Acord mondial ”FARA PRECEDENT” pe tema ”SCHIMBARILOR CLIMATICE”. Este primul acord cu caracter CONSTRANGATOR. Scurt ISTORIC al DIVERSIUNII ECOLOGISMULUI MONDIAL “APOCALIPTIC”- afacere si instrument de control supranational

• HotNews: VIDEO Acord istoric la Conferinta ONU de la Paris pe tema modificarilor climatice, adoptat de 195 de state. Ce prevede acesta

In total 195 de state au adoptat sambata, la Paris, primul acord universal, cu caracter constrangator, in lupta impotriva incalzirii globale. Acordul vizeaza atat o transformare – in urmatoarele decenii – a economiei mondiale bazate pe combustibili fosili, cat si o incetare a ritmului incalzirii globale, scrie Mediafax citand Reuters.

Ministrul francez de Externe Laurent Fabius, presedintele Conferintei ONU pe tema modificarilor climatice (COP21), a marcat anuntul cu o lovitura de ciocan in pupitru, semnaland astfel ajungerea la un acord intre cele 195 de natiuni, dupa 13 zile de negocieri.

Documentul prevede limitarea cresterii temperaturii medii la nivel global la mai putin de 2 grade Celsius, scrie BBC.

Acesta este primul acord care obliga toate tarile sa se angajeze sa-si reduca emisiile de carbon.

El este in parte constrangator, in parte voluntar.

Anterior, grupuri-cheie, precum G77, un grup de tari in curs de dezvoltare, dar si tari precum China si India au anuntat ca sustin propunerile.

Textul adoptat accepta faptul ca pericolul modificarilor climatice este mult mai important decat s-a recunoscut anterior si angajeaza semnatarii sa-si reduca emisiile poluante.

Anterior, presedintele francez Francois Hollande a catalogat textul drept “fara precedent“, iar secretarul general al ONU Ban Ki-moon i-a indemnat pe negociatori sa-si “incheie sarcina”.

In momentul in care presedintele Conferintei ONU a marcat, printr-o lovitura cu ciocanul la pupitrul prezidiului, adoptarea Acordului, delegatii s-au ridicat in picioare, au ovationat si au aplaudat.

Documentul va intra in vigoare in 2020.

Intre alte masuri, el prevede:

– atingerea unui varf al emisiilor cu efect de sera cat mai curand posibil, dar si a unui echilibru intre surse si absorbanti de gaze cu efect de sera in a doua jumatate a acestui secol

– mentinerea cresterii temperaturii globale “sub 2 grade Celsius” si o continuare a eforturilor de limitare a acesteia la 1,5 grade Celsius

– revizuirea progreselor inregistrate la fiecare cinci ani

– finantarea cu fonduri de mediu in valoare de 100 de miliarde anual a tarilor in curs de dezvoltare, pana in 2020, si un angajament in vederea continuarii finantarii in viitor.

• Karamazov/ Ninel Ganea: Căldură mare

Din când în când trebuie să ne întoarcem la adevărata problemă a omenirii: încălzirea globală. O fi plictisitor și redundant, dar importanța momentului de la Paris nu ne lasă. Președinți și oficialități din peste 150 de țări au fost prezenți în Franța pentru a discuta și impune o agendă fermă pentru reducerea emisiilor de carbon. Și au tot discutat, iar la final au impus un plan de măsuri. Până și președintele din Guineea Bissau a luat parte la evenimente pentru a-și spune oful și a semna “un document istoric”.

În urmă cu vreo cinci ani, am avut privilegiul să vizitez minunata țară din vestul Africii. Aeroportul din capitala Bissau aducea mai degrabă cu o autogară de provincie de la noi și nu cred ca s-a schimbat prea mult de atunci. Am stat câteva ore în singurul hotel din țară, deoarece era unicul loc unde se putea mânca. După ce am încheiat scurtul program de vizite (un fel de a spune), am ajuns la aeroport și m-am îmbarcat spre Dakar. La un moment dat, un personaj cu vestă reflectorizantă a apărut pe pistă și a făcut semne disperate pilotului să nu pornească. După discuții lungi am aflat motivul pentru care decolarea a fost amânată. Președintele Republicii se simțea foarte rău și îi rugase pe responsabilii cursei, singura din ziua aceea, să îl ia cu ei în avion la Dakar, unde avea ceva șanse să fie tratat. Într-un final, președintele din Senegal s-a îndurat de situația omologului său și a trimis un avion particular, astfel că suferința întâiului om din Bissau a fost alinată. A avut, oricum, o soartă mai bună decât predecesorul său, asasinat în plină zi de un grup de soldați rebeli, care se pare că i-ar fi mâncat inima pentru a-i prelua din putere.

Cert este că acum președintele din Guineea Bissau pare preocupat de efectele încălzirii globale asupra planetei, cel mai probabil o bună ocazie de a vedea Parisul pe banii altora. Dar nu din cauza micuței țări africane vom trage ponoase în viitor, mai ales că întregul concert mondial (adică ONU) nu diferă prea mult în calitate.

Rusia, China și India, adică o parte din BRICS, marii opozanți ai noii ordini mondiale, au anunțat că vor merge înainte cu grupul țărilor dezvoltate pentru a pune capăt apocalipsei climatice. Mai mulți oficiali europeni, printre care și omul anului, Angela Merkel, ar fi primit asigurări din partea lui Vladimir Putin că Rusia nu va bloca niciun acord avansat de liderii mondiali. China a investit anul trecut 80 de miliarde de dolari în energii regenerabile, cât SUA și UE la un loc, iar la Paris s-a aliniat cuminte în rândul țărilor civilizate cu “un angajament ferm” pentru a stopa încălzirea globală. Cu India a fost mai simplu. Un apel la Mama Pământ, un citat din Mahatma Gandhi și o amintire a practicilor yoghine au clasat rapid cazul, astfel că subcontinentul asiatic a anunțat că va trece preponderent pe surse energetice verzi până în 2030.

Era dificil pentru BRICS să reziste, în pofida unor divergențe punctuale, avute de-a lungul timpului, pe teme verzi și uscate. Papa Francisc a anunțat pe toată lumea că ne aflăm pe marginea prăpastiei. “Ieri am citit că în Groenlanda ghețarii au pierdut milarde de tone. În Pacific, există o țară care cumpără o altă țară pentru a se muta acolo, deoarece în 20 de ani va dispărea. Cred că acești oameni (aflați la Paris – n.n.) nu vor sta cu mâinile în sân. Sper și mă rog pentru asta”, a spus Suveranul Pontif, dezvăluind profunzimea lecturilor zilnice.

Dacă participanții la summit nu au fost mișcați de Papa Francisc, discursul Christinei Figueres, șeful ONU pentru schimbări climatice, nu avea cum să îi lase indiferenți, chiar de piatră să fi fost. Figueres a povestit cum nu a putut închide ochii noaptea deoarece avea în față viziunea “a șapte generații viitoare care o întrebau ce a făcut pentru a stopa schimbările climatice”. “Aceeași întrebare va fi pusă fiecăruia dintre voi”, le-a amintit profetic participanților.

Pe scurt, mesajul transmis de la Paris este același din ultimii aproape 50 de ani: dacă nu facem ceva rapid, imediat, în secunda următoare lumea se scufundă la propriu. Doar de dragul cursivității, să presupunem că situația este într-adevăr insuportabilă și ghețarii se topesc, zăpezile au devenit rare, iar căldura a topit calota din Himalaya. În aceste condiții, “ce e de făcut?”, ca să-l cităm pe Lenin.

Christina Figueres ne-a oferit mai mult decât o sugestie. “Este pentru prima oară în istoria omenirii când ne propunem în mod intenționat ca într-o perioadă de timp determinată să schimbăm modelul de dezvoltare dominant din ultimii 150 de ani, adică de la Revoluția Industrială. Nu se va întâmpla peste noapte și nu se va întâmpla într-o singură conferință pe teme climatice (…) E un proces, din cauza amplorii transformărilor”.

Acum, oricâte probleme și obiecții punctuale am putea aduce modelului economic modern (bazat mai mult sau mai puțin pe proprietate privată) ar trebui să fie destul de transparente avantajale acestui sistem, mai ales în comparație cu ceea ce ne oferă ONU. Cu alte cuvinte, colectivismul.

Potrivit lui Figueres, China, în pofida dezastrelor ecologice înregistrate, reprezintă exemplul de urmat, deoarece sistemul său politic evită piedicile legislative, evidente în țări ca SUA, acolo unde disputele politice din Congres au încetinit adoptarea unei legislații favorabile în lupta împotriva încălzirii globale. Așa că, după cum sugerează Figueres și mulți alții, avem nevoie de o conducere centralizată la nivel mondial, care să nu se mai împiedice în dispute naționale sau partinice, să treacă rapid la dezindustrializare și să înfăptuiască idealul de două sute de ani al elitelor: comunismul global. Nu trebuie să vă așteptați ca aceste obiective să fie trecute negru pe alb în documente. Trebuie doar să citiți enclicla Papei Francisc din luna august, sau lucrări “științifice” publicate în reviste prestigioase, sau să aruncați un ochi pe declarațiile membrilor Clubului de la Roma. Toți vorbesc despre un nou model economic global care seamănă izbitor de tare cu vechea noastră cunoștință: comunismul.

Dacă adunarea de la Paris arată ca o conjurație a imbecililor este pentru că, în esență, chiar asta este. O mână de oligarhi politici și economici, hotărâți să facă praf orice urmă de suveranitate națională și independență economică, folosindu-se de argumentele ridicole ale schimbărilor climatice. Dar când toate ziarele serioase predică versete despre încălzirea globală, când comunitatea științifică publică în neștire rapoarte lipsite de orice temei științific despre fenomen, când filme peste filme și muzicanți de duzină vorbesc lumii despre pericolul schimbărilor climatice, cine ar putea contrazice înțelepciunea acestei lumi?!

• Cotidianul:

Calin Marchievici: O veche idee nobilă și o nouă mare afacere. Conferințele climatice: eșec pentru omenire, succes pentru ”ecologia financiară”

Parisul găzduiește până pe 11 decembrie o mulțime de șefi de state, de miniștri, ONG-uri, oameni de știință la o conferință de la care se așteaptă primul acord global privind schimbările climatice. A 21-a Conferință a Părților, cum este denumită oficial (COP21), este organizată de Convenția Cadru a Națiunilor Unite pentru Schimbarea Climatică, una dintre convențiile ONU semnate la Summitul Pământului de la Rio de Janeiro, in 1992.

Prima Conferință a Părților a fost cea de la Berlin, din 1995. Începând de atunci, toate aceste întâlniri au fost lipsite de relevanța cu care au fost mereu prezentate. Intervalul de 21 de ani a fost presărat și cu conferinte la care s-a obținut mai mult, însă sub nivelul așteptărilor – Protocolul de la Kyoto din 1997, Foaia de Parcurs din Bali, Acordurile de la Cancun, Conferințele de la Durban și Doha. Este motivul pentru care s-a decis ca țările participante la COP21 să depună în prealabil planurile de reducere a emisiilor cu efect de seră. Au făcut acest lucru 184 de state. Se așteaptă asumarea unor angajamente și din partea SUA, care nu a ratificat protocolul de la Kyoto. Se așteaptă angajamente și după anul 2020, orizontul dincolo de care nu s-a privit până acum. China a anuntat pe 2 decembrie că va reduce emisiile sectorului energetic cu 60% până în 2020, un fapt pe cât de remarcabil, pe atât de greu de pus în aplicare.

Cum ar arăta un acord aproape perfect în opinia cercetătorilor îngrijorați de încălzirea globală? În primul rând o adaptare a planurilor de reducere a gazelor cu efect de seră și fonduri pentru sprijinirea țărilor în curs de dezvoltare, care ar avea de pierdut pe plan economic. Apoi un proces transparent de raportare a efectelor. O actualizarea a planurilor naționale de reducere a emisiilor o dată la cinci ani. Apoi acorduri care să aibă putere legală și să nu se bazeze pe voluntariatul statelor, ceea ce SUA și China refuză.

Lăsând la o parte mult mai importantele rațiuni economice, politice și militare ale statelor, o trecere în revista a evoluției mișcării ecologiste poate arăta de ce un asemenea acord, de ce succesul unor asemenea conferințe este aproape imposibil. Acțiunile la nivelul populației, educația ecologistă, au efecte extrem de benefice. Numai că asemenea acțiuni au loc încă din anii 1930, iar ultimele decenii nu au făcut decât să le întărească, insa la nivelul actiunii statelor lucrurile se schimbă extrem de greu.

Practic, ultimele patru decenii ce au trecut de la nașterea marii mișcări ecologiste nu au schimbat mai nimic în modul de acțiune al marilor puteri, al marilor companii, ci doar la nivelul conștiintei civice, un proces care avea deja loc. În schimb, discursul ecologist îmbrățișat de orice lider politic au ajuns să oculteze dramele umane și de mediu produse de războaie și exploatarea resurselor. Ecologia a ajuns să fie integrată conceptului de justiție socială, însă cu șanse mai mari de a deveni un casus belli (asa cum s-a întâmplat cu conceptul ”responsability to protect”) decât de a înfăptui cu adevărat justiția socială.

Redăm mai departe o analiză a ecologismului realizată de jurnalistul Thierry Meyssan pentru publicația rusa Odnako. Desigur, URSS și Federația Rusă nu sunt supuse grilei de analiză de care au parte puterile occidentale, din motive propagandistice lesne de înțeles. Cât privește tonul laudativ la adresa deciziei Moscovei de a se angaja la reducerea până în 2020 a emisiilor de noxe cu 25% față de nivelul din 1990, este suficient de spus că industria rusă s-a contractat cu circa 35% din 1990 și până în 2007 și că ambiția Moscovei nu are de-a face mai mult cu această conjunctură și mai putin cu grija față de mediu.

Ecologia de război

În 1969, militantul pacifist John McConnel propune la UNESCO sărbătorirea în fiecare an a ”Zilei a Pământului”, la echinocțiul de primăvară. Poate că inițiativa lui McConnel nu ar fi avut același succes dacă ar fi venit cu zece ani mai devreme. În 1969 sporea implicarea SUA în războiul din Vietnam și miscarea pacifistă, alături de curentele de stânga, era tot mai puternică, ideea sa a fost imbrățișată de liderii politici. Până la urmă, și inițiativa lui McConnel ar fi putut să canalizeze energiile pacifistilor nu către conflictul din Vietnam, ci către o cauză mult mai vagă, cu riscuri minime pentru Washington.

Prin urmare, ”Ziua Pământului” începe să fie susținută de presa de main stream, de senatori americani, și câștigă și sprijinul secretarului general al ONU, birmanezul U-Thant. După un an, în 1970, se sărbătorește pentru prima dată ”Ziua Pământului”. Rezultatul este un succes major – participă zeci de state, iar în SUA milioane de studenți pacifiști încep să curețe orașele și pădurile de deșeuri, abandonând pentru moment protestele împotriva războiului din Vietnam în favoarea ”războiului pentru mediu”.

Conflictele continuau în Vietnam, Guatemala, între India și Pakistan (1971), în Africa. Continua însă și noul război pentru mediu. În 1972, ONU organizează la Stockholm prima Conferință pentru mediu, primul Summit al Terrei. Organizarea necesită fonduri și influență, motiv pentru care este însărcinat cu asta Maurice Strong, un oficial canadian care conducea organizația omoloagă USAID din SUA și care era implicat în administrarea Fundației Rockefeller. Documentul propus la Stockholm arată că resursele planetei sunt limitate și din această cauză este puțin probabilă o dezvoltare economică similară în toate regiunile globului.

Numai că rezultatul Summitului din 1972 este altul, în linia adoptată acum, la peste 40 de ani de primul papa iezuit – modelul occidental nu este adaptat lumii de la momentul respectiv, iar cele ce ar trebui condamnate sunt statele occidentale dezvoltate, cele care amenință cel mai grav mediul. La fel, ca și aproape cinci decenii mai târziu, nu au lipsit apelurile disperate ale statelor insulare ce se tem că vor fi înghițite de ape și apeluri pentru limitarea poluării oceanelor cu mercur și alte substanțe care otrăvesc fauna marină și apoi oamenii.

Pentru a mai edulcora din critica la adresa Vestului, ONU creează Programul Națiunilor Unite pentru Mediu. În același an 1972, recent creatul Club de la Roma lansează studiul neo-malthusianist Limitele Creșterii. Ideile pastorului britanic de la finalul secolului 18, a carui parohie sărăcise în urma legii care îl obliga să-i hrănească pe cei săraci, care au o rată a natalității mult mai mare, au fost extinse la scara globală. Rezultatul este concentrarea asupra resurselor neregenerabile. Iar impactul studiului Grupului de la Roma este cu atât mai mare cu cât în 1973 lumea este lovită de scumpirea prețului petrolului, urmată apoi de al doilea șoc petrolier, în 1979.Desigur, mesajul general rămâne tot unul din sfera protejării planetei, a mediului înconjurător, dar în realitate atenția marilor puteri se concentreaza tot pe acapararea de resurse.

Războaiele continuă – războiul de Yom Kipur (1973), începe războiul civil din Angola, continuă conflictul cu FARC în Columbia, lovituri de stat în America Latină și Africa, iar în 1975 SUA sunt înfrânte în Vietnam, odată cu căderea Saigonului. În aceste conflicte, în special în Vietnam, SUA și URSS au putut experimenta tehnologii militare cu un impact catastrofal asupra mediului. Până la urmă, aceste războaie și mai puțin mișcarea ecologistă au fost cele care au dus la un rezultat notabil – ”Convenția pentru interzicerea tehnicilor de modificare a mediului în scopuri militare sau in alte scopuri ostile”, convenție redactată în 1976 de Moscova și Washington. Dar nici aceasta convenție nu schimbă multe, fiind redactată astfel încât să poata fi ușor de eludat.

Ecologia de piață

Summit-urile Terrei nu se desfășoară deloc în ritmul celor cu mize strategice majore. Au loc la intervale mari. Al doilea Summit după cel din 1972 are loc abia în 1982, la Nairobi, în Kenya.

De data aceasta, după șocul petrolier din 1979 și pe fondul crizei economice pe care o traversau SUA și Japonia la inceputul anilor 1980, încercările de deturnare a atenției de la conflicte sunt inlocuite de încercările de a da o mână de ajutor marilor multinaționale. Soluția adoptată pentru a ieși din criza economică a anilor 1980 a fost neoliberalismul și dereglementarea.

Administrația Reagan și opoziția democrată încep să creeze organizații și institute care susțin că lupta pentru protecția mediului nu poate fi eficientă decât prin finanțări din partea multinaționalelor și nu neapărat prin implicarea ONU sau prin tratate. Piața și dereglementarea vor salva planeta, pare a fi mesajul. Prin urmare, summitul de la Nairobi se încheie cu un eșec – mesajul statelor nedezvoltate nu este auzit, marile companii occidentale își văd scopul atins, iar URSS își vede pe mai departe de războiul din Afganistan.

Totuși, secretarul general al ONU, peruanul Javier Perez de Cuellar, încearcă să relanseze dezbaterea și ce rezultă este un document care lansează concepte aflate astăzi, la peste 30 de ani, pe buzele și în limba (de lemn) a fiecărui lider mondial. Raportul ”Viitorul nostru comun” al premierului social-democrat al Norvegiei, doamna Gro Harlem Brundtland, lansează termenul de ”dezvoltare durabilă”. Raportul spune că dezvoltarea industrială nu este inamicul omenirii, dar că aceasta nu trebuie să amenințe drepturile generațiilor viitoare și nici nu trebuie să creeze inegalități majore. Interpretarea acestui document este însă diferită – statele în curs de dezvoltare înțeleg că economiile dezvoltate vor trebui să-și restrângă ambițiile la nivel mondial pentru a garanta un acces echitabil la resurse, pe când statele dezvoltate înțeleg că vor trebui să dereglementeze și mai mult piața, pentru a da mână liberă multinaționalelor, cele care, nu-i așa, finanțează protejarea mediului.

În transarea acestei dispute intervine, surpinzător, NASA. Directorul Institutului de climatologie al agenției spațiale americane, James Hansen, găsește momentul pentru a readuce NASA în prim-plan, după tragedia navetei Challenger, în 1986. Hansen, părintele conceptului de încălzire globală, vine și spune în 1988 în fața Congresului SUA, că schimbările climatice sunt cât se poate de reale și dramatice și că acest lucru este probat de imaginile din satelit. Practic, întreaga mișcare avea acum o bază științifică și se putea construi pe ea. Hansen nu făcea decât să reia, cu semn schimbat, teoria chimistului suedez de secol 19 Svante Arrhenius. Acesta din urmă nu era deloc speriat de încălzirea globală. Dimpotrivă, el considera că prin emiterea în atmosferă a gazelor cu efect de seră omenirea ar putea scăpa de o fatalitate – o nouă era glaciară. Oamenii de știință contemporani consideră și ei că o nouă eră glaciară este obligatorie în evolutia Terrei. Hansen susține însă că această încălzire este cea care va pune omenirea în pericol.

Pe această bază științifică oferită de sateliți urmează un deceniu de summituri internaționale și de mobilizare a maselor prin mijloacele de informare. Summitul Terrei de la Rio de Janeiro din 1992 este poate cel mai important. Organizarea a cazut în sarcina aceluiași canadian Maurice Strong, devenit între timp (să ne mirăm sau nu) CEO la Petro Canada și miliardar, fondator al unor companii împreună cu comerciantul de arme saudit Adnan Kashoggi (nume despre care aflăm mai recent că nu era străin ”grupului” de pe Coasta de Azur al beizadelelor foștilor nomenclaturiști din România).

Canadianul Maurice Strong se remarcă din două puncte de vedere. În primul rând, el încearcă să cointereseze multinaționalele la nivel financiar și de PR pentru ca summitului de la Rio să fie un succes pentru companii și pentru mișcarea sa. Consilier principal pentru organizarea summitului este numit miliardarul elvețian Stephan Schmidheiny. ”Ecologistul” elvețian a ajuns să fie acuzat zece ani mai târziu de cea mai mare poluare cu azbest din lume.

Pe de altă parte, Strong începe să cultive o teorie mitică legată problematica ecologiei – teoria Gaia, care arată că atmosfera terestra este dependentă de ființele ce viețuiesc pe Pământ, că Terra se comportă ca un organism viu. De la salvarea omenirii, acum se vorbește de salvarea planetei și, în noua sa haină mitică, mesajul poate avea un impact mai mare la public. Drept dovadă este faptul că astăzi ideea unui Pământ ca organism viu este pe buzele tuturor, în timp ce Apelul din 1992 care combătea această nouă teorie este total necunoscut. ”Apelul de la Heidelberg”, semnat de mii de oameni de știință și laureați ai Nobelului vorbea de o teorie ”irațională” și spunea că nu tehnologia și industria sunt cele mai mari amenințări la adresa planetei, ci ”ignoranța și opresiunea”. Apelul nu are efect. Iar războaiele pentru resurse continua, în timp ce pacifiștii preferă să se gândească mai mult la zeița Gaia decât la dramele provocate de conflicte și de prăpastia uriașa dintre Nord și Sud, ale cărei consecințe lovesc astăzi Europa mai mult decât toată încălzirea climei și poluarea la un loc.

Ecologia financiară

Ultimele două decenii marchează intrarea ecologiei în faza sa financiară. Aceasta începe odată cu semnarea Protocolului de la Kyoto, în 1997, prin care statele se angajează să reducă voluntar emisiile de gaze cu efect de seră. Cum acest lucru necesită modernizari costisitoare pentru industriile și companiile poluante din marile economii, Protocolul le vine în ajutor și stabilește un Fond de adaptare administrat de Banca Mondială. Apare astfel sistemul de permise de poluare negociabile – cu alte cuvinte marile economii pot polua cumpărând de la economiile nedezvoltate permisele de poluare pe care acestea nu le ”consumă”.

Ideea pare una eficace. Numai că, pe de o parte, aduce aminte de ideea lucrativă a indulgențelor, ce a dus la falimentul moral al Bisericii Catolice. Cea mai mare economie a lumii, SUA, nu ratifică Protocolul de la Kyoto (el intră în vigoare abia în 2005), în schimb este interesată de organizarea sistemului de permise poluare, respectiv partea lucrativă a Protocolului. Așa apare în 2003 prima Bursă a Climatului, la Chicago, o afacere în care se implică fostul vicepreședinte al SUA Al Gore și un fost director al băncii Goldman Sachs, David Blood. Ecologia devine astfel o mare afacere, fundamentată științific, moralmente imbatabilă și cu un PR pe măsură. Bursa se extinde la Londra și apoi apare schema europeană a comerțului cu permise de poluare, în a cărei a treia faza de aplicare se află astăzi Uniunea Europeană.

La fel ca și în urmă cu 40 de ani, vocile care încearcă să vorbească despre impactul conflictelor militare ce susțin intersele economice asupra mediului trec aproape neauzite. Industria civilă și, implict populația, este cea care plătește prețul greu al luptei împotriva încălzirii climatice. Modernizările costisitoare necesare pentru încadrarea în limitele de poluare devin deseori rațiunea din spatele preluării unor ramuri industriale de către mari companii. Ecologia devine o afacere profitabilă, iar subiectul este extrem de bine politizat și securizat, astfel încât să fie un tabu pentru orice lider politic ce dorește pe mai departe uși deschise la nivel internațional.

Cristian Cretu: Cine sunt câştigătorii şi perdanţii istoricului acord de la Paris

Lângă Paris, în mica localitate Bourget, reprezentanţii a 195 de state au semnat la finele săptămânii trecute primul acord care le cere tuturor statelor din lume să se alăture luptei împotriva încălzirii globale. Summit-ul, care i-a adus faţă în faţă pe Barack Obama, Vladimir Putin, Xi Jinping şi alţi zeci de lideri mondiali, a depăşit ca angajamente amploarea acordului de la Kyoto, din 1997. Sute de companii de prim rang şi-au arătat disponibilitatea să influenţeze şi să înţeleagă negocierile care le-ar putea schimba modelele de afaceri. Unele din ele vor avea de câştigat în următorii ani, iar altele vor pierde. Obiectivul pe termen lung al acordului este acela de limitare a creşterii temperaturii medii la 1,5 grade Celsius. Dar salvarea lumii de la încălzirea globală nu este ieftină, iar una din mizele discuţiilor de la Paris au fost companiile petroliere şi cele producătoare de energie. Potrivit Bloomberg, vânzarea de petrol, cărbune sau maşini cu tehnologie veche riscă să producă un dezastru. Însă, pentru producătorii de panouri solare, izolaţii high-tech pentru locuinţe şi sisteme eficiente de iluminat, acordul de la Paris este un posibil miracol. Producătorii de carburanţi fosili şi statele care depind de aceştia riscă să suporte costuri masive, dar companiile din industriile energiei regenerabile şi eficienţei energetice au în faţă oportunităţi fără precedent.

Probabil, acordul va accelera, spun analiştii Bloomberg, investiţiile în tehnologii în domeniul energiei regenerabile şi al vehiculelor electrice, în special dacă mai multe ţări se vor alătura Uniunii Europene şi unor părţi din America de Nord, care impun un preţ sau o taxă pentru emisiile de carbon. ONU estimează cheltuieli anuale de 1.000 miliarde de dolari pentru eliminarea emisiilor de carbon din economia mondială şi pentru a preveni creşterea temperaturii globale. Aceste cheltuieli pot evita însă inundarea oraşelor costiere, afectarea agriculturii şi distrugerea ecosistemelor. Lyndon Rive, director general al furnizorului american de sisteme de panouri solare SolarCity, susţine că firmele ale căror afaceri vor fi afectate de reducerea emisiilor de carbon în economie vor fi nevoite să se reorienteze rapid. Conform acestuia, companiile petroliere îşi vor proteja activitatea, pentru că este obiectul lor de activitate, numai că acesta va fi distrus. “În calitate de mare companie de petrol şi gaze, suntem în mod clar o miză în aceste discuţii. Dar un optimist vede în orice dificultate o oportunitate. Sunt în mod sigur un optimist”, a declarat Patrick Pouyanne, directorul general al grupului francez Total. Agenţia Internaţională pentru Energie (AIE) susţine însă că marile companii petroliere îşi vor putea menţine obiectul de activitate şi în viitor pentru că în 2030 carburanţii fosili vor reprezenta 75% din cererea de energie, potrivit unor estimări relative optimiste referitoare la reducerea emisiilor poluante.

Primii care au mişcat, chiar în timpul negocierilor de la Paris, au fost nemţii de la RWE. Aceştia au aprobat săptămâna trecută un plan de divizare în două companii, una concentrată pe energie regenerabilă şi reţele şi alta pe administrarea activelor convenţionale, aflate în declin. “Este începutul unui transfer de multe mii de miliarde de dolari de la tehnologii vechi, care folosesc carburanţi fosili, către tehnologii cu emisii reduse de carbon”, susţine Mindy Lubber, CEO al Ceres, organizaţie care colaborează cu investitorii pentru presarea companiilor să obţină performanţe mai bune în protecţia mediului.

Toate vocile tind să spuneă că firmele din domeniul extracţiei de cărbune vor fi cele mai afectate. Şi cifrele arată această stare de fapt. Stowe Global Coal Index, care măsoară performanţa a 26 de producători mari de cărbune, a pierdut 59% din valoare în acest an.

Fostul ministru al Energiei Răzvan Nicolescu spune că acordul de la Paris ar trebui să însemne pentru România găsirea unei alternative la combustibilii clasici din sectorul de transporturi şi eficienţa energetică. În plus, susţine acesta, de o atenţie mai mare ar trebui să se bucure şi reţele inteligente.

Acordul stabileşte ca obiectiv limitarea “cu mult sub” două grade Celsius a creşterii temperaturilor, în comparaţie cu nivelul la care se aflau în perioada preindustrială, şi, dacă va fi posibil, chiar la 1,5 grade Celsius. “Acesta este elementul-cheie în vederea asigurării faptului că acţiunile vor deveni tot mai puternice, pentru a se ajunge la două grade Celsius şi chiar mai puţin” de acest nivel mediu, a declarat pentru AFP Tasneem Essop de la Fondul Mondial pentru Natură (World Wide Fund, WWF).

Acordul prevede un mecanism de revizuire a angajamentelor voluntare ale ţărilor, pentru ca să fie posibilă o stopare a încălzirii sub nivelul mediu de două grade Celsius. Conform Climate Action Tracker (CAT), din care fac parte patru institute de cercetare, promisiunile celor mai multe dintre ţări sunt “insuficiente”, iar “aproape toate” este necesar să-şi asume angajamente mai ambiţioase decât cele pe care şi le-au asumat deja la orizontul lui 2020 sau 2030. Unele state şi-au stabilit obiective la orizontul lui 2025, iar altele la orizontul lui 2030, o diferenţă care complică şi mai mult sarcina.

Potrivit unor cercetători, în vederea respectării pragului de două grade Celsius, este necesar ca emisiile de gaze cu efect de seră să scadă cu un nivel între 40-70% în perioada 2010-2050 şi să atingă un nivel zero până în 2100. Energia “verde” “este necesar să fie abordabilă – aceasta este principala provocare” cu care se confruntă ţările în curs de dezvoltare, a subliniat negociatorul indian Ajay Mathur, într-o declaraţie pentru AFP.

Acordul conţine o secţiune cu privire la recunoaşterea unor “pagube şi daune” în cazul unor catastrofe legate de modificarea climatică, considerată o adevărată victorie a unor mici ţări insulare ameninţate de creşterea nivelului oceanelor. Statele Unite se opuneau de mai mult timp ca această problemă să fie introdusă în acord, îngrijorate de faptul că ar putea conduce la solicitarea unor compensaţii pentru pierderi cauzate de fenomene meteorologice extreme.