Critica PARINTELUI ANDREW LOUTH la adresa SINODULUI PANORTODOX (Video): “Felul in care se vor lua decizii este FARA PRECEDENT si IMPOTRIVA principiilor fundamentale ale ecleziologiei ortodoxe”/ IPS Hierotheos Vlachos despre DUBLUL LIMBAJ ECUMENIST

Biserica Azi. Problematici ale modernității prin optica Sfinților Părinți (25 05 2016)

Pr. Prof. Dr. Andrew Louth, Durham University, Marea Britanie. Am transcris (am copiat textul convorbirii exact aşa cum apare pe youtube) parţial discuţia purtată cu Părintele Profesor Dr. Andrew Louth. Începând cu minutul 31. 59 se vorbeşte despre Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe (Sinodul pan-ortodox) 

Nu ştiu cât de sincer vreau să fiu pentru că dacă tot ne plângem de el înaintea să înceapă nu se va ajunge nicăieri. Dar sunt îngrijorat de câteva aspecte legate de modul în care a fost pregătit.

Se intenţionează să fie un Sinod panortodox al Bisericilor Ortodoxe dar s-a făcut destul de puţin efort ca să se implice toate Bisericile ortodoxe în materialele pregătitoare.

Ele provin, în mare, de la Patriarhul Ecumenic.

Faptul că Patriarhul Ecumenic îl convoacă mi se pare un lucru bun şi admirabil, dar etapele pregătitoare nu ar trebui să-i aparţină, ar trebui să fie mai largi decât atât.

Sunt destul de puţine dovezi că această lărgime există.

Există destul de puţine dovezi că au existat consultări cu privire la identificarea problemelor principale.

Alte două lucruri.

Felul în care se vor lua decizii mi se pare total fără precedent şi împotriva unor principii fundamentale ale ecleziologiei ortodoxe.

Vor vota ca Patriarhii [fiecare Patriarhie are un singur vot – n.n.].

Patriarhul Moscovei va avea un vot, Patriarhul României va avea un vot, Serbia etc.

Este de înţeles de ce vor să facă asta.

De asemenea, vor avea nevoie de unanimitate, dar acesta este un lucru nou.

Însă la Sinoadele Bisericii, nu doar cele ecumenice din primul mileniu, orice episcop avea un vot pentru că episcopul reprezintă ecleziologic elementul fundamental în Biserica Universală.

Acest principiu este surmontat de unul patriarhal care este doar o conven[tie] în Ortodoxie.

Cu siguranţă nu are acelaşi tip de semnificaţie ecleziologică şi are şanse să împiedice tot procesul.

Orice Patriarhie poate să spună nu, şi totul se anulează. Totul.

Celălalt lucru este că din pricina lipsei de consultare avem o multitudine de subiecte şi foarte puţin timp.

Va dura cât? 11 zile?

Conciliul Vatican, desigur este o Biserică mai mare, dar totuşi Conciliul Vatican a durat ani.

Noi avem primul Sinod după mai mult de un mileniu şi credem…

De ce atât de târziu?

Pentru că mecanismele de convocare a unui Sinod în lumea bizantină au început să se fragmenteze după cel de-al optulea secol.

Împăratul bizantin, împăratul roman nu a mai avut autoritate politică asupra întregii lumi creştine, nu mai avea niciun cuvânt de spus în Italia sau Franţa.

Tot ce putea face şi a făcut era convocarea Sinoadelor Bisericii constantinopolitane şi dimprejur.

Aşadar, un Sinod ecumenic în sens tradiţional nu prea putea avea loc.

Sinodul VII Ecumenic abia s-a putut realiza.

Au existat multe reacţii în Occiden: cine este acest împărat al grecilor care convoacă un Sinod al întregii Biserici?

A fost, în mare, un sinod grecesc şi cred că singurii care au reprezentat Vestul acolo au fost legaţii papali. Deci întregul mod tradiţional de raportare colapsase.

Aceasta este de fapt explicaţia.

S-a considerat vreun Sinod ecumenic pe sine ca fiind ecumenic?

Sau etichetarea de ecumenic a fost conferită ulterior?

Care este înţelegerea teologică a unui Sinod ecumenic?

Un Sinod Ecumenic este un sinod care reprezintă întreaga Biserică şi care vorbeşte despre probleme fundamentale cu autoritate.

Ceea ce îl face Ecumenic, în termeni practici este un argument care se subminează pe sine.
Un Sinod este considerat Ecumenic prin recunoaşterea de către următorul Sinod Ecumenic.

Ceea ce duce, bineînţeles la concluzia că nici unul dintre ele nu este ecumenic, pentru că dacă nimeni nu a recunoscut pe cel de-al şaptelea, atunci nu a avut niciun drept să-l autorizeze pe cel dinainte şi tot aşa.

Dar nimeni nu este de acord cu această poziţie, şi pe bună dreptate.

Mai există un argument înaintat de o enciclică din anul 1848 a Patriarhilor răsăriteni şi prin care se afirmă că un Sinod Ecumenic este recunoscut ca atare doar în cazul în care este receptat de către creştini.

Da, dar cum evaluezi asta?
Este evaluat de către următorul Sinod Ecumenic.
Însă, ortodocşii acceptă această idee a receptării de către Biserică, ca întreg, orice ai putea înţelege prin acest întreg.

Oricum, acest Sinod nu se poate pretinde a fi ecumenic, e un sinod pan-ortodox, ce doreşte să ducă la discuţii care vor aduce claritate şi poate şi chiar decizii privind probleme importante.

Am observat o remarcă importantă a Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, aceea că acest Sinod nu trebuie privit ca un eveniment eshatologic, să spunem, ci trebuie să ne întâlnim la fiecare trei sau cinci ani, să se înceapă punerea în practică a sinodalităţii Bisericii.

Biserica trebuie să se adune să discute problemele modernităţii.

Încă nu am făcut paşii începuţi de catolici în cel de-al douăzecilea secol şi trebuie să ne punem problema modernităţii, iar acesta este un mod de a o face.

Nu ar trebui să cadrăm teologic termenii unui Ssinod Ecumenic, dar cu toate acestea trebuie să ne întâlnim, să discutăm, chiar să ne certăm, dar să reprezentăm cumva Ortodoxia.

În termeni mari cred că este corect, că este necesar să existe moduri de a articula sinodalitatea Bisericii pe care ruşii ar numi-o sobornost.

Transcriere: Elena Apostol (Facebook)

• Graiul Ortodox: Înainte de Marele Sinod din Creta. Duplicitatea, neclaritatea și confuzia limbajului ”confesional”, Mitropolitul de Nafpaktos și Sfântul Vlasie, Ierotheos Vlachos

Duplicitatea, neclaritatea și confuzia limbajului ”confesional”

Mitropolitul de Nafpaktos și Sfântul Vlasie, Ierotheos Vlachos

În ultima vreme au fost publicate diferite texte ale unor profesori, teologi, clerici, care au pus întrebări serioase referitor la subiectele de care se va ocupa Sfântul și Marele Sinod.

Cele mai multe dintre aceste texte se ocupă teoretic de problematică și este ignorat faptul că până în secolul al XIX-lea în textele sinodale și eclesiale editate oficial de către Biserică exista în esență o continuitate clară cu Tradiția Bisericii, așa cum se vede din textul Patriarhilor Răsăritului din 1848.

Cu toate acestea, odată cu secolul al XX-lea a început să se manifeste o duplicitate și  neclaritate a limbajului în abordarea problemelor eclesiologice. Acest lucru se vede citind textele oficiale care au fost editate și rostite în diferite situații. Această duplicitate și neclaritate se vădește în legătură cu două subiecte: ce este Biserica, care sunt membrii acesteia, ce este erezia, cum îi primește Biserica pe eretici care se întorc la ea etc.

În fața unor audiențe care insistă asupra învățăturii Părinților, limbajul folosit este cel tradițional și ortodox, în timp ce în fața altor audiențe este folosit un limbaj care ar putea fi caracterizat, cu indulgență, ca limbaj al diplomației bisericești. Se poate, desigur, în multe cazuri să fie nevoie de un limbaj politicos, fără să fie trădată credința, dar problema de bază este că această duplicitate a limbajului exprimă confuzia eclesiologică care predomină astăzi, și, în consecință, neclaritatea eclesiologică exprimă această confuzie eclesiologică.

Mulți clerici și teologi invocă diferite cuvinte ale Părinților, mai ales ale Sfântului Vasilie cel Mare. Se ignoră însă ostentativ faptul că Părinții Bisericii, mai ales Vasilie cel Mare, în epoca critică în care au trăit, aveau experiențe ale lui Dumnezeu, erau teologi autentici și empirici, având Rugăciunea minții și vederea lui Dumnezeu și prin urmare, acționau cu discernământ și cu insuflarea lui Dumnezeu. Cine ignoră viața isihastă a Sfântului Vasilie cel Mare, nu îl poate interpreta corect și astfel îl răstălmăcește.

Este definitoriu faptul că Sinoadele isihaste din secolul al XIV-lea, la care protagonist a fost Sfântul Grigorie Palama, pe care Sfântul Filothei Kokkinos, Patriarhul Constantinopolului, l-a caracterizat ca al patrulea ierarh și al patrulea teolog al Bisericii, au prezentat isihasmul ca premisă a dogmelor și a hotărârilor dogmatice, ca metodologia esențială și baza teologică a tuturor Sinoadelor Locale și Ecumenice.

În orice caz, pentru a se vădi diferența de abordare a Părinților Bisericii față de teologii contemporani, voi prezenta un exemplu din zilele noastre, ca să vedem cum se manifestă practic duplicitatea, neclaritatea și confuzia în chestiunile eclesiologice. Este bine să interpretăm evenimentele istoriei bisericești, care de multe ori sunt răstălmăcite, când sunt ignorate practica și teoria în înțelesul lor ortodox, dar va trebui să vedem și care este practica contemporană.

Este vorba de un text pe care l-a editat bilingv Arhiepiscopia Thiatirelor în anul 1975, în greacă și engleză. Cartea poartă titlul The Thyateira Confession. Ἡ ὁμολογία Θυατείρων, cu subtitlul Credința și rugăciunea poporului lui Dumnezeu, scrisă de Arhiepiscopul Thyatirelor și Marii Britanii, Atenagoras Kokkinakis, și, după cum se menționează, a fost citit de mulți înainte de a fi editat și și-au exprimat și sugestiile, printre care și ”Preacuviosul Arhimandrit Kallistos Ware, parohul comunității grec-ortodoxe a Sfintei Treimi și a Bunei-vestiri din Oxford” și ”a fost editat cu binecuvântarea și permisiunea Patriarhului Ecumenic al Constantinopolului”.

Îmi voi concentra atenția asupra celei de-a două părți a cărții care este alcătuită din opt capitole: Biserica cea Una și Bisericile, Creștinii romano-catolici, Creștinii anglicani, Creștinii copți armeni și etiopieni, Creștinii luterani și alți protestanți, Colaborarea ecumenică a creștinilor, Epilog.

În această parte a cărții predomină duplicitatea și neclaritatea limbajului, chiar și confuzia intenționată. Aceasta este mentalitatea multor clerici din ziua de azi și o întâlnim și în textele care urmează a fi discutate și aprobate de Sfântul și Marele Sinod al Bisericilor Ortodoxe. Această situație ne stârnește o puternică neliniște.

Voi reda câteva exemple care dovedesc atenuarea credinței ortodoxe și a trăirii bisericești și prin urmare sunt întru totul îndreptățiți cei care protestează azi împotriva mentalității ecumeniste și pe care, din păcate, unii îi caracterizează drept ”fundamentaliști”, cu mentalitate ”provincială”, iar alții pe ascuns îi numesc și ”temelialiști”!!

1.  ”Colaborarea ecumenică a creștinilor”

În acest text ”confesional”, o valoare excepțională o au valorile ”colaborării ecumenice”, care au fost dezvoltate în ultimii ani. Se afirmă:

”Poporul are cunoștința faptului că prin colaborarea ecumenică s-a cultivat o nouă prietenie între creștini. Poporul știe că aceste convorbiri și Dialogul Ecumenic, cunoscut la scară foarte largă, au îngustat prăpastia ce desparte Bisericile Creștine.
Creștinii de azi vizitează alte Biserici și se roagă cu alți creștini de alte tradiții cu care în trecut era interzis să aibă legături, pentru că erau considerați eretici, schismatici, antihriști.
Datorită acestei noi atitudini, care predomină azi printre creștinii ortodocși, învățătura creștinismului nu mai poate fi polemică și antagonistă. Creștinii ortodocși nu mai pot fi reținuți în prietenia lor cu ceilalți creștini. Excluderea nu mai este posibilă, nici acceptată, nici binefăcătoare din punct de vedere duhovnicesc”. (pp. 158-159)

Textul acesta este problematic, deoarece afirmă că prin dialog s-a ”îngustat prăpastia care desparte Bisericile Creștine”, că acum eterodocșii nu mai sunt considerați ”eretici, schismatici, antihriști” și că nu există antagonism.

Urmarea tuturor acestora este simțământul că Biserica are ”uși, dar nu are și ziduri”. Creștinii diferitelor confesiuni trebuie să simtă că nu sunt închiși și limitați între zidurile ”Bisericilor” lor.

”Creștini ortodocși, romano-catolici, anglicani, copți armeni și etiopieni, luterani și alți protestanți sunt creștini botezați în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Ca unii ce sunt botezați simt că nu este binefăcător duhovnicește să se închidă între zidurile limitării Bisericilor lor. Zidurile nu-i mai țin pe creștini despărțiți. Biserica are uși, dar nu are și ziduri. Duhul Sfânt îi insuflă pe creștini să caute și să găsească ieșirea, și ieșind să-i întâlnească pe ceilalți creștini pentru a deveni prieteni, pentru a se ruga împreună și a colabora pentru marele scop al unității creștine. Duhul Sfânt îi călăuzește pe credincioși să înainteze către taina lui Dumnezeu și să înțeleagă că taina aceasta nu este îngrădită de limite spațiale, tradiționale sau teoretice” (p.159).

Aceste concepții îi fac pe creștini să creadă că, deși există diferențe între creștini, punctele comune însă sunt ”mai puternice decât cele în care nu sunt în acord”.

”Limitele se pun și există în diferențele noastre. Dar Duhul Sfânt totdeauna lucrează și călăuzește Poporul spre a găsi soluții, iar într-o bună zi se va găsi calea pentru soluționarea diferențelor. Astăzi accentul nu se pune pe aspectele asupra cărora creștinii nu sunt de acord între ei, ci asupra acelora în care sunt de acord. Punctele în care sunt de acord sunt mai puternice decât cele în care nu sunt de acord” (p. 159).

Potrivit acestui text ”confesional”, care a fost scris și aprobat pentru catehizarea creștinilor ortodocși, aceștia se bucură ca Biserica Ortodoxă să participe la Mișcarea Ecumenică, pentru că astfel sunt ajutați să se unească creștinii protestanți, pentru că protestanții sunt ”harismatici”.

”Creștinii ortodocși cunosc și se bucură de faptul că Biserica Ortodoxă participă la Mișcarea Ecumenică, pentru că vrea să îi ajute pe creștinii protestanți să se unească. Pentru că știe că protestanții creștini iubesc și doresc să transmită Sfânta Scriptură. Pentru că protestanții sunt harismatici. Și prin aceștia Duhul Sfânt lucrează la luminarea creștină a oamenilor prin transmiterea și studiul Sfintei Scripturi”  (p. 216).

Potrivit ”Mărturisirii Thyateirei”, Duhul Sfânt ”lucrează în Biserică, dar și în afara Bisericii”, întrucât Biserica ”este despărțită”, ”dar și unită”, așa cum se întâmplă cu cele două firi ale lui Hristos!!

”Creștinii ortodocși cunosc și cred și văd cum în fiecare zi Duhul Sfânt lucrează deopotrivă în Biserică și în afara Bisericii. De aceea, Biserica are limite, dar în continuu ele se extind și Biserica nu are ziduri. Are obiceiuri caracteristice, dar nu peste tot la fel. Are unitate și diversitate. Este despărțită Biserica, dar și unită, așa cum Hristos are două firi diferite, dumnezeirea și omenitatea, dar este neîmpărțit și rămâne Unul și Singur Dumnezeu-Om. De aceea și Biserica, care este Trupul lui Hristos, este una așa cum Hristos Unul este. În ciuda diviziunilor, Biserica înaintează către desăvârșire, către scopul ei, care este unirea tuturor în Hristos” (p. 216).

De asemenea, se scrie că există ”o legătură puternică” care îi unește pe toți cei ce cred în Hristos, de aceea și se desfășoară Dialogul Teologic.

”Creștinii ortodocși îi respectă, îi cinstesc și îi iubesc pe toți creștinii. Simt însă că există o puternică legătură care îi unește cu romano-catolicii, anglicanii, armenii și etiopienii copți, vechii-catolici și într-o anumită măsură și cu luteranii. Din acest motiv s-a organizat Dialogul Teologic, care sperăm și ne rugăm să conducă într-o zi la sărbătorirea unității cu toți creștinii menționați.
Dimpreună cu toți creștinii, ortodocșii se roagă și colaborează și studiază viața Bisericii și Sfânta Scriptură. Recunosc că punctele care îi unesc sunt mai multe și mai puternice decât cele care îi despart. Nu este deci o teorie, ci o nădejde întemeiată, că toți acești creștini credincioși încap în puterea unificatoare a iubirii lui Hristos care mântuiește și îndumnezeiește” (p. 216).

Se vorbește despre dragostea ”care mântuiește și îndumnezeiește”, fără a se preciza care este această dragoste. Este una sentimentală, morală, filosofică? Poate fi vorba de o dragoste în afara credinței adevărate?

În acest text se face distincție între trei ”grupări și Biserici creștine” care ”se află într-o nădejde întemeiată de unire”.

Desigur, se menționează că ”schema demersului de unire” care a fost discutată de către ”lucrători serioși ecumenici” nu este ca ”Mișcarea Ecumenică” să fie limitată ”la planurile unei profunde misiuni sociale”, ci aspirațiile de a lucra în acest sens trebuie ”direcționate către unificarea grupurilor și Bisericilor creștine” (p. 217). Unitatea ”Bisericilor” nu trebuie să vizeze administrația ”organică comună” și ”identitatea de obiceiuri și datini”, ci să aibă în vedere două puncte, anume: primul, că ”fiecare Biserică trebuie să își păstreze mersul istoric și trăsăturile specifice”, și doilea că va trebui ”să-și pună în armonie învățătura cu Taina Sfintei Treimi, cu Taina Întrupării lui Hristos și cu Taina Bisericii, așa cum au propovăduit Apostolii, urmașii acestora, Părinții și Sfinții Bisericii neîmpărțite și Simbolurile de Credință Ecumenice” (p. 218).

Este vorba de o duplicitate a limbajului care predomină în mentalitatea Mișcării Ecumenice despre unirea tuturor ”Bisericilor”. În continuare, se recunoaște că ”toate acestea se bazează pe judecata omenească”, dar ”Duhul Sfânt cunoaște mai bine decât noi toți ce trebuie să se întâmple” (p. 218). În orice caz, ”ceea ce s-a realizat în cadrele Mișcării Ecumenice este cu adevărat mare și valoros”, întrucât ”dragostea s-a revărsat din nou din cele de Sus în inimile poporului lui Dumnezeu. Călăuziți de harisma dragostei, neîndoielnic vom ajunge la împlinirea cuvântului prorocesc al lui Hristos: «ca toți să fie una»” (p. 218).

Reiese clar convingerea că în afară de Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică există și alte Biserici care trebuie să își păzească ”trăsăturile caracteristice”, dar să se pună în acord cu învățătura Apostolilor și Părinților, așa încât la un moment dat să se ajungă la împlinirea Rugăciunii Arhierești ”ca toți să fie una”, ca și cum această cerere nu s-ar fi împlinit în ziua Cincizecimii când Apostolii au ajuns la vederea lui Dumnezeu în Persoana lui Iisus Hristos, potrivit învățăturii Părinților.

Referirea la învățătura despre existența Bisericii cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică, concomitent cu existența altor Biserici în afara acesteia, la ”Mișcarea Ecumenică”, la învățătura despre Biserica ”despărțită”, dar în același timp ”unită” reprezintă expresia cea mai profundă a ”duplicității” care predomină în textele ”confesionale”.

Însă acest lucru are urmări practice, așa cum se va vedea în subcapitolul următor.

2.  ”Biserica cea Una și Bisericile”

În acest text ”confesional” se prezintă detaliat ce înseamnă Biserica, care este una, dar și multe, în același timp. Desigur, această expresie nu se referă la Biserica cea Una, la cea Ortodoxă, care are Biserici locale, ci la ”Biserica Ortodoxă cea Una” și la alte ”Biserici” eretice.

Într-un capitol special cu titlul ”Biserica cea Una și Bisericile” se face referire la cine sunt membrii Bisericii și reiese foarte clar că toți creștinii – ortodocși, ”romano-catolici”, ”anglicani”, ”copți armeni și etiopieni”, ”luterani și alți creștini protestanți” –, în ciuda diferențelor dintre ei, au Taine, care sunt valabile la diferite grade, și sunt membri ai Bisericii.

Pentru început, se subliniază că toți cei care cred în Sfânta Treime, în Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu Care S-a întrupat, în Sfântul Duh ”care se sălășluiește în Biserică și direcționează mintea Bisericii și sfințește Biserica prin Taine și prin alte sfinte slujbe”, ”sunt adevărați creștini și aparțin Bisericii celei Una”, ”sunt membri ai Trupului lui Hristos, Care este Unul și rămâne neîmpărțit ca Dumnezeu-Om” (p. 201).

Desigur, în acest text ”confesional” se susține că ”creștinii ortodocși cred că Biserica Ortodoxă poate să revendice că este Biserica cea Una”, pe care a întemeiat-o pe pământ Hristos, pentru că ”învață credința adevărată și întreagă, câtă vreme celelalte grupări creștine, fiecare în felul ei, nu au păstrat deplinătatea aceasta a credinței datorită următoarelor motive” și menționează patru dintre ele. Este vorba de tăgăduirea izvorului Revelației, care este Sfânta Scriptură și Tradiția, întreruperea succesiunii apostolice în slujirea Tainelor, ”având ca protos pe episcopul canonic”, introducerea unor obiceiuri străine de obiceiurile Bisericii și tâlcuirea Sfintei Scripturi într-un mod care a provocat îndoieli despre integritatea și autenticitatea acesteia (p. 202).

Însă, prin folosirea limbajului dublu în legătura cu subiectele eclesiale în acest text ”confesional”, se afirmă că creștinii altor ”Biserici” aparțin în grade diferite Bisericii, după cum există și diferite grade după care cineva poate fi despărțit de Biserică.

”Nu trebuie însă să uităm că, deși Biserica Ortodoxă este Biserica lui Hristos, Biserica cea Una și nedespărțită, există însă multe și diferite moduri în virtutea cărora poate cineva să aparțină Bisericii, după cum există și multe și diferite moduri de a se despărți cineva de Biserică” (p. 202).

Un mod prin care cineva poate aparține Bisericii este taina Botezului, așa numita teologie baptismală, care deși a fost dezvoltată de către ”romano-catolici” și protestanți, a fost adoptată și de ortodocși, după cum se vede și din acest text ”confesional”.

”Botezul valid este unul din modurile în care cineva poate aparține Bisericii” (p. 202).

”Creștinii ortodocși cred că aceia care sunt botezați în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh de către preoți sau de un laic în situație de necesitate sunt creștini adevărați și aparțin Bisericii și sunt membri ai Trupului lui Hristos, Care este Unul și rămâne nedespărțit ca Dumnezeu-Om” (p. 201).

Desigur, nu se face deosebire între botezul din Biserică și cel din afara Bisericii, pentru că amândouă sunt recunoscute ca atare.

Același lucru este valabil și legat de Taina preoției. Desigur, se mărturisește că ”prezența Duhului Sfânt, adică a Mângâietorului” dă viață Bisericii și ”prin episcopii aleși și hirotoniți în mod canonic, îi hirotonește pe episcopi, preoți și diaconi” și acest lucru se numește ”succesiune apostolică”, cu toate acestea însă ”hirotonie și preoție adevărată au și transmit” toți ”episcopii” diferitelor confesiuni.

”Creștinii cred că adevărata hirotonie și preoție au și transmit episcopii ortodocși, episcopii romano-catolici, episcopii copți armeni și etiopieni, episcopii anglicani. Patriarhia Ecumenică și Patriarhia Alexandriei, și Patriarhia Ierusalimului și Patriarhia Bucureștiului și Biserica Ciprului au făcut cunoscut în urmă cu 50 de ani că hirotoniile anglicanilor sunt recunoscute prin iconomie și sunt valide și canonice. De aceea, și Tainele anglicanilor sunt Taine ale Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolicești, la fel cum sunt și Tainele romano-catolicilor” (p. 203).

Se scrie că există în Biserica Ortodoxă unii ”conservatori” care ”altă părere despre hirotoniile anglicane” ”și prin urmare și despre Tainele care se săvârșesc în afara Bisericii Ortodoxe”. Dar această diferență de opinie va fi abordată la ”Sinodul Ecumenic al Bisericii Ortodoxe” care urmează a se întruni. De aici se vede că Sfântul și Marele Sinod care se va întruni era caracterizat ca ecumenic.

”Diferența de opinie a ortodocșilor se bazează pe faptul că Biserica Ortodoxă ca întreg nu a examinat încă această chestiune. Se speră însă că Sinodul Ecumenic al Bisericii Ortodoxe, care urmează a se întruni în curând, va cerceta nu doar Taina unității, dar și Taina dezbinării și va răspunde între altele și la problema valabilității preoției și a Tainelor care se săvârșesc în afara Bisericii Ortodoxe”(pp. 203-204).

Acest text ”confesional” recunoaște că există anumite chestiuni asupra cărora ortodocșii nu sunt de acord cu ceilalți creștini și acest lucru ”nu trebuie să-l ascundem”, ci ”totdeauna trebuie să spunem adevărul și către toți”, de aceea aceste ”diferențe sunt dezbătute”. Însă, analizând acest limbaj duplicitar, trebuie să punem în lumină și celălalt adevăr, că toți creștinii cred în același Dumnezeu.

„Este însă un adevăr nestrămutat că creștinii, în ciuda diferențelor, cred în același Dumnezeu. Toți creștinii credem în Sfânta Treime. Dumnezeul cel Unul în trei Persoane. Toți Îl recunoaștem și credem în Iisus Hristos, în Fiul lui Dumnezeu întrupat, ca Domnul și Dumnezeul și Mântuitorul nostru.

Toți creștinii, prin același botez am devenit membri ai Trupului lui Hristos, care este Biserica. Toți, în diferite moduri și forme, năzuim la Dumnezeiasca Euharistie, în virtutea Tainei Comuniunii care ne unește cu Hristos.

Toți avem Duhul Sfânt ca mângâietor și apărător și întăritor în viața noastră creștină, în greutăți și ispite.
Altă dată dezacordul nostru era și avea caracter polemic și năștea ură. Astăzi discutăm diferențele dintre noi cu dragoste și încercăm să găsim soluție” (p. 204).

3.  Aplicații eclesiale

Concepția că există o Biserică, dar și multe Biserici și că, în ciuda diferențelor există și multe puncte comune între ”Biserici”, cum ar fi Tainele, are consecințe în eclesiologia ecumenistă. Vom vedea câteva urmări, așa cum sunt ele consemnate în acest text.

a)    ”Creștinii romano-catolici”

În acest text ”confesional” se precizează că moment la care a survenit ”schisma” este anul 1054. Știm însă că atunci s-au dat anatemele, câtă vreme ruperea Vechii Rome de Noua Romă a avut loc încă din 1009-1014 prin introducerea adaosului Filioque în Simbolul de Credință.

În orice caz, după cum se afirmă, după schisma din 1054, considerată ca moment al ruperii unității Bisericii, ”romano-catolicii” ”au adăugat la învățătura Bisericii elemente cu care ortodocșii nu sunt de acord” (p. 204). Astfel de ”elemente” sunt despărțirea Mirungerii de Botez, termenul de ”transubstanțiere” referitor la ”dumnezeiasca Împărtășire”, ”focul purgatoriu”, ”învățătura despre Preasfânta Născătoare de Dumnezeu”, ” Papei”, adică infailibilitatea și primatul.

Cu toate acestea, astăzi, după cum se menționează, ”datorită înțelepciunii Papei Paul al VI-lea și a moștenirii pe care i-a lăsat-o Papa Ioan al XXIII-lea, multe lucruri s-au corectat. Astăzi, Bisericile Apusului și ale Răsăritului au dragoste, și colaborează și se roagă împreună pentru deplina lor unire” (p. 206-208).

Sunt menționate șapte puncte care arată parcursul către unitatea ”romano-catolicilor” cu ortodocșii, care ar exprima în același timp și unitatea Bisericii.

Primul punct al ”corecturii” este că nu mai există schisma din 1054.

”Schisma din 1054, care a despărțit Biserica Ortodoxă de Biserica Romano-Catolică, nu mai există. A șters-o dragostea, prin semnăturile Patriarhului Constantinopolului Atenagora I și a Patriarhului Apusului, Paul al VI-lea, pe 6 decembrie 1967” (1965) (pp. 208-209).

Voi aminti că pe 7 decembrie 1965, potrivit Hotărârii Sfântului Sinod al Patriarhiei Ecumenice, a avut loc ridicarea anatemelor, dar nu și ridicarea schismei. Cu toate acestea, în declarația pe care au semnat-o Patriarhul Ecumenic de atunci cu Papa Romei de atunci, în limba franceză și greacă, se vorbește despre încetarea necomuniunii, care în realitate a fost impusă în anul 1009, prin introducerea adaosului Filioque în Simbolul de Credință. Este un subiect care dovedește cea mai mare duplicitate în limbaj care predomină azi.

Al doilea punct al ”corecturii” sunt căsătoriile mixte. Este semnificativ felul cum sunt justificate, nu din perspectiva iconomiei, ci într-un mod ecumenist. ”În acest mod, nu-și pierd drepturile și nu sunt tăiați din Biserica lor nici creștinii ortodocși, nici cei romano-catolici” (p. 209). Cu toate acestea, indicațiile ”documentului papal” din 1970 ”nu sunt de acord cu dubla binecuvântare a cununiei”. Acest lucru este considerat ”un impediment” în unitate.

Al treilea punct ”al corecturii” este că la ”romano-catolici” ”taina Maslului nu se va mai săvârși doar pentru muribunzi” și ”la Taina Euharistiei, de multe ori creștinii primesc și Trupul și Sângele lui Hristos” (p. 209).

Al patrulea punct ”al corecturii” este că se permite ortodocșilor și ”romano-catolicilor” să se împărtășească reciproc unii la alții.

”Se permite, din punct de vedere romano-catolic, ca romano-catolicii să se împărtășească la timp de nevoie în Bisericile Ortodoxe și ortodocșii să se împărtășească la timp de nevoie în Bisericile Romano-Catolice”.

Al cincilea punct al ”corecturii” este că se permite rugăciunea în comun și folosirea locașurilor de cult pentru nevoile ambelor ”Biserici”.

”Este îngăduită rugăciunea împreună a ortodocșilor și romano-catolicilor și folosirea locașurilor de cult în anumite porțiuni ale bisericii doar pentru liturghia romano-catolică și a locașurilor de cult romano-catolice pentru liturghia ortodoxă. Toate acestea, în urmă cu puțini ani nu erau permise. Toate acestea sunt semne strălucite ale dragostei și respectului reciproce” (p. 209).

Al șaselea punct al ”corecturii” este că ”amândouă comunitățile” cultivă dragostea și colaborarea și în felul acesta vine ”binecuvântatul ceas al înțelegerii și unirii”, fără însă ca ”romano-catolicii” să ceară iertare, nici ca ortodocșii să se supună ”jurisdicției Papei”, adică se ajunge la o viziune de tip uniat.

”Prietenia și vizitele și toate celelalte dovezi de dragoste și de colaborare arată că treptat vine ceasul cel binecuvântat al înțelegerii și unirii. În această concordie, nu vor veni romano-catolicii la ortodocși să le spună «am greșit și vă cerem iertare». Nici ortodocșii nu vor spune: «ne supunem jurisdicției Papei». Nu vor accepta obiceiurile și toate celelalte pe care vor romano-catolicii să le impună. Prin legătura și puterea dragostei, vor înainta amândouă comunitățile către întâlnirea cu Hristos și vor păstra Tradiția comună, care exista în Răsărit și în Apus de la început până la Schisma din 1054” (p. 210).

Acest lucru nu amintește de un soi particular de Uniație?

b)    ”Creștinii anglicani”

Potrivit acestei text ”confesional”, se mărturisește că ortodocșii ”nu sunt de acord cu anglicanii în anumite puncte”. Este vorba de dumnezeiasca Euharistie, de vreme ce anglicanii nu acceptă teoria transsubstanțierii, dar nu acceptă nici formula dogmatică de ”«Prezență reală a lui Hristos» în pâine și vin”. Învățătura aceasta ”este mai degrabă încercarea teologilor de a interpreta Taina. Nu pare să fie credința creștinilor anglicani, pentru că atunci când se împărtășesc anglicanii cred că Îl primesc pe Dumnezeu-Omul Hristos” (p. 211).

De asemenea, există diferențe în ce privește Sinoadele Ecumenice legat de ”autenticitatea învățăturii Bisericii” și de anumite subiecte  cuprinse în 39 de articole care se referă la: nerecunoașterea infailibilității Sinoadelor Ecumenice, nevenerarea Sfinților, a moaștelor și a icoanelor, părerea că taina dumnezeieștii Împărtășanii ”se transmite în mod ceresc și duhovnicesc”, ”predestinația absolută” și învățătura lor că ”Tainele sunt doar două (Botez și dumnezeiasca Euharistie), în timp ce celelalte cinci sunt produsul unei învățături eronate și mărturia îndepărtării de învățătura apostolică” (p. 212).

În ciuda acestor diferențe, însă, ”creștinii ortodocși știu că anglicanii cred ortodox în Sfânta Treime și în Dumnezeu-Omul Hristos și în Mângâietorul, Duhul Sfânt, și în Biserică, cu Tainele și Tradițiile acesteia” (p. 210).

Cel mai surprinzător lucru care se spune în acest text ”confesional” este faptul că există rugăciune în comun dintre ortodocși și anglicani și că ortodocșii se pot împărtăși în bisericile anglicanilor, iar anglicanii se pot împărtăși în bisericile ortodocșilor și acest lucru se va întâmpla ”și din motive de necesitate, dar și din ospitalitate creștină sacramentală”. Dumnezeiasca Euharistie este considerată ca o cină comună care este oferită unor oaspeți, în Euharistie avem de-a face cu un fel  de ospitalitatea socială.

”S-a încetățenit, în virtutea prieteniei, ca ortodocșii să îi înmormânteze pe anglicani și să îi împărtășească acolo unde nu există preoți anglicani. Acolo unde nu există preoți ortodocși, anglicanii îi înmormântează și îi împărtășesc pe ortodocși. Acest lucru se întâmplă și cu știința, dar și fără știința Bisericii în anumite locuri, dar și din motive de necesitate și de ospitalitate sacramentală creștină. Apoi, un lucru este sigur, că creștinii singuri cer Împărtășania. Acest lucru este o dovadă că Poporul lui Dumnezeu dorește unirea creștinilor, pe care îi unește Tradiția, Preoția și Simbolul de Credință Niceo-Constantinopolitan” (pp. 210-211).

c)    ”Creștinii copți armeni și etiopieni”

Prin denumirea de ”creștini copți armeni și etiopieni” sunt înțeleși anticalcedonienii, creștinii care nu au acceptat hotărârile Sinodului IV Ecumenic întrunit la Calcedon, care se numesc creștini monofiziți sau creștini orientali.

Părerea că firea omenească în Hristos ”s-a pierdut și a rămas doar cea dumnezeiască” ”este eretică și se numește monofizitism”. Dar și aici există speranțe de unire.

”Astăzi însă copții și armenii și etiopienii declară că nu acceptă monofizitismul. Dacă avem în vedere mărturisirile de credință pe care le-au făcut liderii contemporani ai Bisericilor acestora, atunci vom vedea că credința lor în Hristos este ortodoxă, pentru că acceptă că Hristos are două firi unite, firea lui Dumnezeu și firea omului.

De aceea sperăm astăzi că nu va întârzia mult ca Biserica etiopienilor, a copților și a armenilor să se unească cu Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică” (p. 213).

d)    ”Creștinii luterani și alți protestanți”

”Luteranii sunt creștini ce îl urmează pe germanul Martin Luther, fost preot romano-catolic”, care s-a rupt de Papă și ”din mișcarea aceasta au apărut toți creștinii protestanți de azi”.

”Mișcarea aceasta a făcut bine lumii prin răspândirea Sfintei Scripturi, însă a făcut și rău, pentru că a fărâmițat Biserica în Apus, pentru că a fost pricină de războaie și pentru că mulți s-au îndepărtat de Tradiția Bisericii Creștine” (p. 214).

Luteranii și protestanții ”acceptă doar Sfânta Scriptură și resping Sfânta Tradiție a Creștinismului”, și acceptă ”că există doar două Taine, Botezul și Euharistia”. Nu acceptă nimic din cele ce provin din Tradiție, cum ar fi preoția cu succesiune apostolică, cele șapte Taine, Sinoadele Ecumenice, cinstirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cinstirea Sfinților, a moaștelor și a icoanelor, rânduiala Cultului Liturgic, postul.

Creștinii se deosebesc de luterani și de alți protestanți creștini în toate aceste puncte.

”Este însă adevărat că Luther și cei ce l-au urmat îi respectau pe Părinții Bisericii Răsăritului și ai Apusului și că de multe ori preiau idei din cărțile lor. Este de asemenea adevărat că ei consideră ca având autoritate absolută doar Revelația Scrisă, adică Sfânta Scriptură, în timp ce Sfânta Tradiție, adică izvorul nescris al creștinismului, nu este demnă de atenție” (p. 214).

Cu toate acestea, pentru luterani și protestanți, sunt valabile, potrivit acestui text ”confesional”, toate cele câte s-au scris mai înainte despre ”colaborarea ecumenică” a creștinilor și despre ”Biserica cea Una și Bisericile”, în ce privește botezul, înaintarea către unire fără ”dispoziție polemică și antagonică”, ci cu dragostea care ”mântuiește și îndumnezeiește”!! Cu alte cuvinte, este o mentalitate ecumenistă în toată regula.

Concluzie

Acestea sunt pozițiile fundamentale ale textului ”confesional” care a fost scris și prevăzut pentru ”nevoile turmei cuvântătoare”, pentru a veni în sprijinul cateheților și pentru creștinii eterodocși care sunt interesați să se informeze despre cele ce propovăduiește Biserica Ortodoxă, în 1975.

Nu are importanță că acest text ”confesional” a apărut în urmă cu patruzeci (40) de ani, pentru că de atunci până astăzi s-au adeverit în practică toate aceste opinii, iar pe de altă parte lucrurile au înaintat înspre mai rău.

Se poate observa că astăzi discursurile sunt formulate în funcție de auditoriu, în timp ce, pe de altă parte, demersurile de ”unire” avansează în forță, în ciuda diferențelor prezentate mai sus. Dumnezeiasca Euharistie este considerată un spațiu al ”ospitalității sacramentale” și pentru eterodocși, despre Biserică se consideră că ”are porți, nu și ziduri”, iar ”unirea” va avea loc prin păstrarea ”caracteristicilor” fiecărei teologii.

Aceasta este mentalitatea care predomină astăzi în lumea interortodoxă și intercreștină și ar fi dureros dacă o asemenea mentalitatea ar fi consacrată prin hotărârile Sfântului și Marelui Sinod.

Acesta este motivul pentru care susțin, așa cum fac și alți episcopi, clerici, monahi și teologi, că textele care vor fi semnate de Sfântul și Marele Sinod, ce urmează a se întruni, trebuie să fie clare din punct de vedere teologic, mărturisitoare, în acord cu tradiția bimilenară a Bisericii și să nu vină în contradicție cu teologia marilor Sinoade Ecumenice, dar nici cu hotărârile Patriarhilor Răsăritului. Duplicitatea limbajului va servi în mod tragic duplicității ”confesionale” și confuziei, așa cum am văzut din textul prezentat. Și acest lucru va fi dureros.

iunie 2016

Sursa: http://parembasis.gr/index.php/ro/sfantul-si-marele-sinod/4539-2016-06-14-amsoe-ro

• Basilica:

Sesiune inaugurală a Sfântului şi Marelui Sinod

La Academia Ortodoxă din Creta are loc în aceste momente sesiunea inaugurală a Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe. Evenimentul a debutat prin cuvântul de deschidere a lucrărilor rostit de Sanctitatea Sa Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic.

Şedinţa este transmisă live: https://www.holycouncil.org/live

Ieri, Întâistătătorii de Biserici Ortodoxe Autocefale au concelebrat Sfânta Liturghie la Catedrala Mitropolitană Sfântul Mina din Heraklion. În cadrul sfintei slujbe, Sanctitatea Sa Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic, a rostit un cuvânt în care a subliniat faptul că misiunea Bisericii Ortodoxe este unitatea acesteia și a credincioșilor ei.

În timpul Vecerniei Rusaliilor care a urmat Sfintei Liturghii, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române a rostit în limba română una din rugăciunile de invocare a Sfântului Duh.

Patriarhul Ecumenic: „Unitatea Bisericii și a credincioșilor reprezintă misiunea noastră”

Cuvântul Sanctității Sale Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, președintele Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe, la concelebrarea Sfintei Liturghii în Catedrala Mitropolitană Sfântul Mina din Heraklion, Creta, împreună cu Preafericiții Întâistătători ai Sfintelor Biserici Ortodoxe, în Duminica Cincizecimii, 19 iunie 2016:

Preafericirile Voastre, sfințiți frați Întâistătători de Biserici Ortodoxe locale, Teodor al Alexandriei, Teofil al Ierusalimului, Irineu al Belgradului, Daniel al Bucureștilor, Hrisostom al Ciprului, Ieronim al Atenei, Sava al Varșoviei, Anastasie al Tiranei, Rastislav de Presov, dimpreună cu onorabilele delegații,

Excelența Voastră, Domnule Președinte al Republicii Elene,

Înaltpreasfințite Părinte Irineu, Arhiepiscop al Cretei, împreună cu Preasfințiții și preacinstiții frați care alcătuiesc Sfântul Sinod Eparhial al Bisericii din Creta,

Înaltpreasfințiți și Preasfințiți frați,

Binecuvântat cler și popor ortodox din întreaga lume,

O zi de bucurie a răsărit acum, în care serbăm manifestarea istorică a instituției Bisericii, care a fost constituită de Duhul Sfânt, iar noi frații ortodocși, care reprezentăm toate Bisericile Ortodoxe Autocefale, ne-am întrunit într-un sobor liturgic, pentru a îndeplini datoria și responsabilitatea pe care le are Biserica Ortodoxă cea Una față de popor și față de lumea de astăzi, prin întrunirea Sfântului și Marelui Sinod.

Astăzi este o zi de unitate, după cum cu toții suntem uniți în credință și Sfintele Taine prin întrunirea noastră liturgică în același loc și prin frângerea Pâinii. Sfânta Euharistie reafirmă cu adevărat unitatea și universalitatea (sobornicitatea) Bisericii Ortodoxe.

Evenimentul Cincizecimii, care a avut loc în Ierusalim, a marcat începutul Bisericii în călătoria ei istorică și a pus bazele pentru sfințirea întregii istorii omenești. Apostolii și cele trei mii de creștini care au fost botezați atunci de ei alcătuiau prima Biserică, reprezentând realitatea teantropică (divino-umană) a lui Hristos, prezentă în toți membrii ei. Astăzi, și noi suntem umpluți cu aceeași insuflare a limbilor de foc – a Duhului Sfânt – și suntem o singură Biserică, un singur trup, chiar dacă provenim din diferite tradiții etnice, lingvistice și culturale. Hristos, Dumnezeu-omul, cel întâi născut între mulți frați (Romani 8, 29) este prezent în fiecare dintre membri.

Astăzi, are loc împlinirea scopului proniei divine (n.n. purtării de grijă a lui Dumnezeu) în deplinătatea sa, pentru că la Cincizecime și după Cincizecime,„iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt” (Romani 5, 5). Hristos este unul, iar noi suntem mădularele Sale: „Toate acestea le lucrează unul și același Duh, împărțind fiecăruia deosebi, după cum voiește” (1 Corinteni12, 11).

Prin caracterul distinctiv, fiecare Biserică Ortodoxă, precum și toți credincioșii creștini ortodocși suntem uniți în același trup, fiecare cu darurile proprii, ceea ce nu trebuie să ne facă să privim la alții cu suspiciune sau mânie, ci să ne bucurăm ca și cum ar fi ale noastre: „Comoara pe care oare fratele meu… este și a mea”, afirmă Sfântul Macarie Egipteanul (Omilii duhovnicești 3, 2).

Fiecare Biserică Ortodoxă locală are propria comoară și o oferă lui Hristos. Ochiul nu poate spune mâinii „nu am nevoie de tine” și nici capul picioarelor. În interiorul Bisericii nu există Biserică locală individuală care să nu aibă importanță în sine, astfel încât Biserica cea Una, Sfântă, Universală (Sobornicească) și Apostolică să nu aibă nevoie de fiecare dintre membrii ei, nici ca un membru să poată exista independent și autocefal în mod absolut, așa cum se încearcă de cei din afara Bisericii, mai ales în ultima vreme. [oare la cine se refera? la schismatici, la eretici sau la… “partida rusa”? – n.n.] Biserica Ortodoxă Luptătoare, preacinstiți frați, care este prezentă pe pământ, continuă foișorul de sus al Cincizecimii, simbolizat de Bisericile noastre locale, care sunt reprezentate de fiecare dintre noi cei prezenți astăzi aici. Noi reprezentăm trupul tainic al lui Hristos care se întinde peste veacuri și izbăvește umanitatea de mulțimea suferințelor și impasurilor și suntem uniți cu Biserica Biruitoare, împlinind iconomia lui Dumnezeu și unind cele pământești cu cele cerești (Condacul Înălțării). Tocmai aceasta este misiunea Bisericii noastre Ortodoxe.

În același timp, astăzi este o zi a strigătului către Mângâietorul cel bun ca să vină și să locuiască în noi și să ne păstreze în Adevărul Său și sfințirea Sa, după cum a menționat Domnul nostru în rugăciunea plină de agonie din Grădina Ghetsimani. Această cerere a Domnului care se împlinește aici, în această mare zi a Cincizecimii, este și rămâne solicitarea primordială a întregii umanități într-o lume divizată și plină de certuri, care însetează după unitate, pentru care Fiul lui Dumnezeu S-a dat pe Sine pentru ca noi toți să avem viață și să o avem din belșug.

Biserica noastră Ortodoxă are marele dar și binecuvântarea de a deține tezaurul Adevărului și să păstreze intact darul Preasfântului Duh, care „umple toată lumea” (Înțelepciunea lui Solomon 1, 7) și este obligată să ofere o mărturie de dragoste și unitate lumii contemporane și să dezvăluie speranța ascunsă care dăinuie în această mărturie. Desigur, nu ne lăudăm cu privire la adevărul Bisericii noastre. Simțim măreția ei unică, dar și slăbiciunea și nevrednicia noastră personală. Totuși, acest lucru nu este suficient atunci când rămâne la nivel teoretic. Este nevoie de un răspuns la nivel practic, lucru care, din nefericire, ne lipsește.

Domnul și-a început propovăduirea în lume chemând oamenii la pocăință. Lucrarea creștinului pe durata vieții sale este pocăința. În special noi, conducătorii Bisericii, suntem obligați să oferim un exemplu bun și să îmbrățișăm deplinătatea Adevărului pe care l-am primit, fiindcă vrăjmașul nostru încercă să împrăștie în inimile noastre idei eronate care neagă Adevărul credinței noastre. Acei semeni ai noștri care sunt induși în eroare cu privire la Adevăr răspândesc aceste idei greșite, care apar ca știri vrednice de atenție, și adesea reușesc să ademenească pe mulți credincioși prin prezentarea repetată și abilă a lor. De aceea, noi, episcopii, trebuie să ne întâlnim pentru a discuta problemele cu care se confruntă Biserica Ortodoxă în diferite perioade de timp și în diferite locuri din lume, în vederea adoptării de măsuri adecvate pentru ferirea credincioșilor de erorile predominante. Cu precădere în vremurile noastre, circulă un număr ridicat de erori, iar argumentele utilizate de cei înșelători sunt în mod special sofisticate, ceea ce înseamnă că este nevoie de un efort coordonat din partea păstorilor Bisericii Ortodoxe pentru a informa credincioșii. Numărul facțiunilor religioase care încearcă să ducă în înșelare pe credincioșii ortodocși este de rândul sutelor. Discuțiile din timpul Sinodului și schimbul de experiență corespunzătoare privind modul de combatere a metodelor organizațiilor menționate vor oferi multe beneficii Bisericii Ortodoxe. [un limbaj ambiguu, echivoc, fara a fi clar la ce fel de “idei eronate” se refera, ocolindu-se cu grija folosirea termenilor traditionali de erezii sau schisme – n.n.]

Domnul Bisericii Ortodoxe, Cel ce ieri și azi și în veac același este, a lucrat împreună cu noi pentru a putea ajunge momentul istoric de astăzi al Sfântului și Marelui Sinod, respectiv această întrunire liturgică și împărtășirea dintr-un singur Sfânt Potir. Indiferent de părerile noastre opuse, noi, creștinii ortodocși, trebuie să subliniem faptul că singura cale în această lume este unitatea. Bineînțeles, această cale necesită adevărată jertfă, multă muncă și se obține prin multă nevoință. Tocmai acest Sinod al nostru va contribui în această direcție, creând un climat de încredere reciprocă și înțelegere prin întâlnirea noastră în Duhul Sfânt și prin dialog edificator și sincer.

Unitatea Bisericii Ortodoxe și a credincioșilor ei reprezintă misiunea noastră. Ea este urmată de mărturia Bisericii noastre, pentru ca lumea să vadă reînnoite „lucrările ei bune” – lucrările noastre bune – strălucind puternic și să-L slăvească pe „Tatăl nostru Care este în ceruri”. Unitatea eclezială nu ia forma unei federații, nici nu rezultă din concentrarea în jurul unei persoane. Ea izvorăște din credința comună și este desăvârșită prin această credință sinonimă cu mântuirea, cu viața veșnică. „Și aceasta este viața veșnică” să-L cunoască pe Tatăl și pe Acela pe Care L-a trimis, pe Iisus Hristos, Împăratul împăraților și Domnul domnilor, după cum este reprezentat și în iconografia ortodoxă.

Preafericirile Voastre, sfințiți frați,

Excelența Voastră, Domnului Președinte al Republicii Elene,

Binecuvântați creștini ortodocși, clerici, monahi și credincioși de peste tot de sub cer,

Suntem încredințați și mărturisim în acest moment istoric de la altarul Catedralei Mitropolitane al Insulei Creta, care este o prelungire a celei aparținând Marii Biserici a lui Hristos (Constantinopol): Biserica Sfânta Sofia (Sfânta Înțelepciune), Sfânta Irina (Sfânta Pace) și Sfânta Dynamis (Sfânta Putere), adică tronul Sfinților Ioan Gură de Aur, Grigorie Teologul și și Fotie cel Mare, mărturisim că numai în unitate și trăind Ortodoxia ca o experiență de credință și viață putem călători prin istoria dramatică a lumii moderne și să oferim o mărturie mântuitoare celor de aproape și celor de departe.

Lăsând deoparte problemele care provin din culturile etnice diferite, ne rugăm pentru pogorârea Mângâietorului asupra noastră, pentru ca luminații fiind de El, prin Lumina și Viața și Izvorul cel viu al înțelepciunii, Duhul înțelepciunii, Duhul înțelegerii…, Duhul stăpânirii și Duhul care curăță de păcate, Dumnezeu Cel ce îndumnezeiește” (Stihiră la Vecernia Cincizecimii), să oferim un mesaj al Adevărului, autenticității și speranței întregii lumi contemporane însetate, iar Bisericile noastre ca instituție și noi ca persoane să reafirmăm faptul că suntem vase de mult preț.

Duhul Sfânt ne unește în Biserică prin „legătura desăvârșirii”, a dragostei, pe care o exprimă și o mărturisesc Persoanele Sfintei Treimi, care este Una după fire, însă se descoperă în Trei Persoane. În același chip, Biserica Ortodoxă este Una, dar se arată în lume prin mlădițele ei locale, care sunt unite în mod inseparabil și nedespărțit într-un tot, o Biserică, un trup.

Fraților, părinți și fii, astăzi este reprezentată în Creta deplinătatea Sfintei noastre Biserici Ortodoxe: „Am văzut lumina cea adevărată; am primit Duhul cel ceresc; am aflat credința cea adevărată, nedespărțitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi”. Așadar, binecuvântăm pe Domnul milei, al îndurărilor și al mângâierii cu o gură și o inimă, fiindcă prin El „avem cu toții ființa, suflarea, inteligența, cunoașterea lui Dumnezeu – pe Preasfântul Duh, pe Tatăl cel veșnic și Fiul Său Unul născut – pentru a înțelege frumusețea cerului, parcursul soarelui, ciclul lunii, buna rânduială a stelelor, precum și armonia și diferitele mișcări ale lor… pentru a înțelege succesiunea orelor, schimbarea anotimpurilor, a vânturilor, a anilor, a epocilor (…) nădăjduind la dobândirea Împărăției cerurilor, asemănarea cu îngerii, contemplarea slavei”.

Duhului Preasfânt, care desăvârșește toate lucrurile bune, concelebrarea de astăzi și mărturia Bisericii noastre Ortodoxe în fața întregii lumi în și prin acest Sfânt și Mare Sinod al nostru, Acestuia împreună cu Tatăl și cu Fiul după datorie îi aducem laudă, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

• Parintele Savatie Bastovoi:

Intram intr-o noua era: de acum vom avea doua Ortodoxii – una “oficiala” si una “ruseasca”. Acesti termeni au inceput sa fie vehiculati in presa rusa nemultumita de Biserica si cred ca ii vom auzi de acum incolo. S-a demonstrat inca o data ca ortodocsii, cind vor sa se adune, gasesc noi pricini de dezbinare. Nu mai vorbim de tensiuni, tensiuni au fost tot timpul – acum avem despartiri, iar despartirile acestea creeaza cadrul unui razboi rece in termeni politici. Aripa ortodoxiei aflata sub influenta Moscovei va reprosa Constantinopolului erori de credinta si tact canonic, iar aripa cealalta va reprosa Moscovei afilierile politice. Lupta se va purta in spatiul informational profan in limba care nu cunoaste dedesubturile Ortodoxiei. Tot acest zbucium, vazut dintr-o parte, va arata ca o pasare mare care, incercind sa zboare, se loveste cu aripile peste fata.