ÎNTREBĂRI GRAVE și MEDITAȚII TRISTE în ZILELE BISERICILOR GOALE și a perspectivei trăirii Paștilor… fără Înviere. “De ce ar mai veni? De ce ne-ar mai crede? Îl luăm în derâdere. Ne folosim de El doar când ne e greu. Îi batjocorim pe cei care cred. Și-a dat seama de mult că jucăm la cacealma…”

PR. CONSTANTIN COMAN  – Jurnal de preot in vreme de criza – 25 martie 2020, Buna Vestire:

” (…) Am facut slujba fara credinciosi, numai noi, cei doi preoti si un cantaret. (…) Pentru prima data in viata mea de preot, de aproape 40 de ani, mi se intampla acest lucru. Am simtit nevoia, la un moment dat, sa merg in spatele bisericii sa vad cum se simte slujba de acolo. Liniste de mormant. Cantarea se ducea in sus. Se ducea unde trebuie, imi zic, la Dumnezeu. Popor nu era in biserica, sa auda cantarea. Acum chiar simteam ceea ce in multe randuri am spus, ca trebuie sa ne straduim sa adresam cantarea si rugaciunile noastre in biserica lui Dumnezeu, nu credinciosilor, El este, de fapt, destinatarul cantarii si al rugaciunilor. Trebuie, oare, sa fii singur ca sa te poti adresa lui Dumnezeu? Asa se pare. (…)

Usile bisericii incuiate. Am intrat prin usa din altar. Aproape ca ma revolta faptul de a sti usile bisericii incuiate. E ceva ce nu poate incapea in imaginatie. Biserica este tocmai spatiu deschis pentru oricine si oricand, dar in zi de praznic! Traim vremuri nu grele, ci nemaiintalnite. Ma gandeam ca am fi putut lasa macar cativa credinciosi, dar cum ai fi putut sa-i opresti pe ceilalti sau pe criterii i-ai fi ales? (…) Am avut un sentiment dureros. Dumnezeiasca Liturghie este prin excelenta adunarea credinciosilor in fata lui Dumnezeu. Preotii slujesc lui Dumnezeu in numele lor, al poporului. Tristete, durere, teama, nesiguranta, necunoscut… La varsta mea, dupa o viata preoteasca de aproape 40 de ani, ma confrunt pentru prima data cu aceasta stare de lucruri, care se afla doar la inceput. Ma gandesc ca preotul se poate concentra mai usor acum, ca isi poate aduna gandurile, ca se poate indrepta cu gandurile si cu inima la Dumnezeu… Ma insel. Desi nu slujeam, simteam la mine risipire mare, vartej de ganduri, stari amestecate… Nu m-am putut aduna, n-am avut stare, m-am si miscat de colo-colo tot timpul. Preotul singur in fata lui Dumnezeu, nefiresc de singur… Nu e usor! Cand simti credinciosii in spatele tau, parca ai un suport, nu esti singur cu goliciunea ta. (…) Credinciosii au ramas la casele lor, au fost indemnati, dupa putinta, sa ne insoteasca in duh, pastrand linistea, citind psalmi si alte rugaciuni. Au trimis pomelnice pe mesaje telefonice. Putem sa ne adunam in Duh – vorbe mari! Sa vedem daca suntem in stare! Oricum, este ocazia sa incercam a constitui comunitatea noastra in Duh, a fi impreuna in Dumnezeiasca Liturghie, nu in trup, nu fizic, ci sufleteste. Este un bun prilej sa constatam ca suntem si duh si ca putem sa ne asezam intr-o stare anume si chiar intr-un loc anume nu numai fizic, ci in duh, purtandu-ne cu mintea si cu vointa acolo, pur si simplu. Grea incercare!

(…) De obicei, de Bunavestire bisericile sunt pline, se impartasesc multi credinciosi. Astazi a fost trist, apasator de trist. Simt nevoia sa comunic cu credinciosii nostri si cu oricine este dornic sa auda pe cineva vorbind. Nu ne vom mai vedea un timp, nu stim cat de lung va fi acest timp, nu stim nici ce se va intampla in acest timp. Ne pune Dumnezeu la incercare singuratatea, viata cu mine insumi si cu cei strict de langa mine. Suntem chemati sa dam piept cu o criza nemaiintalnita, cu prefaceri de neinchipuit. Nu stim exact ce va fi cu noi, cu semenii nostri, cu poporul nostru. Vedem insa ce se intampla cu alte tari si ne infricosam (…) Stam in casa incremeniti, infricosati. Ce-i de facut? Ne indemnam unii pe altii spre rugaciune.

Ma tem de speculatii, chiar sau mai ales de cele teologice. Incerc sa fiu onest cu mine insumi, sa ma citesc pe mine, sa nu spun decat ceea ce simt ca se intampla in mine. Gandul ma duce, ca pe multi, probabil, la mustrarea sau pedeapsa lui Dumnezeu, catre o lume trufasa, scapata de sub control, dezorientata, afundata intr-un marasm moral scandalos. Dar nu dau curaj acestui gand. Ma consolez cu ideea ca orice vine de la Dumnezeu are rol pedagogic, indreptator, ca are o finalitate pozitiva. Lumea se confrunta vadit cu o incercare de dimensiuni cosmice. Dumnezeu vrea sa opreasca lumea, sa o intoarca de la un drum care, probabil, o ducea la pieire. Lumea isi luase un avant de nestavilit. Ne si plangeam ca timpul pare sa fi prins o viteza atat de mare, incat ne inghite pur si simplu existenta. Viteza a devenit un indicator de calitate si de performanta. Cine isi putea inchipui ca se mai poate opri lumea aceasta in loc. Si iata, s-a oprit! Avioanele au inghetat in hangare, masinile in parcare, fabricile se inchid una cate una, scolile si universitatile s-au inchis. Oamenii s-au izolat la propriu in casele lor. Cat va dura aceasta sincopa, ce va urma dupa ea? Ne sperie gandul!

Ma indrept spre mine insumi si incerc sa citesc ce-mi spune mie Dumnezeu din ceea ce se intampla. Si vad ca, desi preot de atata timp si teolog, dedicat, pe cat mi-a fost cu putinta, celor doua slujiri bisericesti, am fost prins de iuresul lumii si de duhul lumii si ma simt instrainat de mine insumi. Cine sunt eu cu adevarat, ce continut si ce consistenta are eul meu launtric? Ma tem ca am cedat acelorasi ispite generalizate, anume de a miza pe lumea exterioara, pe valorile materiale, pe gesturi, pe relatii conventionale si am parasit sau am uitat de mine insumi. Ma striveste volumul urias al discursurilor, chiar teologice si duhovnicesti. Vorbe, vorbe, nesfarsite vorbe… Ma irita pana la alergie ideea propriilor si numeroaselor mele proiecte.

Stateam astazi dupa slujba de vorba cu parintele Daniel, eu intr-o strana si el intr-o strana, cu o biserica straniu de goala, si ne intrebam ce am gustat noi, de fapt, din cele pe care le propovaduim, ce am simtit noi din lumea lui Dumnezeu?

DCNews:

Judecătoarea Adriana Stoicescu, cel mai puternic mesaj: Supărat pe om, Dumnezeu a ales anul acesta să nu îl viziteze de Paști

Supărat pe om, Dumnezeu a ales anul acesta să nu îl viziteze de Paști.

De ce ar face-o?

De ani buni am transformat Crăciunul într-o petrecere cu rochițe roșii și scurte.

O alergătură disperată după cadouri inutile, doar pentru a bifa încă o sărbătoare petrecută cum se cuvine, nu-i așa, în familie.

De cele mai multe ori, în spatele ușilor închise, dincolo de beculețe și ornamente, oamenii se regăsesc în aceeași minciună, pigmentată cu certuri, cu violență și ură. Sau multă, infinită, dureroasă indiferență.

Acolo nu e loc pentru El.

Paștele a devenit un necesar pretext al unor petreceri zgomotoase, cu și mai puține haine decât de Crăciun.

Dudui pline de pioșenie ne învață să ținem postul corect, să trăim cu Dumnezeu în suflet; apoi ne mărturisesc, pline de evlavie, clipind din genele false, cum vor petrece ele Sfintele sărbători, în cluburi de fițe, cu șampanie de 2000 de euro, după ce au dat o fugă să ia nițică Lumină, fără să le treacă măcar prin cap ce ar putea însemna asta.

Crăciun sau Paște, le-am transformat în orgii alimentare, cu mâncăruri udate din belșug cu alcool, totul culminând cu vizite la urgență sau un cuțit înfipt într-un comesean care ne-a furat, în urmă cu jde ani, caii de la bicicletă.

Printre mese întinse și pline, simbol de netegaduit al fibrei creștine tradiționale, ne prefacem că înțelegem.

Că simțim.

Că trăim.

De ce ar mai veni?

De ce ne-ar mai crede?

Îl luăm în derâdere de sute de ani.

L-am scos din case și din școli.

L-am alungat și din biserici și am pus în locul Lui tarabe.

Ne folosim de El doar când ne e greu.

Îi batjocorim pe cei care cred. Credință este desuetă, iar lumea are azi alte preocupări și alți idoli.

De fapt, Și-a dat seama de mult că jucăm la cacealma.

A acceptat că, în tot timpul ăsta, am trișat. E firea umană, Și-a spus.

A sperat mereu că vom înțelege, doar suntem creați după Chipul Său.

Dar, în final, a obosit, probabil să ne mai aștepte.

Să nu ne amăgim.

Virusul nu va schimbă nimic.

Vom mai fi pioși o luna-două. Ne vom ruga mai abitir acum, pentru că la anul, pe vremea asta, să râdem iar de cei care își fac cruce când trec pe lângă o biserică.

Vom mai fi darnici o luna-două, fără a uită, însă, să precizăm suma, că doar nu o să ratăm prilejul de a arată cât de buni și generoși suntem.

Vom citi sau cel puțin vom poștă coperți de cărți la modă.

La anul, pe vremea asta vom fi iar la grătar și mici și bere și orice altceva pentru că, nu-i așa, cărțile sunt o pierdere de timp.

În timpul ăsta, supărarea Lui e infinit mai mare decât a noastră.

E mult mai îndurerat decât noi acum.

Suferința Crucii se repetă iar și iar, fără ca cei pentru care a fost acolo să înțeleagă că nu putem există fără El.

Că dincolo de dogme și teorii, de doctrine și filozofii, singurul mare adevăr care va rămâne este imensa Lui iubire față de micile vietăți care se cred și se proclamă stăpânii Universului, care cred că pot mută munții și schimbă cursul apelor, care cred că pot ajunge pe alte stele, dar care se prăbușesc că un castel de cărți de joc în față suferinței reale.

***

Preot Ioan Istrati

Văd întristat încercările unor părinți căldicei, de edulcorare, cosmetizare și fardare a mortului care pute îngrozitor.

Molima asta nu a venit din mila lui Dumnezeu, ci e suferința infinită a Celui Preacurat care plânge și ne lasă în păcatele noastre strigătoare la cer, de neam omorâtor de Dumnezeu.

De asta nu mai putem sta unul lângă Altul, nu ne mai putem îmbrățișa. Că suntem prea plini de virușii urii și ai răutății.

Virusul e doar o metaforă materială a iadului pe care l-am clădit în minte și ne invadează lumea.

Molima e retragerea plânsă a lui Dumnezeu din sânul unei umanități vorace care își omoară pruncii- florile raiului- în pântece, care clădește iadul pe pământ prin enormități ale plăcerii ucigașe.

Molima trebuie să ne îngenuncheze ca să strigăm la Tatăl nostru pe care L-am dat afară din inimi și din minți, pe care L-am izgonit din lumea noastră, care fără El se prăbușește în moarte.

Molima trebuie să ne facă să plângem amarnic pentru păcate, să devenim mai buni, măcar înaintea morții, să simțim durerea uriașă a celor săraci, chinuiți, abuzați, distruși de imensa noastră nesimțire acaparatoare de bunuri și de suflete.

Și dacă nu ne vom întoarce în genunchi la Tatăl, El ne iubește atât de infinit, încât va trece pe lângă noi plângând și nu-L vom mai vedea niciodată.

”Înainte de a ne întoarce în pământ, îngăduie-ne, Doamne, să ne întoarcem la Tine”.

***

Orthodox Café

Preacucenice Ziduri, Preacuviosi Pereți, Preacuvioase Strane și Scaune din bisericile noastre ortodoxe

predică nerostită a PS Daniil Stoenescu:

Legaturi: