“Dumnezeule, dar eu nu vreau sa ma duc in Rai singur, eu vreau sa ma duc cu poporul!” – VESNICA POMENIRE IPS JUSTINIAN, “voievodul” duhovnicesc al Maramuresului. POVESTEA VIETII UNUI MONAH SI ARHIEREU SFANT, marturii si evocari, CUVINTE DUHOVNICESTI (video)

2-11-2016 13 minute Sublinieri

14570476_1179497822142987_5760548545645491489_n

***

  • Basilica:

Zece citate celebre ale IPS Arhiepiscop Iustinian Chira

  1. Rugăciunea are darul de a face să picure în suflet neîncetatul izvor al bucuriei. Sufletul din care nu se înalţă spre Cer glas de rugăciune este asemenea unei case pustii, plină de păienjeniş, locuită numai de păsările întunericului. Un suflet care nu se ştie ruga, nu va şti ce-i fericirea, chiar de ar avea toate bogăţiile pământului. Rugăciunea adevărată este trudă sfântă.

  1. Când ești mâhnit, când ești necăjit, când ai ispite, nu te tulbura. Du-te la fratele tău și intră în vorbă cu el: „Ce faci, frate?”. Fără să-i spui că ai venit fiindcă ești tare neliniștit. Discută banalități. Tristețea se poate risipi și primești putere din puterea lui.
  1. Trebuie să ne păstrăm și să ne cultivăm dorul de Dumnezeu, dorul de Maica Domnului, dorul de sfinți. Să căutăm să anulăm barierele care ne răcesc sufletește, care ne împietresc, prin care uităm de Dumnezeu.
  1. Când un om reușește să iubească, în adevăratul înțeles al cuvântului, se îndumnezeiește, devine asemenea cu Dumnezeu.
  1. Prin răbdare ajungi să‑l iubești pe fratele tău, să‑l ierți pe fratele tău, să‑l respecți pe fratele tău, să vezi că‑i mai bun decât tine, să vezi că‑i mai frumos decât tine, să vezi că‑i mai harnic decât tine. Prin răbdare le vezi pe toate acestea. Abia atunci te ridici.
  1. Cea mai puternică rugăciune este pomenirea numelui lui Iisus Hristos. Cu răbdare și practică, rugăciunea lui Iisus ajunge să facă parte din viața noastră, la fel ca aerul pe care-l respirăm.
  1. Când Iisus este cunoscut şi ascultat cu adevărat, atunci se face pace şi în suflet, şi în familie, şi în ţară, şi în lume.
  1. Omul, abuzând de libertatea pe care a primit-o de la Dumnezeu, a căzut din starea lui cea dintâi şi, din stăpân a devenit rob, rob al instinctelor; toate s-au întunecat înlăuntrul lui, iar odată cu căderea lui s-a tulburat toată creaţia.
  1. Stresul se creează din grija exagerată. Din grijă şi iar din grijă. Toate relele vin din această exagerată grijă…
  1. Voi sta la poarta Raiului şi voi aştepta să sosiţi cu toţii acolo!

Trupul neînsufleţit al IPS Justinian depus la Catedrala din Baia Mare. IPS Andrei: Arhiepiscopul Justinian a fost un neobosit păstor de suflete

Înainte de a fi depus la Catedrala din Baia Mare, sicriul cu trupul neînsufleţit a fost transportat, la orele amiezii, la Centrul Eparhial şi aşezat pe un catafalc, în curte. Toţi ostenitorii Centrului Eparhial, împreună cu Preasfinţitul Părinte Iustin Sigheteanul, Arhiereu Vicar al Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului, i-au adus un ultim omagiu. Alături de ei s-au aflat preoţi din municipiu şi din ţară, monahi şi monahii, stareţi şi stareţe, precum şi numeroşi credincioşi.

De asemenea, la Centrul Eparhial, a venit să se roage pentru sufletul ierarhului trecut la cele veşnice Înaltpreasfinţitul Părinte Andrei, Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului. Înaltpreasfinţia Sa a oficiat, împreună cu Preasfinţitul Părinte Iustin Sigheteanul, Panihida Mică.

Răspunsurile liturgice au fost oferite de un grup coral al Seminarului Teologic Liceal „Sfântul Iosif Mărturisitorul” din Baia Mare, dirijat de pr. prof. Andrei Baboşan.

Apoi, sicriul a părăsit curtea purtat de consilierii eparhiali. Trupul neînsufleţit al Arhiepiscopului Justinian a fost transportat la Catedrala Episcopală „Sfânta Treime” din Baia Mare, unde îl aşteptau o mulţime de credincioşi din cuprinsul Eparhiei.

După ce a fost aşezat pe catafalc, în catedrala din Baia Mare,

Înaltpreasfinţitul Părinte Andrei şi Preasfinţitul Părinte Iustin Sigheteanul au oficiat Panihida. La slujbă au participat peste 100 de preoţi şi sute de credincioşi.

Răspunsurile liturgice au fost oferite de Corul „Angelli” al Seminarului Teologic Liceal „Sfântul Iosif Mărturisitorul” din Baia Mare, dirijat de pr. drd. Andrei Baboşan, şi de corul „Sfântul Ioan Damaschin” al Departamentului de Teologie Ortodoxă de la Centrul Universitar „Nord” din Baia Mare, dirijat de pr. lect. univ. dr. Teofil Stan.

Voievodul spiritual al Maramureşului

În cuvântul său, ÎPS Andrei a vorbit despre virtuţile care au împodobit personalitatea deosebită a Arhiepiscopului Justinian:

Justinian Arhiepiscopul a fost voievodul spiritual al Maramureşului şi al întregii Transilvanii. Şi cum Dumnezeu rostuieşte toate lucrurile, având grijă ca să se petreacă perfect, tare îi plăcea Înaltpreasfinţitului Justinian să ne povestească că a fost chemat la viaţă într-o zi de Rusalii, când se oficia Sfânta Liturghie. Şi iată că şi plecarea lui a fost tot într-o zi de duminică în timp ce se oficia Sfânta Liturghie. E greu să rezumăm ce a însemnat Înaltpreasfinţitul Justinian, Arhiepiscopul nostru, pentru noi şi pentru toţi cei ce l-au cunoscut. Au fost multe virtuţile care l-au împodobit. Ctitor de lăcaşuri sfinte, şi-a pus sufletul pentru ctitoria de la Mănăstirea Rohia. A fost un păstor neobosit care a cercetat credincioşii din Eparhiei învăţând, mângâind, îmbărbătând. Pe lângă toate aceste virtuţi, şi multe altele, pe cea de „părinte” trebuie să o subliniem. A fost un părinte spiritual extraordinar. Şi ca părinte spiritual i-a primit pe toţi, oricum au fost ei: credincioşi şi mai puţin credincioşi, tineri şi bătrâni. I-a primit pe toţi în inima lui mare. Şi după ce i-a primit pe toţi, i-a iubit pe toţi. Avea o iubire care se revărsa în afară peste toţi şi peste toate. Şi după ce i-a primit pe toţi, după ce ne-a iubit pe toţi, s-a rugat pentru noi, pentru toţi. Şi apoi a purtat sarcinile spirituale ale tuturor. În momente de restrişte, de necaz, mulţi dintre credincioşii noştri au căpătat îmbărbătare, consolare, întărire prin cuvântul vlădicului Justinian. Inclusiv eu. Pentru că vlădicul Justinian a fost vlădicul tinereţilor mele.

13192845088816320

Am dat cinstea care i se cuvine în ceea ce înseamnă petrecerea pe ultimul drum a unui mare Ierarh al Bisericii. Şi-a dorit mult să nu plece până nu va fi pusă crucea pe Catedrală. I s-a împlinit dorinţa. Dumnezeu l-a iubit şi ne-a ajutat să punem Crucea şi a fost împăcat din toate punctele de vedere. Acum, l-am aşezat aici spre cinstire şi priveghere, a spus PS Iustin Sigheteanul.

L-am vizitat în această iarnă la reşedinţa din Baia Mare pe Înalt Preasfinţitul Arhiepiscop Justinian Chira, Episcopul ortodox român al Maramureşului şi Sătmarului, cu care am purtat o lungă discuţie despre copilărie, viaţă, moarte, înviere, amintiri, oameni şi locuri. De la înălţimea veacului pe care l-a străbătut, Înalt Preasfinţia Sa mărturiseşte simplu şi luminos o continuă şi totală slujire lui Dumnezeu şi semenilor. Fiecare clipă, fiecare cuvânt împărtăşit nouă pot fi tot atâtea file de Pateric pe care, la rându-ne, cu bucurie, le-am consemnat pentru a vi le oferi.
Înalt Preasfinţia Voastră, ce este copilăria? Are vreo semnificaţie faptul că v-aţi născut în Duminica Mare?

Copilăria este epoca cea mai sfântă pe care a avut-o Adam înainte de a cădea în păcat. Atunci a trăit adevărat copilul care a generat toată suflarea omenească.

În sat la mine, Duminica Tuturor Sfinţilor, de după Pogorârea Duhului Sfânt, este numită Duminica Mare. Mama mereu îmi spunea că m-a născut într-o zi cu multă lumină, când intrau preoţii în Sfânta Liturghie. În sunetul clopotelor m-a născut mama, în anul 1921. În sat trăia o moaşă bătrână. Ea a asistat la naşterea mea. M-o luat moaşa de un picioruş, aşa, şi m-o dus în faţa mamei şi i-o spus: „Nepoată, că moaşa îi zice la lehuză nepoată, ai născut un fecior. Ăsta a fi a ajunge om mare! Şi cuvântul acesta s-o răspândit în tot satul. Şi când eram mai mare, se uita lumea la mine parcă cu alţi ochi, deşi eu nu eram cu nimic diferit de ceilalţi copii.

La mănăstire, ca omul care pleacă la lucru

Când aţi simţit că trebuie să-L slujiţi pe Dumnezeu ca monah?

Permanent. De multe ori începeam să plâng de dor. Mi-era foarte dor de o ţară. Şi eu ştiam că sunt născut pentru această ţară. Dar nu ştiam unde şi ce e. Asta era în mintea mea când eram copil.

La 16 ani, am vrut să plec la mănăstire. Dar mama şi tata m-au rugat să nu-i las singuri. Şi n-am putut rezista la porunca lor.

Când a murit tata meu Ilie, eram singur cu el. Era bolnav. Slăbit. M-a rugat să-l punem jos, în faţa casei. Bătrânii din satele noastre, în ceasul morţii, sunt culcaţi în faţa casei pe pământ.

Era noiembrie. Mama era plecată la surori. Şi tata m-a chemat şi m-am aşezat în genunchi, acolo unde era el culcat. Mi-o spus sever: „Să ai grijă de mă-ta!“. Şi m-o tras la pieptul lui. Şi cu amândouă mâinile, tata Ilie, de 66 de ani – care nu ştia carte, ca şi mama – m-a binecuvântat pe cap, ca un episcop. Şi după aceasta, mi-a poruncit: „Citeşte-mi Paraclisul!“ Am rămas mirat de unde ştia tata de Paraclis. Pentru că la noi în sat nu se citea la biserică niciodată Paraclisul. Şi am luat o carte veche, cu literă chirilică, o aveam în casă, şi cu cartea pe faţa tatălui meu am început să citesc „Paraclisul Maicii Domnului“. Am citit o pagină, două şi am simţit că tata o adormit. N-am ştiut, domnule, nici un moment când a murit. Tata nu a murit. Tata a adormit.

La vârsta de 20 de ani, am decis să plec la mănăstire. Aşa cum pleacă omul la lucru dimineaţa. Aşa am plecat eu. Am ieşit din casă în zori. Şi mama m-a întrebat: „Unde mergi, dragul meu?“, că era bolnavă pe pat. Cu trei zile înainte îi spusesem că peste trei zile merg la mănăstire. Şi mama s-a bolnăvit de supărare. „Merg numa până afară“, i-am răspuns. N-am îndrăznit să-i spun că plec definitiv, pentru că credeam că dacă spun aceasta moare.

Am ieşit din casă, m-am oprit la marginea satului, m-am uitat înapoi, am văzut că răsare soarele, mi-am făcut cruce şi am zis: „Amin! Niciodată înapoi nu mă întorc“.

Şi aţi ajuns la Rohia…

Eu nu cunoşteam Rohia. Dar am plecat totuşi spre… Mănăstirea Rohia! Când am ajuns, pe înserat, mi-a făcut o impresie sinistră.

Am intrat şi am spus: „Am vinit că vreau să intru la părintele stareţ“. Şi am intrat la părintele stareţ Nifon Matei. Stătea pe scaun. „Eu sunt Ion, de care duminică v-o vorbit preotul din sat că vreau să vin la mănăstire.“ „Ştiu, ştiu“, zice. „Am vinit că vreau să rămân la mănăstire“, spun eu. Şi stareţul mi-o zis, aşa, foarte blând: „Păi să videm dacă te-om pute primi! De ţi-a plăcea…“. „Dar eu am vinit să stau la mănăstire!“, zic. „Bine, bine, am înţeles. Lasă, stai un pic pe aici şi să vedem dacă îţi place“, spune dânsul. Şi atunci eu am repetat a treia oară, plângând: „Dar eu am vinit să stau la mănăstire!“ Şi atuncea stareţul s-o ridicat, m-o strâns la piept zicând: „Bine dragul meu! Eu ţi-am spus ca să stai puţin, ca să videm dacă rămâi. Dacă tu ţii, te primesc. Când începi?“ „Acum!“, i-am răspuns hotărât. Asta a fost intrarea mea în mănăstire.

După ce am ieşit de la stareţ, am auzit deodată toaca. Acesta a fost momentul în care s-o deschis cerul, s-o făcut lumină. Şi această lumină nu s-a stins în sufletul meu până astăzi.

Şi totuşi aţi rămas singur în mănăstire în 1959…

În 1944, a murit stareţul. Şi atuncea, din lipsă de altceva, am rămas eu stareţ. Odată cu Decretul din 1959, am fost de mai multe ori ameninţat de Securitate, ca să plec de la Rohia. Dar eu eram decis, că orice s-ar întâmpla să rămân. Pe 30 octombrie 1959, au plecat ultimii fraţi. Eram 16. Am săvârşit Sfânta Liturghie împreună, apoi am ţinut Vecernia, cu rugăciuni pentru toţi. După cină, ne-am despărţit, spunându-le: „Plecaţi, dar cu sufletul să rămâneţi aici!“.

Pe la ora 11:00 noaptea, au plecat toţi. Unii pe drumul spre sat, alţii spre Lăpuş, alţii spre Boiereni. Şi eu am rămas singur în faţa bisericii, în întuneric. Atunci mi-a rămas absolut pustiu sufletul.

La o săptămână, a venit primul secretar de la Lăpuş, tovarăşuâ Rusu. Un miner fără nici o pregătire, foarte rău. Mi-a propus să plec şi eu. Să fac cerere că de bună voie plec din mănăstire! 

I-am spus: „Eu nu plec!“ „Dacă nu pleci, avem noi alte mijloace cu care să te facem să pleci!“, mi-a răspuns. Şi atunci, l-am întrebat: „Tovarăşul prim secretar, dumneata eşti membru de partid?“ „Cum mă întrebi aşa ceva? Păi, eu sunt primul secretar al raionului.“

„Tovarăşu’, repet: eşti membru de partid?“ „Sigur că sunt! Şi ce-i cu asta?“ „Dumneata, domnul Rusu, faci ce vrei sau faci ce-ţi porunceşte partidul?“ „Ce-mi porunceşte partidul fac!“ „Dumneata ştii cine îmi porunceşte mie? Episcopia! Biserica! Dacă Biserica îmi dă poruncă să viu la dumneata la raion să-ţi păzesc porcii, o fac! Dar să am poruncă de la Biserică. Nu de la dumneata!“, i-am spus hotărât. După acest cuvânt, a lăsat capul în pământ, s-a întors şi o plecat şi niciodată nu o mai venit!

Moartea este o sărbătoare. La fel şi viaţa

Ce reprezintă Maramureşul pentru Înalt Preasfinţia Voastră?

Este spaţiul sacru în care m-am născut. O ţară necolonizată niciodată. Noi suntem urmaşii dacilor liberi.

Spuneaţi cândva că „moartea este o sărbătoare“. De ce? Dacă moartea este o sărbătoare, atunci ce este viaţa?

Moartea e o sărbătoare, pentru că moartea nu este moarte. Viaţa tot sărbătoare este. După învăţătura lui Hristos, moartea nu este decât o trecere în altă lume. Este continuare a vieţii. Un început al marii sărbători care se termină pe pământ şi se continuă după despărţirea sufletului de trup şi trecerea noastră în Împărăţia lui Dumnezeu.

E un moment solemn moartea! Miliarde de oameni au trecut prin această poartă. Putem noi s-o ignorăm, s-o dispreţuim? […]

Mi-am amintit de o poveste tulburătoare despre moarte şi înviere. Aceea a lui Alexandru…

Este unul dintre cele mai importante momente din viaţa mea. Eram stareţ la Rohia. Alexandru era student. Venea la Rohia destul de des. Tot timpul stătea pe scări în faţa bisericii. Terminase anul II la Politehnică. Stătea şi privea spre biserică, în lumea lui. Era foarte, foarte trist. Era bolnav. Inima nu-i lucra în ritm cu organismul. Nu putea face faţă, pe ce creşte omul. Şi el ştia, că doctorii i-o spus că nu-i salvare. Şi după o lună o plecat la Lăpuş. La sfârşitul lui februarie, am primit o veste. A vinit un delegat de la Alexandru şi mi-o comunicat: „Alexandru vă roagă să veniţi să-l vizitaţi“.

Timpul era foarte urât. A doua zi dimineaţă, prin întuneric, am plecat, peste pădure, la Lăpuş. Când am ajuns, se făcea ziuă. Gospodarii ieşeau cu treburile. „Vii la Alexandru?“, m-o întrebat cineva. „Da, vin.“ „Dar ştii ce s-a întâmplat cu el?“ „Nu ştiu, nu am auzit.“ „Alexandru – îmi spune omul – a murit. Şi după ce a murit, a înviat! Şi a spus la familie să vă cheme la el. Dar înainte de a muri, s-a răzvrătit extraordinar împotriva lui Dumnezeu. Şi hulea împotriva Lui: «De ce-mi iei viaţa? Vreau să trăiesc! De ce-mi iei viaţa?». În acele momente a murit strigând.“ Am ajuns în curte, iar mama şi sora lui mi-au repetat aceleaşi cuvinte.

Am intrat în casă. El stătea în pat, cu picioruşele pe un scaun mic. „Ai vinit părinte stareţ?“, m-o întrebat râzând. „Am vinit.“ „Da ştii ce mi s-o întâmplat?“ „Am auzit, mi-o spus mamă-ta.“ Şi-ncepe să-mi povestească: „Am căzut într-o stare de deznădejde şi duşmănie împotriva lui Dumnezeu. Că de ce-mi ia viaţa. Eram aici pe pat. Şi au vinit – el n-avea educaţie creştină ca să ştie să spună cine o vinit – în momentele acelea doi şi m-au luat de aici şi m-au dus până la marginea orizontului. Şi, de acolo, înapoia mea, am văzut lumea. Şi încolo, în faţa mea, am văzut cealaltă lume. Dar când cei doi au vrut să mă treacă dincolo de orizont, adică în cealaltă lume, am auzit o voce spunând: «Nu îl putem primi la noi. Pentru că s-a lepădat de noi. Dar nu-l putem arunca nici în iad, pentru că e curat! Dar duceţi-l înapoi să se spovedească şi să se împărtăşească, şi apoi l-om primi la noi».

Aşa m-am pomenit din nou în trup. Şi am trimis după dumneata. Dar am rămas cu imaginea lumii ceia. Şi sunt aşa de fericit că ştiu unde plec acuma. Şi am rămas aşa de fericit… Că m-ai văzut şi vara trecută cât eram de trist şi iată mă vezi acuma că zâmbesc şi că sunt vesel. Pentru că acuma ştiu că plecarea mea e la viaţă. Nu la dispariţie. Dar am o rugăminte, părinte stareţ: Dumneata, la toate predicile, să le spui la oamenii credincioşi, mai ales la tineri, să nu fie cu îndoială. Să creadă în Dumnezeu, să creadă în suflet şi în viaţa veşnică. Asta să le spui mereu la oameni. Asta e ultima mea dorinţă. Şi să vii să-mi faci înmormântarea dumneata“.

„Alexandru, zic, aşa cum zici în faţa unui muribund, o să te faci bine. Nu vorbi de înmormântare“…

S-a spovedit, s-a împărtăşit şi eu am plecat la mănăstire. Peste câteva zile, mi s-a trimis veste să merg la înmormântare, că Alexandru a murit. Şi când l-am spovedit, era o lapoviţă şi o ninsoare! Dar la înmormântare, domnule, era altă lume. Era începutul lui martie şi un timp tare frumos. Niciodată în Lăpuş, spunea lumea, nu fusese un cer aşa de albastru, de o frumuseţe extraordinară. Iar la înmormântare erau sute de oameni.

Şi am făcut înmormântarea. Dar regret până acum şi voi regreta toată viaţa că n-am fost în stare să fac slujba cum o făceam noi şi că n-am avut tăria ca să vorbesc cum trebuie vorbit. M-a copleşit total acel moment. Mi-a închis gura!…

Despre Dumnezeu şi Înviere

Cum Îl vedeţi Înalt Preasfinţia Voastră pe Dumnezeu? Unde trebuie El căutat?

Niciodată, noi nu putem să spunem că L-am văzut pe Dumnezeu. Dumnezeu este nevăzut. Să n-avem îndrăzneala ca să Îl vedem pe El în afară. Să privim înăuntru. Pentru că în fiecare inimă este lăcaşul lui Dumnezeu. 

Vorbiţi-ne despre Învierea Domnului…

Pentru mine, la 92 de ani, care am trăit din copilărie cu gândul la Dumnezeu, la cetatea de sus a Ierusalimului, sunt aşa de clare problemele… Prin întruparea lui Hristos, am devenit şi noi din neamul lui Dumnezeu! Învierea este argumentul suprem al întregii revelaţii. Prin învierea lui Hristos s-a fundamentat, la modul absolut, împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Fără învierea Lui, pământul ar fi rămas în stăpânirea Satanei. Hristos, din mormânt, S-a coborât în infern şi, prin dumnezeirea Sa, a transformat infernul în paradis! Când L-au văzut pe Hristos coborând, în frumoasa Lui făptură de împărat, Adam, cu tot neamul care a murit, a urcat cu El.

La Înviere, când au mers femeile mironosiţe ca să-I facă ultima pregătire, nici nu le-a trecut prin gând că Hristos a Înviat. Un înger îmbrăcat în alb sau doi s-au arătat. Poate că o fi fost plin acolo de îngeri, oastea cerească toată şi nevăzută, căci Hristos nu a fost singur niciodată. Femeile au plecat îngrozite. Magdalena, care era foarte datoare că fusese salvată de Hristos de şapte demoni, când s-a întors de la mormânt, a văzut un bărbat. O persoană. Şi i-a strigat: „Domnule, spune unde aţi pus pe Iisus, să mă duc să-L iau“. Şi Mântuitorul se întoarce şi zice: „Marie“. Şi în momentul acela, Maria Magdalena a recunoscut vocea Lui. Şi s-a repezit Să-L îmbrăţişeze. Şi Mântuitorul a oprit-o. Şi noi spunem greşeli, că a respins-o din dispreţ. Nu! Nu a respins-o din dispreţ. Evanghelistul Ioan spune clar: „Nu te atinge de Mine“. Argumentul! Îl cunoşti? Dacă nu, ţi-l spun: „Nu te atinge de Mine, PENTRU CĂ!“

Acest „Pentru că“ este teribil. „Pentru că încă nu M-am urcat la Tatăl Meu!“… Hristos trebuia să aibă primul contact cu Tatăl Său din ceruri. Şi apoi să primească îmbrăţişările apostolilor, spre seară. Şi continuă: „Mă urc la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru“. Ce teribil e acest cuvânt al Evanghelistului Ioan!

Bucurii, tristeţi, frică, îngeri şi viitor

Ce vă bucură cel mai mult?

Toată creatura pe care a făcut-o Dumnezeu.

Şi ce vă întristează?

Mă doare că Îl supărăm pe Dumnezeu. Că îi tăgăduim existenţa. Din inconştienţă. Nici demonii nu fac această fărădelege pe care o face omul!

Vă este frică de ceva?
 
Numai de Dumnezeu şi de mine. De mine mi-e frică să nu greşesc la Dumnezeu şi la oameni. Şi mai ales îs foarte mâhnit că de multe ori am greşit în faţa oamenilor. A fraţilor mei. Mă simt înconjurat de oameni, ca de îngerii lui Dumnezeu.

Există oameni îngeri?

Toţi suntem îngeri.

V-aţi întâlnit cu îngeri?

Şi vreţi să vă răspund? Sunt taine pe care un sihastru nu le divulgă! Fiecare om care are un dram de sfinţenie în el nu-L divulgă pe Dumnezeu!…

Spuneţi-ne ceva despre rugăciune…

Rugăciunea nu are nume. Rugăciunea este întâlnirea reală cu Dumnezeu. Dacă te rogi şi nu ai conştiinţă că vorbeşti cu Dumnezeu, că te aude Dumnezeu, că te ascultă Dumnezeu, rugăciunea e falsă.

Mai există sihaştri în Maramureş?

Nu pot să răspund „da“ sau „ba“. Pentru că aş greşi. Dar nici nu pot să spun „Da, există!“, pentru că aş greşi şi mai rău. Aş cădea în păcatul mândriei!

Ce ne aşteaptă în viitor?
 
Ceea ce ne-a pregătit Dumnezeu. Nu se petrece nimic la întâmplare. Absolut tot ce se întâmplă în lume e hotărârea lui Dumnezeu.

Ce ar trebui să facă pentru popor cei care ne conduc?
 
Să-şi facă fiecare datoria acolo unde se găseşte! Când îşi va face datoria, de la femeia de serviciu până la şeful statului, ţara va fi cu adevărat raiul pe pământ. Întâi sunt vinovat eu că lucrurile nu merg bine! Toţi suntem vinovaţi. 

Mi-a spus un străin: „La dumneavoastră în ţară nu se lucrează! Dumneavoastră aţi putea trăi numai din fructe de pădure, din plantele medicinale. Dar nu ştiţi să vă valorificaţi potenţialul“. Mi-a fost ruşine când mi-a spus aşa ceva.
 
Aveţi un mesaj pentru noi, de la înălţimea veacului pe care l-aţi străbătut?

Cum se spune? „Verba volant scripta manent.“ Toată viaţa mea am adresat mesaje. Din copilărie vorbeam la oameni depre Dumnezeu.

Eu am fost într-o permanentă, cu profundă smerenie, împlinire a datoriei. N-am neglijat însă nici „scripta“. Uită-te dumneata aici.

Este al 178-lea caiet în care scriu în fiecare zi, din anii ’40 încoace, mesaje pentru semeni. Fiecare caiet are cel puţin 300 de pagini. Cândva vor fi toate cunoscute. Iar de publicat am publicat 28 de titluri! Dacă acceptaţi vă ofer şi dumneavoastră! Vă mulţumesc foarte mult. Pentru mine este o foarte mare bucurie că m-aţi vizitat.

Înalt Preasfinţia Voastră, noi Vă mulţumim!

ips-justinian-chira-la-95-de-ani-cu-troita-arsenie-papacioc

De si despre Vladica Justinian, va mai recomandam:


Categorii

1. DIVERSE, Ierarhi romani, IPS Iustinian Chira, Sarbatori, comemorari, sfinti, Video

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

7 Commentarii la ““Dumnezeule, dar eu nu vreau sa ma duc in Rai singur, eu vreau sa ma duc cu poporul!” – VESNICA POMENIRE IPS JUSTINIAN, “voievodul” duhovnicesc al Maramuresului. POVESTEA VIETII UNUI MONAH SI ARHIEREU SFANT, marturii si evocari, CUVINTE DUHOVNICESTI (video)

  1. S-a dus la Domnul prea umilul Sfant , a scapat de rautatea dintre noi.Dumnezeu sa-l odihneasca in pace .Sunt convinsa ca se va ruga pentru noi.Ma rog si eu sa ajung intr-un colt al raiului, sa ma fereasca Domnul de iad ca acolo este scrasnirea dntilor.Roaga-te pentru noi parinte ca sigur esti sfant.Te-a iubit Dumnezeu.Ne-a mai parasite un soldat al lui Hristos, iar in vremurile noastre oastea Domnului de pe pamant se imputineaza tot mai mult.Armele ostasului Domnului sunt postul, rigaciunea, spovedania, , sfamta impartasanie, trezvia, rugaciunea inimii si lupta cu vrajmasii domnului , demonii , pe care numai ei , ostenii Domnului ii vad si ii inving cu ajutorul lui Hristos.

  2. Ce privire infinită!…

  3. Macar atata sa constientizam si sa nu uitam, sursa relelor si sursa fericirii:

    “Stresul se creează din grija exagerată. Din grijă şi iar din grijă. Toate relele vin din această exagerată grijă.”

    “Un suflet care nu se ştie ruga, nu va şti ce-i fericirea, chiar de ar avea toate bogăţiile pământului.”

  4. Am mai pierdut un rugător pentru noi aici pe pământ,dar am mai câștigat un rugător pentru noi în Ceruri !!! Bunul Dumnezeu să-l odihnească cu Drepții !!! S-avem parte de binecuvântarea și de rugăciunea lui !!! Amin și Doamne ajută tuturor !!!

  5. Intrun colt de rai sa ajung si eu.

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare