UN PSIHOLOG CLINICIAN SPULBERA, printr-o analiza profesionista riguroasa a cazului Bodnariu, toate MISTIFICARILE “PEDAGOGICE” DEBITATE DE GENUL DE IPOCRIT HIPSTERIST “ALIAT CU BARNEVERNET care scrie fudul și condescendent pe forumuri: “Bine le-a făcut”. CARE E ADEVARATA PROBLEMA EDUCATIVA NR.1 PENTRU PARINTI?

13-01-2016 6 minute Sublinieri

barnevernet1

Să zicem că lucrezi la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC), la serviciul de abuz și primești o sesizare de abuz de genul celei ajunse la Barnevernet în noiembrie 2015.

Ce faci?

Tu, psiholog, împreună cu alți funcționari la DGASPC, asistenți sociali, te deplasezi urgent la fața locului pentru a face evaluare rapidă a situației.

Ce te interesează la un prim contact cu cazul respectiv? Starea fizică a copilului: dacă are nevoie de îngrijiri medicale, dacă a mâncat, dacă e îmbrăcat corespunzător. Următorul pas pe care îl faci – tot la fața locului – este liniștirea copilului, securizarea lui emoțională. Trebuie, deci, să-l ajuți să simtă (NU să înțeleagă) că dacă până atunci a fost martorul sau victima unor lucruri îngrozitoare (pentru care el personal nu are nicio vină), de acum înainte totul va fi bine, mult mai bine; se vor găsi soluții – pentru el, pentru părinții lui, pentru frații lui, pentru toată lumea. Pare simplu, dar nu e.

Subliniez importanța eficienței mesajului transmis: tot ceea ce te interesează la acest moment este starea de bine a copilului. Faci absolut tot ce poți ca să diminuezi haosul. Inutil să specific că demersurile funcționărești care implică direct copilul trebuie reduse la minimum. Orice exces de birocrație și orice demers formal pe de o parte, orice scandal și orice formă de răvășeală pe de altă parte compromit confortul emoțional al copilului, și așa fragilizat.

Când copilul se relaxează, se poate trece la pasul următor: îl scoți din mediul familiei și îl aduci – împreună cu TOȚI cei implicați – într-un spațiu al DGASPC. Între timp, cu ajutorul asistenților sociali, se încearcă obținerea mai multor informații care să edifice cazul (declarații de la membrii familiei, de la vecini, eventual de la școală etc.)

Până aici, toate bune, toate corecte și (relativ) simple. Ne aflăm în termenii legii.

DGASPC este obligată prin lege să angajeze psihologi care să se ocupe de evaluarea corectă și completă a cazurilor; iar psihologii au, evident, obligația de a aborda cazurile în termeni psihotraumatologici: ei analizează cu instrumentele și abilitățile specifice specialiștilor ceea ce s-a constatat. Foarte rar se întâmplă ca cele constatate la prima vedere de nespecialiști să se suprapună cu cele analizate ulterior de specialiști. În lipsa acestui efort de interpretare a indicilor traumatici, balamucul nu are niciun sens.

Legea nu se aplică mecanic. Oricine poate sesiza și amenda, conform legii, un comportament nepotrivit, dar nu oricine îl poate analiza în coordonatele sale reale.

Și de aici încolo – repet, în virtutea legii – rolul psihologului devine unul cheie. Trauma (orice traumă) se circumscrie prin relația dintre două lucruri: evenimentul propriu-zis (în cazul nostru bătaia) și o trăire subiectivă care e, într-adevăr, mai greu de delimitat, dar asta nu înseamnă că joacă un rol secundar în circumscrierea traumei, dimpotrivă, îi este definitorie. Ce vreau să spun este că trauma psihică nu se constată pur și simplu, ea se vădește în relația dintre un eveniment și răspunsul subiectiv la acel eveniment (în delimitarea răspunsului e nevoie într-adevăr de experiență și dexteritate terapeutică).

Plecând de la aceste coordonate, se va constata destul de repede că nu există traume identice. Dificultatea oricărui caz de abuz constă, deci, în 1. circumscrierea gravității traumei și 2. luarea unor decizii ulterioare astfel ca acelui copil traumatizat să-i fie mai bine, nu mai rău. Ambele demersuri sunt dependente de context, e aproape imposibil să iei decizii-standard.

Și acum miza textului: e bătaia un motiv suficient pentru a separa copilul de părinte?

Există copii care pot fi marcați de o strângere mai fermă a mâinii și există copii pe care o bătaie zdravănă îi lasă aproape indiferenți. Orice specialist cu cunoștințe de psihotraumatologie va face diferența între bătaie ca instrument (mai mult sau mai puțin discutabil, dependent de context cultural etc.) și atitudinea de fond a părintelui față de copil. Distincția asta nu ține de preferința sau de orientarea terapeutului, ci de obligația de a nu decide pripit atunci când ai în față un caz de abuz cu consecințe potențial dramatice pentru viitorul copilului respectiv. Ai obligația de a înțelege și de a analiza corect indicatorii traumei.

Or, în cazul agresării fizice a copiilor trebuie menționat faptul că nu bătaia în sine e cea care traumatizează în primul rând, ci atitudinea care însoțește gestul agresiv – să zicem nerăbdare, furie, dispreț, chiar ură. Specialistul are, deci, obligația de a porni în circumscrierea traumei dinspre atitudine înspre comportament și nu invers. Orice psiholog onest are suficiente argumente teoretice pentru a face distincția între părinți cu atitudine abuzivă, terorizantă care nu și-au bătut copiii în viața lor, și părinți care și-au bătut copiii fără însă a-i copleși printr-o atitudine parentală ostilă și demotivantă.

Te-ai gândi că atunci când o instituție al cărei rol este protecția copilului ia o decizie radicală (separarea copiilor de părinți) pornind de la un indicator traumatic anume – în acest caz bătaia – are un dosar doldora de informații, a făcut o evaluare complexă a cazului și a inclus în acel dosar analiza detaliată și a altor indicatori traumatici, în afara bătăii, fără de care niciun specialist care se respectă nu ar vorbi de o traumă în toată regula. Ei bine, informatiile publice arata că lucrurile n-au stat deloc așa în cazul Bodnariu-Barnevernet. Am aflat de curând că, după separarea copiilor de părinți, nimeni nu a mai vorbit cu surorile Bodnariu, cele care și-au “dat de gol” părinții. Cu alte cuvinte, exact copiii în jurul cărora ar fi trebui să graviteze ancheta care lămurește amploarea traumei în funcție de care ar trebui să se ia o decizie sau alta, au fost trecuți cu vederea.

Se pare că instituția la care ne referim respectă legea întocmai, jertfindu-i chiar pe cei în numele cărora acea lege este respectată. Ai crede că menirea acestei instituții este aceea de a proteja copilul, nu legea în numele căreia îl protejează. Ai crede că rolul echipei de specialiști este acela de a face tot ce-i stă în putință pentru ca acelui copil să-i fie ma bine. Ai crede că deciziile radicale ar trebui să fie ultimele la care să se recurgă, după ce s-au luat deja toate celelalte măsuri potențial salvatoare/remediante, și asta tocmai pentru că, prin radicalitatea lor, primele fac și mai mult rău. Se pare că în cazul Barnevernet n-a fost așa.

Mai e aici un aspect pe care mulți îl trec cu vederea: să separi copiii de părinți în urma unor mărturisiri făcute chiar de ei, de copii, are un efect devastator asupra tuturor, ÎN PRIMUL RÂND asupra copiilor denunțători. Aceștia vor trăi cu un copleșitor sentiment de vinovăție. Vinovăția că și-au trădat fatal părinții generează cu ușurință un nucleu nevrotic, poate chiar psihotic. La trauma inițială se vor adăuga în curând altele, mult mai grave și mai greu de reparat.

Și tot despre bătaie, dintr-o perspectivă principială. Să nu se înțeleagă de aici că sunt pentru aplicarea corecțiilor fizice, însă nu pot să nu constat că vehemența celor care văd în palma la fund o crima abjectă apare adesea compensatoriu, printre acei părinți care nu reușesc să gestioneze franc și eficient relația cu propriul copil.

Aduc în discuție un singur scenariu, unul devenit destul de frecvent în România urbană de azi: părintele care se simte vinovat în fața copilului său, părintele care care se teme de copilul său și, prin urmare, îl răsfață. Pentru că stă toată ziua la serviciu (are de plătit rate la mașină și vacanțe), părintele ajunge seara acasă, paralizat de frică și copleșit de vinovăție în fața propriei odrasle. Cum s-o mai supere? Odrasla lui e singura sursă de afecțiune genuină, de fapt, singura sursă de bine suprem.

În virtutea unui mecanism extrem de insidios de spaimă și culpă în fața propriului copilul, părintele devine incapabil de decizii structurante, formatoare. Copilul pe care l-a nedreptățit trebuie re-îndreptățit acum compensatoriu, din plin. De aceea îl răsfață și-i îndeplinește absolut toate dorințele, renunțând la cea mai mică tușă disciplinară de teamă să nu-și pună odrasla în situația (inevitabil stresantă) de a se revolta. Acest părinte nu-și poate vedea copilul cu fruntea înnegurată. Ar fi prea mult pentru el. De fapt, pentru amândoi. Palma la fund, în ecuația asta, pare într-adevăr inacceptabilă.

Și atunci se naște retorica aceea compensatorie:lasă copilul să se exprime!” pare a fi singura grijă pe care acest tip de părinte – nu mă feresc să-i spun hipster – o are (și e mândru că o are fiindcă îi pare extrem de onorabilă). Părintele hipster nu-și dă seama că, în felul acesta, nu-și încurajează deloc copilul “să se exprime” fiindcă exprimarea coerentă presupune ea însăși existența unei structuri. De fapt, copilul este încurajat să dea curs tuturor impulsurilor sale inevitabil haotice.

Părintele hipster uită – sau n-a știut niciodată – că orice copil, pe lângă nevoia de independență, mai are și altele – complementare, NU opuse: nevoia de disciplinare, de limitare, de structurare, de repere clare. De ce sunt acestea ignorate? Fiindcă pun părintele în situații complicate, jenante, iritante, stresante, lipsite de gratificație. Părintele hipster are nevoie să se uite în oglindă și să vadă un om minunat, un părinte oripilat de barbariile care au loc în familiile balcanice, un părinte aliat cu Barnevernet care scrie fudul și condescendent pe forumuri: “Bine le-a făcut” și “Îi bați, ți-i ia.

Cred cu tărie că nu bătaia este problema numărul 1 în familiile urbane din România. Ci răsfățul, incapacitatea părintelui de-și asuma un rol structurant în viața copilului său.

Legaturi:


Categorii

1. DIVERSE, Articolele saptamanii, Educatie, Rapirea copiilor/ cazul Bodnariu s.a., Razboiul impotriva familiei / vietii/ copiilor

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

9 Commentarii la “UN PSIHOLOG CLINICIAN SPULBERA, printr-o analiza profesionista riguroasa a cazului Bodnariu, toate MISTIFICARILE “PEDAGOGICE” DEBITATE DE GENUL DE IPOCRIT HIPSTERIST “ALIAT CU BARNEVERNET care scrie fudul și condescendent pe forumuri: “Bine le-a făcut”. CARE E ADEVARATA PROBLEMA EDUCATIVA NR.1 PENTRU PARINTI?

  1. Pingback: BUN VENIT IN “MINUNATA LUME NOUA” A LUI “1984”, unde copiii participa la parade Gay si unde… “dacă nu-i faci pe plac copilului tău, absolut oricând şi la orice vrea el, eşti un criminal iresponsabil, iar Statul Lum
  2. Foarte echilibrat și bine construit articolul!

  3. Pingback: IMPLICAREA PARLAMENTARILOR ROMÂNI si a M.A.E. in CAZURILE NAN, BODNARIU, RADULESCU si pentru alte 4 FAMILII. Mircea Dolha: “Vom cere, dacă este necesar, repatrierea acestor copii. Vom avea un dialog fără mănuși!”/ IN ULTIMII 5 ANI, 26 DE
  4. Pingback: ALTE CAZURI DRAMATICE DE COPII ROMÂNI RAPITI DE BARNEVERNET. Desi familia Avramescu a CASTIGAT procesul cu POLITIA COPILULUI, institutia pastreaza in continuare COPIII!/ Experta norvegiana in Protectia Copilului: PRELUAREA COPIILOR IN REGIM DE URGENTA A
  5. Pingback: CUM SE TRANSFORMA UN SUBIECT IN CAMPANIE ANTI-FAMILIE. Abuzurile impotriva copiilor, instrumentate cinic in CAMPANIA PRO-BARNEVERNET #37lasuta. Miza: “CUM POATE LUA STATUL UN MINOR DIN FAMILIE” | Cuvântul Ortodox
  6. Pingback: “ARMATA DE PSIHOLOGI” care a impus metodele de (non)educatie “liberala” A GENERAT O PROBLEMA DE GENERATIE pe care acum o diagnosticheaza clinic (GRESIT), pentru a o rezolva… la cabinetele lor?/ MITUL EDUCATIEI FARA PEDEPSE si
  7. Pingback: “ARMATA DE PSIHOLOGI” care a impus metodele de (non)educatie “liberala” A CREAT O PROBLEMA DE GENERATIE pe care acum o diagnosticheaza clinic (GRESIT), pentru a o rezolva… la cabinetele lor?/ MITUL EDUCATIEI FARA PEDEPSE si L
  8. Pingback: FALSIFICAREA SI ISTERIZAREA MEDIATIC-OENGISTICA A SCANDALULUI PROTESTULUI “IMPOTRIVA COPILULUI CU ADHD” de la Şcoala Gimnazială „Ion Luca Caragiale” din Piteşti. Precedent extrem de periculos: PARINTI ANCHETATI PENAL PENTRU INSTIGARE LA
  9. Pingback: SCANDALUL MUSAMALIZAT AL NORVEGIEI. O ancheta BBC despre expertul psihiatru al BARNEVERNET condamnat (la doar 2 ani si pastrand custodia copiiilor sai!) pentru PORNOGRAFIE INFANTILA. Autoritatile norvegiene sunt acuzate de complicitate si pentru pastrarea
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare