INTRAREA IN NOAPTEA RAZBUNARII (I)

“Marii campioni auto-declaraţi ai democraţiei, europenismului şi anticomunismului se comportă, aşadar, ca cei mai răi stalinişti de după cel de-al doilea război mondial”.

UPDATAT

Pe 25 iulie scriam:

DE CE E CRUCIAL REFERENDUMUL? Ce ne asteapta dupa 29 iulie? RAZBUNAREA vanzatorului, EXECUTIA tarii

[…] Nu, nu este deloc vorba despre “scandal politic”. Nu este vorba despre “toti sunt la fel”. Nu este vorba doar despre “clici corupte care se lupta pentru putere”. Este vorba despre o bulversare a Romaniei care a venit deja peste noi si care va da buzna si mai tare dupa 1 august 2012, inclusiv in casele celor care acum sunt indiferenti sau cred ca nu se intampla nimic nou, esential, fata de ce a fost pana acum.

Intoarcerea lui Traian Basescu la Cotroceni nu va insemna doar inceputul zdrobirii adversarilor politici(nu pentru ei ne facem griji, insa opozitia, buna-rea, nu conteaza, e un element de echilibru necesar in context), ci si inceputul razbunarii pe poporul roman.

Presedintele suspendat are toate datele pentru a ne face siguri ca aceasta va fi conduita sa. Daca a putut sa puna la mezat acest popor*, sa il faca sa fie cobai pentru austeritatea experimentala a eurocratilor si a Germaniei, dupa ce oricum fusese votat de doua ori si reconfirmat intr-un referendum, ce va fi in stare sa faca oamenilor, dupa ce acestia i-au aratat ca vor sa scape de el, fara sa si reuseasca si cand are in spate tot sprijinul posibil al colonistilor UE pe care i-a slujit cu abnegatie si frenezie?

Uitati-va la el, la toate discusurile sale, in care repeta obsesiv aceeasi placa a “modernizarii” FORTATE care trebuie impusa romanilor inapoiati si ingrati, uitati-va bine la atitudinea pe care o are, considerand oamenii care nu il mai vor presedinte drept manipulati, ne-democratici, ne-demni de viziunea sa europeana si reformista.

La Traian Basescu aceasta atitudine de despot (cat se poate de intunecat) nu este doar o chestiune de discurs. Este si o chestiune de EXECUTIE. Si va fi cu atat mai mult dupa 29 iulie. Revenirea lui Traian Basescu, in conditiile in care inca de acum se prezice o agravare a crizei zonei euro, in care sirul caderilor suverane continua cu Spania, Italia urmand, nici macar nu va insemna doar o reluare a acestui experiment, caci presedintele, resentimentar si trufas de felul sau, va adauga, cu maxim exces de zel, propria sa dorinta de razbunare. […]

Acum, desi formal Traian Basescu este inca “suspendat”, razbunarea si executia au inceput deja in forta…

Doua marturii tulburatoare din judetul Alba despre abuzurile procurorilor lui Basescu

***

• RTV: Anchetă cu scandal: Un gorjean nu i-a lăsat să plece pe procurorii ce anchetau referendumul VIDEO

Un sătean din Peşteana, judeţul Gorj, s-a pus în faţa maşinii cu care procurorii veniseră acasă să-l chestioneze în legătură cu refrendumul, informează România TV. Profitând şi de prezenţa presei, localnicii le-au cerut socoteală magistraţilor pentru faptul că i-au interogat.

Trei procurori au descins în satul Peşteana, comuna Bălteni pentru a interoga mai multe persoane în legătură cu desfăşurarea referendumului. Ajunşi la casa unui sătean, acesta nu i-a mai lăsat să plece proptindu-se în faţa maşinii. Cetăţeanul era nemulţumit de faptul că au ajuns procurorii la el acasă să-l întrebe dacă a votat.

“Ne obligă să dăm declaraţii cum am votat”, a spus localnicul. “Dă-te jos, până acum aţi fost cu gura mare!”, le-a spus procurorilor un alt sătean. Procurorii au reuşit să plece de la casa ceteăţeanului revoltat şi au părăsit ulterior comuna.

Într-un alt sat din comună a ajuns încă o echipă de procurori DNA care a început să interogheze mai multe persoane, întrebându-i dacă au votat şi dacă îşi recunosc semnăturile. Localnicii sunt speriaţi, crezând că participarea la vot a devenit ilegală. Sătenii l-au chemat şi pe primar.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a anunţat că s-au înregistrat peste 500 de dosare penale privind desfăşurarea referendumului, aceste urmând să fie înregistrate pe rolul DNA. “Prin cercetările derulate în aceste dosare penale nu se verifică modul în care au votat cetățenii și nu sunt cercetate persoanele care au votat, ci sunt investigate posibile fraude electorale”, se arată în comunicatul Parchetului General.

Verificările efectuate în aceste dosare au conturat mai multe tipologii de comitere a unor posibile fraude:
– persoane care figurează că au votat atât pe listele electorale permanente cât și pe listele electorale suplimentare;
– persoane care figurează că ar fi votat dar în realitate nu s-au prezentat la vot;
– prezența pe listele electorale suplimentare a unor persoane cu date de identificare nereale;
– prezența pe listele electorale suplimentare a aceleiași semnături în dreptul unui număr mare de persoane;

“Pentru stabilirea situației de fapt e necesară audierea persoanelor despre care există indicii că au fost trecute fictiv în listele electorale permanente sau suplimentare, calitatea acestora fiind de martor. Audierea martorilor s-a efectuat în conformitate cu prevederile Codului de procedură penală. Potrivit art. 85 din Codul procedură penală, înainte de a fi ascultat martorul depune jurământ ținând mână pe cruce sau pe biblie”, se precizează în comunicatul DNA.

Ministerul Public cere reprezentanților celorlalte puteri să se abțină de la declarații care ar putea fi interpretate ca presiuni la adresa procurorilor.

• Jurnalul: Procurorii DNA au revenit la Suraia. ”Au venit din nou procurorii lui Băsescu ca să-i terorizeze pe oamenii care au votat”, spune primarul

O echipă a Serviciului Teritorial al DNA Galaţi a ajuns, vineri, în comuna vrânceană Suraia, pentru a continua verificările în ceea ce priveşte organizarea referendumului din data de 29 iulie.

Primarul comunei Suraia, Vasile Grosu, susţine că în localitate au ajuns un procuror şi un poliţist.

”Au venit din nou procurorii lui Băsescu ca să-i terorizeze pe oamenii care au votat. E o acţiune politică şi nimic mai mult. Oamenilor începe să le fie frică de această teroare”, susţine Vasile Grosu.

Joi după-amiază PDL Vrancea a luat poziţie faţă de anchetele DNA de la Suraia, comună care face parte din colegiul preşedintelui organizaţiei, deputatul Alin Trăşculescu.

Într-un comunicat de presă PDL Vrancea ”îşi exprimă îngrijorarea cu privire la presiunile, dezinformările şi manipulările mediatice pe care USL le generează pentru a zădărnici aflarea adevărului despre faptele de natură penală petrecute pe data de 29 iulie 2012, în cele 3 secţii de votare aflate pe raza comunei Suraia, judeţul Vrancea”.

Pe data de 15 august trei procurori de la Serviciul Teritorial Galaţi al DNA, însoţiţi de nouă poliţişti, au demarat verificări în comuna Suraia, Vrancea privind votul la referendum. Procurorii nu au dat declaraţii mass-media, rezumându-se să spună că derulează o anchetă coordonată de DNA şi că toate informaţiile au fost comunicate public, de către DNA.

Procurorii au împărţit comuna în trei, câte secţii de votare sunt în comună, şi au început să ia declaraţii de la oameni legate de participarea la vot.

Vasile Grosu, primarul comunei Suraia, susţine că a fost chemat de procuroii DNA de la slujbă. ”Am fost chemat să le arat unde stau cetăţenii ca să le ia declaraţii. Este un abuz al procurorilor lui Băsescu. Oamenii sunt speriaţi şi spun că nu vor mai merg la vot”, a declarat primarul PSD al comunei.

[…]Prezenţa la vot la referendum a fost, în comuna Suraia, de aproximativ 64%.
În judeţul Vrancea au existat un număr de 22 incidente electorale reclamate de PDL în ziua votului, la referendum.

”Am făcut plângeri penale la preşedinţii secţiilor de votare din Panciu, Moviliţa, Suraia pentru că ne-au fost dat afară membrii din secţiile de votare. Avem cereri de urnă mobilă în foarte multe comune. Îi avertizăm pe preşedinţii secţiilor de votare că îşi riscă libertatea”, avertiza, în ziua votului, deputatul Alin Trăşculescu, liderul PDL Vrancea.

• Radical de Dolj/ Marin Neacsu: Români, vin vremuri de bejenie, pregătiţi-vă!

[…] Cât de bicisnic să fie poporul român să nască astfel de oameni care să calce în picioare sărbătorile cele mai sfinte ale celor care încă mai cred în Dumnezeu? Cât de mult trebuie să-ţi urăşti poporul, încât să îţi trimiţi hoardele la intimidare în chiar ziua Sfintei Mării în speranţa că vei obţine câteva mărturii speculând credinţa şi frica românului de Dumnezeu sau încercând să suprapui frica de Dumnezeu cu frica de procuratură ? Cât de lipsit de Dumezeu să fii încât să te foloseşti de numele Lui pentru a obţine o mărturisire care să te menţină într-un scaun deşi chiar cei în faţa cărora fluturi biblia nu te mai vor? Ce mame au născut astfel de jivine? Ce pământ i-a ţinut, ce soare le-a dat lumină, ce femei i-au acceptat în paturile lor cine le poate da dragoste? Cum se poate ca în 400 de ani, în loc să evoluăm şi să devenim mai buni, uităm şi călcăm şi legile pământului nu numai cele al tării şi ridicăm oamenii la cercetări din faţa bisericii?

Aşteptam ca după aceste acte de samavolnicie şi atac la liniştea sufletească a credincioşilor care în loc să se gândească la cele sfinte au fost nevoiţi să dea explicaţii neortodocşilor purtători de biblie cu mâini murdare de satrap, aşteptam spun, ca BOR să iasă cu o replică cu un protest măcar dacă nu cu o afurisenie la adresa păgânilor, să pună anatema pe Antihrist şi să înfiereze spurcarea prăznuirii Maicii Domnului de către hoardele tătarului. Apoi mi-am amintit de o fotografie apărută mai de mult prin presă, o fotografie în care călcătorul de cele sfinte râdea în hohote înconjurat de capete aşa zis sfinte, care nu mai ştiau cum să hăhăie subţire la grosolăniile necuratului conducător. Mi- am dat seama că aşa cum oamenii nu mai sunt aceiaşi de acum 400 de ani, nici purtătorii de haine cusute cu fir auriu nu mai sunt aceiaşi şi pe ei timpul sau timpurile i-au schimbat şi le-a întors cugetul şi faptele de la adevărata credinţă şi slujire.

Aşa că bieţi români, în ziua de azi nici cu sau în biserică nu mai sunteţi în siguranţă. Au mai rămas doar peşterile. Vin vremuri de bejenie, ascundeţi-vă femeile şi copii în peşteri şi pregătiţi-vă!

• Certocratia/ Dorin Tudoran: Gustul menșevic al salatei de roșii (cu brânză telemea)

Una dintre formele isteriei românești de astăzi este aceea pe care aș numi-o isteria lingvistică. Nu este vorba doar de cât de mult se scrie, se vorbește, se demască, se urlă, se zbiară, se turuie etc. Dincolo de câștigătorii și perdanții care și-au pus toate speranțele în referendumul din 29 iulie; mai important poate decât ce au pierdut câștigătorii și ce nu au câștigat perdanții; mai de lungă durată decât beția victoriei și orbecăiala înfrângerii rămâne subminarea unei terminologii în lipsa căreia orice efort de a comunica este sortit eșecului.

Până la intrarea damblalei politice în etapa metastazică, se părea că ne-am dumirit măcar cu privire la  câteva noțiuni: comunism, fascism, Holocaust, stat de drept, lovitură de stat, trădare de țară, dezinformare, manipulare și altele. E drept însă că eram încă destul de nesiguri în legătură cu înțelesul cuvântului dictatură, deși România a fost trecută în istoria ei recentă prin tocătoarele câtorva dictaturi.

[…] Președintele-jucător a fost depistat pozitiv – dictator! Dl Traian Băsescu nu s-a lăsat mai prejos. Dacă din funcția în care a fost ales de două ori – Președinte al României – nu a reușit să convingă deloc în rolul de dictator, din calitatea sa temporară – președinte suspendat – este pe cale să confirme diagnosticul acordat de adversarii săi politici.

Suspendat între statul de drept și o lovitură de stat parlamentară, utilizează toate mijloacele pe măsura pohtei ce pohtește: servicii secrete, Parchet, Procuratură, DNA, CCR,  portărei, cete de mardeiași print & online, alte grupuri de colindători electronici etc. Ca să nu mai spun că, deși a boicotat și a cerut boicotarea Referendumului, are sediu de campanie. Iată o premieră în domeniul logicii electorale.

Din șpagatul aerian în care este ținut, dl Băsescu întreabă un ziarist de la Vocea Rusiei: ”Cine este americanul acesta Podesta?”

Ar fi fost cazul ca dl Traian Băsescu să fi știut cine este dl John Podesta. Dacă tot nu știe, putea să-l întrebe pe ambasadorul Statelor Unite în România, nu pe jurnalistul de la Vocea Rusiei, post de radio ale cărui instrucțiuni ar fi puse în practică  de Victor-Adolf Hitler și Crin-Benito Mussolini. În felul acesta, dl Băsescu ar fi aflat că John Podesta este un nume cu mult mai greu si mai cunoscut în Washington decât Mark Gitenstein.

Problema este dacă dl Gitenstein mai știe cine este el însuși în acest moment, fiindcă, de la o vreme, se ia drept altceva decât ambasador al Statelor Unite în România. Pare mai degrabă ambasadorul Statelor Unite în PD-L. Or, parteneriatul strategic  al Americii nu este cu partidul dlui Băsescu – formațiune unde orice propunere a dnei Monica Macovei vizând reformarea partidului pe criterii etice este trecută la punctul “A se scuti, Monica…”  Nu un eșantion politic românesc este partenerul strategic al Statelor Unite. România se află în parteneriat strategic cu Statele Unite.

Termenul care a fost golit total de sens este cel de intelectual public. Pagubele provocate de gazetari arvuniți sunt o glumă pe lângă distrugerile nucleare produse de armata ”publicilor”. Prin public, asemenea intelectuali înțeleg datul în stambă – la lumina zilei și din bezna nopții – după cum le dictează interesul personal, tentațiile puterii sau, în cazul unora dintre ei, probabil spaima de a nu fi șantajați.

Dacă pe timpul dictaturii au decis că ”Noi rezistăm doar prin cultură”, astăzi rezistă, la fel de eroic, doar din preajma Puterii; nu contează cine este la putere. Totuși, un asemenea spirit de sacrificiu nu entuziasmează ”masele largi de cetățeni ai țării”. Oare de ce?

Ținută cu pumnul în gură în propriul partid, dna Monica Macovei încearcă să pună pumnul în gura milioanelor de oameni care au alte opțiuni politice decât Domnia sa. Bănuiesc că după ce ai fost procuror, începi să crezi că ai un pumn enorm. Așa o fi, dar e greu de crezut că pumnul este chiar atât de mare spre a amuți milioane de oameni vinovați doar pentru că își manifestă, prin vot, dreptul la diferență, drept pentru care a militiat atâta vreme – cu dăruire, inteligență și tenacitate – chiar dna Macovei.

După anunțarea rezultatelor referendumului, dna Macovei declara că printre dușmanii înfruntați se număra și bolșevismul. Gândindu-mă la cum arată scena politică românească, singura soluție pentru a nu califica declarația dnei Macovei drept o enormitate semantică – asemeni atâtor altora  nutrite de măcelul la care asistăm — ar fi aceea că dna Macovei este menșevică.

Desen & Copyright 2012 – DION

Serios vorbind, dincolo de slăbiciuni și vinovății care nu pot fi trecute cu vederea, dnii Antonescu și Ponta nu pot fi acuzați, simultan și de aceiași oameni, și de fascism, și de bolșevism; și de che guevarism, și de lukashenkolie  acută; și de platfus, și de talpă prea arcuită, fără ca aprigii acuzatori să nu se situeze într-o jenantă luptă cu valoarea care ar trebui recuperată cea dintâi, de toate părțile beligerante: bunul simțul.

Golirea cuvintelor de sensul lor real, primar, va constitui un coșmar de foarte lungă durată, o tragedie pentru care intelectuali publici de toate culorile politice sunt profund vinovați. Când ai acces la concepte, când ai proprietatea termenilor, dar  golești, cu bună știință, cuvintele de sens pentru a merge la război cu ele, nu ți se cuvin circumstanțe atenuante: ești o javră!

Un război civil poate începe și de la golirea cuvintelor de sens – spui ceva, celălalt înțelege altceva. Celălalt spune un lucru, tu înțelegi alt lucru.

După o vreme, soluția vine în chip “natural”: ”Ia să-i iau eu gâtul ăluia, că habar n-are ce vorbește!”

• Focuri in noapte/ Mircea Platon:

Răul mai mic

M-am liniştit… Conform contributors.ro [1], şi Obama ar fi omul ruşilor. Doar Traian Băsescu rezistă, stâncă la fruntariile ţării/UE/NATO, în aşteptarea goarnei salvatoare a lui Mitt Romney. Prima şi ultima stavilă împotriva “ruşilor”: Băsescu. Şi Ion Cristoiu. Se încălzeşte pe margine TRU. Sau HRP. Sau MRU. Sau FCD. Sau GDS. Sau unul sau altul din nesfârşita colecţie de acronime, pseudonime şi anonime care compun mai mult sau mai puţin intelighenţia băsistă din România.

N-avem istorie (http://focuriinnoapte.blogspot.ca/2012/08/din-negura-veacurilor.html), dar ne-o fabricăm acum, sub ochii scăpărători în Licuricilor Republicani care ne călăuzesc prin noaptea totalitară.

Traian Băsescu nu mai există. Există doar o conjunctură geopolitică. O abstracţiune. Un anumit determinism. Un loc şi un rol care ne-au fost atribuite, fără voia (8.5 milioane de voturi) noastră.

“Judas Iscariot looks down from heaven
To see the region where Jesus is driven.
Jesus Christ looks up from the place
To stare Iscariot in the face.” (Dorothy Wellesley, “Judas”, 1939)

8.5 milioane de oameni se uită drept în ochii lui. Iar el ne supraveghează să nu cumva să depăşim spaţiul (ideologic, economic, cultural) alocat. Ne vrea puşi la locul nostru. De douăzeci de ani căutăm oameni cu obraz şi dăm doar peste oameni cu o poziţie. Cu o anumită poziţie. Prinşi într-o anumită conjunctură. Nişte “răi mai mici”.

Din păcate, diferenţa la cântar dintre răul mai mare şi răul mai mic pare a ţine de obraz. Răul mai mare are un nume, răul mai mic e anonim. Conjunctural. Geopolitic. Şi cât se poate de impersonal. Răul mai mic e “obiectiv”, spre deosebire de răul mai mare care e rău fiindcă aşa vrea el.  Ca atare, răul mai mic aboleşte libertatea acolo unde răul mai mare, fie şi la modul pervers-nietzschean, o afirmă. Răul cel mare asumă ceva, răul mai mic ne aruncă nouă în spinare totul. E un rău “auster”. Un rău “minimal”. Un rău laş.

[1] http://www.contributors.ro/editorial/ambasadorul-%E2%80%9Cjucator%E2%80%9D/

Cecitatea ca pucinătate

Pe vremuri, Traian Băsescu a ajuns celebru rostind truisme de genul “iarna nu-i ca vara”. Banalitatea indica, totuşi, o minimă legătură cu realitatea, chiar dacă supralicitată de partizani.

După mai mulţi ani de preşedinţie sub influenţa sicofanţilor şi lingăilor de buget şi de stat, Băsescu pare incapabil de astfel de performanţe. Băsescu(l) de ieri ar fi înţeles că 8 milioane de voturi contra nu sunt 10 milioane de voturi pentru. Băsescu(l) de azi se răsteşte răguşit la cei 8.5 milioane de “pucişti” şi complici ai puciştilor. Cu alte cuvinte, pucinătatea lui Băsescu nu e străină de cecitatea lui, de refuzul lui de a ţine cont de realitate. Deşi pe cer e soare, el pretinde că-i lună. Plină. Din aia la care se poate urla.

Adevăraţii pucişti, împotriva bunului-simţ, sunt Petrucchio Băsescu şi decapitanii săi [1], toţi acei yes men arondaţi preşedinţiei, de la Izmană la Tizmană, care au reuşit să se autoconvingă că sunt indispensabili, liderii statu(tu)lui minor al României pentru care sensul e facultativ, dar preşedintele e obligatoriu.

Note
[1] “Eliberat dintr-o funcție exact cum fusese numit – pe criterii politice – de câteva luni cineva scrie, aproape zilnic, cum a fost ”decapitat” institutul pe care îl preluase prin forță politică în 2009. Până acum, recordul  aparținea unei scăfârlii care s-a ținut de cuvântul dat înaintea decapitării și a făcut un semn cu ochiul din coșul de răchită, spre a confirma ce susținuse în timpul vieții – că există vreo zece, cinsprezece secunde de viață după decapitare. Un cap “retezat” care continuă să trăncăne, de atâtea luni, pe ruta București-Bruxelles-Washington și retur constituie un spectacol halucinant.” (http://www.dorintudoran.com/2012/08/06/radio-moscova-versus-vocea-rusiei/ ).

• Voxpublica/ Ciprian Sulea: Justiţia politică şi strategii cacealmişti ai unui preşedinte-infractor

De mai bine de o lună, încă de la începutul acestei aventuri politice sinistre a suspendării/demiterii lui Traian Băsescu, pe site-ul de campanie al preşedintelui unul din principalele texte de susţinere a cauzei sale era un articol de al meu de pe Voxpublica. De fapt o jumătate de articol, cea favorabilă lui TB; cealaltă jumătate, foarte defavorabilă, desigur lipsea.

Am privit cu relaxare acest fapt, chiar dacă nimeni nu îmi ceruse acordul (ceea ce era totuşi necesar în cazul preluării unei jumătăţi de articol) şi nici nu se dădea linkul la forma originală a textului, şi nici măcar titlul acestuia, astfel încît, prin scoatere completă din context, cititorii erau induşi în eroare cu privire la opiniile exprimate acolo.

Totuşi, evenimentele din ultimele zile m-au făcut să cred că această inducere în eroare e prea absurdă pentru a rămîne nesemnalată. În jumătatea de articol preluată de strategii campaniei prezidenţiale spuneam că unul din motivele importante pentru care USL a declanşat procesul suspendării a fost dorinţa de a controla justiţia. În jumătatea nepreluată spuneam, însă, că progresele reale în justiţie au avut ca preţ dereglarea gravă a sistemului politic şi că oricum nu au cum să dureze, atîta timp cît ele depind nu de mecanisme şi proceduri impersonale, ci de susţinerea personală a preşedintelui.

În ultimele zile, însă, chiar şi această realitate tristă a suferit o degradare serioasă. Preţul plătit pentru corupţii condamnaţi în ultimii ani s-a dovedit a fi, de fapt, încă şi mai mare atunci cînd parchetele au început să se dedice unor anchete evident politice, care urmăresc pas cu pas conflictul politic. Începînd încă de la anchetarea doctorilor lui Năstase şi ajungînd pînă la ancheta de la MAI şi desanturile de procurori din sate, activitatea parchetelor a urmărit frenetic şi îndeaproape agenda şi interesele politice ale preşedintelui suspendat.

Asta nu înseamnă că în unele din aceste cazuri nu existau suspiciuni legitime de ilegalităţi, dar tratamentul discriminatoriu este evident: erata dubioasă a CCR către guvern, semnată de un aghiotant al preşedintelui CCR şi care modifica hotărîrea de fond luată în plen, este exact acelaşi lucru cu adresa MAI către CCR semnată de Dobre şi care modifica comunicarea oficială anterioară a numărului corect de votanţi. Totuşi, la MAI s-a făcut anchetă, la CCR nu.

Frauda electorală, în nenumărate forme, mai subtile sau mai făţişe, de la distribuirea de alimente şi alte avantaje pînă la şantaj mascat, este o cutumă veche şi larg acceptată. Acceptată nu doar de societate şi de sistemul politic, ci şi de justiţie. Pînă acum, anchetele şi condamnările pentru fraudă electorală au fost cu totul sporadice, excepţii extrem de rare care confirmă regula. Comparaţi asta cu desantul furios a 180 de procurori care răscolesc satele Olteniei şi Moldovei. Tratamentul discriminatoriu pe motive politice, deci justiţia politică, sînt evidente.

La asta se adaugă modul halucinant în care parchetele au preluat în forţă funcţia de natură pur executivă a gestionării listelor electorale. Citez din ziarul Gîndul:

‎”Procurorul general, Laura Codruţa Kovesi, a înaintat Curţii Constituţionale o adresă prin care îi înştiinţează pe cei nouă judecători că Parchetul are la dispoziţie toată baza de date cu listele electorale permanente şi listele electorale sumplimentare. Practic, Parchetul General indică CCR unde se află documentele solicitate pe 2 august şi pentru care au amânat luarea unei decizii.”

Marii campioni auto-declaraţi ai democraţiei, europenismului şi anticomunismului se comportă, aşadar, ca cei mai răi stalinişti de după cel de-al doilea război mondial.

În realitate, această modalitate de utilizare a parchetelor ca mijloc de inimidare politică şi de interferenţă în alte ramuri ale puterii îl plasează pe Traian Băsescu fix lîngă Cătălin Voicu. Ca şi acesta, TB se foloseşte de justiţie pentru a obţine avantaje personale. Puţin contează că la Voicu era vorba mai mult de bani, iar la TB mai mult de putere. Dacă şi-ar aplica sieşi propriile diatribe împotriva lui Voicu, TB ar trebui să concluzioneze că e un infractor care trebuie să meargă la închisoare.

Desigur, asta în sistemul de reper al concepţiei (cea declarativă, cel puţin) despre justiţie a lui TB, în care se luptă fără cruţare, pe cai albi, cu toată corupţia din ţară. În opinia mea, însă, corupţia marilor demnitari trebuie să rămînă nepedepsită dacă sistemul de justiţie nu are capacitatea reală de a o pedepsi, iar cel românesc în mod evident nu are aşa ceva. Decît să înscenăm o pretinsă acţiune anticorupţie profundă, imparţială şi spectaculoasă, cu preţul aservirii politice de fapt a justiţiei şi a unor efecte pozitive doar de faţadă, mai bine o politică de acceptare realistă a situaţiei şi de ameliorare procedurală a justiţiei, cu paşi mici şi cu construirea unui sprijin politic larg pentru imparţialitatea ei.

În mod ciudat, în opinia mea TB nu ar trebui să meargă la închisoare, dar în opinia lui da. Cu toate acestea, în opinia mea vinovăţia lui e mai mare decît orice vinovăţie care l-ar putea trimite la închisoare. Nu vreau să mă gîndesc cît de mari sînt meritele istorice ale lui TB în opinia lui, şi cît de inexistentă vinovăţia.

Spun deja de ani de zile că regimul personal construit de TB nu poate să ducă la altceva decît la distrugerea instituţiilor şi la destabilizarea gravă a sistemului politic democratic bazat pe jocul partidelor politice, aşa deficitar şi dezamăgitor cum era el. Astăzi vedem parchete acţionînd la comandă politică exact ca în anii ‘50, vedem un garant al legalităţii, CCR, eşuat într-o mare de haos şi mărunte partizanate incoerente din care nu se mai poate alege nimic, şi mai ales vedem o luptă politică oarbă, lipsită de orice orizont şi raţiune.

De fapt, marea problemă de acum e că nici nu mai contează decizia cu care se va încheia referendumul, rezultatul e la fel de prost: instituţii şi structuri de putere avariate grav, descurajare şi mai mare a oamenilor de a lua parte la procesul politic, repetarea unor evoluţii politice primitive tipice anilor 90 care să refacă sistemul de partide dat înapoi de regimul personal TB. Cînd o ţară întreagă se ceartă pe nimic altceva decît procentul participării la vot, e clar că din politica reală, din subiectele reale de dezbatere, nu a mai rămas nimic. Este şi o vină generală, a sistemului politic şi dincolo de sistemul politic, dar aventura politică a regimului personal al lui TB, la al cărei sfîrşit asistăm acum indiferent dacă preşedintele îşi va relua sau nu mandatul, are totuşi un responsabil individual.

Aşa că, strategi de doi bani ai campaniei lui TB, aţi face mai bine să-mi scoateţi textul de pe site-ul vostru; nu mi se pare prea inteligent şi profeisonist să vă susţineţi şeful cu textele cuiva care are astfel de opinii despre el.

***

• Paul Cernat/ Observatorul Cultural: Agonia politică a unui președinte-jucător

Recentele bulversări ale scenei politice autohtone mi-au adus în minte titlul unei broșuri polemice din anii ’80 a exilatului Victor Frunză despre regimul Ceau­şescu: Cît mai poate trăi un cadavru politic? În cazul de față, mutatis mutandis, cadavrul politic este cel al președintelui suspendat Traian Băsescu, indiferent de modul în care Curtea Constituțională va soluţiona (sau nu) problema spinoasă a actualizării listelor de alegători de la referendumul de demitere în raport cu datele ultimului recensămînt al populației.

După ce a acceptat regula jocului, participînd la dezbaterile din Parlament de după suspendare, după ce a anunțat că se va bate la referendum, că nu vrea să cîştige la masa verde și că va intra chiar în coliziune cu propriul partid dacă acesta va decide boicotul, externalizarea europeană a conflictului și presiunea pusă pe CCR pentru a introduce cvorumul de 50% plus unu, apoi retragerea strategică în fața unei înfrîngeri previzibile și ascunderea după paravanul absenteiștilor prin anunțarea boicotului total au aruncat în derizoriu teza propagandistică a „loviturii de stat“.

Dacă ar fi fost convins de ea, Traian Băsescu ar fi anunțat de la început boicotul și ar fi refuzat orice dialog instituțional cu așa-zișii puciști parlamentari și guvernamentali. Dar șmecheria lașă la care s-a pretat (legea îi permite!) pentru a forța, cu sprijin politic extern, o victorie prin neprezentare s-a dovedit un eșec moral. Cele circa șapte milioane și jumătate care au votat DA la un referendum organizat fără incidente majore, dintr-un total de aproape opt milioane și jumătate de participanți, reprezintă un record în materie de respingere populară a unui președinte de stat, indiferent că e vorba de 46,24% din totalul cetățenilor cu drept de vot înscriși pe listele electorale permanente sau – cum pare să rezulte din cifrele ultimului recensămînt – de peste 51%. Iar după o asemenea „ciuruire“, a continua să invoci legitimitatea populară și democrația devine de-a dreptul sfidător, ca şi calificarea celor care au votat DA drept masă de manevră, leneşi, rusofili, hoţi sau spălaţi pe creier. E adevărat, încheierea în coadă de pește a referendumului a dus la depășirea episodului acut al debarcării și la intrarea ei într-o fază cronică. Pronosticul politic al lui Traian Băsescu rămîne însă rezervat, întrucît perspectiva revenirii sale în funcție pînă în 2014, cînd Mihai Răzvan Ungureanu sau alt delfin va fi pregătit să preia misiunile strategice ale președintelui-jucător, riscă să declanșeze tensiuni ce ar arunca România în haos şi ar crea Uniunii Europene probleme suplimentare într-un moment dificil, de renegociere a politicilor de austeritate şi a cedărilor de suveranitate, pe fondul revenirii crizei financiare.

Un lucru e tot mai clar: cel care le-a părut multora un erou invincibil, cu susţineri oculte inexpugnabile, a intrat în agonie politică. În treacăt fie spus, după ce Curtea Constitu­ţională a respins legea votului uninominal majoritar pe considerentul scăderii populaţiei înscrise pe liste, iar referendumul din 2009 a ţinut cont de numărul alegătorilor înscrişi pe listele electorale permanente, tot lamentoul PDL în legătură cu violarea statului de drept şi a democraţiei s-a dovedit a fi un bluff, oricîte forțări suspecte pe derulare rapidă ale procedurilor de către USL ar putea fi invocate. Dacă însă chestiunea legitimităţii populare a fost tranşată, alte chestiuni – inseparabile – se cuvin examinate cu maximă atenţie: e vorba despre conflictul constituţional și instituțional între cei care vor să impună regimului politic o tentă prezidenţialistă şi adepții parlamentarismului, despre implicaţiile geopolitice şi despre cele ţinînd de rolul intelectualilor prezidenţiali în edificiul simbolic şi juridic al regimului Băsescu. Nu intră în discuţie aici performanţele sau contraperformanţele USL. Vom avea timp destul să le tocăm mărunt după ce Traian Băsescu va fi plecat definitiv de la Cotroceni. Căci, după o asemenea respingere populară, plecarea lui devine prioritară pentru stabilitatea României, indiferent de cît de plagiator e Ponta, cît de securistă şi coruptă e fosta „soluție imorală“ Dan Voiculescu, de cît de vacuu e considerat Crin Antonescu. Problema este cum se va face transferul de putere în perspectiva unor eventuale alegeri prezidenţiale anticipate, cumulate sau nu cu cele parlamentare.

Mai întîi, chestiunea constituţională. E clar că asistăm la un nou episod dintr-un război declanşat în 2009, prin propunerea de aşa-zisă modernizare a statului, i.e. reforma constituţională ce viza reducerea la maximum 300 a numărului de parlamentari şi trecerea la un Parlament unicameral. După cum se ştie, Traian Băsescu a reiterat în ultimul an chestiunea demisiei sale în schimbul adoptării acestei propuneri supuse, între timp, unui plebiscit consultativ şi trecute la limită, în condiţii profund controversabile. Susţine­rea ei de către numeroşi intelectuali pretinşi democraţi a fost, pentru mine, siderantă, în condițiile în care, dincolo de instigări maneliste gen „hai să-i facem mai puțini“, implicațiile unei astfel de modificări nu pot fi înțelese de către grosul populației mai mult decît, să zicem, Marea Teoremă a lui Fermat. Ce clarvăzător și nemanipulat a fost atunci poporul suveran, nu-i așa?

Adevărul e că nu există nici un alt precedent în materie de tranziție spre unicameralism la o ţară democratică de peste 15 milioane de locuitori, iar invocarea drept exemplu, de către Cătălin Avramescu, a Nebraskăi din anii ’30 e cel puţin bizară, în condiţiile în care Nebraska e un stat agricol cu o populaţie de un milion şi jumătate de locuitori. A vedea într-o asemenea propunere principalul instrument de modernizare a statului (şi, într-o variantă mai vulgară, o modalitate de a aduce economii la buget) arată, din partea grosului susţinătorilor intelectuali ai lui Traian Băsescu, o aversiune faţă de parlamentarism (denunţat, la limită, drept alibi al partidocraţiei) şi o fascinaţie faţă de figura unui lider autoritar, care managerizează ţara ca pe o corporaţie multinaţională.

Am avut ocazia, nu o dată, să aud oameni respectabili argumentînd că, în felul acesta, a doua cameră a Parlamentului ar putea deveni chiar Parlamentul European, ce ar veghea la stîrpirea corupţiei şi a baronilor locali. De aici şi pînă la fantasma pseudocioraniană a colonizării României de către un Occident chitit să ne civilizeze cu forţa nu mai e decît un pas, şi el a fost făcut în mediile virtuale. Aşa stînd lucrurile, nu poţi să nu te întrebi cine şi de ce are interesul ca România să devină Nebraska Statelor Unite ale Europei. Cunosc foarte bine acest (re)senti­ment posttraumatic şi adolescentin, de pe vremea cînd, în ultimii ani ai lui Ceauşescu, îmi doream să ne ocupe sovieticii sau ungurii ca să ne scape de dictatura naţional-comunistă şi să ne perestroikizeze, măcar. Tot pe atunci, devenisem, din aceleaşi motive, alergic la orice discurs naţional. Sînt şi azi un adversar vehement al naţionalismului pășunist și etnicist. A persevera în asemenea reacţii extreme, ce aruncă şi copilul din copaie odată cu apa murdară, mi se pare însă mai grav decît declarațiile lui Băsescu despre România ca stat de mîna a doua, cînd profesorii și medicii erau îndemnați să beneficieze de avantajele migrației economice în UE. La urma urmei, ce are de oferit România Uniunii Euro­pene în afară de mînă de lucru ieftină, hemoragie de creiere, un număr relativ important de europarlamentari şi poziţie geostrategică? Ajung cu aceasta la a doua chestiune gingaşă pe care o anunţam, ba chiar la a treia – căci, în fapt, ele sînt intim legate…

Că Traian Băsescu a încercat, în al doilea său mandat, să joace rolul de şef al Executivului prin subordonarea Guvernului şi a Parla­mentului, jucînd la limita Constituţiei şi, uneori, chiar dincolo de ea, e mai mult decît evident. Că a fost suspendat şi din cauza asta mi se pare la fel de clar. Cît despre mult-invocata dorinţă de ocupare a justiţiei de către USL, ea nu trebuie să ne facă să uităm faptul că senzaţia cvasigenerală e aceea a subordonării şi controlului justiţiei de către Băsescu însuşi. Ambele tabere folosesc arme neconvenţionale, iar a vedea într-una o armată de îngeri, iar în cealaltă una de draci e infantil. Cît despre imaginea unui Traian Băsescu devenit garant al democrației constituționale, al occidentalismului și al justiției independente, să fim serioși… Linia de clivaj separă, în fapt, un set de macroopţiuni: parlamentarism vs. prezidenţialism, antiausteritate vs. austeritate, stat naţional cu grad sporit de suveranitate vs. stat federal cu suveranitate redusă în cadrul unei structuri supranaţionale, protejare a capitalului autohton vs. prioritate nelimitată acordată capitalului extern, stat social vs. stat minimal, multilateralism vs. unilateralism în politica externă. Din păcate, în locul unor dezbateri serioase pe asemenea teme, asistăm la perdele propagandistice de fum și la reșapări caricaturale de război rece.

Cu adevărat spectaculos mi se pare modul în care discursul intelectual de tip (neo) conservator al intelighenţiei a recalibrat euroatlantic şi, aşa-zicînd, internaţionalist teme ale dreptei naţionaliste interbelice precum antipolicianismul, antiplutocraţia şi chiar antiparlamentarismul, cuplîndu-le la modul soft cu fantasmele regionaliste şi antiruseşti ale germanofililor prohabsburgici din preajma Primului Război Mondial (la pachet cu fascinaţia livrescă pentru modelul federalist american şi german). Pînă aici, nimic de zis, dar drumul spre iad e pavat cu intenții bune. Adevăratele probleme țin de modul de aplicare: voluntaristă, unilaterală și, nu o dată, iresponsabilă. În numele unui radicalism post factum, echivalent unei ucideri în efigie a comunismului necontestat la timp, am asistat, în ultimii ani, la o campanie pentru un libertarianism cu sugestii eugeniste, în care pensionarii și bugetarii erau stigmatizați în bloc drept asistați social, leneși, hoți și neproductivi (omul gras vs. omul slab, în termenii lui Traian Băsescu). Tentativele unor popular-conservatorià outrance precum Teodor Baconschi de a plasa acest proiect, utopic, inclusiv în USA, sub umbrela creștin-democrației au fost și ele sortite eșecului, căci în România subsidiaritatea e substituită de clientelismul politic și de firmele de partid din teritoriu.

Clamatele reforme au fost făcute mereu în beneficiul unui grup politic minoritar, prin impunere forțată împotriva unei majorități considerate, probabil, nu doar inertă, ci și ineptă, cobai ideal pentru o austeritate care nu i-a afectat niciodată cu adevărat pe cei ce au predicat-o (ba chiar au profitat din plin de pe urma ei: a se vedea fondurile pentru administrația prezidențială și vilele de protocol, pentru servicii secrete etc.). Același lucru și în privința justiției care, dincolo de progresele înregistrate, a fost folosită ca armă de propagandă și răzbunare politică, la nevoie cu sacrificarea unor pioni din propria tabără.

Am avea, prin urmare, o elită de aleși pe căi misterioase, care știe ce trebuie făcut și încotro trebuie mers, și o masă de indivizi statistici căreia trebuie să i se facă Binele cu anasîna cît mai repede, spre a surmonta întîrzierea istorică. Ideea băsescienilor de tip Se­bastian Lăzăroiu ar fi că imperativul modernizării impune, la rigoare, sacrificarea unei părți din democrație, iar democrația, știm cu toții, costă și consumă timp (pentru o excelentă analiză a fenomenului vezi Bogdan Ghiu, Contracriza, 2011). Simptomatic rămîne sincronismul provincial prin care o parte a intelighen­ției autohtone – ce bovarizează, fetișist, în numele Dreptei – se raportează la Uniunea Europeană. O atare atitudine era de înțeles în perioada așteptărilor idealiste de dinaintea integrării. Nu și după aceea, cînd identitatea și statutul țărilor membre se negociază și se apără cu inteligență și tenacitate.Din nefericire, elitele politice și culturale din jurul lui Traian Băsescu s-au pus în slujba agendei popularilor europeni pe principiul vreți-nu vreți o să vă occidentalizăm așa cum știm noi. Iar cine nu agreează agenda federalistă a dreptei neoconservatoare e decretat antioccidental, nostalgic comunist sau filorus, ergo dubios, ceea ce e strigător la cer. Că Băsescu și-a făcut din specularea intereselor în zonă ale aliaților politici occidentali un scut pentru menținerea la putere nu mai e un secret pentru nimeni.

 Îngrijorător rămîne faptul că elitele care îl susțin alimentează gravele clivaje din interiorul societății românești prin mentalitatea de castă ontologic superioară, vădind insensibilitate socială și ambiții monopoliste de status. O atare mentalitate nu e specifică unei societăți moderne, ci unei comunități organice constituite pe criterii cvasiinițiatice. Adeseori, membrii ei se apără de majoritatea mută sau de, să zicem, România profundă, pe care o disprețuiesc și de care se tem, invocînd aser­țiuni potrivit cărora patria lor este una mică, de cîteve sute sau mii de oameni cu care au ceva esențial în comun. O atare aroganță segregaționistă, autosuficientă, lipsită de sensibilitate socială nu face bine. Eșecul lui Traian Băsescu este, în egală măsură, eșecul acestor elite. O spun cu tristețe, pentru că îi prețuiesc realmente pe mulți dintre adepții băsescianismului și îi creditez cu cele mai bune intenții. Cred că nebunia atotdistructivă a acestui război fratricid poate să înceteze și părțile aflate în conflict pot ajunge, în sfîrșit, la un acord. Dar pentru asta e nevoie ca agonia politică a regimului Băsescu să se încheie.