ROMANIA “NICHT” SCHENGEN NICI IN 2015/ Viktor Orban: SUA TRAGE EUROPA INTR-UN RAZBOI RECE CU RUSIA/ Uniunea Eurasiatica a intrat in vigoare/ Marea coalitie pentru salvarea… CREDITORILOR GRECIEI. Care este programul SYRIZA, noua sperietoare a EUROCRATILOR?

6-01-2015 25 minute Sublinieri

România nu va adera la spaţiul Schengen anul acesta. Cel putin aşa susţine preşedintele Comisiei pentru Afaceri Interne din Bundestag, camera inferioară a parlamentului german.

Potrivit publicatiei Der Spiegel, Wolfgang Bosbach a declarat că îndoielile pentru o aderare a la Spaţiul Schengen persistă” şi ca Romania “nu-şi va atinge acest obiectiv din 2015“. Afirmaţiile oficialului german vin ca o reacţie după ce preşedintele Klaus Iohannis a declarat pentru presa germana că speră într-o aderare a României la Schengen încă din acest an. Wolfgang Bosbach a adăugat că deşi “de alegerea lui Iohannis se leagă fără îndoială aşteptări şi speranţe mari“, asta nu schimbă în mod fundamental situaţia politică din România. Germania este una dintre ţările care s-a opus în trecut intrării României în Schengen.

Nota: Cum adica nu “schimba situatia POLITICA din Romania”? Pai criteriile politice, oficial, au fost indeplinite demult… Iar acum, nu eram dati ca marele exemplu pozitiv tocmai la nivel politic, prin alegerea lui Iohannis?

Premierul ungar, Viktor Orban (foto), a făcut o declaraţie în care a criticat în termeni duri politica SUA în Europa Centrală.

Liderul maghiar de la Budapesta este de părere că SUA nu numai că se amestecă în politica ţărilor din această regiune, ci şi participă la ea în mod activ.

Potrivit lui Orban, SUA folosesc activ conflictul din sud-estul Ucrainei, pentru a atrage ţările din Europa Centrală într-un alt Război Rece cu Rusia. “SUA se află de mult timp în această stare conflictuală”, adaugă premierul maghiar.

Oprirea proiectului South Stream şi criza rublei sunt două elemente importante care scad influenţa Rusiei în Bulgaria şi Serbia. Aceasta este concluzia unei analize Stratfor care relevă reducerea investiţiilor Rusiei şi a dependenţei celor două ţări de Rusia în perioada următoare.

Analiştii Stratfor îşi bazează prognoza pe datele fluxurilor comercial-financiare spre zona Balcanilor care indică o scădere a ponderii relaţiilor economice ale Rusiei cu Bulgaria şi Serbia în comparaţie cu cele ale Uniunii Europene.

Scăderea preţului petrolului şi sancţiunile economice au dus la o cădere a puterii rublei, cu 40 la sută de la începutul anului 2014 şi cele două ţări balcanice, cu legături tradiţionale puternice cu Rusia vor avea dificultăţi la apelarea de credite financiare şi comerciale de pe o piaţă  care le era favorabilă, anticipează Stratfor.

Întreruperea proiectului South Stream anulează şi capacitatea Rusiei de a oferi locuri de munca şi a influenţa deciziile în cele două ţări, care rămân totuşi dependente de aprovizionarea cu resurse energetice din piaţa rusească.

De la 1 ianuarie a intrat în vigoare noua Uniune Eurasiatică, structură concepută de Rusia după modelul Uniunii Europene. Din ea fac parte Rusia, Belarus, Kazahstan și Armenia. Rusia și-ar dori ca structura construită în jurul său să aibă legături politice și schimburi comerciale cu Uniunea Europeană. Asta, în ciuda sancțiunilor impuse de Europa pentru criza din Ucraina, consideră Moscova. Federația Rusă face însă concesii enorme pentru a-și convinge politic partenerii.

O nouă alianță a luat formă oficial de la începutul anului: Uniunea Eurasiatică, o alianță economică ce cuprinde în acest moment Rusia, Belarus, Kazahstan și Armenia.

Uniunea Eurasiatică are o structură copiată în bună parte după cea europeană. Un corp executiv la Moscova – e vorba de Comisia Economică Eurasiatică și un corp politic – Consiliul Economic Suprem Eurasiatic, unde liderii statelor membre iau decizii prin unanimitate. Uniunea ar include și libera circulație a muncitorilor și o piață comună pentru construcții, retail și turism. Iar anii următori, ar urma să fie creat un tribunal la Minsk, un organism de reglementare financiară la Astana și posibil birouri ale corpului executiv la Astana, Bișkek, Minsk și Erevan. De asemenea, până în 2016, piața unică ar trebui extinsă ca să cuprindă 40 de sectoare economice, inclusiv cel farmaceutic.

Uniunea Eurasiatică ar fi un partener mult mai fiabil pentur Uniunea Europeană decât Statele Unite, încearcă să convingă ambasadorul rus la Bruxelles, Vladimir Cizov, citat de EuObserver. Diplomatul a solicitat oficial Uniunii să lanseze discuțiile cu alianța proaspăt născută, în ciuda crizei din Ucraina.

”Ideea noastră este să avem contacte oficiale cu Uniunea Europeană cât mai curând posibil. Cancelarul Angela Merkel a vorbit despre asta nu demult”, susține același Vladimir Cizov.

„Consider că bunul simț trebuie să ne îndemne să exploatăm ideea de a crea un spațiu economic comun în regiunea eurasiatică, inclusiv cu țările Parteneriatului Estic, adică Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Moldova și Ucraina”, mai spune el.

Diplomatul a descris Uniunea Eurasiatică drept un partener mai bun pentru UE decât Statele Unite, pentru că americanii au standarde scăzute ale industriei alimentare.

Uniunea Eurasiatică, o încercare a Rusiei de a se repoziționa

Întreagă această structură e doar o încercare a Rusiei de a se repoziționa în acest spațiu ca actor major, analizează, la RFI, Armand Goșu, profesor de istorie și specialist în spațiul estic.  El consideră că structura putea fi apetisantă până anul trecut pentru foștii sateliți ai Rusiei și că acum statele membre găsesc în apartenența la Uniune doar un pretext de “a buzunări” Rusia.

Vicecancelarul german Sigmar Gabriel a avertizat că aplicarea de sancţiuni prea severe Rusiei, pe fondul crizei din Ucraina, ar putea destabiliza această ţară, scrie Deutsche Welle.

Adjunctul Angelei Merkel a precizat că o eventuală Rusie instabilă ar reprezenta un pericol pentru întreaga Europă, nefiind în interesul Germaniei sau al Europei ca Rusia să ajungă în pragul colapsului.

”Scopul nu a fost niciodată să aducem Rusia într-un haos politic şi economic. Acest lucru ar reprezenta o situaţie periculoasă pentru noi, Europa”, a declarat Gabriel. Acesta a precizat că rolul sancţiunilor a fost acela de a readuce Rusia la masa negocierilor. ”Vrem să ajutăm la rezolvarea conflictului din Ucraina, nu vrem să îngenunchem Rusia”, a mai spus vicecancelarul german Sigmar Gabriel.

Cu toate acestea, Merkel a continuat să critice Rusia, susţinând că sancţiunile aplicate acestei ţări sunt o cale să pună capăt conflictului cu Ucraina.

Sancţiunile dure aplicate Rusiei de către SUA şi UE, pe fondul anexării Crimeei şi al implicării în criza din Ucraina, au dus la prăbuşirea rublei, scrie sursa.

  • VoxEuropa: 

O mare coaliţie la orizont/ Alexis Papachelas/ I Kathimerini

Oricare ar fi rezultatul alegerilor din 25 ianuarie, Grecia va fi guvernată până la urmă de un Guvern de mare coaliţie, dat fiind că este unica posibilitate pentru a ajunge la un acord cu creditorii săi, spune directorul executiv al I Kathimerini.

Cu toţii am dori un glob de cristal pentru a ne arăta ce se va întâmpla cu ţara în următoarele luni. Unii prezic că stânga se va bucura în sfârşit de o victorie după 70 de ani în opoziţie, alţii îi văd pe cei de stânga ocupând puterea doar pentru o scurtă perioadă de timp, în timp ce alţii speră inclusiv ca alegerile din 25 ianuarie să aducă o mare schimbare în status quo. A prezice ceea ce se va întâmpla în Grecia este tot mai dificil de la începutul crizei şi niciun specialist în sondaje sau analist nu poate afirma cu siguranţă ce va aduce viitorul.

Totuşi, dacă ar trebui să fac o predicţie, aş spune că într-un moment din 2015, Grecia va fi condusă de o amplă coaliţie ce va fi însărcinată să salveze naţiunea. Nu ştiu cum vom ajunge la ea, şi nu mă interesează ce partid sau politician va conduce acest guvern. Oricum este aproape sigur că, indiferent de rezultatul electoral al alegerilor, în apropiere de martie, Grecia va avea o mare problemă.

Ştiu că această idee nu le va plăcea înflăcăraţilor partizani ai anumitor partide politice care cred că există o conspiraţie în spatele oricărei încercări frustrate a liderului lor pentru a guverna. Dar sarcina de a guverna Grecia acum nu este doar complicată, ci şi plină de riscuri. Criza continuă să distrugă atât partidele politice cât şi pe liderii lor. Ţara va înfrunta curând dileme foarte dificile care vor cere răspunsuri directe şi îndrăzneţe.

Grecia ar putea să nu aibă nevoie de un referendum pentru a decide dacă trebuie să rămână în zona euro sau nu; o criză bancară sau altă problemă similară ar putea însemna că nu mai luăm noi această decizie oricum.

Ţara nu mai putea suporta alte drame. Locuitorii săi sunt epuizaţi şi disperaţi, iar instituţiile lor şi cele care trebuie să îi servească pe cetăţeni sunt terminate. Grecia va trebui să ducă la bun sfârşit din nou importante negocieri cu creditorii săi, pe care doar un guvern de mare coaliţie le poate duce la capăt.Trebuie să fie acceptat la scară largă şi să fie serios şi muncitor, şi orice încercare de a prezenta o formaţiune care pare să fie mai bună decât se dovedeşte în practică nu va fi utilă. Avem nevoie de un guvern care să poată lua decizii rapide şi să le impună.

Aşa cum stau lucrurile acum, pare imposibil să se reuşească, având în vedere nivelul de polarizare politică. Dar poporul, care poate să fie mai înţelept decât se aşteaptă şi arată un puternic instinct de supravieţuire, poate să impună ceea ce pare imposibil acum: un consens naţional care să asigure că nimeni nu face experimente periculoase când este destinul ţării în joc.

Syriza îi sperie pe conducătorii europeni

[…] The Economistarată că Syriza – care vrea să şteargă datoria Greciei şi politicile de austeritate – ar obţine mai multe locuri decât oricare alt partid dacă ar exista alegeri, dar adaugă că nu este clar cum şi-ar finanţa politica economică sau cum “ar fi aceasta compatibilă cu rămânerea Greciei în zona euro”.

La Bruxelles, EUobservernotează că preşedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, a intervenit în alegeri, afirmând că preferă “chipuri cunoscute” “forţelor extremiste” şi ca ţara să “fie guvernată de oameni care veghează asupra cetăţenilor Greciei şi care ar înţelege de asemenea necesitatea procesului european”.

Pe 29 decembrie parlamentul de la Atena a eșuat în ultima încercare de a desemna un nou președinte al Greciei. Acest lucru a condus automat la declanșarea alegerilor parlamentare anticipate. Știrea este una aparent banală. Însă ea încetează să mai fie banală dacă ținem cont de faptul că alegerile anticipate, programate pentru data de 25 ianuarie 2015, ar putea aduce pentru prima oară de la declanșarea crizei financiare mondiale un guvern al „stângii radicale” la conducerea unei țări din zona euro.

Să lămurim un pic termenii. Aparent tot guvern „de stânga” avem și în Franța, sau în Italia. Numai că vorbim în acest caz de guverne ale unor partide afiliate la internaționala social-democrată care a încetat de vreo 20 de ani, adică din epoca lui Tony Blair și Gerhard Schroder (dominată de politicile de tip „new labour” și „a treia cale”), să mai însemne ceva pentru stânga, devenind mai degrabă partide de „centru”, în ciuda alinierii auto-clamate la „centru-stânga”. În tot acest timp partidele comuniste occidentale care se despărțiseră de Moscova încă din anii ’60-’70 prin adoptarea doctrinei „eurocomuniste”, în coaliție cu nemulțumiți din partidele social-democrate, cu activiști din societatea civilă și cu alte partide reprezentând diverse doctrine alternative de stânga (ecosocialiști, feminiști etc.), au ocupat fosta nișă politică a social-democraților, preluând ceea ce au abandonat aceștia în anii ’90: lupta parlamentară și extra-parlamentară pentru reforme sociale (dar fără idealul revoluționar, specific partidelor comuniste manevrate de Moscova sovietică), opoziția fermă față de efectele nocive ale capitalismului, abordarea critică a realităților sociale și economice, o agendă progresistă. La nivel pan-european aceste partide s-au coalizat într-o internațională proprie denumită Partidul Stânga Europeană (PSE). SYRIZA – partidul care ar putea prelua puterea în Grecia începând cu data de 25 ianuarie – este la ora actuală una dintre forțele principale din spatele PSE.

Pentru deosebirea celor două tendințe oficiale ale stângii – social-democrația și stânga de la stânga sa – mass-media folosește în general termenii „stânga” și „stânga radicală” pe care îi voi prelua și eu.

Deși criza financiară declanșată în 2008 a prins deja pe funcție un guvern al stângii radicale (guvernul AKEL din Cipru), dacă SYRIZA va câștiga alegerile din Grecia pe 25 ianuarie și dacă va reuși să gestioneze toată situația politică ulterioară în așa fel încât să poată prelua concret guvernarea, vom avea de-a face cu primul guvern ales al stângii radicale de la declanșarea crizei încoace. Având în vedere că lucrul acesta se va produce în țara cea mai afectată de criză ne putem aștepta la un mic cutremur politic care ar putea să-și trimită undele seismice în tot restul Europei, marcând o ruptură cu politicile de până acum ale establishmentului și mai ales cu austeritatea văzută ca unică soluție de corectare a deficitelor bugetare și de ieșire din criză.

Criza Greciei și câteva dintre dilemele morale ale austerității

Criza economică și socială a Greciei s-a declanșat, după cum se știe, în octombrie 2009, când noul prim-ministru Papandreou (PASOK) i-a anunțat pe partenerii europeni că Grecia suferea de un deficit bugetar colosal de 12,5% din PIB, care nu mai putea fi finanțat prin împrumuturi ieftine de pe piețele internaționale de capital. Datoria Greciei era de peste 100% din PIB, țara intrase deja în recesiune (ca, de altfel, multe alte țări europene) și șomajul atinsese 11%. În scurt timp s-a aflat că de fapt guvernele Greciei funcționaseră pe deficite uriașe de ani buni, dar că își ascunseseră prin diverse mașinațiuni contabile datele financiare reale, lăsând să se creadă că situația era stabilă. Până în luna decembrie 2009 ratingurile Greciei s-au prăbușit dramatic, împrumuturile de pe piețele financiare au devenit complet inaccesibile și guvernul grec a fost nevoit să solicite în primăvara lui 2010 un pachet de salvare („bailout”) de la partenerii europeni (țările din zona euro, Banca Centrală Europeană și FMI) după ce implementase deja două rânduri de măsuri de austeritate, în speranța că va readuce situația financiară a țării sub control. Așa a început ceea ce multă lume a numit tragedia greacă a secolului XXI.

Cum banii nu vin niciodată gratis, instituțiile care au acordat pachetul de salvare – și mai ales Germania, ca principală țară salvatoare – au cerut efectuarea unor reforme sociale și economice care au devenit din ce în ce mai dureroase odată cu trecerea timpului. Ceea ce a început cu înghețări salariale și reduceri moderate ale bonusurilor angajaților din sectorul de stat a continuat cu modificarea drastică a legislației muncii în sensul „flexibilizării” angajaților, a continuat cu privatizări, cu concedieri masive din sectorul de stat, inclusiv din educație și sănătate, unde situația e în mod particular dramatică, cu deregularizări ale unor întregi sectoare economice, cu închiderea televiziunii publice, cu scăderi masive ale pensiilor și salariilor, inclusiv din sectorul privat, cu creșteri masive de taxe pentru populație și multe altele – totul în speranța că țara se va stabiliza financiar și va reuși să-și plătească datoriile.

Astăzi, oficial, după mai bine de 4 ani de criză acută se vorbește în sfârșit de o stabilizare a situației și chiar și de o mică revenire a economiei care ar trebui, conform paradigmei economice neoliberale, să iasă întărită de „cura de austeritate” și de transformarea „pozitivă” în direcția „flexibilizării” pieței muncii și a privatizărilor. Ratingurile financiare ale Greciei au revenit iarăși la un nivel normal și guvernul se poate împrumuta de pe piețele financiare (deși nu o mai poate face cu ușurință din cauza noilor dispoziții de disciplină bugetară implementate la nivelul UE în ultimii ani).

Cu toate acestea în rândul membrilor SYRIZA există suspiciuni că o eventuală preluare a puterii va scoate la iveală o situație bugetară deloc stabilizată. Cel puțin la nivel macro-economic și social operațiunea de salvare a Greciei a funcționat conform celebrei butade: „operațiunea a reușit, pacientul e mort”. Câteva date statistice sunt relevante:

– în ultimii 4 ani s-a produs, în medie, mai mult de o sinucidere a unui grec în fiecare zi;

– PIB-ul s-a contractat cu 30% – valoare comparabilă cu contracția înregistrată de economia SUA în timpul Marii Crize;
– șomajul a ajuns rapid, până în 2012, la 25%, și de atunci stagnează în jurul acestei valori, cu un vârf în jur de 27-28% atins în perioada 2013-2014;
– 70% dintre șomeri sunt de lungă durată, adică nu-și mai găsesc de muncă de ani buni;
– șomajul în rândul tinerilor e de peste 50%;
– 36% din populație trăiește sub pragul sărăciei;
– salariul mediu net a scăzut cu 23%;
– criza a adus cu sine ascensiunea puternică a partidului neonazist „Zori Aurii”, Grecia fiind astăzi singura țară UE în care un partid neonazist e în stare să ia 7% din voturi (Frontul Național din Franța sau Partidul Libertății din Olanda sunt mult mai moderate decât Zori Aurii);
din cauza scăderii drastice a produsului intern brut, datoria Greciei a ajuns astăzi la 175% din PIB, deși la începutul crizei, când i s-a acordat primul pachet salvator, nu era decât de 125%;
– în condițiile actuale ar fi nevoie de cel puțin 15 ani de acum încolo, fără sincope, pentru ca Grecia să recupereze locurile de muncă și PIB-ul pierdut în anii de austeritate, adică să revină, după cum ziceam mai sus, la un șomaj „fericit” de … 11%.

Prima dilemă morală: de ce a fost complet abandonată Grecia dacă Europa e clădită pe ideea solidarității dintre țări și popoare?

Grecia e membru al zonei euro. Un lucru e sigur: guvernele care s-au succedat la putere începând cu anii ’80 au acționat din ce în ce mai prost și sunt vinovate. Totuși, una dintre motivațiile principale cu care Grecia a fost ademenită în UE și în zona euro a fost și aceea că funcționarea într-o structură mai largă implică o disipare a riscurilor și o funcționare pe baza unei solidarități comune (implicită într-o piață comună). În realitate, atunci când criza datoriilor a lovit Grecia, Grecia a fost pusă în fața unei opțiuni fără opțiune: fie să declare falimentul de stat, fie să primească ajutorul partenerilor din UE, dar în condițiile dictate de aceștia. Din punctul de vedere al celorlalte guverne din zona euro falimentul era exclus pentru că eventuala declarare a unui faliment (echivalent cu refuzul de plată a datoriilor) ar fi aruncat în aer toată zona euro, în sensul că „piețele” ar fi devenit suspicioase față de toate țările membre din zona euro și ar fi refuzat să mai împrumute și alte guverne cu probleme de deficit. Așa că grecii au fost împiedicați cu orice mijloace să declare falimentul, inclusiv prin amenințări, presiuni politice (cazul referendumului refuzat lui Papandreou) sau instrumentarea unor campanii mass-media complet dezaxate împotriva SYRIZA în primăvara lui 2012, atunci când partidul lui Tsipras a fost la un pas de a prelua guvernarea. Singura opțiune a rămas ajutorarea Greciei, dar în condițiile dure impuse de parteneri. Nu s-a pus nici un moment problema acordării unui împrumut „colegial” Greciei. Grecia a fost forțată să nu-și folosească opțiunea; partenerii, în schimb, și-au folosit-o din plin pe a lor.

În cele din urmă tot acest scandal a scos la iveală imensa lipsă de solidaritate dintre statele europene și completa butaforie a așa-zisei construcții europene care s-a prăbușit la prima suflare a „piețelor”. Singura certitudine rămasă e că atunci când un alt stat din eurozonă, poate chiar din UE, va avea nevoie de ajutor, cu siguranță nu va putea conta pe ajutorul solidar și dezinteresat al grecilor. Cel puțin al lor.

A doua dilemă morală: de ce trebuie să plătească populația Greciei și contribuabilii europeni investițiile proaste ale unor „investitori” privați?

Problema Greciei a pornit de la imposibilitatea guvernului de a rambursa datoriile făcute pe lângă creditorii privați (ceea ce numim generic „piețele”) care au finanțat guvernul de la Atena ani la rândul, fără să țină cont de posibila stare de insolvabilitate a acestuia. Firește, nu e vorba de persoane fizice adunate de pe stradă ci de instituții financiare puternice – bănci, fonduri de investiții etc. – , capabile să investească miliarde de euro în datoriile guvernelor. În mod normal aceste investiții în obligațiunile guvernului grec ar fi trebuit să fie doar o problemă între guvernul grec și (inconștienții săi) creditori. Dacă ar fi fost nemulțumiți că nu li se rambursează datoria, aceștia ar fi putut să dea în judecată agențiile de rating care au susținut ani la rândul ratingurile ridicate ale guvernului elen sau să-și facă ordine prin curtea proprie și să-i depisteze pe responsabilii care au aprobat cumpărarea de obligațiuni grecești și să-i tragă la răspundere. Vinovații reali pentru pierderile cauzate de un eventual faliment al Greciei se puteau găsi. Teoria clasică ne spune că valoarea intrinsecă a capitalismului ca sistem economic viabil rezidă în faptul că se curăță singur de lipsa de performanță. Totuși, din cauza financiarizării extreme a sistemului capitalist actual, o asemenea abordare era total nerealistă. În primul rând un faliment al Greciei ar fi provocat, așa cum am zis mai sus, probleme majore și pentru celelalte guverne din eurozonă care, prin contaminare, ar fi fost pedepsite de „piețe” prin creșterea costurilor de împrumut. În al doilea rând, din cauza șerpăriei intereselor din spatele sistemului financiar european, un simplu faliment al Greciei ar fi putut provoca falimente bancare, cu consecințele de rigoare (falimente ale agenților economici, faliment al sistemelor publice de asigurări sociale, convulsii sociale, șomaj masiv și prelungit etc.) în tot restul Europei, dar mai ales în curtea marilor: Franța și Germania, ale căror bănci erau foarte expuse pe datoria Greciei. Așa că soluția consensuală a fost ca Grecia să fie „ajutată” să-și ramburseze datoria, chiar dacă, în mod mai mult decât evident, creditorii săi au făcut o prostie atunci când i-au dat bani și conform manualelor de economie ar fi trebuit lăsați să-și suporte consecințele propriilor greșeli. Involuntar, plătitorul de taxe din eurozonă a fost pus la muncă pentru a acoperi o datorie care nu îi aparținea, grecul simplu a fost distrus pe decenii de acum încolo (dacă nimic nu se va schimba) în timp ce vinovații adevărați pentru toată această nebunie, adică politicienii partidelor-sistem din Grecia și cu partenerii lor financiari, își văd de treabă în continuare, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Sigur, lucrurile sunt ceva mai complicate, datorită naturii complicate a sistemului financiar. Dar situația e de un comic involuntar, dacă nu ar fi tragică pentru milioane de greci. De pildă, instituțiile financiare germane și franceze aveau conform unor calcule o expunere de zeci de miliarde euro pe Grecia la începutul crizei. Nu puteau fi lăsate să piardă acești bani fără să riște să piardă (prin contagiunea eurozonei) sume mult mai mari, ceea ce ar fi putut duce nu doar la falimentarea, necesară, a unor bănci neperformante, dar  și la pierderi reale pentru oameni fără nici o vină: fonduri de pensii, economii de-o viață, fonduri ale întreprinderilor private etc. De aceea plătitorul de taxe din eurozonă a fost pus să plătească o datorie care de fapt s-a făcut de-a lungul timpului și cu o parte din banii săi. Pentru că Greciei i s-au împrumutat de-a lungul timpului bani economisiți de cetățenii occidentali și administrați de bănci și de fonduri de investiții occidentale. Neamțul și francezul au muncit, au economisit, au depus cuminți bani la bancă și banca i-a împrumutat grecului ca să ia o dobândă pe ei. Apoi, după câțiva ani, vine UE și le zice celor doi că trebuie să-i taxeze suplimentar ca să-l împrumute de urgență pe grec ca să le dea înapoi împrumutul pe care grecul l-a făcut din banii lor, pentru ca ei să-și poată scoate liniștiți banii inițiali din bancă fără să facă infarct atunci când vor ajunge în fața ghișeului. Nebunie? Desigur. O afacere perdantă pentru neamțul ordonat și pentru economicosul francez, indiferent cum o privești. O păcăleală sinistră. Singurii câștigători au fost bancherii și cu celelalte cercuri financiare care au administrat/intermediat toată această nebunie și într-un sens, și în celălalt, fără să-i tragă nimeni la răspundere. [1]

Se nasc însă câteva întrebări legitime, care nu sunt puse cu voce tare pentru că ar pune în discuția însăși paradigma economică oficială:

– Mai este credibilă teoria capitalismului frumos și sănătos care se autoreglează în beneficiul cetățenilor? Cum, câtă vreme investițiile băncilor, lăsate de capul lor, erau să bage în colaps un continent întreg și bancherii nu pățesc nimic?
Apoi: ce fel de capitalism funcțional e acesta în care creditorii de fapt nu riscă nimic și debitorii, totul? Că tot teoria ne învață că dacă bancherii au putut face tâmpenii cu Grecia și apoi și-au luat banii înapoi, atunci vor continua să procedeze la fel și în viitor și în loc să iasă din piață, dimpotrivă, probabil vor ajunge să devină tot mai puternici.
– Și ultima întrebare: cât de „eficiente” în procesarea informației sunt „piețele” de vreme ce în cazul Greciei s-au înșelat atât de grav, ani la rând? Nu cumva toată povestea cu eficiența superioară a piețelor în calculul economic e un mit sinistru?

Ce vrea SYRIZA?

În presa mainstream din România și dintr-o bună parte a Europei SYRIZA e catalogată scurt drept o formațiune extremistă de stânga. Acest lucru e pur și simplu o prostie accentuată mai ales de presa germană care din mulțimea de organizații și persoane care au stat la baza constituirii SYRIZA a găsit și câteva persoane acuzate cândva de extremism de stânga (pe de altă parte, pentru presa germană Partidul Popular European nu mai e extremist, deși l-a susținut atâția ani în fruntea Comisiei Europene pe un fost maoist: Jose Manuel Barroso).

SYRIZA (acronim care provine din Synaspismos Rizospastikis Aristeras, „Coaliția Stângii Radicale”) funcționează ca partid de sine stătător doar din 2013. Până la alegerile din 2012 (inclusiv) a fost o coaliție de asociații, grupuri, simpli cetățeni și facțiuni politice grupate în jurul unor idei de stânga. De-a lungul timpului SYRIZA a dat dovadă de două calități deosebite: pe de o parte a reușit să adune în rândurile sale oameni de diverse orientări de stânga care au reușit să treacă peste atitudinea sectară și să se unească împreună într-un proiect comun; și pe de altă parte a fost singura forță politică din Grecia care a manifestat permanent simpatie față de participanții la diverse demonstrații de stradă antisistem, chiar și în momentele cele mai grele. SYRIZA e o mișcare care a activat și a pornit în mod esențial din cartierele și comunitățile marilor orașe din Grecia, grupându-se la nivel local în jurul unor cauze concrete. În anii crizei, folosindu-se de experiența căpătată anterior în domeniul activismului social, membrii SYRIZA au pus la punct o rețea informală de ajutor social care a mai alinat din suferința cetățenilor simpli oferind, acolo unde s-a putut, mese gratuite, haine, ajutoare etc. Parlamentarii partidului contribuie permanent cu bani la acest tip de ajutoare.

Singura organizație cu care SYRIZA nu a reușit niciodată să colaboreze a fost Partidul Comunist Grec (KKE). Dar despre relația SYRIZA-KKE, precum și despre diferențele esențiale dintre cele două formațiuni, vom discuta pe larg mai jos, pentru că ea va fi probabil cheia unui guvern al SYRIZA. Să notăm acum că experiența organizării politice, a campaniilor electorale și a discursurilor politice se pare că a fost adusă la început chiar de către foștii membri ai KKE care au părăsit de-a lungul timpului acest partid nemulțumiți de atitudinea sa tot mai sectară și sclerozată. Însuși Tsipras provine din rândurile tineretului comunist, organizație pe care a părăsit-o la începutul anilor ’90. Vreo 10 ani SYRIZA a reușit să intre constant în parlament, dar cu niște scoruri care nu-i permiteau să exercite o mare influență. Abia pe fondul crizei și al implicării sociale a membrilor săi a ajuns în 2012 al doilea mare partid din Grecia.

La alegerile din 2012 partidele au lăsat deoparte diferențele ideologice și s-au grupat pe poziții pro- sau contra politicilor de austeritate. 1370874826GreecePartidele tradiționale din Grecia, partidele-sistem, deși oficial se dușmănesc, s-au grupat pro-austeritate. Majoritatea celorlalte partide au trecut de partea cealaltă, cu diverse nuanțe: de la un discurs anti-austeritate dar pro-european al SYRIZA, până la un discurs complet anti-european al Partidului Comunist sau al formațiunii Zori Aurii. Astfel, SYRIZA a fost percepută ca fiind vocea dominantă a partidelor anti-austeritate pentru că era și formațiunea cea mai normală, grupând în rândurile sale politicieni, activiști și intelectuali prestigioși (de ex. prof. Yannis Millios, de la Universitatea Politehnică din Atena, Giannis Dragasakis, fost ministru sau prof. Yannis Varoufakis de la Universitatea din Atena), dar și cea care propunea cel mai coerent program, comparativ cu neo-naziștii, partidul bisericii ortodoxe, ecologiști, comuniști etc. care nu aveau decât câteva idei fixe repetate ad nauseam. Pe scurt, programul SYRIZA prevedea în 2012 suspendarea imediată a plății datoriei până la revenirea pe creștere a economiei, creșteri de taxe pentru familiile bogate (oligarhii greci) și corporații, reglementări drastice în sectorul bancar, inclusiv naționalizarea completă a băncilor vinovate de criză, impunerea de măsuri de solidaritate Bisericii Ortodoxe (care are un statut privilegiat în Grecia), întărirea legislației muncii, pași în direcția demilitarizării și a scăderii drastice a cheltuielilor militare, mai ales a celor cerute de NATO. Pe lângă aceste măsuri interne erau preconizate și unele măsuri care păreau fanteziste, de pildă negocierea cu Banca Centrală Europeană asupra unor chestiuni pe care BCE nu e îndrituită să negocieze, cum ar fi finanțarea directă a deficitelor publice ale statelor membre.

Programul SYRIZA era periculos nu pentru că ar fi dat cu bombe la temelia UE ci pentru că punea în discuție două status-quo-uri majore: pe de o parte situația din Grecia, unde principalii beneficiari economici sunt de decenii întregi circa 2000 de familii de oligarhi care controlează tot ce înseamnă industrie navală, infrastructură, bănci, politică, mass-media și care nu doar că nu au contribuit cu nimic la rezolvarea crizei, dar în timpul anilor de austeritate și-au sporit averea și au exportat peste graniță o parte a deținerilor proprii de capital, și pe de altă parte întreaga construcție europeană care, așa cum era ea făcută, făcea posibil martiriul unui întreg popor doar de dragul salvării instituțiilor financiare. Care erau „too big to fail”.

Astăzi, programul nu e cu mult diferit, pentru că situația Greciei e la fel de rea ca în 2012. Ceea ce vrea acum SYRIZA a fost rezumat în așa-zisa „agendă de la Salonic” [2] – un discurs al lui Tsipras ținut în septembrie la Salonic. SYRIZA susține în continuare majoritatea cerințelor din 2012 dar pe fondul agravării crizei sociale au apărut și altele noi: acordarea de subvenții pentru electricitate, hrană și locuință, revenirea la un salariu minim de 750 de euro (salariul minim a fost scăzut în mod constant pe parcursul crizei până la un nivel de 600 de euro), ștergerea datoriilor pentru cetățenii care nu-și mai permit să plătească ratele la bancă, precum și deschiderea de negocieri pentru scutirea Greciei de datoria externă pe modelul după care a fost scutită Germania Federală în 1953. Scopul fiind o reducere a datoriei cu cel puțin 70%, sau, măcar, o creștere (mare) a termenelor de plată. „Dacă pentru Germania s-a putut în tsipras1953, argumentează teoreticienii SYRIZA, nu vedem de ce nu s-ar putea și pentru Grecia.” Ideea pare nebunească, dar un mic amănunt s-ar putea să ajute ambițiile SYRIZA: la ora actuală, spre deosebire de 2010, majoritatea datoriei Greciei e deținută, în fond, de plătitorii de taxe din eurozonă. Vă mai aduceți aminte de neamțul ordonat și francezul economicos care au dat bani grecului pentru ca grecul să le dea banii înapoi? De data aceasta ei, cetățenii simpli ai Uniunii Europene, sunt principalii deținători ai datoriei grecilor pentru că toate pachetele de bailout de până acum au fost acordate pentru a-i scuti de pierderi pe bancheri și pentru a elibera băncile de povara datoriei grecești. Și cum practica ultimilor ani ne învață că atunci când a fost vorba de interesele cetățenilor guvernele nu au avut nici o problemă în a le trăda, nu e deloc exclus ca SYRIZA să aibă spațiu de negociere. Practic, dacă va ajunge să guverneze, SYRIZA nu va avea de ales și va face apel la cetățenii Europei – prin intermediul guvernelor lor – să îi scutească pe greci de datoria masivă contractată după 2010 pentru ca Grecia să-și plătească datoria de dinainte de 2010.Datoria oricum nu e sustenabilă, în Grecia fiind în plină desfășurare în acest moment o adevărată apocalipsă umanitară, care nu mai poate continua. Mai devreme sau mai târziu guvernele europene vor trebui să le spună cetățenilor lor că i-au nenorocit pe greci și că au pierdut banii propriilor plătitori de taxe doar ca să-i salveze pe bancheri. Momentul se apropie, oricât ar încerca unii să-l amâne.

Pe de altă parte, ceea ce promite cu fermitate SYRIZA e că va face o altfel de politică: fără clientelism, nepotisme, favoruri, corupție. De aceea layer-ul clientelar implantat în administrația publică de guvernele precedente (atât PASOK, cât și Noua Democrație fiind recunoscute în Grecia ca partide care și-au angajat masiv clientela în posturi publice) tremură la ideea unui guvern al SYRIZA, după cum se pare că tremură și militarii (cărora nu le sună bine scăderea cheltuielilor pentru armată) sau polițiștii (mari suporteri ai formațiunii neonaziste Zori Aurii). Faptul că programul SYRIZA anunță deblocarea posturilor în instituțiile publice nu înseamnă că nu vor mai exista concedieri. Tsipras a anunțat că un eventual guvern nu va mai avea decât zece ministere. Acum sunt optsprezece ministere.

În sfârșit, programul SYRIZA necesită cumva, de undeva, bani mai mulți decât are guvernul Greciei la dispoziție acum. De aceea e mai mult ca sigur că un guvern al SYRIZA va trebui cumva să ia taurul de coarne și să reglementeze situația oligarhilor. Se zice că în Grecia doar câteva persoane declară la fisc venituri de peste 700.000 de euro, dar conform unei liste pe care Christine Lagarde a înaintat-o guvernului grec în 2010, cu care guvernul de atunci nu a făcut nimic și care a devenit publică abia la finalul lui 2012 din inițiativa unui jurnalist exasperat de tărăganarea anchetei, peste 2.000 de persoane private aveau conturi bancare în Elveția. La data aceea scandalul a fost major, a generat și câteva tragedii (sinucideri), dar este neclar dacă până la urmă fiscul elen a utilizat cumva această listă, sau nu. [3] Se estimează că în jur de 200 de miliarde de euro ar fi ascunși în conturi din străinătate de oligarhii greci.

Preconizata luptă împotriva corupției ar putea fi unul dintre atuurile majore ale SYRIZA în vederea acceptării sale de către partenerii europeni. Până acum măsurile de austeritate au dat greș și pentru că veniturile estimate din taxe nu au fost așa de ridicate cum se anticipa, tocmai din cauza lipsei de colaborare a elitei grecești cu autoritățile locale. Iar această lipsă de colaborare a fost posibilă pentru că elita de afaceri și partidele-sistem formează de mai multe decenii un adevărat conglomerat. Poate că un guvern al unui partid proaspăt care nu are nimic de-a face cu oligarhii va putea să rezolve această problemă. Iar SYRIZA chiar nu are nimic de-a face cu oligarhii: ascensiunea din poziția de partid-„fringe” în cea de principal partid al opoziției a fost prea rapidă pentru ca oligarhii să apuce să-l infesteze cu oamenii lor. Pentru Grecia alegerile din 25 ianuarie s-ar putea să fie o șansă unică de a-și face cu adevărat curățenie în casă. Peste alți câțiva ani, dacă SYRIZA se va eterniza în poziția de partid principal al opoziției, cu avantajele de rigoare (mulți parlamentari, influență…) s-ar putea să fie prea târziu.

De ce este greu de crezut că SYRIZA va fi sprijinită de comuniști?

Chiar dacă va reuși să câștige alegerile cu procentul indicat de sondajele preliminarii (undeva în jur de 25-30%), beneficiind astfel de prima electorală de 50 de mandate suplimentare în parlamentul de la Atena, este o cvasi-certitudine că SYRIZA nu va reuși să ajungă la numărul de mandate necesar pentru a guverna monocolor, caz în care va avea nevoie de sprijinul politic al altor partide. Din păcate pentru ei situația este extrem de complicată pentru că pe stânga spectrului politic nu prea au cu cine să colaboreze.

PASOK – adică social-democrații – pe lângă faptul că fac parte din familia Social-Democrației europene (colegi cu PSD-ul nostru) sunt compromiși. Sub mandatul lor din 2009 au ieșit la iveală problemele Greciei și ei au sprijinit constant politicile de austeritate, făcând parte din coaliția ultimilor ani, alături de rivalii istorici.

DIMAR (Stânga Democratică) este un mic partid de stânga, care ar putea sau nu ar putea să reintre în parlament, și care s-a format printr-o secesiune de SYRIZA în 2010 cu scopul declarat de a sprijini guvernul PASOK și primele politici de austeritate. De altfel DIMAR a făcut parte din coaliția de guvernare până în vara lui 2013, când scandalul închiderii televiziunii publice de la Atena i-a determinat să iasă de la guvernare. Cooptarea DIMAR ar lăsa mult de dorit și ar enerva multă lume.

O posibilă coaliție ar putea fi făcută și cu Partidul Potami („Râul”), un nou partid de centru-stânga înființat în martie 2014 de un prezentator TV și care a luat la alegerile europene 6,6%.

Pragul electoral (3%) va fi cu siguranță trecut de Partidul Comunist Grec (KKE) care mizează de ani buni pe un electorat disciplinat, care își transmite de multe ori opțiunile comuniste pe linie de familie. Ca adversari ai austerității și ai diktatului european cooptarea unor comuniști într-un guvern de stânga ar fi cea mai bună garanție că guvernul și-ar face treaba pentru care a fost ales. Numai că aici e cea mai mare problemă a SYRIZEI. Deși par cea mai logică variantă de cooperare, comuniștii greci sunt pur și simplu inabordabili.

Privit cu atenție, KKE nu e nimic altceva decât o fosilă vie. Ideologic, comuniștii greci sunt blocați undeva în anii ’50-’60, înainte de ruptura cu Moscova a principalelor partide comuniste vest-europene. KKE este un partid marxist-leninist pe linie dură, brejneviană, respingând explicit orice tendință înnoitoare de tip eurocomunist (tratată cu dispreț drept „oportunism”, „social-democrație” etc.). În analizele produse de ei, actuala criză mondială este explicată în cel mai pur limbaj de lemn marxist-leninist ca fiind „o criză de supraproducție” (în condițiile în care în cursul acestei crize, spre deosebire de cea din ’29-’33, producția de bunuri materiale a continuat să crească în mod accelerat și principalul atelier de producție al lumii, China, nu doar că nu a dat faliment, dar a și devenit cea mai mare economie din lume). Ultima oară când au acceptat să participe la guvernare, în urmă cu 25 de ani, experiența s-a încheiat dezastruos pentru ei, ajungându-se la excluderi din partid și la plecarea membrilor sătui de dogmatismul irecuperabil al conducerii centrale și care aveau să participe mai târziu (prin diverse avataruri) chiar la formarea SYRIZA. De atunci, KKE refuză cu încăpățânare să participe la „administrarea ordinii capitaliste” ceea ce înseamnă că refuză să sprijine orice fel de guvern care nu are drept scop transformarea imediată a Greciei pe modelul Rusiei bolșevice de la 1917.

Pentru KKE Grecia, ca parte a Balcanilor, nu este altceva decât o placă turnantă a intereselor marilor imperii. De aceea situația din Grecia prefigurează un viitor război devastator, exact ca în anii ’30, probabil între NATO (America, mai precis) și Rusia. Nu are sens să încerci să administrezi ordinea capitalistă câtă vreme această ordine oricum se va prăbuși în câțiva ani ca urmare a acestui viitor presupus război. [4]

Tocmai de aceea KKE se manifestă ca un rival îndârjit pe plan intern al SYRIZEI și pe plan extern al Partidului Stânga Europeană (PSE, din care face parte SYRIZA). Pentru că atât SYRIZA cât și PSE (care este motorul din spatele grupului europarlamentar GUE-NGL, cu peste 50 de membri în parlamentul european) nu ar face altceva decât să prelungească „agonia europeană”, dându-le iluzii oamenilor simpli că ordinea capitalistă poate fi reformată în bine, în loc să stea deoparte și să aștepte ca totul să colapseze, pentru a putea declanșa apoi o glorioasă revoluție comunistă. Parlamentul European era singurul loc în care KKE mai colabora, reticent, cu PSE. Din vara lui 2014 au închis și această portiță, retrăgându-și membrii din grupul GUE/NGL pe fondul acelorași acuzații de „colaborare cu inamicul”, „oportunism” și „social-democrație”. Așa că pe plan internațional KKE preferă să se afilieze la o iluzorie Internațională Comunistă Europeană în care 80% dintre așa-zisele partide participante (inclusiv din România) nu sunt altceva decât niște grupuscule minore, fără nici un fel de relevanță politică în țările de proveniență. [5]

În sfârșit, soluțiile propuse de KKE pentru ieșirea din criză sunt cele la care ne-am putea aștepta de la un partid situat pe linia marxist-leninistă a moștenirii ideologice lăsată de URSS: ieșirea din UE și NATO, socializarea (naționalizarea) integrală fără compensare a mijloacelor de producție, refuzul plății datoriei externe, dictatura proletariatului, economie planificată.

În aceste condiții este greu de crezut că SYRIZA va beneficia în vreun fel de sprijinul parlamentar al KKE. E foarte probabil ca voturile celor 15-20 de parlamentari KKE să fie suficiente pentru a promova un guvern de stânga, numai că, așa cum se prezintă lucrurile la ora actuală, KKE va prefera mai degrabă să genereze haos și incertitudine decât să sprijine SYRIZA. Dacă ar sprijini SYRIZA ar însemna să-și încalce principiile după care s-au ghidat în ultimii 25 de ani. Pentru ei, ocazia de a refuza sprijinirea unui guvern al SYRIZA ar însemna un pas înainte pe calea „revoluționară” a transformării Greciei într-un paradis sovietic post-bolșevic.

Semnificația unui guvern SYRIZA și posibilele scenarii de viitor

În ciuda sondajelor din ultimele luni, care au dat constant SYRIZA cu 4-5% în fața partidului Noua Democrație (conservator, PPE) al premierului Samaras, premisele unui guvern de stânga în Grecia sunt destul de complicate și din cauza opoziției acelorași cercuri interne și internaționale care au impus Greciei măsurile sălbatice de austeritate. În luna mai SYRIZA a câștigat, într-adevăr, alegerile europene și a luat un scor bun la locale (așa cum am zis, SYRIZA e mai puternică în marile orașe, dar e dezavantajată de faptul că e mai prost organizată în insule și în mediul rural). Dar acum e vorba de altceva. Deja reîncep presiunile exercitate în 2012 asupra electoratului grec. Premierul Samaras s-a declarat recent foarte încrezător că Noua Democrație va câștiga alegerile și că grecii vor respinge „populismul și demagogia” adversarilor, care, dacă ar ajunge la putere, ar provoca scoaterea Greciei din eurozonă și din UE. Nici la ora actuală, nici în 2012 nu se punea la modul serios problema în acest fel, dar propaganda poate funcționa în continuare. În replică, Tsipras l-a acuzat pe Samaras că vrea să reînvie niște zombi.

Fostul prim-ministru Papandreou a înființat chiar la începutul lui 2015 un nou partid de stânga, cu scopul mai mult decât transparent de a rupe din electoratul SYRIZA (deși e mult mai probabil să îngroape definitiv PASOK, care ar putea cădea sub pragul electoral).

greekcrisisPe „surse” au început să circule diverse scenarii apocaliptice. Un investitor a lăsat să se înțeleagă după o discuție de la Londra cu Yannis Millios și Giorgos Stathakis că un guvern SYRIZA va fi „mai rău decât dacă vin comuniștii”. Apocalipsa va însemna o mulțime de „bank run”-uri, transferuri masive de capital din băncile grecești în bănci din străinătate, fuga tuturor investitorilor, haos generalizat [6]. Prestigiosul cotidian economic german Handelsblatt a și publicat un articol care prezintă „cele mai aberante propuneri ale SYRIZA” [7]. Prima fiind chiar cerința de a se reduce cu 70% datoria Greciei. Pentru că ar însemna de fapt un faliment al statului elen și pentru că ar veni inevitabila apocalipsă (lucru complet fals, din motivele prezentate mai sus: pe de o parte istericele „piețe” nu mai dețin decât o mică parte a datoriei și pe de altă parte se poate negocia nu neapărat „iertarea” de datorii, ci și extinderea termenelor de plată). Tot „pe surse”, și la scurt timp după declarațiile optimiste ale lui Samaras, Der Spiegel a lăsat de înțeles că guvernul german nu ar avea nimic împotrivă dacă Grecia ar ieși din eurozonă [8]. Știrea a făcut înconjurul Europei fiind de fapt un simplu zvon care îl ajută în mod direct pe Samaras, întrucât pare să-i dea dreptate. Ieșirea din eurozonă nu este o opțiune reală nici măcar acum, din aceleași motive pentru care nu ar fi fost o opțiune serioasă nici în urmă cu 3-4 ani: ar șubrezi încrederea în toate guvernele din eurozonă, ar urma prăbușiri ale băncilor din toată Europa, retrageri masive de capital, s-ar da peste cap toate planurile Băncii Centrale Europene (care urmărește pentru acest an un „quantitative easing” pe model american) etc. Alți politicieni europeni, de pildă Juncker sau, la noi, europarlamentarul Cristian Preda, susțin deschis că le repugnă ideea unui guvern al „extremiștilor” din SYRIZA chiar dacă poporul grec ar prefera să-l aleagă în mod democratic, și s-au exprimat public în acest sens.

Strategia de comunicare a SYRIZA se bazează foarte mult pe partenerii din PSE. Atât Tsipras cât și oamenii săi din linia a 2-a nu uită să precizeze cu fiecare prilej că SYRIZA nu reprezintă câtuși de puțin o excepție în Europa. În sondajele de opinie din Spania conduce „Podemos” și în Irlanda „Sinn Fein”. Dacă viitoarele guverne din Spania și Irlanda vor fi dominate de aceste formațiuni ale stângii radicale e de așteptat așadar ca aștepările privitoare la anularea datoriei să nu fie chiar așa de absurde, și cauza Greciei să găsească susținători. În plus, partidele din PSE sau apropiate de PSE ocupă poziții parlamentare importante în multe alte țări europene: Germania, Olanda, Cehia etc.

Marea întrebare rămâne cea legată de bani. Poate că SYRIZA îi va convinge pe greci că nu se va găsi într-o poziție izolată pe scena europeană, singură împotriva Germaniei. Poate îi va convinge și că nu va risca ieșirea din UE sau din eurozonă (două absurdități). Dar rămân în continuare obscure sursele de finanțare ale proiectelor sociale pe care dorește să le implementeze. Propunerile susținute oficial sunt pur și simplu neserioase. Se mizează pe o creștere a colectării taxelor și pe sprijinul necondiționat al Băncii Centrale Europene în condițiile dorite de SYRIZA, și oficialii SYRIZA repetă imperturbabil aceste lucruri ori de câte ori sunt rugați să-și detalieze strategia fiscală. Neoficial, un indiciu important s-ar putea să găsim în comportamentul guvernului cipriot al AKEL (colegi de PSE cu SYRIZA) din toamna lui 2012. În acel moment, pentru a evita intrarea sub influența nefastă a „troicii”, așa cum pățise Grecia în 2010, guvernul cipriot a negociat în paralel un împrumut și cu Rusia. Ciprioții au putut astfel să obțină condiții mult mai favorabile de „salvare” de la autoritățile UE, care au făcut tot posibilul la acea vreme să țină Rusia departe de posibilitatea de a exercita vreo influență politică în interiorul unui stat UE, oricât de mic și / sau periferic. Pe modelul cipriot SYRIZA ar putea deschide negocieri cu niște parteneri care nu sunt pe placul UE, de pildă cu China. Dar acest lucru nu poate fi spus acum, în campanie electorală, fără să riște declanșarea unui scandal și a unui nou val de isterie din partea conservatorilor și a susținătorilor politicilor de austeritate.

Cert este că poziția SYRIZA nu e câtuși de puțin așa de absurdă cum lasă de înțeles adversarii, și nu e deloc adevărat că „nu există alternativă” la austeritate. Dimpotrivă, există alternativă, și tocmai de aceea se tem adversarii lor politici din Grecia, dar și din Europa: că odată cu câștigarea guvernării de către SYRIZA minciuna pe care s-a bazat atâția ani strategia de „salvare” a Europei va ieși la iveală și cineva va trebui să dea socoteală. Au fost salvate doar băncile, pătura oligarhică, cercurile financiare și speculative, printr-un transfer net de bogăție dinspre păturile sărace și clasa mijlocie către ele. Corectarea deficitelor guvernamentale s-a făcut de fapt cu prețul reducerii cheltuielilor sociale, al luptei violente împotriva drepturilor muncitorilor și a punerii în pericol a democrației. Rezultatul practic la care asistăm azi e afundarea Europei în criză socială și șubrezirea inutilă a relațiilor cu Rusia (și implicit cu blocul BRICS) din disperarea de a găsi un nou debușeu economic prin atragerea în sfera proprie de influență a Ucrainei. Un guvern al SYRIZA ar putea pune punct acestei stări de fapt, deși este de așteptat să aibă de înfruntat în primele luni o opoziție feroce, un adevărat „euromaidan” financiar. […]/ integral la SURSA

syriza tsipras

Pentru contextul grecesc, vezi si:

 

***

 

***

 


Categorii

1. DIVERSE, Grecia, Rusia, Ungaria, Uniunea Europeana, globalizare, guvernarea europeana (UE), Video

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

6 Commentarii la “ROMANIA “NICHT” SCHENGEN NICI IN 2015/ Viktor Orban: SUA TRAGE EUROPA INTR-UN RAZBOI RECE CU RUSIA/ Uniunea Eurasiatica a intrat in vigoare/ Marea coalitie pentru salvarea… CREDITORILOR GRECIEI. Care este programul SYRIZA, noua sperietoare a EUROCRATILOR?

  1. Atata timp cat Ungaria se afla in conflict deschis cu SUA , orice s-ar intampla, noi suntem “pe cai”!
    In anii 80 Ungaria isi punea la dispozitie teritoriu si oamenii pt o “schimbare” in Romania, in sensul obtinerii unei parti din Transilvania.
    Azi nu le mai merge …

  2. Pingback: GRECIA A VOTAT ANTI-AUSTERITATE SI ANTI-TROICA. Partidul Syriza, “STANGA RADICALA”, castiga alegerile si se aliaza cu “DREAPTA NATIONALISTA” a Grecilor Independenti | Cuvântul Ortodox
  3. Pingback: SYRIZA – legaturi cu SOROS? “STANGA RADICALA” VREA UNIUNE EUROPEANA SUPRASTATALA/ Noul guvern al Greciei si chestiunea rusa | Cuvântul Ortodox
  4. Pingback: EUROPA OLIGARHICA: imperiul in care poparele periferice sunt dominate de Germania/ PODEMOS – “Syriza” Spaniei reuseste o manifestatie uriasa [VIDEO] | Cuvântul Ortodox
  5. Pingback: MOBILIZARE GENERALA IN DONETK. SUA vor sa trimita ARMAMENT LETAL Ucrainei, Germania si Ungaria se opun/ VIZITA LUI MERKEL LA BUDAPESTA | Cuvântul Ortodox
  6. Pingback: GRECIA: INTRE CAPITULAREA IN FATA TROICII SI SPECTRUL REVOLTELOR INTERNE. Scurta istorie a inrobirii Greciei de catre Imperiul European. CAT DE RADICAL ESTE GUVERNUL SYRIZA SI CARE ESTE BAZA SA ELECTORALA? | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare