INFERNUL COPIILOR UITATI – “In premiera” (VIDEO) despre COPIII ABANDONATI IN SPITALE si IGNORATI de stat (prima parte – 2012)

Reportaj realizat de Yevgeniya Kironaki (reporter), Mihai Dină (imagine), Liviu Dochiţa (imagine), Cristian Tamaş (imagine) şi Lenard Zsolt (montaj) – 16 decembrie 2012

• In premiera: Infernul copiilor uitati

Ignoraţi de stat, abandonaţi prin spitale, sute de copii români au nevoie ajutor. Nu există nici bani pentru îngrijirea lor, nici căldură umană care să-i salveze de la traume ulterioare. Şi, în timp ce mii de mame îşi doresc un bebeluş, România uită în pătuţuri de spital micuţi sănătoşi şi nevinovaţi, care ar avea dreptul la o familie.

***

Vedeti si:

***

Transcriptul reportajului:

În spitalele din România trăiesc singuri şi chinuiţi sute de copii abandonaţi de părinţi; bebeluşi sănătoşi care n-ar avea ce să caute acolo, dar de care statul uită cu anii. Sunt victimele indiferenţei şi ilegalităţii într-o ţară care pare să nu mai respecte nimic. Pentru că nu au personal, spitalele îi lasă de izbelişte, deşi câştigă bani de pe urma lor. Direcţiile pentru Protecţia Copilului îi ignoră şi ele, deşi e sarcina lor să-i salveze. Aşa că aceşti copii sunt privaţi de dreptul fundamental de a avea o familie şi rămân în pătuţul lor de spital cu răni de la scutece, biberoane din care se hrănesc singuri şi o nevoie imensă de afecţiune.

Spitalul Judeţean de Urgenţă Constanţa – culoarele goale, nepăzite, răsună a plânset sfâşietor de copii. E 6 seara și programul de vizită s-a încheiat de mult. Și totuşi, fără să ne împiedice cineva, reușim să intrăm cu o cameră ascunsă într-unul dintre saloane. Copiii sunt singuri şi stau pe întuneric. Şi plâng, pentru că nu-i bagă nimeni în seamă. Când aprindem lumina în salon, corul de plânsete scade brusc în intensitate și pe chipul bebeluşilor se iţesc zâmbete mici: e fericirea că nu mai sunt singuri. Ei sunt copiii nimănui; doar câţiva din cei 750 de bebeluși abandonaţi acum în spitalele din România, iar numărul lor va creşte pe măsură ce ne adâncim în iarnă. 750 de copii care intră în viaţă aşa, singuri, în pătuţurile lor de care rareori se apropie cineva şi învăţând de mici să se bucure de orice gest de căldură.

Poveştile acestor copii sunt diferite, dar cu un numitor comun: n-au mai fost doriţi. Unele mame mai vin de câteva ori pe an să-i viziteze. Altele nu vor să ştie de ei chiar de la naştere. Şi nu le-a interesat niciodată ce se întâmplă în lipsa lor. A fost nevoie de câteva poze făcute în spital şi publicate pe facebook pentru ca această istorie complicată şi, mai ales, revoltătoare să iasă la iveală.

Natalia Petrovici, voluntar:

„Nu există personal, sunt schimbaţi la ore fixe şi au probleme, au eritem fesier... Mi se pare înfricoşător. De când am fost acolo am zile întregi în care stau şî când încep să mă gândesc la ei, îmi vine să plâng.”

Pentru personalul medical, rănile copiilor abandonaţi nu sunt o noutate, dar toată lumea o priveşte ca pe o fatalitate şi dă vina pe sistem.

Dr. Cristina Mihai, Spitalul de Urgenţă Constanţa:

„Posibilităţile de îngrijire sunt cele pe care le avem și pe care ni le oferă spitalul, acesta fiind un spital de stat. Nu avem creme pentru eritemele fesiere sau pentru îngrijire. Mai greu e cu pamperşii, că au fost perioade în care am rămas fără şi atunci am folosit scutece.”

Într-adevăr, sistemul bani nu are. Dar pentru căldura umană nu se oferă buget de la stat. Copiii abandonaţi sunt ignoraţi şi lăsaţi să crească fără dragoste sau măcar o atingere mângâietoare din când în când. Sunt pe cont propriu de când au venit pe lume. În pătuţurile lor se hrănesc singuri din biberoane aşezate pe pernă în dreptul gurii. Nu-i supraveghează nimeni, deşi accidente se pot produce în orice moment.

Gabriela Enache, sociolog ADOR COPIII:

„Nu ştiu de unde tehnica asta ultramodernă şi ultraprofesionistă, să-i sprijini biberonul ăla cu cauciucul ăla nenorocit pe prosop, pe faţă, pe piept direct… Se poate îneca, poţi să-l găsești mort!”

Simona Czudar, preşedinte ADOR COPIII:

„Unii chiar sunt sedaţi cu lapte sau cu ceai în care sunt băgate sedative uşoare.”

Reporter: „De unde ştii asta?”

Simona Czudar:

„Ştiu. Având contact cu sistemul afli foarte multe lucruri, și nu întotdeauna pe cele mai bune.”

Mamele din asociaţia ADOR COPIII, cele care au descoperit situaţia cumplită în care cresc micuţii abandonaţi din spitalele României, au rămas cu inima sfâşiată de durere când au înţeles ce traume adună în ei aceşti copii pe care nici părinţii, nici sistemul nu sunt capabili să-i îngrijească. Imaginea care te şochează de cum intri într-un salon cu bebeluşi abandonaţi e balansul la unison. Se leagănă singuri, oferindu-şi astfel puţină afecţiune. Şi tot asta caută din ochi ori de câte ori se deschide uşa salonului.

Simona Czudar, preşedinte ADOR COPIII:

„Întind mâinile după tine, nu te lasă să pleci, se agaţă cu degetuţele de tine… Efectiv tânjesc după afecţiune.”

Astfel de gesturi de apropiere sunt, însă, atât de rare, încât, după doar câteva luni de viaţă în izolare încep să aibă comportament de mici sălbăticiuni.

Simona Czudar:

„La un moment dat m-am aplecat asupra pătuţului unui copil care mânca din biberon şi l-am mângâiat și i s-a luminat toată faţa. Cred că era familiar cu gestul, îl recunoştea şi era bucuros că-l primeşte din nou. Dacă nu ar fi fost familiarizat cu gestul, atunci s-ar fi retras, pentru că era ceva nou. Asta s-a întâmplat cu un alt copil un pic mai mare, care pesemne că nu beneficiase de atâta atenţie şi atunci s-a retras pentru că nu era pregătit pentru un astfel de gest.”

Aşa se întâmpla cu toţi copiii abandonaţi în spitalele din România şi numărul lor poate ajunge la câteva zeci într-o singură instituție medicală. Nu există personal suficient să îi îngrijească şi nu vine nimeni să le ţină puţin de urât. Astfel, lumea lor ajunge să fie mărginită de gratiile pătuţurilor sărăcăcioase.

Reporter: „Pătuţurile cum erau?”

Gabriela Enache, sociolog ADOR COPIII:

„Foarte mici, foarte vechi, cred că erau de o seamă cu mine, ruginite. Multe nu mai culisau şi erau legate cu cearşaf, ca să nu cadă copilul prin ele.”

„Erau copii şi fără pătuţ?”

„Nu era pătuţ, erau lădiţe în care se pun bebeluşii la naștere. Deci copilul n-avea loc să stea pe lung, stătea cumva pe diagonală.”

Simona Czudar, preşedinte ADOR COPIII:

„Cu pamperşi acoperiţi cu nailon, ca să nu iasă urina pe lenjeria de pat.”

Natalia Petrovici, voluntar:

„Este groaznic, sunt copii care stau și tot ce aud toată ziua este o picătură de apă într-o chiuvetă, pic-pic-pic! Sau uite, hai că-i dau perdeaua la o parte ca să mai vadă un pescăruş pe geamul din dreapta.”

Simona Czudar:

„Când sunt scoşi la lumină, strâng din ochişori. Ei n-au văzut, poate, niciodată lumina naturală.”

Şi, pentru că părinţii nu i-au vrut, nu mai interesează pe nimeni cum cresc acești copii chinuiţi într-o lume atât de zgârcită în imagini şi sunete.

Gabriela Enache, sociolog ADOR COPIII:

„Dacă tu nu vezi în faţa ochilor decât tavanul şi singura ta plimbare este într-un perimetru de 50 cm cu 25 cm, cât au pătuţurile alea, ce să înveţi?”

Aşa trec peste ei luni şi, uneori, ani care le întârzie dezvoltarea şi-i predispune la un retard pe care, la naştere, nu l-au avut.

„Au o dezvoltare neurologică mai lentă. Copiii trebuie și foarte mult stimulaţi ca să pot să facă toate aceste lucruri. Dacă acum ar sta cu ea cineva zi şi noapte și ar mobiliza-o şi ar merge şi ar pune-o, într-o săptămână-două si-ar da drumul fără teamă.”

Deşi e interzis, în spitalele din România un copil abandonat poate să rămână şi doi ani de zile. Teoretic, legea obligă fie la reintegrare în familia naturală, fie la instituționalizare. dar nu pare să intereseze pe cineva. Ei sunt povara pe care nici statul nu vrea s-o ducă, aşa că îi face uitaţi acolo.

Laura Florescu, asistent şef Spitalul Sf. Maria, Iaşi:

„Copiii din acest salon au, în general, în jur de un an, un an şi două-trei luni. Georgiana, de exemplu, nu are nici până la vârsta asta CNP. Noi ştim că dosarul ei este luat în evidenţă la Direcţia de Asistenţă Socială şi Protecția Copilului, dar, deocamdată, nu este rezolvat. Ni s-ar părea normal ca până la această vârstă să fie. Robert – un an şi trei luni. Poate merge în asistenţă maternală, familia nu vine să-l viziteze.”

Doar că Direcţia se face că nu ştie, se ascunde în spatele neadevărurilor şi funcţionarii ei dor în continuare liniştiţi, indiferenţi la faptul că indolenţa lor poate distruge pe viaţă sute sau mii de copii.

Tiberiu Bantaş, purtător de cuvânt DGASPC, Iaşi:

„Spitalul trebuia să facă o sesizare scrisă.”

Reporter: „Dar noi am văzut nişte rapoarte.”

Tiberiu Bantaş:

„Nu ştiu când au fost făcute rapoartele, dar noi nu am fost anunţaţi pe cale oficială cu adrese semnate de manageri și semnate de asistenţii sociali. Spitalul Sfânta Maria trebuie să se ocupe de întocmirea actelor de identitate.”

Cătălina Ionescu, purtător de cuvânt Spitalul Sf. Maria, Iaşi:

„Nu ne ocupăm noi, ca şi unitate sanitară. Cei de la Direcţie!”

Tiberiu Bantaş, purtător de cuvânt DGASPC Iaşi:

„Noi mai avem şi alte treburi în tot judeţul ăsta şi vă spun că sunt destule.”

Cătălina Ionescu, purtător de cuvânt Spitalul Sf. Maria, Iaşi:

„Problema certificatului e, într-adevăr, o problemă deosebită, pentru că pe un copil care nu are identitate nu poţi să-l dai în adopţie, nu poţi să-l dai în asistenţă maternală. Ca să poţi să scoţi un certificat de naştere unui copil trebuie să ştii nişte date despre părinţi.”

Dar cine să se deranjeze să-i caute şi să rezolve astfel situaţia unui micuţ lăsat de izbelişte într-un pat de spital? Noi am vrut să vedem cât de greu poate să fie să dai de urma unei familii care a abandonat un copil. Fără mare efort, l-am găsit pe bunicul Georgianei, fetiţa fără identitate. iar datele pe care le poate oferi el ar fi suficiente pentru emiterea certificatului de naştere şi, implicit, predarea copilului către un asistent maternal.

Reporter:

„Fata dumneavoastră a mai vizitat vreodată fetiţa?”

Bunicul Georgianei:

„Niciodată!”

„Sunteţi sigur?” „Sigur!”

„Mama fetiţei se află în Germania. Credeţi că mai vrea să ia vreodată fata?”

„Nu. Ştiu sigur că nu vrea.”

„Protecţia Copilului a vorbit cu dumneavoastră?”

„Nu m-a căutat nimeni.”

Reporter:

„Când nu are un copil certificat de naştere timp de un an şi ceva, asta ce înseamnă?”

Bogdan Panait, director Oficiul Român pentru Adopţii:

„O ilegalitate!”

Mai mult decât atât, legea spune că, în cazul în care părinţii nu pot fi identificaţi, în maximum 41 de zile copilului trebuie să i se emită actele de identitate și dispoziţia de plasament de urgență. Dar funcţionarilor nu le pasă, conştienţi că nu pot fi pedepsiţi.

Elena Tudor, director DGASPC:

„Toate atribuţiile astea nu sunt însoţite şi de sancţiuni. Ne dorim ca proiectul de lege care a fost aprobat de Guvern să treacă de Parlament în forma actuală, cu sancţiuni asociate”.

Însă, până când legea va trece de Parlament, mulţi copii se vor pierde în sistem. În luna octombrie, l-am filmat pe Robert, un băieţel care stătea de un an şi trei luni în spitalul Sf. Maria din Iaşi, deşi situația lui era clară: familia lui fusese de acord cu adopţia încă de la naştere, considerându-l pe micuţ rezultatul unui act ruşinos.

Bunicul lui Robert: „Mi-e ginere. Dacă trăieşte cu fata mai mare ca ea, trebuia să trăiască şi cu copilul ăsta? Şi-a bătut joc de familia mea. I-a făcut plângere şi trebuia să-l aresteze şi a aranjat cu şeful de post de la noi, de aici, şi nu l-a arestat.”

Reporter: „Dumneavoastră aţi văzut vreodată copilul?”

Bunicul lui Robert: „Eu nici nu am nevoie să-l văd. Că mi-a făcut rană în piept, în inimă. Eu să-ţi mai cresc copiii ţie? După ce şi-a bătut joc de fată, i-a mâncat viitorul?”

Reporter: „De la Protecţia Copilului a venit cineva?”

Bunicul lui Robert: „Anul trecut.”

Reporter: „Şi de atunci n-a mai trecut nimeni pe aici.”

Bunicul lui Robert: „Nu.”

Reporter: „Nimeni.”

Bunicul lui Robert: „Nu. Dacă noi am dat declaraţie aşa, am spus să-l ia cineva în adopţie.”

Mama lui Robert: „Cum mi s-a spus de la Protecţia Copilului, doamna Roxana Zara, a spus că poate să-l adopte cineva.”

Reporter: „Dar tu ești de acord?”

Mama lui Robert: „Da, sunt de acord!”

Bogdan Panait, director Oficiul Român pentru Adopţii:

„În asemenea cazuri, lucrurile ar fi trebuit să meargă foarte repede.”

Reporter: „Deci aici e clar că nu s-au mişcat lucrurile cum trebuie.”

„Da. Da, da, da.”

Au început să se mişte, în schimb, după ce s-a aflat că reporterii noştri au demarat o anchetă şi, evident, s-au mişcat în direcţia greşită. La o lună după prima filmare, din spitalul ieşean au dispărut câţiva dintre copiii abandonaţi. Fuseseră repartizaţi rapid pe unde li s-a găsit loc, ca să nu mai spună presa că sunt nereguli. Doar că Robert, un băieţel normal, a ajuns astfel nu la un asistent maternal, cum spune legea, ci într-un centru pentru copii cu dizabilităţi.

Tiberiu Bantaș, purtător de cuvânt DGASPC Iaşi:

„Am identificat un număr de 42 de copii din care vreo 35 de cazuri au fost cazuri sociale. O parte s-au reintegrat, 16 dintre copii au mers în asistenţă maternală, iar 7 dintre copii au ajuns aici.”

Reporter:

„Robert, de exemplu, are anemie carenţială. Nu este un handicap!”

Tiberiu Bantaş:

„Da, aveţi dreptate. În măsura în care copilul se va recupera, va merge într-o măsură de asistenţă maternală şi, v-am spus, dacă părinţii îşi dau acceptul şi acordul pentru adopţie, într-un interval de şase luni – un an de zile se poate să fie adoptat.”

Reporter:

„Pentru el și-au dat deja acordul.”

Tiberiu Bantaş:

„Atunci când va trece următoarea măsură la asistenţă maternală şi va exista o potrivire teoretică între o familie adoptatoare şi acest copil, este posibil să meargă într-o măsură de adopţie.”

Dar, aşa cum se întâmplă în România, riscul ca el să fie uitat acolo e foarte mare. Caz în care acest copil va fi condamnat pe viaţă.

Cătălina Ionescu, purtător de cuvânt Spitalul Sf. Maria, Iaşi:

„Comportamentul celorlalţi se va impregna şi asupra lui, ca persoană. Şi acel copil, în final, va avea un comportament asemănător cu al celorlalţi: se va legăna în pat, va avea gestică, mimică asemănătoare unui copil cu retard.”

Simona Czudar, preşedinte ADOR COPIII:

„Respectul pentru viaţa acestor copii a scăzut în aşa măsură, încât chiar nu mai reprezintă decât nişte dosare.”

Ce se întâmplă apoi cu aceşti copii văd asistenţii maternali şi-i doare. Evelina şi-a petrecut primele şapte luni de viaţă în spital, înainte de a fi preluată de sistem.

Mihaela Lungu, asistent maternal:

„Primele zile, când am adus-o, singurul lucru pe care îl făcea era atât. [Se juca cu degetele.] N-a avut jucării. Mă gândesc că singurele jucării erau mânuţele ei. Capul nu-l ţinea bine, îl scăpa, și nu stătea în funduleţ. În picioare nici nu mai spun”.

Bogdan, fost vecin de salon al Evelinei, a avut și el manifestări nefireşti când a ajuns la asistentul maternal.

Elena Făgăţeanu, asistent maternal:

„El nu ştia să deschidă guriţa la linguriţă. Întâi i-am dat o linguriţă forţat, ca să dea de gust și să ştie să deschidă guriţa. A fost hrănit cred că numai cu lapte praf, dar probabil un lapte praf de proastă calitate și nu doza corespunzătoare.”

Cei care părăsesc spitalul sunt anemici, mai întâi pentru că nu au fost alăptaţi, şi apoi pentru că nu s-a obosit nimeni să-i hrănească aşa cum trebuie. Asistenţii maternali spun că au văzut copii de peste un an care nu gustaseră niciodată fructe sau iaurt. Încet-încet, în familia surogat, fizic îşi revin. Însă problemele emoţionale adunate în perioada spitalizării abuzive se şterg cu atât mai greu cu cât au rămas izolaţi mai multă vreme. Și se întâmplă des, pentru că România nu are asistenţi maternali. Mulţi au renunţat din cauza salariului foarte mic, 6-700 de lei pe lună. Şi n-au mai putut fi înlocuiţi.

Elena Tudor, director DGASPC:

„Am încercat să deblocăm anumite posturi din sistemul de protecție specială. Din păcate, în momentul în care am ajuns cu proiectul de hotărâre la Ministerul de Finanţe, el a fost înapoiat Ministerului Muncii.”

Ministerul de Finanţe n-a dorit să ne acorde un interviu pe această temă. Păcat. Nu i-am fi cerut să facă dovadă de căldură umană, ci doar să calculeze la rece. Pe un copil preluat de un asistent maternal se cheltuiesc 1.200 de lei pe lună, în care intră salariul şi indemnizaţia micuţului. În schimb, spitalul primeşte pentru un copil abandonat între 200 şi 300 de lei pe zi, adică până la 9.000 de lei pe lună. Dar aceşti bani nici măcar nu sunt folosiţi în totalitate pentru copii. Directorul de spital poate redistribui suma.

Dr. Călin Alexandru, Direcţia de Asistenţă Medicală, Ministerul Sănătăţii: 

„Majoritatea celor care sunt manageri aleg de a se orienta în primul rând către secţia de anestezie și terapie, pentru că acolo se face diferenţa dintre viaţă şi moarte. Or, un copil poate, dacă este bine îngrijit, să stea foarte bine şi într-un pătuț care este mai vechi.”

Reporter:

„Îi sacrifică pe aceşti copii pentru interesul unităţii.”

Dr. Călin Alexandru:

„Nu exclud această variantă, dar nu pot să spun că mi se pare că are o logică intrinsecă.”

Şi totuși, are. Într-o singură secţie de recuperare pediatrică găseşti atât de mulţi copii abandonaţi încât ei aduc spitalului zeci de mii de euro lunar. Numai că ei consumă foarte puțin. Mănâncă rareori altceva decât lapte praf, iar jucăriile şi hăinuţele provin, de cele mai multe ori, din donaţii.

Simona Czudar, preşedinte ADOR COPIII:

„Peste tot, prin maternităţi, pe unde ne-am dus, ni s-au cerut pamperşi, ni s-au cerut şerveţele umede, biberoane, pătuţuri, pentru că nu sunt fonduri. Or Guvernul alocă fonduri pentru aceste cazuri.”

Aşa că spitalul ar avea tot interesul să nu facă presiuni pentru a scăpa de copiii abandonaţi şi să funcţioneze ca un hotel.

Simona Czudar:

„Pentru că e mult mai comod de raportat că 60 de copii sunt abandonaţi în spital decât să faci dosarele pentru  60 de copii, pentru că e foarte comod să te gândeşti că, dacă aceşti copii au fost abandonaţi, de fapt nu-i pasă nimănui de ei.”

Un caz care arată cât de comod este să ai în secţii bebeluşi abandonaţi sau pe cale de a fi este Timişoara. Aici nu există deficit de asistenţi maternali şi, totuşi, spitalul de copii are un număr record.

Reporter: „Astăzi, exact, câţi sunt?”

Mihaela Cufteac, medic primar Spitalul Luis Ţurcanu, Timişoara:

„Astăzi, exact 55.”

Zece dintre ei sunt în jurul vârstei de 1 an şi ar fi trebuit să părăsească spitalul de mult. Direcţia pentru Protecţia Copilului, însă, nu i-a preluat niciodată. Şi nici spitalul nu pare să fie fără vină; reiese dintr-un incident petrecut după filmarea noastră:

„Ai venit și ai luat interviu. Nu-i circ? E circ pentru audienţă! Sunt 10 copii care sunt abandonaţi şi pe care trebuie să-i ia ăia. Am totul raportat, totul în regulă!”

Reporter:

„Dacă sunteţi în regulă, de ce vă impacientaţi?”

„De ce? Pentru că eu lucrez aici şi mă chinui aici! Ăsta-i adevărul! Ei n-au venit cu asistenţa maternală. Copilul e predat de nu-ştiu-când. Dacă ei n-au venit… Şi, oricum, nu-i vor asistenţii maternali, pentru că sunt prea mari. Deci, dacă am avut unul de 8 luni și el a avut de ales unul de 3 luni, l-a luat pe ăla de 3 luni, ăsta de 8 nu i-a mai trebuit.”

Prin urmare, copiii ar fi aleşi ca la piaţă. Şi, evident, Direcţia dă vina pe spital.

Roxana Marcu, purtător de cuvânt DGASPC Timişoara:

„Am avut parte de situaţii în care ni s-a spus: <Staţi, că între timp a venit şi l-a vizitat mama!> şi nu putem să-l luăm sau situaţii în care ni se spune: <Ştiţi că între timp copilul s-a îmbolnăvit şi reveniți peste o săptămână-două…>.”

Şi dacă li s-a spus, n-a mai verificat nimeni. Iar copilul a rămas în continuare victima nevinovată a unor funcţionari care nu-şi fac treaba şi a unui sistem care închide ochii. Semnalul de alarmă asupra acestui abuz a fost tras de membrele Asociaţiei ADOR COPIII, care s-au îngrozit de ce-au descoperit când au adus ajutoare micuţilor abandonaţi.

Simona Czudar, preşedinte ADOR COPIII:

„Îmi aminteşte de anii ’90, când vedeam reportaje de la Cighid şi ni se părea că vedem dintr-o altă lume.”

Imaginea e cu atât mai şocantă cu cât mare majoritate a copiilor sunt sănătoşi sau cu probleme minore de sănătate. În acelaşi timp, însă, de micuţii cu adevărat bolnavi nu se ocupă nimeni, deşi stau în spital.

Simona Czudar:

„O experienţă foarte dură a fost să pierdem lupta cu timpul pentru Gabriel.”

S-a întâmplat în luna octombrie, când mamele de la Asociaţia ADOR COPIII au observat, printre bebeluşii abandonaţi de la Iaşi, un micuţ care părea foarte bolnav.

Gabriela Enache, sociolog ADOR COPIII:

„N-am ştiut că are un diagnostic, pentru că nu avea niciun fel de aparatură medicală care să-mi sugereze că ar avea vreo problemă medicală. Şi era mai mititel decât ceilalţi şi puţin vineţel pe la buze şi degeţele. Şi în momentul în care l-am luat în braţe mi s-a spus că are tetralogie Fallot. Şi mi-au spus că e abandonat, că nu a fost vizitat niciodată, că are aproape 5 luni…”

Tetralogia Fallot este o malformaţie cardiacă şi Gabriel ar fi trebuit operat, dar spitalul l-a ţinut în salon şi a recomandat Direcţiei să-l ducă într-un centru pentru copii cu dizabilităţi. Una dintre membrele asociaţiei a încercat să-l salveze.

Gabriela Enache:

„M-am gândit că pot să-l ajut, ştiind că în Bucureşti se fac operaţii de tetralogie Fallot, prin certificat E112 pot să meargă afară.”

Copilul ar fi putut fi, deci, operat în Germania. Doar că la o investigaţie a asistenţilor sociali s-a descoperit că mama îl lăsase pe Gabriel în spital doar în speranţa că fiul ei se va însănătoşi şi nu intenţiona să-l abandoneze. Când a aflat aceste detalii, spitalul i-a dat femeii copilul înapoi, fără să clipească şi fără s-o informeze despre riscuri.

Purtătorul de cuvânt (Cătălina Ionescu) susţine că mama a cerut externarea:

„Copilul era stabil. Nu avea în momentul respectiv nicio problemă acută. La vârsta de 6 luni mama a venit şi a solicitat să-şi ia copilul la domiciliu.”

Asociaţia ADOR COPIII îl contrazice.

Gabriela Enache, sociolog ADOR COPIII:

„Cred că au fost oarecum forţaţi să-l ia acasă.”

Părinţii o confirmă: Mihaela Ciocan, mama lui Gabriel:

„Au venit de la Asistenţa Socială. N-au întrebat <Vrei să-l iei acasă sau nu?>”

Și, din nou, adevărul va rămâne un mister. Iar un copil a murit pentru că sistemul n-a fost în stare să aibă grijă de el. La trei zile după externare, Gabriel s-a stins. Avea doar 6 luni.

Cătălina Ionescu, purtător de cuvânt Spitalul Sf. Maria, Iaşi:

„Nu ai de unde să ştii ce s-a întâmplat acasă. La un copil care este cu o boală cronică, orice afecţiune acută poate să îi pună în pericol starea de sănătate şi viaţa, într-adevăr.”

Mihaela Ciocan, mama lui Gabriel:

„Nu mi-a zis nimeni absolut nimic. Când am ieşit de la spital m-au întrebat: <Cu ce pleci acasă, doamnă?> Şi eu am zis: <Cu tramvaiul.> <Dar nu luaţi un taxi?> Am luat taxiul și am plecat la gară, ce puteam să fac altceva?”

Un sistem care știe să se debaraseze de ce-l incomodează l-a considerat pe Gabriel doar un caz social rezolvat. Dar pentru ce-a urmat nu va răspunde nimeni.

Și tragedii se mai pot întâmpla.

Judecând după uşurinţa cu care am pătruns în spitalul de la Constanţa, am fi putut pleca acasă cu oricare dintre micuţi.

Dr. Cristina Mihai, Spitalul de Urgenţă Constanţa:

„Nu putem să-i ţinem încuiaţi. De aceea i-am plasat la capăt de secţie, unde persoanele rău-intenţionate să treacă pe lângă cabinetele asistentelor. Însă se poate întâmpla să fie învinsă vigilenţa.”

Doar că noi am învins vigilenţa de 3 ori, în 3 zile diferite. Nu pare să fi fost învăţată lecţia de la Timişoara, unde, în urmă cu 3 ani, un copil abandonat chiar a fost furat din spital.

Mihaela Cufteac, medic primar Spitalul Luis Ţurcanu, Timişoara:

„A fost o conjunctură nefericită.”

Una dintre multele conjuncturi nefericite în care s-a aflat sistemul sanitar.

Reporter: „Ştim foarte bine ce s-a întâmplat la Giuleşti.”

Dr. Cristina Mihai, Spitalul de Urgenţă Constanţa:

„Există astfel de riscuri, e adevărat. Și eu mă tem de ele.”

Se teme pentru că, în cazul în care se va întâmpla ceva, va fi, probabil, singura care va răspunde.

Roxana Onea, purtător de cuvânt DGASPC Constanţa:

„Atâta timp cât copilul este într-o unitate medicală, se presupune că îi spun oferite serviciile la standardele la care sunt obligaţi să i le ofere ca oricărui pacient.”

Reporter:

„Nu trebuie să presupuneţi acest lucru, trebuie să vă asiguraţi că aşa este!”

Roxana Onea:

„Deci eu pe tonul ăsta…! Nu ştiu, mi se pare că este…! Deci ce intenţionaţi?”

Doar să rezolvăm ceva.

Şi, puţin, am reuşit! Abia după interviul nostru, la Constanţa micuţii din spital şi-au găsit loc fie în sistem, fie înapoi în familie. Însă, în această ţară, nimic nu se face uşor. Nici măcar ajutorul dezinteresat nu e primit cu bucurie. Asociaţia ADOR COPIII se zbate din greu să spargă zidul înălţat de autorităţi în jurul acestor cazuri sociale.

Simona Czudar, preşedinte ADOR COPIII:

“Am făcut o solicitare pentru semnarea unui protocol prin care să fie acceptaţi voluntarii Asociaţiei în spital şi să participe la îngrijirea acestor copii. În ciuda faptului că protocolul a fost semnat, voluntarii au fost bruscaţi, scoşi afară de pe holul spitalului…”

Asta deşi, acolo unde au fost lăsaţi, au reuşit să facă minuni. În unele cazuri membrele Asociaţiei şi-au asumat direct sarcina de a salva copiii.

Elena Spiridon, voluntar ADOR COPIII:

„Într-un pătuţ stătea o fetiţă, am luat-o în braţe, m-a luat de păr şi am continuat prin a o lua acasă [n.r. în plasament de urgenţă].”

Însă e doar o picătură într-un ocean de nereguli pe care statul ar trebui să le rezolve, descâlcind legislaţia stufoasă, aplicând sancţiuni şi alinând suferinţa acestor mici suflete care au dreptul la îngrijire şi afecţiune. Altfel, fiecare zi pe care o petrec în spital le diminuează şansele de a fi adoptaţi. Pentru că majoritatea cuplurilor care-şi doresc copii vor unul cu vârstă de până la 2 ani şi, potrivit legii, el poate fi luat doar din sistemul de plasament.

Simona Czudar:

„Peste tot, familiilor adoptive li se spune că nu sunt copii adoptabili. Evident că nu sunt: sunt în spitale.”

Unii nu ajung niciodată să aibă o familie și sunt, de multe ori, doborâţi de viaţă.

Gabriela Enache, sociolog ADOR COPIII:

„Când vezi unul de 18 ani pe stradă, de 19 ani, cu punga de aurolac, nu te gândești ce poveste are în spate. Poate că copilul ăla a stat un an şi şase luni într-un spital gen Iaşi, după aceea a fost mutat într-un centru de plasament cu dizabilităţi, că acolo mai erau locuri, şi ajungem şi la vârsta de 18 ani, când statul român spune <Mulţumesc frumos, la revedere!> Şi ăla ce să facă?”

Nu mai are ce face, pentru că nici statul n-a făcut nimic pentru el atunci când trebuia. Iar noi toţi va trebui într-o zi să suportăm consecinţele acestei indolenţe care condamnă mii de copii, pe viaţă.

Legaturi: