Lectiile EXPERIMENTULUI PITESTI la Scoala de Vara a CSIC: marturii despre REEDUCAREA, PERVERTIREA si SPALAREA CREIERULUI prin TORTURA (video)

17-08-2012 19 minute Sublinieri

  • Romania Libera.ro:

FOTO şi VIDEO. Cum au vrut comuniştii să şteargă din istorie “Experimentul Piteşti”

Una dintre cele mai cumplite închisori comuniste din anii ’50, cea de la Piteşti, a fost recent subiectul unei Şcoli de Vară, prima pe această temă, ocazie cu care studenţii de azi s-au întâlnit cu martorii terorii de acum 63 de ani, care pe atunci erau, la rândul lor, studenţi. De parcă ar fi fost conştient de crimele pe care le-a comis, regimul comunist a vrut să şteargă istoria, transformând, în 1977, un spaţiu al exterminării în fabrică de construcţii, pravatizată după 1990. Trecutul va fi scos, în sfârşit, la lumină, fosta închisoare urmând, de la anul, să devină muzeu.

Doar placa memoriala, pe care putini o vad, ascunsa de vegetatie, aminteste de fosta inchisoare din Pitesti. Placa se afla la parterul cladirii care va fi transformata in muzeu.

“Aici era patul meu”

Intrăm într-o cameră spaţioasă, cu pereţi albi, mochetă pe jos, termopane, tavan înalt, susţinut de grinzi masive. Asistenţă numeroasă, studenţi, preoţi, istorici. Nu spune nimic camera asta. E foarte cald. Şi totuşi cineva încearcă să ne întoarcă în timp, cu 63 de ani. Un bătrân înalt, uscăţiv, cu ochi pătrunzători şi vocea gravă, care domină orice şoaptă din jurul său. Cu mâinile sale, prin gesturi ferme, ne arată – aici era patul meu. Chiar lângă uşă. Erau şi alte paturi, de jur-împrejurul camerei. E mult spus paturi. Priciuri, ceva rudimentar, din lemn. Aşa dormeau, direct pe lemn. Se întoarce apoi bătrânul cu privirea spre centrul camerei. Asistenţa se dă la o parte, să facă loc unor scene invizibile. Dar care s-au putea întrupa acum cu imaginaţia noastră. Da, aici, în centrul acestei camere, oamenii de atunci, cu 63 de ani în urmă, erau bătuţi. Şi nu numai atât. Supuşi la cele mai groaznice şi mai dezonorante torturi. De la bătaia cu ciomege sau cu vine de bou, până la obligarea de a mânca fecale, de a bea urină, la care se adăugau adevărate ritualuri de care mintea omenească se loveşte ca de un foc – deţinuţi puşi să-şi facă nevoile, de Crăciun, pentru ca apoi ceilalţi deţinuţi să se închine şi să considere că astfel s-a născut Iisus.

Deţinuţi bătuţi de alţi deţinuţi

Se lasă linişte peste toată asistenţa de acum, în fosta închisoare de la Piteşti, cu ocazia primei Şcoli de Vară care se numeşte simplu – Fenomenul Piteşti. Au venit la şcoala aceasta studenţii de azi, care au între 19 şi 27 de ani, pentru a-i întâlni pe supravieţuitorii nenorocirilor petrecute în acest loc cu peste o jumătate de secol în urmă, atunci când la închisoarea din Piteşti au fost aduşi tineri din toată ţara, la rândul lor studenţi, pentru a fi reeducaţi. Aşa se considera în 1949, de către statul comunist, că studenţimea română, mai precis cei care fuseseră în frăţiile de cruce legionare sau în alte partide, au nevoie de o spălare de creier. Iar asta trebuia să se facă prin bătaie şi dezumanizare.

Un documentar din anii ’50 arăta că închisorile erau considerate în acel timp “cea mai înaltă şcoală politică, şcoală comunistă”. S-a decis astfel ca închisoarea din Piteşti să devină un “centru de reeducare studenţească”Aici e pus la cale un plan de-a dreptul diabolic – pervertirea sufletelor. Se ajunge până acolo încât deţinuţii care doreau să scape de bătaie devin ei înşişi torţionari pentru colegii lor de celulă. Cel care ne vorbeşte azi, bătrânul de 86 de ani, pe numele său Petru Cojocaru, are lacrimi în ochi. El ştie ce a fost aici. A văzut şi a simţit bătăile. Aici, în “camera 4-spital”, cum era cunoscută atunci. De aici au început bătăile în ziua de 6 decembrie 1949.

Martorii terorii

Preoţii fac acum o slujbă religioasă. Aici, în camera în care se stârnise iadul. E o cruce în cameră, sunt icoane, e un mic altar, ca şi cum s-ar dori azi să fie izgonit răul dintre aceşti pereţi. Probabil că răul n-a fost înlăturat doar cu bidineaua care a îmbrăcat pereţii în alb. O slujbă de pomenire a celor care au murit în torturile de la fosta închisoare din Piteşti. Bătăile au început în “camera 4-spital”, care era un fel de infirmerie a închisorii, dar apoi s-au extins repede în toate celulele. Se ştie azi că experimentul sau fenomenul Piteşti, cum poartă denumirea dată de istorici, s-a desfăşurat până în luna mai 1951, iar în toată perioada asta se presupune că pe la reeducare ar fi trecut cel puţin 600 de studenţi, deşi sunt cifre care ajung până la 1.000 sau chiar 2.000 de oameni. Câţi dintre ei au murit în chinuri – nici asta nu se ştie clar. Datele de azi indică de la câteva zeci la câteva sute de victime.

Preoţii rostesc acum, în slujba lor, pentru veşnică pomenire, numele supravieţuitorilor care, de-a lungul timpului, s-au stins, unul câte unul. Se cunoaşte că la ora actuală în toată România ar mai trăi cel mult 20 de oameni care au trecut prin iadul de la fosta închisoare din Piteşti. Tocmai de-asta spun şi organizatorii acestei şcoli de vară – Centrul de Istorie Contemporană, prin vocea preşedintelui instituţiei, istoricul Alin Mureşan – că e bine ca tinerii de azi să înveţe istoria vie, chiar de la cei care încă mai trăiesc şi care mai pot să povestească despre nenorocirile prin care au trecut. Numai câţiva supravieţuitori au venit acum la Şcoala de Vară. E şi greu să-i aduci de prin diferite locuri din ţară, precum Petru Cojocaru, care a venit tocmai de la Timişoara. A mai fost aici şi Tache Rodas, care avea doar 17 ani când a fost trimis la reeducare, în Piteşti. L-am mai cunoscut cu ocazia asta şi pe Aristide Ionescu, de 91 de ani, care a cunoscut reeducarea de tip Piteşti la închisoarea din Gherla. Pentru că torturile cu “marca” Piteşti s-au extins şi la alte penitenciare din România anilor ’50. Vorbisem cu ceva timp înainte de programul oficial al Şcolii de Vară, care s-a desfăşurat între 23-27 iulie 2012, şi cu Radu Ciuceanu, la Bucureşti, care a trecut şi el prin reeducare. Ar fi vrut să vină şi la Piteşti, numai că, la cei 84 de ani ai săi, a fost împiedicat brusc de nişte probleme medicale. Cei cu care am discutat acum, dintre supravieţuitori, au afecţiuni din cauza bătăilor la care au fost supuşi, cum e cazul lui Petru Cojocaru, care nu aude bine, la fel ca şi Tache Rodas, în timp ce Aristide Ionescu ne arată degetele de la mâna dreaptă, pe care cu greu le mişcă. Pentru că degetele i-au fost strivite, până când îşi auzea oasele rupându-se.

“Privatizarea” istoriei

Aşa este istoria la noi. Se şterge cu buretele. “Este foarte clar că regimul comunist avea conştiinţa crimelor pe care le-a făcut la Piteşti”, spune Radu Preda, doctor în Teologie, lector la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj, participant la Şcoala de Vară. Fosta închisoare nu mai reprezintă azi decât nişte clădiri care nu amintesc nimic din trecutul negru al acestor ziduri. Ajungând în acest oraş, oricine te îndrumă, la zece minute de mers pe jos de centrul urbei, spre fostul penitenciar. Din bulevard nişte indicatoare te trimit pe o străduţă întunecată de frunzişul des al copacilor. Dar sunt indicatoare ale unor firme private, majoritatea din domeniul construcţiilor. Firmele au sediul chiar în clădirile care au servit în trecut drept paravan pentru atrocităţile comuniste. Credeam că privatizarea închisorii s-a făcut după 1990. Nici pomeneală însă de aşa ceva, aflu de la un om din Piteşti, istoric de meserie, Remus Cîrstea, reprezentând Fundaţia Culturală “Memoria”, dar care a lucrat şi la Muzeul Judeţean Argeş. Se ştie despre această închisoare că a fost construită în 1938. Era pe atunci cel mai modern penitenciar din România, făcut după model american, pentru deţinuţii de drept comun. Pe urmă au venit comuniştii la putere. La vremea aceea, închisoarea se afla la marginea oraşului, ca să vedeţi cât de mult s-a extins până azi Piteştiul, fostul penitenciar fiind actualmente “înghiţit” de blocurile de locuinţe. Culmea e că, aşa cum spune şi directorul Muzeului Judeţean Argeş, Spiridon Cristocea, se cunosc planurile de construcţie ale închisorii valabile din 1938, de la inaugurare. Nu se cunosc însă planurile din 1948, când comuniştii au recompartimentat toate clădirile, care ocupau pe atunci o suprafaţă de patru hectare. Dacă la început închisoarea era înconjurată doar cu garduri de sârmă, comuniştii au vrut un zid din cărămidă, înalt de câţiva metri şi lat de cel puţin un metru. O mică parte din acest zid se mai vede şi azi, printre bălăriile care au cuprins maidanul aflat pe una din laturile fostei închisori.

După ce ideea reeducării prin tortură a fost abandonată la Piteşti, regimul comunist a început să şteargă urmele. O parte din clădirile fostei închisori au fost demolate în 1962. Deja erau aici, pe atunci, numai deţinuţi de drept comun, puşi să facă tot felul de meserii, în vederea recalificării, cum s-ar spune. Astfel că închisoarea a fost înţesată cu tot felul de ateliere meşteşugăreşti. Ca şi cum s-ar fi pregătit terenul pentru ce urma să se întâmple în 1977, când penitenciarul e desfiinţat cu totul şi în locul lui apare o întreprindere care se ocupa de construcţii. E drept că, aşa cum spune istoricul Remus Cîrstea, comuniştii aveau de gând să demoleze toată închisoarea, încă înainte de 1977, iar pe locul ei să ridice blocuri de locuinţe. Planurile însă au fost schimbate după cutremurul din 1977. Sigur că după 1990, ca o continuare a ceea ce fusese aici până în 1989, în fosta închisoare au apărut privatizările. Fel şi fel de firme şi-au stabilit sediul în ceea ce pe vremuri fuseseră celulele în care stătuseră deţinuţii. Una dintre clădirile fostei închisori a fost complet renovată, e sclipitoare acum. Poţi să juri că nici pomeneală să fi fost aici, cândva, un spaţiu al terorii. Interesele imobiliare erau atât de mari, încât în anul 2002, după cum povestesc localnicii, a existat din nou riscul ca fosta închisoare să fie demolată. Numai că, aşa cum spune Remus Cîrstea, opinia publică piteşteană s-a opus cu vehemenţă şi planurile acestea au fost în cele din urmă – şi definitiv – abandonate.

Planuri pentru viitorul muzeu

Există însă şi veşti bune, pentru că una din firme a cedat clădirea în care s-a aflat şi terifianta cameră 4-spital. De doi ani acest spaţiu este îngrijit de o Fundaţie care se numeşte “Sfinţii închisorilor”. E adevărat că lucrurile nu sunt clarificate nici acum, în privinţa administrării acestui spaţiu, spune Maria Axinte, membru fondator al organizaţiei. Clădirea nu e încă deschisă publicului. De-a lungul culoarelor întunecoase, reci, vezi dulapuri în care au fost păstrate documente. Multe din fostele celule au servit drept birouri, dar acum mobilierul fie nu mai există, fie este, în anumite locuri, degradat. Clădirea aceasta are doar un etaj. Subsolurile sunt cele care bagă şi acum groaza în orice vizitator, deşi te gândeşti că aici n-au mai stat deţinuţi de 35 de ani. Pereţii au în ei igrasie, emană un miros greu, scările până la subsol sunt întortocheate, înguste şi cu o lumină palidă. Aflu de la istoricul Alin Mureşan că la subsol erau ţinuţi, în anii ’50, în timpul reeducării, deţinuţii condamnaţi la muncă silnică.

Penitenciarul era atunci împărţit pentru trei categorii de oameni – cei cu pedepse corecţionale, cei condamnaţi la temniţă grea şi cei cu muncă silnică. Tot la subsol, în capătul culoarului, ceva întunecat parcă te cheamă să afli o taină cumplită, din spatele unor gratii ruginite. Aici a fost aşa-numita cameră neagră, în care un deţinut era pus să stea singur, pentru multă vreme. La subsol era şi “depozitul”, adică locul în care deţinuţii, trecuţi prin bătăile cumplite, erau aruncaţi pur şi simplu. Dar fără să fie lăsaţi o clipă să-şi tragă sufletul. Li se legau cârpe umede la mâini şi la picioare şi aşa, în patru labe, curăţau podeaua.

Toţi cei prezenţi la Şcoala de Vară susţin necesitatea ca fosta închisoare, cât a mai rămas azi din ea, să fie transformată într-un muzeu. “Este posibil, sperăm, ca de la anul muzeul să fie deschis publicului“, pare optimistă Maria Axinte, reprezentanta Fundaţiei “Sfinţii închisorilor”. De aceeaşi părere este şi directorul Muzeului Judeţean Argeş, Spiridon Cristocea. “Oamenii trebuie să vadă, să afle ce a fost aici, şi să judece. Trebuie să cunoaştem trecutul. Sunt foarte mulţi oameni care nu ştiu ce s-a întâmplat la Piteşti în anii ’50”, arată specialistul. “Privatizarea închisorii este crima perfectă. E ca şi cum ai turna beton peste victime, opinează teologul Radu Preda.

Oameni îngropaţi în beton

Apropo de beton, e ceva care nu trebuie trecut cu vederea, demonstrând că nu se ştie încă totul despre fosta închisoare. E vorba despre cei care au fost ucişi în acest spaţiu al terorii. Există indicii că acei oameni ar fi fost îngropaţi chiar în jurul închisorii. Cutremurătoare este povestea pe care ne-o spune Remus Cîrstea. Era în anul 2007, pe când el lucra la Muzeul Judeţean. Atunci erau săpate fundaţii, foarte aproape de fosta închisoare, pentru construirea de blocuri. “Vorbisem cu excavatoriştii ca, în cazul în care găsesc oase pe unde sapă ei, neapărat să anunţe la Muzeu”, spune omul nostru. Şi unul din excavatorişti a sunat. Iată ce se întâmplase – la vreo patru metri adâncime a fost găsită o bucată de beton. Muncitorii au vrut să scoată bucata aceea şi atunci au spart-o în mai multe fragmente. S-au speriat când au văzut că în miezul betonului erau oase. Pe lângă specialiştii de la Muzeul Judeţean, a fost chemată şi Poliţia. Culmea e că nici în ziua de azi nu s-a clarificat dilema – dacă în beton erau sau nu oase umane. “Asta era o metodă folosită de NKVD, de-a arunca oameni în beton, pentru a se ascunde crimele”, spune Remus Cîrstea. Câte asemenea morminte din beton mai sunt azi în jurul fostei închisori, nimeni nu ştie încă. Suflete care aşteaptă să li se facă dreptate…


Material video realizat de Victor Gavril

 “Dacă ne bătea un prieten eram mai fericiţi. Ăsta nu dă cu ură”. Victimele “reeducării” din fosta închisoare a Piteştiului povestesc clipele groaznice prin care au trecut

Anii de studiu prin arhive şi căutarea supravieţuitorilor au conturat povestea înfiorătoare a “experimentului Piteşti”. Teoria reeducării e inventată în URSS, dar România e singura ţară din estul Europei în care acest oribil concept a fost aplicat.

Tineri istorici dedicaţi aflării adevărului despre experimentul Piteşti

Am reţinut câteva din vorbele spuse de teologul Radu Preda în faţa studenţilor Şcolii de Vară de la Piteşti – “generaţia tânără are obligaţia să facă lumină şi să nu uite trecutul. Avem obligaţia la memorie în măsura în care avem speranţă la viitor”, se referă specialistul la scoaterea la lumină a ceea ce s-a întâmplat în fosta închisoare din Piteşti, dar şi la alte atrocităţi petrecute vreme de aproape o jumătate de secol în România comunistă. Aceste consideraţii şi-au găsit locul perfect alături de un om tânăr – nu are decât 28 de ani – aşa cum este Alin Mureşan, dedicat încă de la 22 de ani, prin cercetările pe care le-a întreprins, fenomenului Piteşti. Istoric de meserie, cercetător în cadrul Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, Alin a dat la o parte praful uitării de pe un volum imens de arhive, inclusiv cele ale CNSAS, a căutat prin ţară şi a găsit supravieţuitori ai experimentului Piteşti, de la care a preluat mărturii cutremurătoare ale unui trecut neştiut până în 1989. A scris scenariul filmului documentar “Demascarea”, în regia lui Nicolae Mărgineanu, unde este prezentat pe larg experimentul Piteşti, a scris două ediţii ale cărţii “Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate” şi a realizat site-ul www.fenomenulpitesti.ro – alături de la fel de tinerii istorici Clara Mareş, Constantin Vasilescu şi Cosmin Budeancă – considerat de specialişti drept cea mai mare bază de date din România cu privire la această temă. Tineri sunt şi cei care au creat, la începutul lui 2012, Centrul de Studii în Istorie Contemporană, alături de Alin Mureşan implicându-se istorici şi promotori ai acţiunilor civice, precum Alina Urs, Ionuţ Trandafirescu, Adelina Ţînţariu şi Constantin Vasilescu. Ei îşi propun să prezinte istoria României într-un mod care să atragă atenţia opiniei publice, prima lor acţiune fiind chiar recenta Şcoală de Vară dedicată experimentului Piteşti.

Reeducarea – un concept inventat in URSS

Principiul reeducării apare în URSS, încă din anii ’20 – ’30, când Anton Makarenko, educator de meserie, face nişte experimente pe copii orfani, pe care-i pune să stea împreună, într-un spaţiu care totuşi nu era închis. Copiii puteau să plece oricând de acolo. Educatorul dorea ca acei copii să ajungă să se convingă unii pe alţii de importanţa ideologiei comuniste. Se ştie destul de clar că nu se folosea violenţa împotriva celor care nu acceptau noua ideologie de tip sovietic. Makarenko vorbea de acel spaţiu în care copiii pur şi simplu să “manevrau” psihologic unii pe alţii. Se aminteşte însă de anumite momente de “explozie”, probabil din cauza faptului că acei copii stăteau într-un spaţiu bine delimitat, atunci când apar conflicte între minori. Vor fi publicate, în anii ’30, cărţi despre experimentul lui Makarenko. Se ştie azi că astfel de manuale de reeducare ajung şi în România, după instaurarea regimului comunist, fiind prezente şi în fosta închisoare din Piteşti.

“Uneltele” pentru comiterea crimelor

Primele încercări de reeducare apar în România încă din 1948, la închisoarea din Suceava, unde sunt aduşi sute de tineri, majoritatea studenţi, care fuseseră arestaţi pentru convingerile lor anticomuniste, dar şi pentru activităţile îndreptate împotriva noii orânduiri. Cei mai mulţi dintre ei făceau parte din frăţiile de cruce legionare, în condiţiile în care Bucovina reprezenta atunci un puternic fief al acestor organizaţii. Cei arestaţi sunt supuşi la bătăi crunte şi anchete de-a dreptul interminabile. Un alt fapt important se petrece în 1949, când apare Biroul Inspecţii din cadrul Direcţiei Penitenciarelor, un fel de serviciu de contrainformaţii, menit să culeagă date din rândul deţinuţilor. Acest serviciu supraveghea însă şi activitatea gardienilor din închisori. Se cunosc, încă din 1948, primele date despre doi studenţi care se remarcă în rândul celor arestaţi la Suceava – Bogdanovici şi Ţurcanu. Teoria pe care o va susţine regimul comunist, inclusiv la procesele din a doua parte a anilor ’50, când au fost judecaţi cei vinovaţi de teroarea “spălării pe creier”, este că reeducarea ar fi pornit din rândul studenţilor. Astfel, un curent de opinie promovat de Bogdanovici, fost şef al organizaţiei de legionari de la Universitatea din Iaşi, era că studenţii arestaţi ar trebui, măcar de formă, să treacă de partea ideilor comuniste, pentru a scăpa de bătăi şi condamnare.

Altă traiectorie are fostul student la Drept, Eugen Ţurcanu, care deşi fusese şi el legionar, e decis să se pună, trup şi suflet, în slujba regimului comunist, culegând informaţii preţioase din rândul colegilor lui de celulă, pe care le transmite ofiţerilor politici din penitenciar. Adept al violenţei în metoda de reeducare, Ţurcanu va fi cooptat de Securitate ca principal pion, alături de alţi deţinuţi, la rândul lor dispuşi să fie torţionari, în punerea la punct a ceea ce urma să se întâmple puţin mai târziu la Piteşti. Un experiment pe trupurile, dar mai ales pe sufletele oamenilor, despre care Alexandr Solzhenitsyn scrie în cartea sa, “Arhipelagul Gulag”, că a reprezentat “cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane”. Se ştie că atât Ţurcanu, cât şi ceilalţi torţionari, vor fi transferaţi în 1949 la închisoarea din Piteşti. Deja se modificase regulamentul închisorilor, fiind interzisă orice legătură a deţinutului, în special cel politic, cu familia lui. Torţionarii îşi păstrează statutul de deţinut şi se amestecă, la Piteşti, printre ceilalţi oameni, în diverse celule, aşteptând momentul declanşării măcelului. Martorii acelor zile spun azi că iadul a început pe 6 decembrie 1949.

Iadul a fost cu adevărat pe pământ

Absolut din senin, fără nicio justificare, aşa au început bătăile. Deţinuţii din echipa torţionarilor sar pur şi simplu pe colegii loc de celulă, cu picioarele, cu pumnii, rup bucăţi din paturi şi cu acele bâte lovesc mai ales în capul victimelor. Este o scenă teribilă pe care în ziua de azi o descrie cel care a trecut prin acele momente groaznice, Petru Cojocaru, aflat în celula unde au fost aplicate prima oară bătăile, “camera 4 – spital”. Omul povesteşte cum Ţurcanu, aflat şi el în aceeaşi celulă, urlă la un moment dat – “care nu vrea reeducare?“. Această repriză de bătaie a ţinut o săptămână, povesteşte Petru Cojocaru, care avea pe atunci 22 de ani. La fel spune azi şi Radu Ciuceanu, la rândul lui trecut prin nefasta experienţă din Piteşti – bătăi fără nicio justificare. Pumnii şi picioarele reprezentau în fapt prima fază a unui mecanism foarte bine pus la punct al terorii, arată istoricul Alin Mureşan.

Violenţa fizică era urmată de torturi inimaginabile şi de înjosirea absolută a individului. Dacă bătaia ţinea câteva săptămâni, tortura şi practicile înjositoare s-au întins, în cazul unor deţinuţi, cei mai refractari, până la şase luni. Cea de-a treia fază era demascarea, momentul în care deţinutul spunea orice, numai ca să scape de suferinţă. Aşa se ştie că mii de alţi oameni, aflaţi în libertate, au fost arestaţi în urma unor asemenea demascări. Au fost cazuri în care deţinuţii şi-au “demascat” până şi propria familie, fraţii şi părinţii lor fiind apoi arestaţi, pentru diverse vinovăţii, de cele mai multe ori fără nicio legătură cu realitatea. Cea de-a patra fază a reeducării deţinuţilor de la Piteşti însemna transformarea lor în călăi pentru alţi colegi de celulă. Deţinutul “reeducat” trebuia în acest mod să demonstreze că trecuse definitiv de partea regimului comunist. “Reeducatul” scăpa de bătaie, dar în schimb ajungea să bată el pe alţii, în general pe cei nou-veniţi în închisoarea din Piteşti.

De-a dreptul înfiorătoare sunt cuvintele lui Emil Sebeşan, care îşi povesteşte destinul de la Piteşti în documentarul “Genocidul sufletelor. Experimentul Piteşti – reeducarea prin tortură”, realizat de cineastul Sorin Ilieşiu, pe site-ul www.fenomenulpitesti.ro găsindu-se aceste înregistrări. Omul spune că dacă te bătea un prieten era parcă mai bine, pentru că în loviturile celui ce-ţi fusese până mai ieri amic se simţea o anumită reţinere, ca şi cum agresorul nu şi-ar fi folosit toată forţa. Un alt om trecut prin iad, Gheorghe Stănică, indică principala echipă de bătăuşi de la Piteşti, formată din Ţurcanu, Perşinaru, Bordeianu şi Martinuş. Pe lângă bătăi, cum povesteşte Radu Ciuceanu, mai era şi privarea de somn. Trebuia să stai zile în şir pe marginea priciului, cu privirea fixă, fără să întorci capul nicio clipă, fără să vorbeşti. Cea mai mică mişcare se pedepsea cu bătăi cumplite. […]

Lecţia tristă a Experimentului Piteşti – “fă-te frate cu dracul, până treci puntea” – cum s-au pus o parte din deţinuţi în slujba comunismului, devenind torţionari pentru colegii lor de celulă

Dincolo de faptele istorice, fosta închisoare din Piteşti oferă şi lecţii generaţiilor de azi. Prima e legată de compromis, din cauza căruia, în anii ’50, s-a ajuns la adevărate tragedii umane. E vorba de acei deţinuţi care au acceptat să devină “uneltele” de represiune ale regimului comunist. A doua lecţie arată cât de uşor se poate pierde ori se poate perverti libertatea.

Spirala violenţei, un drum fără întoarcere

Dacă e să înveţi ceva din trecut, atunci în cazul Piteşti poţi învăţa despre compromis, spune istoricul Alin Mureşan, care se referă la destinul unor oameni ai anilor ’50, arestaţi şi condamnaţi, dar care au sperat că dacă trec de partea regimului comunist vor scăpa basma curată. Arhivele rămase din acele vremuri prezintă declaraţiile unuia dintre torţionari, un anume Stoian, un student condamnat la opt ani de închisoare pentru convingerile sale împotriva comunismului. El şi-a motivat statutul de torţionar, pe care l-a acceptat, pentru că dorea să scape de bătaie, dar şi de puşcărie. Un alt torţionar, şi el fost student, Davidescu, vorbeşte despre sfatul părinţilor săi, după ce a fost arestat – “să te faci frate cu dracul, până treci puntea“. Problema era că, odată ce intrai în spirala violenţei, te condamnai la un drum fără întoarcere. Se ştie astfel că acel Stoian, trecut prin închisoarea de la Piteşti, va ajunge apoi la penitenciarul Gherla, unde va comite nenorociri de o ferocitate greu de imaginat împotriva deţinuţilor de acolo, prin aşa-numita reeducare. Stoian va fi judecat în 1954, în procesul torţionarilor, şi va fi condamnat la moarte. “Anumite compormisuri, mici – la început, pot duce mai târziu la adevărate orori“, explică istoricul Alin Mureşan. Câţi dintre oamenii trecuţi prin experimentul de pervertire a sufletelor, de tip Piteşti, în toate penitenciarele anilor ’50 din România, au rezistat la statutul de victime şi câţi s-au transformat în călăi, “unelte” ale unui regim fanatic, pentru a scăpa de închisoare – iată o problemă delicată. Greu de spus dacă va fi rezolvată vreodată.

Ordine verbale, responsabilităţi incerte

Arhivele scoase până azi la lumină arată că teoria reeducării a fost adusă în România pe filiera sovietică, principalul responsabil fiind Gheorghe Pintilie, cunoscut şi ca Bodnarenko, cel care în 1948 pune bazele Securităţii. Un alt pion important al “reeducării” a fost Iosif Nemeş, care dezvoltă reţelele de informatori printre deţinuţii politici. Un lucru trebuie spus foarte clar – cum se arată şi în materialele postate pe site-ul www.fenomenulpitesti.ro – anume că multe ordine care vizau represiunea împotriva deţinuţilor politici s-au dat verbal. Asta a fost “şmecheria” comuniştilor, de a susţine că deţinuţii s-au măcelărit între ei, fără ca administraţia închisorilor să ştie ceva.

“Anticreştinism feroce”

Greu, dacă nu chiar imposibil de explicat, este felul în care torţionarii organizau, la începutul anilor ’50, acele ritualuri pe care azi nici nu ştii cum să le defineşti, când deţinuţii erau, de pildă, obligaţi să asiste la “naşterea” lui Iisus, transpusă în nevoile fiziologice. Deţinuţii sunt puşi să se închine şi în faţa unor falusuri obţinute din săpun, să inventeze cele mai terifiante scenarii sexuale, în care ar fi fost implicaţi părinţii sau fraţii lor. Sub ploaia de lovituri de bocanci sau de ciomege, deţinuţii sunt făcuţi să spună lucruri prin care ei, ca oameni, ajung să se desconsidere până la cel mai umilitor prag posibil.Ceea ce se întâmpla în închisori, de Paşti şi de Crăciun, dovedeşte un anticreştinism feroce. Torţionarii aveau intenţia vădită de a distruge spiritul victimelor, arată preotul profesor Jan Nicolae, conferenţiar universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia, participant la Şcoala de Vară de la Piteşti. Acelaşi interlocutor afirmă despre cei care au rezistat torturilor, fără să devină ei înşişi torţionari, că “aceştia ne arată o cale spirituală“. Cel mai important lucru care se poate face acum pentru supravieţuitorii coşmarului “reeducării” este ca tragedia lor să fie cunoscută. “Suferinţa victimelor trebuie cunoscută de generaţiile de azi. E o suferinţă care va da roade, fiind ştiută de noi, cei de azi. Rodul este să ştim adevărul, pentru ca asemenea fapte să nu se mai petreacă niciodată“, adaugă preotul Jan Nicolae.

Au rezistat “prin credinţă”

“Am avut conştiinţa decăderii prin care am trecut. Am acceptat suferinţa. Demascarea la care am fost supuşi în închisoare a sfărâmat încrederea între noi, cei care fuseserăm înainte prieteni”, spune unul din martorii ororilor din anii ’50, Petru Cojocaru. Momentele când supravieţuitorii iadului vorbesc sunt urmate de o lungă tăcere. Ca şi cum cele două lumi, cea de azi şi cea din urmă cu 60 de ani, ar încerca să găsească o punte de legătură, de înţelegere. Atunci când se pornesc totuşi, întrebările tinerilor de azi converg spre aceeaşi nedumerire – cum aţi rezistat? “Prin credinţă”, răspund cei care au fost cândva tineri, în anii ’50.

Ambivalenţa dramatică a fenomenului Piteşti – nu ştiai cine e victima şi cine e călăul

Tot ceea ce s-a spus la Şcoala de la Vară de la Piteşti este “o lecţie despre comunism”, spune teologul Radu Preda, lector la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj. “Lecţia comunismului este importantă pentru modul în care eu pot învăţa, ca om liber, să fiu bun. Lecţia terorii îţi arată privilegiul libertăţii. Mecanismul terorii arată cum libertatea mea de acum poate fi pervertită”, susţine Radu Preda.

Cât priveşte fenomenul Piteşti, specialistul evidenţiază că “ne-a arătat ambivalenţa dramatică – nu ştiai cine e victima şi cine e călăul”. Cel mai dureros lucru, dincolo de teroarea în sine, este, în opinia teologului, că ideologia comunistă nu a fost pusă la zid, “pentru ruinele pe care le-a lăsat în urmă”. Se dă exemplul ideii ca fostele “unelte” care au susţinut sistemul comunist, dintre oamenii care mai trăiesc azi, să nu mai aibă dreptul de a deţine funcţii publice în statele care au trecut de la comunism la democraţie. Aşa a sunat şi punctul opt al Proclamaţiei de la Timişoara, din decembrie 1989, referitor la lustraţie. Numai că avizul juridic al Consiliului Europei a susţinut cu totul altceva – lustraţia încalcă drepturile omului. Iată deci, exclamă Radu Preda, una din ciudăţeniile istoriei – cei care, în anii comunismului, au călcat în picioare drepturile omului se ascund azi tocmai sub paravanul aceloraşi drepturi.

Concurenţă acerbă pentru o adevărată lecţie de istorie

Tinerii sunt azi interesaţi de atrocităţile comise în fosta închisoare din Piteşti cu mai bine de 60 de ani în urmă. Dovadă este că la Şcoala de Vară “Fenomenul Piteşti” concurenţa a fost de opt candidaţi pe un loc, în condiţiile în care organizatorii evenimentului au anunţat că la aceste prelegeri nu pot participa decât 15 studenţi, cărora să li se asigure cazarea şi masa. Numărul limitat de locuri s-a aflat sub constrângerea financiară. Au venit la înscrieri studenţi de la diverse facultăţi din ţară, care studiază felurite domenii. Candidaţii ştiau deja ce s-a întâmplat în fosta închisoare, acum dorind să se întâlnească efectiv cu istoria, adică să-i cunoască pe martorii ororilor trecutului.

Chestionar pe străzile Piteştiului – aproape nimeni nu ştie de “experimentul” anilor ’50

Stau de vorbă cu o tânără care e născută chiar în Piteşti, Alina Fodor. Primele informaţii despre fosta închisoare le-a aflat când era în clasa a VI-a, dar nu din manualul de Istorie, ci de la un profesor care le-a vorbit elevilor săi despre adevărata istorie.“Tortura, metodele de tortură de la închisoarea din Piteşti întrec orice imaginaţie. Asta m-a îngrozit”, spune Alina, care adaugă faptul că acelaşi profesor care le spusese la clasă despre ororile anilor ’50 a mers pe stradă, după 1990, prin acest oraş, făcând un sondaj de opinie printre trecători, pe care i-a întrebat dacă ştiu ceva despre groaznica poveste. Rezultatul a fost că majoritatea celor chestionaţi nu ştiau absolut nimic. “Piteştenii nu trebuie să se simtă culpabili pentru ceea ce s-a întâmplat cândva în oraşul lor, pentru că nu noi, românii, am inventat aceste metode de tortură. A fost ceva ce românii nu puteau să evite, în condiţiile acelor vremuri tulburi. E adevărat, foarte mulţi oameni în ziua de azi nu ştiu ce s-a întâmplat în fosta închisoare din Piteşti, în anii ’50. Este însă de datoria noastră să ştim ce s-a întâmplat”, consideră Spiridon Cristocea, directorul Muzeului Judeţean Argeş.

O poloneză printre studenţii români

Remarc pe cineva care nu vorbeşte foarte bine româneşte, printre studenţii Şcolii de Vară. “Marta”, se prezintă poloneza care îşi pregăteşte lucrarea de Doctorat a cărei temă va fi legată de supravieţuitorii închisorilor comuniste din Europa de Est. Nu putea să treacă peste exemplul cel mai elocvent, din România, al experimentului Piteşti, spune Marta Torz. Pentru ea reprezintă ceva unic în Europa. Marta a învăţat româneşte în anii de când studiază istoria ţării noastre, aşa că, după cum susţine ea, să înţelegi un popor înseamnă, mai întâi de toate, să-i cunoşti limba.

Nepoata află despre trecutul bunicului

Vor fi, cu siguranţă, mai mulţi cursanţi la viitoarele ediţii ale Şcolii de Vară, organizată de Centrul de Studii în Istorie Contemporană, declară istoricul Alin Mureşan, decis în planul său de a face cât mai cunoscut tragicul experiment al reeducării. De unde această dorinţă de cunoaştere din partea tinerilor? Este ceva care, în unele cazuri, ţine şi de suflet. De asta îţi dai seama după ce afli povestea altei fete, din Bacău, Mara Ambrozie, care ştie că bunicul ei a trecut prin iadul din Piteşti.

Istoria e încă ascunsă de ochii curioşilor

Fosta închisoare din Piteşti – atât cât a mai rămas azi din ea – a căpătat statutul de monument istoric abia în 2009, însă nici azi nu există un indicator în Piteşti, în preajma locului cu pricina, care să te conducă spre fostele clădiri ale groazei. Nici când ajungi în faţa acestor clădiri nu vezi ceva anume, ci numai panourile montate pe clădiri, care arată că acolo e sediul unor firme. Ce-i drept, există şi o placă memorială, pe care scrie că aici a fost cândva cumplita închisoare. Dar placa e pusă atât de jos, la baza uneia dintre clădiri, încât abia se vede, placa de marmură fiind acoperită de vegetaţie. Placa memorială e montată pe clădirea în care se află “camera 4-spital”, locul de unde a fost stârnită teroarea la închisoarea din Piteşti, în 6 decembrie 1949. Citesc ce scrie pe placă, dar în acelaşi timp auzul îmi este invadat de manelele care vin din apropiere, din grădinile blocurilor de locuinţe. La doar câţiva paşi de sumbra istorie se află lumea de azi, preocupată de grătar, mititei şi bere.

Un om fericit

Ce poate face azi un om să fie fericit, unul dintre cei care au trecut prin teroarea închisorilor din anii ’50? “De multe ori am coşmaruri. Mă trezesc cu ochii în lacrimi”, spune Aristide Ionescu, pentru că n-a uitat nimic din tot ce i s-a întâmplat cu mult timp în urmă, deşi acum are, iată, 91 de ani, şi unii ar putea spune că uitarea şterge multe lucruri. Trăieşte însă şi clipe frumoase, de vreo şase ani încoace, de când e chemat pe la diverse licee – din Piteşti, Câmpulung Muscel, Râmnicu Vâlcea, Mioveni – să le povestească elevilor despre tragicul său destin. Şi spune că a fost fericit anul trecut, când o elevă de la Colegiul Naţional “Zinca Golescu” din Piteşti a câştigat Olimpiada de Istorie, pe ţară. Fata a scris o lucrare tocmai despre experimentul Piteşti. “Sunt cu adevărat fericit”, spune Aristide Ionescu. Fericit pentru că, aşa cum e convins el, deşi martorii “reeducării” anilor ’50 se sting azi, unul câte unul, povestea lor nu va fi îngropată…

Slujba religioasa in “Camera 4-spital”, unde in 1949 a inceput teroarea “reeducarii”

A se vedea si:

  • Money.ro:

partea a IV-a: http://www.money.ro/reportaj-money-ro–experimentul-pitesti—drumul-spre-iad-si-inapoi-partea-a-iv_1226045.html
Citeşte aici partea I, despre istoria Fenomenului Piteşti.

Citeşte aici partea a II-a, povestea d-lui Petru Cojocaru, fost deţinut politic şi supravieţuitor al Experimentului Piteşti.

Citeşte aici partea a III-a, despre Şcoala de Vară “Fenomenul Piteşti”

  • Ziarul Lumina:

http://www.ziarullumina.ro/articole;2032;1;74097;0;O-istorie-care-nu-trebuie-data-uitarii.html

  • RFI România:

http://www.rfi.ro/articol/reportaj-rfi/rau-venit-jilava

Legaturi:

*


Categorii

Documentare/ Reportaje, Fenomenul Pitesti, Inchisorile comuniste/ Crimele comunismului, Istorie, Radu Preda, Razboiul impotriva Bisericii/ crestinismului, Video

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

31 Commentarii la “Lectiile EXPERIMENTULUI PITESTI la Scoala de Vara a CSIC: marturii despre REEDUCAREA, PERVERTIREA si SPALAREA CREIERULUI prin TORTURA (video)

  1. admin@ am vazut ca si printul paul de romania a fost la concertul lady satanista,asta nu spune ceva oare? http://youtu.be/sBHCxrr-RD0

  2. Pingback: A ADORMIT INTRU DOMNUL PARINTELE MIHAIL LUNGEANU, marturisitor al temnitelor comuniste, supravietuitor al iadului reeducarii de la Pitesti - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  3. Pingback: Demostene Andronescu despre FENOMENUL PITESTI si despre Colonelul Craciun, TORTIONARUL DE LA AIUD -
  4. Pingback: CORNEL NITA - ingerul ucis de bestiile tortionare din inchisoarea de la Pitesti - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  5. Pingback: NICOLAE PURCAREA, o marturie vie a Rezistentei anticomuniste: "In inchisoare am invatat sa iau bucata de paine cea mai mica" (VIDEO) - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  6. Pingback: URLA HAITA… Strigatul zguduitor de marturisire si avertisment al unui mare roman, supravietuitor al fenomenului Pitesti: NICOLAE PURCAREA -
  7. Pingback: TORTIONARII INCHISORILOR ROMANIEI (1) - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  8. Pingback: SFINTII INCHISORILOR - reportaj "In premiera" (prima parte, VIDEO) - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  9. Pingback: SFINTII INCHISORILOR (documentar “In premiera” – integral) -
  10. Pingback: CANONIZAREA SFINTILOR INCHISORILOR - un subiect tabu? ("In premiera": partea a doua) - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  11. Pingback: Adevarul despre TORTURILE si SUFERINTELE din timpul regimului comunist. CINE ERAU CALAII? "Nu va puteţi imagina cum arată Iadul!" - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  12. Pingback: NICOLAE PURCAREA - marturii despre reeducarea prin tortura de la Pitesti (si VIDEO) - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  13. Pingback: VASILE VOICULESCU (†26 aprilie 1963) despre SUFLETUL FARA IUBIRE. O distopie profetica exceptionala despre LOBOTOMIZAREA LUMII -
  14. Pingback: Despre EXPERIMENTUL PITESTI... In premiera la TV, de Pasti: Povestea dramatica a lui TACHE RODAS si TEODOR STANESCU la Antena 3/ Lectia de demnitate si adevar a fostului detinut politic PAUL DUMITRESCU, la Realitatea TV - Razboi întru Cuvânt - Recomanda
  15. Pingback: ... BA PLANGI, MAICA ROMÂNIE! Irina Nastasiu: CINE MAI ARE AZI NEVOIE DE EROI?/ Reportaj RFI (si audio): O sambata la inchisorile Jilava si Pitesti, o CALATORIE VIE IN ISTORIA SFASIETOARE A PERSECUTIEI ANILOR 50 - Război întru Cuvânt - Recomandari
  16. Pingback: 23 iulie – PITESTI: DESCHIDEREA SCOLII DE VARA “Fenomenul Pitesti”, vizita la inchisoare si slujba de pomenire a victimelor “REEDUCARII”. Lansarea cartii: “Eu sunt scribul…” - Anunturi
  17. Pingback: TORTIONARII SI POSIBILA DIVERSIUNE VIŞINESCU – sangerosul comandant de inchisoare acuzat de GENOCID. Crimele nepedepsite ale comunismului si marturii ale suferintelor cumplite ale fostilor detinuti politic (VIDEO) - Recomandari
  18. Pingback: Eu sunt scribul…. MIHAI BURACU – amintiri sfasietoare din “cel mai cumplit laborator al terorii”, EXPERIMENTUL SATANIC DE LA PITESTI -
  19. Pingback: Tortionarul ION FICIOR si gropile comune de la PERIPRAVA. Noi marturii ale fostilor detinuti politic (inclusiv ale actorului MITICA POPESCU) despre REGIMUL DE EXTERMINARE DIN LAGARELE COMUNISTE DE MUNCA SILNICA (video) - Recomandari
  20. eu sunt o fosta eleva della “makarenko” din bacau..mi-ar place dupa mai bine de 20 de ani sa va explic viata si criteriul de educare din acel institut..poate nu mai è de interes colectiv, poate lucrurile s-au schimbat sau poate nu.. dar am trait din fericire doar 3 ani in scoala de reeducare din bacau, renumita in jargon “makarenko”. Internata de tatal meu adoptiv dupa moartea mamei,la 16ani, motiv: nu spalam vasele acasa, si aveam in un an 64 absenze de la liceu..filo-istorie 1, Iulia Hasdeu din Bucuresti. Mi-ar place daca ar fii posibil sa recontruiesc o pagina din infernul care m-a marcat pe restul vietii..si din fericire, subliniez, m-a marcat mult mai putin decat pe toate celelalte colege .. daca vreti sa ma scultati.. cu placere..:-)
    gabriela

  21. @Gabriela:

    Vrem sa te ascultam! Ar fi bine sa impartasesti aici macar o parte din experientele de acolo. Pt ca, in fond, este vorba de un subtil fenomen de manipulare psihologica colectiva care, din cate inteleg, la un moment dat functiona de la sine, fara sa mai fie necesara implicarea directa a “papusarilor”. Te rog, povesteste! Pt romani e important sa stie!

    Compromisul este citat ca principala cauza a caderii. Eu sunt convinsa ca mai era ceva: lipsa de reactie si de solidarizare colectiva si IMEDIATA. Intimidarea i-a oprit sa intervina CONCERTAT atunci cand a avut loc primul abuz.

    Raul actioneaza concertat, in haita. Victimele raului nu inteleg ca pt ele adevaratul avantaj este NUMARUL. Si ca in momentul in care exista REACTIE COLECTIVA IMEDIATA SI SUSTINUTA in fata abuzului, acesta (abuzul) nu mai poate prolifera asa usor. El trebuie inabusit “din fasa”. Odata ce a apucat sa se extinda, cu greu mai poate fi oprit.

  22. Pingback: RASTIGNIRE dincolo de orice margini ale inchipuirii umane SI INVIERE IN INCHISORILE COMUNISTE (II). “Lumea credintei”: Povestile zguduitoare a doi martiri de la Pitesti si Gherla: TACHE RODAS si PREOTUL PETRE FOCSANEANU - Recomandari
  23. Pingback: CONSTANTIN ISTRATE SAU “AL CINCILEA TORTIONAR”. Marturii despre IADUL de la GHERLA de la Paul Goma, Octav Bjoza si alti supravietuitori ai temnitelor comuniste - Recomandari
  24. Pingback: PARINTELE IUSTIN PARVU – Interviu inedit din 1991 despre CUMPLITELE PATIMIRI DIN INCHISORILE COMUNISTE, despre metodele satanice de anchetare, reeducare, delatiune si dezbinare si CUM LUCREAZA PROVOCATORII ODIOSI -
  25. Pingback: PSIHIATRIA POLITICA. O forma de TORTURA din comunism mai putin cunoscuta - Recomandari
  26. Pingback: Istoricul Alin Muresan despre EXPERIMENTUL PITESTI [video]: Care este “PERVERSITATEA celor care aduc în discuţie „FILOLEGIONARISMUL” unor deţinuţi de la Piteşti”;Ceea ce s-a întâmplat în închisoarea Guantanamo se aseamănă cu ce
  27. Pingback: DE LA PITESTI LA ABU GHRAIB via EXPERIMENTUL STANFORD. Despre conditiile in care oamenii normali devin TORTIONARII FEROCI ai semenilor lor si despre NEVOINTA DE A FI OM. In plus: observatii critice fata de proiectul ”REEDUCAREA DE LA PITESTI” realizat
  28. Pingback: MARTURISITORUL NICOLAE PURCAREA A TRECUT LA DOMNUL | Cuvântul Ortodox
  29. Pingback: Din amintirile unui preot mult patimitor in inchisorile comuniste: PARINTELE MIHAI LUNGEANU despre PUTEREA IZBAVITOARE A RUGACIUNII CONTINUE si intalnirile cu PARINTELE ARSENIE PAPACIOC: “O singură noapte nu m-am rugat și îmi reproşez asta toat
  30. Pingback: "ÎNTRE CHIN ȘI AMIN", primul film artistic având ca temă Experimentul Pitești - Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare