt slăvesc pe Dumnezeu. Aceasta este rugăciunea lor, doar doxologie. Este lucru foarte fin spiritual, delicat, iese din cele omeneşti. Doxologia este întotdeauna lipsită de interes personal. Ingerii nu se roagă pentru a câştiga ceva, se roagă dezinteresat. Aici se ascunde şi taina credinţei noastre. Dumnezeu ne-a dat puterea ca şi Rugăciunea noastră să devină o neîncetată doxologie, rugăciune îngerească. Când vom pătrunde în această Rugăciune neîncetată, vom slăvi pe Dumnezeu neîntrerupt, lăsând toate Acestuia, precum se roagă Biserica, “toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Aceasta este “matematica înaltă” a credinţei noastre!
(din: Pr. Dr. Constantin Petrache, Filocalia si Omul postmodern (II). Parinti contemporani despre rugaciunea mintii, Editura Irinaeus, 2011, publicata si ca supliment la nr. 2 (25)/2011 al revistei “Familia ortodoxa“, cu titlul “Razboiul cu metaniile in mana”)
Legaturi:
- E STARE DE ALARMA. ESTE TREBUINTA DE MULTA RUGACIUNE CU DURERE
- TINE CANDELA INIMII APRINSA! – Invataturile esentiale ale Parintelui Serghie despre duhul si practica rugaciunii
- AVVA PETRONIU: “Nu va amagiti: de nu se va curati neamul acesta de patimi, Duhul Sfant nu va veni peste el!”, “Sa respiram pe Dumnezeu ca pe aer!”
- PARINTELE MELCHISEDEC, STARETUL MAN. PUTNA: “Avem nevoie de multa rugaciune si priveghere! Neamul si omenirea intreaga gem, dorind rugaciunea!”
- CUVIOSUL IOSIF ISIHASTUL: “Daca rugatorii pentru lume vor lipsi, atunci va fi sfarsitul”
- UN PETEC DIN CERUL INIMII AVVEI SELAFIIL SIBERIANUL: Avem nevoie de cat mai multa rugaciune!
- “FABRICA” DE RUGACIUNE SI DE MANGAIERE
- CUVIOSUL PAISIE DESPRE CUM POT MONAHII SA AJUTE LUMEA IN VREMEA DE AZI (1)
- CUVIOSUL PAISIE DESPRE CUM POT MONAHII SA AJUTE LUMEA IN VREMEA DE AZI (2)
- Sfantul Ioan de Kronstadt ne invata sa traim si sa ne rugam in Duh
- Staretii de la Optina ne invata rugaciunea adevarata
- “Cum să mă rog? Nu ştiu cum să mă rog…” – ne raspunde Parintele Rafail Noica
- TOATE SE LEAGA SI SE DEZLEAGA IN DUH SI IN NEVAZUT
- “Doamne, Tu apara-ne, Tu vezi neputintele noastre de a rezista valurilor suferintei cosmice!”
- Sfantul Serafim de Virita sau despre puterea rugaciunii in valtoarea razboiului
- Proorociile schimonahiei Nila: “Mai intai de toate, rugaciunea!”
- Sfaturi duhovnicesti de la MAICA MACARIA (†11 iunie 1993), mangaietoarea celor suferinzi: “ORICE S-AR INTAMPLA, ROAGA-TE INTOTDEAUNA DOMNULUI, NU LUA IN SEAMA NIMIC ALTCEVA!”
- DIN PROFETIILE CUVIOSULUI AMBROZIE LAZARIS: “Vor veni ani grei, dar nu va temeti!”
- Vladica Antonie Marturisitorul despre veacul rabdarii si veacul prigoanei
- O rugaciune de care avem mare nevoie astazi: rugaciunea pentru lume a Cuviosului Paisie Aghioritul
- Rugaciunea Sfantului Siluan Athonitul pentru lume
- Testamentul duhovnicesc al parintelui Calciu (II): “Diavolul turbeaza atunci cand cineva se roaga”
*
- Concentrate duhovnicesti de la PARINTELE PORFIRIE (†2 decembrie 1991): “Hristos nu vrea langa El oameni grosolani, ci delicati…”
- Cum sa infruntam avalansa vestilor rele din lume si atacurile vrajmasului?
*
- Sfantul Ignatie Briancianinov despre diverse forme de INSELARE si despre cauza lor esentiala: LIPSA POCAINTEI, A INIMII INFRANTE (1)
- Sfantul Ignatie Briancianinov despre diverse forme de INSELARE si despre cauza lor esentiala: LIPSA POCAINTEI, A INIMII INFRANTE (2)
- Ortodoxia confortabila si inchipuita sau despre ispitele generatiilor rasfatate
- PARINTELE CLEOPA DESPRE PAZA MINTII: “Sa nu iesi la razboi fara Mine!”
- Mandria, imaginatia si raul ascuns sub masca binelui
- Parintele Rafail Noica: “Nu ne dam seama cat traim in inchipuire”
- Intre Crucea realitatii si bucuriile straine ale inchipuirii
Doneaza pentru filmul "Scrum"
Cata mangaiere! Oare de ce uitam mereu? Ce bine e sa recitim aceste cuvinte de folos! Ce frumos si simplu ne invata acest Sfantulet drag calea cea mai scurta care le intrece pe toate: Iubirea.
“Ca să vină Hristos înlăuntrul nostru atunci când îl chemăm “Doamne Iisuse Hristoase”, trebuie ca inima noastră să fie curată, pentru a nu exista nici o piedică; să fie eliberată de ură, de egoism, de răutate.
Trebuie să ajungem să-L iubim şi să ne iubească.”
Adica implinirea primei porunci, prima si cea mai importanta,”sa-L iubesti pe Domnul Dumnezeu”, dar nu doar declarativ. Doar asa dobandim iubirea adevarata, de la Izvorul ei!, ca daca nu ramanem goi ca Adam care a pierdut-o prin cadere, cand s-a imbolnavit de egoism. Egoismul sau iubirea de sine nu se poate vindeca altfel decat prin iubirea de Dumnezeu care ne va aduce instantaneu si iubirea curata de aproapele. Una fara alta nu se poate. N-o ai pe una, sigur n-o ai nici pe cealalta. Cam cum stam noi? Dupa cum vedem, toate le stim in teorie, dar in realitate…
Iata ce ne spune mai departe:
“Dacă, însă, avem în noi vreo judecare, vreo osândire, şi atunci există un secret. Iar secretul este să cerem iertare sau să o mărturisim duhovnicului.”
Aici cadem noi mereu ( eu, cel putin. ). Suntem bolnavi! Discutam, discutam, zicem ca doar analizam dar, de fapt, tot timpul judecam si osandim fara mila. Daramam mereu si putinul pe care l-am cladit cu ajutorul lui Dumnezeu. Si avem tot timpul pretentii si asteptari de la altii. Vindeca-ne, Doamne! Va trebui sa ne ferim mai mult si sa fim mai atenti. Slava Domnului ca ne-a ramas pocainta!
Spun vorbe ce vădesc mândria
Și arăt că-n toate am răspuns.
Arăt că nu am modestie
Și nu-s deloc smerit Iisus.
Știu bine și simt înlăuntru
Rușine’adesea și mustrare
Că mă prezint cu “comentariul”
Aproape la orice postare.
Știu bine că prin toate’acestea
Nu î-mi arăt credincioșia,
Că mulţi se’ntreabă de-mi dau seama
Că-mi etalez …defapt mândria.
Știu bine Doamne și simt înlăuntru
Mustrare aspră și durere
Știu c’aș spori lucrând launtric
Prin post, prin rugă și tăcere.
Știu și simt viu acestea toate,
Dar spun Iisus ce-am de spus
Prin darul care înlăuntru
Ca să-i dau viaţă mi l-ai pus.
Mustrarea cea de dinlăuntru
Și a fraţilor fină mustrare
Mă fac să-mi simt deplin mândria
Și riscul, care-i foarte mare.
Știu că prin cele spuse aicea
Voi fi eu însumi judecat
Și la ce chem prin cele scrise
Va fi s’arăt cât am lucrat.
Știu cine sunt și că prin vorbe,
Care nu-s puse în lucrare
-De mine însumi totdeauna-
Nu pot avea nici o valoare.
Dar prin lucrarea ce se face
Aici -cu daragoste-Iisus
Cutez să vin cu ce cred Doamne
Și să susţin, prin ce-am de spus.
Și cred, ca tot crestinul are
Nevoie’acută de lucrare,
De pilde și de vorbe sfinte,
De Adevăr și de mustrare.
Non stopul muzicii de astzi
Și “bucuria din cultură ”
Prin duhul lumii sting si surpă
Și Duh și sfanta’nvăţătură.
Porul nostru se zidește
Prin Adevăr și prin lumină,
Prin ce aude și ce vede,
Prin educaţia crestină.
Avem nevoie azi de pilde
De viaţă sfântă în lucrare
Prin milă și mărturisire,
Prin dragoste și prin mustrare.
Minciuna trebuie vădită
Fărnicia demascată
Credinţa falsă, viclenia
Repudiata și mustrată.
Cu pilda noatră și cu vorba
Cu dragostea și rugăciunea
Cu riscul de’a ne pierde “cinstea”,
Că nu suntem în rand cu lumea.
Să spunem cum nu se mai spune
Azi Adevarul ce l’ai spus
Atât de simplu și de sincer
Și de mântuitor Iisus.
Că nu vom face misiune
Prin muzica laicizantă
Prin viaţa “multiculturală”
Cea multi-descralizantă.
Dupa parerea mea este una din cele mai inalte invataturi despre rugaciunea inimii.Va multumesc pentru aceasta postare.
“Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă“
Direct in inima bat asemenea cuvinte!
Multumesc!
am mai citit cate ceva despre rugaciunea lui Hristos . Am citit si ” Pelerinul rus ” , vorba simpla , fara intortocheturi . Dar niciunde nu mi s-a parut sa fie atat de bine si frumos spus totul . Cata armonie in sufletului celui ce poate sa explice atat de ” babeste ” si totusi atat de clar .
Doamne , ajuta-ne !
@fane
Si cata delicatete, gingasie si dragoste!
Totul e sa fim foarte atenti si la primejdii si foarte sinceri cu noi insine. Fara sa avem starea vamesului si fara povatuitor, riscul de inselare este foarte mare.
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2008/12/10/ortodoxia-confortabila-si-inchipuita-sau-despre-ispitele-generatiilor-rasfatate/
Si totusi, cand te straduiesti sa simti ADEVARATE cuvintele rugaciunii-adica esti cu adevarat in situatia de a cere mila lui Dumnezeu ca altfel esti pierdut pe vecie- deci nu urmaresti confort psihic, nu bucurie a la ” Imitatio Cristi”, mai exista pericolul de inselare??
Exista, desi mult mai mic, pentru fazele mai ‘avansate’ ale practicarii rugaciunii, mai ales cand este vorba de o repetare foarte deasa si de coborarea in inima. Acolo, chiar daca exista si exceptii, regula ramane: nimic fara indrumare si sfat de la un duhovnic cercat! Insa pentru primele etape, este esentiala conditia enuntata foarte bine de fratia ta. Numai ca la foarte multi nu exista aceasta constiinta si se apuca de aceasta rugaciune, fie fiindca vin pe filiera Yoga si o confunda cu o mantra linistitoare, cu o… meditatie, fie ca o iau superficial, ca o moda, ca o influenta de moment dupa citirea unor carti, sau, mai rau, ca o ambitie de a trai ceva inalt, de a urca repede pe cele mai inalte piscuri ale spiritualitatii, crezand ca isihasmul e ceva banal si tine mai mult de o tehnica si de o lucrare care necesita doar perseverenta si atentie a mintii, ori doar mult entuziasm, fara sa se preocupe de curatirea de patimi si de starea de zdrobire a inimii. Vom incerca sa aducem niste marturii si ale vrednicului de pomenire si regretatului parintele Petroniu Tanase, apropo de aceasta.
da , admin , foarte necesare precizarile fratiei tale si , daca s-ar putea accentuat , bold-uit , scris cu caractere de maxima masura -ascultarea de duhovnic , altfel cu siguranta esuam fie spre stanga , fie spre dreapta de la directia propusa . Mai ales ca cei care incearca aceasta mare cu degetul sunt tineri , novice , fara un prea mare simt al masurii .
Si mai exista si riscul de care spune si parintele Porfirie, al exaltarii imaginatiei, din pricina infierbantarii emotionale a sangelui, luata drept ravna duhovniceasca si dor dupa Dumnezeu. Aici e cel mai subtil si mai periculos, cand se amesteca, foarte fin, patima dulcetii, hedonismul duhovnicesc foarte bine mascat. Cel mai bine, metodic si chirurgical, este descris si combatut de Sf. Ignatie Briancianinov:
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2010/05/01/sfantul-ignatie-briancianinov-despre-diverse-forme-de-inselare-si-despre-cauza-lor-esentiala-lipsa-pocaintei-a-inimii-infrante-2/
(a se vedea si introducerea)
Puterea acestei rugaciuni este uluitoare. Voi povesti odata despre cat de mult m-a ajutat pe mine personal, Slavit sa fie Domnul!
Am si eu o intrebare:sunt foarte convins ca eu nu am inima curata,adica exista inca acolo in ea orgoliu,manie si vorba fara de pricepere,inca nu pot sa intind obrazul si sa fiu palmuit PE NEDREPT.Asta inseamna sa nu ma mai rog ?
Eu credeam ca tocmai Rugaciunea constanta,din inima abatuta pentru pacatosenia si netrebnicia mea poate sa ajute si sa schimbe inima atunci cand o vrea Dumnezeu,insa de aici imi pare ca inteleg ca trebuie stat departe de rugaciune,
pana la curatirea inimii.Atunci inima cum poate fi curatita ?
@ GeluS:
Nu, desigur. Era vorba numai de rugaciunea inimii, practicata la modul intensiv, sistematic. A se vedea si comentariile anterioare.
Admin,ma refeream la Rugaciunea inimii pe care cei mai pacatosi vrem si noi s-o rostim ca ajutor spre Dumnezeu in orice timp si in orice loc,cand SIMTIM s-o rostim.
Pravila de rugaciune o facem in casa si Biserica,in liniste,insa sunt cazuri cand nu ne aflam acolo si avem nevoie sa rostim cu credinta aceasta rugaciune scurta si izbavitoare,desi inima nu este vrednica si curata.Aceasta este dilema mea,referitor la cele spuse de acest Cuvios Parinte care ARE DREPTATE in cele spuse.Insa vremurile sunt rele si cunosc preoti care ne-au indemnat s-o spunem,
chiar daca suntem la pescuit(sic !).
Hai ca nu va mai supar,mai sunt putine zile si Lumina Lumii merge sa ia Crucea de bunavoie pentru pacatele noastre.Si ma infior si ma cutremur, caci Crucea Sa este Mare si Infricosata,iar eu tot pacatos si nerecunoscator,sarac si orb si gol de toata fapta cea buna.
” Vrand Sfintii Parinti ca noi sa fim neprihaniti de unele ca acestea ,ne poruncesc sa cercetam Sfintele Scripturi si sa ne lasam povatuiti de ele,avand frate pe frate drept sfatuitor bun, precum zice Petru Damaschin .Daca nu se poate gasi un batran[staret] iscusit in cuvant si in lucru dupa chipul Sfintilor Parinti si cunoscand bine scrierile Parintilor, atunci petrecand in singuratate si in tacere,trebuie sa avem sfatuire duhovniceasca din invataturile si povatuirile Sfintilor Parinti,precum si intrebare pentru tot lucrul si fapta cea buna .Deci, citind scrierile lor,aceasta masura si aceasta randuiala se cade a le pazi si noi,iar nu sa ne abatem de la invataturile si povatuirea lor ca unii care ,necunoscand cercarea [experienta] lucrarii mintii si socotind ca sunt intelepti ,se scuza pe ei insisi sau mai bine zis se abat de la deprinderile acestei sfintite lucrari din trei pricini sau scuze [pretexte].
Intaia ingaduie aceasta barbatilor sfinti si nepatimasi si socotesc ca numai acestia se cade sa aiba o asemenea lucrare, nu si cei patimasi. A doua
[trimite la] desavarsita imputinare a povatuitorilor si invatatorilor acestei invataturi si ai acestei cai .
A treia [invoca ] inselarea care vine de pe urma unei asemenea lucrari.
Deci, cea dintai din aceste pricini sau pretexte este necuviincioasa si nedreapta , fiindca prima treapta pentru monahii incepatori este ca ei sa-si imputineze patimile prin trezvia mintii si luarea- aminte [atentia]la inima, care este rugaciunea mintii cuvenita celor incepatori.
A doua e lipsita de minte si nu are scuza ,findca daca nu se gaseste povatuitor , in loc de invatator ,scrierile ne sunt invatator dupa cum s-a mai spus .
Iar a treia este o piedica pusa lor insile ,pentu ca citind despre inselare se impiedica prin aceleasi scrieri pe care le rastalmacesc ,fiindca in loc de a primi scrierile drept o prevenire si o cunoastere a inselarii, ei le afla si le primesc drept pricinide abatere de la lucrarea mintii.”
Sfantul VASILE DE LA POIANA MARULUI
Eu am primit binecuvantare de la duhovnicul meu sa spun rugaciunea, insa nu mi-a spus de cate ori si cand sa o spun,desi l-am intrebat, mi-a spus doar sa citesc Pelerinul Rus ca acolo o sa gasesc toate raspunsurile si acuma sunt confuza pentru ca acolo rugaciunea se rosteste de mii de ori inca de la inceput daca mai tin bine minte ceea ce mie personal mi-e destul de greu sa fac.
@ Maria:
Atunci… inca mai aveti de calatorit cu intrebarea, cum se spune, la parinti mai sporiti, daca ii puteti gasi.
Da, aveti dreptate, insa nu stiu unde sa-i gasesc si cum pentru ca acestia nu striga in gura mare “veniti la mine, sunt sporit” si in zona unde stau(Timisoara)chiar nu am auzit de astfel de parinti desi sunt convinsa ca ei exista.