Episcopul Macarie: „Copiii Cameliei Smicală din Finlanda, Mihai și Maria, s-au întors acasă la mama lor!” Cuvânt la Sfânta Liturghie din Paraclisul Episcopal din Stockholm, Sâmbăta moșilor de iarnă, 6 martie 2021: „Preaiubiții mei, Împreună ducem durerile și necazurile, împreună …
Articole cu eticheta (tag): PS Macarie Dragoi
Iată, cum cad măștile! Sub pretextul criticii, se aruncă invective și se linșează moral credincioșii, laolaltă cu păstorul lor. De când constituie pentru un jurnalist stigmatizarea noastră ca „vite” amăgite de un „șarlatan”, argument și gândire critică?
Paradoxal, pentru noi, aceste atacuri și nedemne lovituri sunt semnul cel mai clar că suntem pe drumul cel bun, iar Biserica nu și-a pierdut vocația sa profetică. E adevărat, e un drum strâmt și anevoios. Însă este drumul crucii și este mântuitor. Vai de cei care aleg ca, alături de mulțimile întărâtate, să arunce cu vorbele ca și cum ar fi pietre și să își calomnieze semenii lor pentru credința lor.
Toți îi erau dragi, îndeosebi bătrânii și copiii. Între copii se simțea ca un bătrân cu inimă de copil. Între bătrâni trăia sentimentul unui copil care se îngrijește de bunici. Avea o mare slăbiciune: nu accepta ca un bătrân să fie bolnav și părăsit. Era aprig, neînduplecat în dorința sa de a-i ajuta pe cei în vârstă. Avea, poate, sentimentul de vinovăție, văzându-se pe sine înconjurat de oameni, iar pe alții aflați în părăsire. Se implica, stăruia, insista, trecea peste obstacole și neînțelegerea multora în dorința de a-i ajuta pe bătrânii săi dragi, de a fi împreună cu ei, bucurându-le inima.
Nădăjduiam să mai avem răgaz, în ciuda acestor vremuri de boală și de moarte, de ură și de certuri de cuvinte, să ne regăsim pentru binecuvântare și povață, pentru sfat, pentru o vorbă bună și un rămas bun creștinesc. Să mai povestim despre ceea ce iubeam atât de mult: satul românesc și comunitatea credincioșilor. Să vorbim despre Dumnezeu, despre Maica Domnului și despre Sfinți, despre țară, despre Biserica strămoșească. Dar nu mai este timp pentru toate acestea. Ați fost luat de pe front, Părinte Arhiepiscop, oștean de frunte și veteran al unei Biserici luptate atât de greu acum. Căci, într-adevăr, este război. Un război nevăzut, dar și văzut, care ne pune la încercare credincioșia. Ați fost în prima linie de la început, cu donații importante pentru spitalele și așezămintele sociale din Bucovina, întru slujirea fratelui, cu rugăciunea și sfatul pentru toți.
Să nu se tulbure inima noastră, așadar, atunci când vedem că vrăjmașii Bisericii sunt triumfători, când vedem că creștinismul este făcut de ocară și ostracizat, când vedem că suntem scoși afară din cetate, ca niște răufăcători, deși Biserica a făcut doar bine fiilor săi. Să nu se tulbure inima noastră și să nu se înfricoșeze când vedem bisericile închise, căci acestea trebuie să vină, însă cu noi este Dumnezeu…
Astfel, pocăința noastră va deveni scut de apărare al Duhului Sfânt în noi. Va deveni o umbrelă invizibilă și de neînvins pentru apărarea noastră… Zdrobirea inimilor noastre va activa in noi prezența Duhului Sfânt și ne va umple de lucrarea Lui activă. El ne va alina, ca un Mângâietor, oferindu-ne roadele prezenței Sale, adică „iubire, bucurie, pace …”, pe care le vom experia în noi „întru cunoştinţă şi întru orice pricepere”. Acest dar reprezintă și criteriul incontestabil al autenticității pocăinței noastre…
Biserica este Trupul lui Hristos, deci este un organism viu care de-a lungul timpului a supraviețuit persecuțiilor și vremurilor de clandestinitate, epidemiilor, războaielor, cataclismelor, sfârșitului imperiilor și al civilizațiilor. Porțile iadului de o vor lovi, Biserica nu se va prăbuși! Aveți încredere! Aveți nădejde! Toate se pot prăbuși, state, societăți, însă Biserica rămâne vie! Vie prin noi, mădularele sale! Așadar, în acest liman netulburat, să rămânem statornici în credință, până ce va trece și această încercare.
Așadar, Mântuitorul nostru Iisus Hristos s-a jertfit și a murit pe Cruce pentru noi cu brațele deschise, îmbrățișându-ne, pentru a ne deschide tuturor brațele părintești în cer. Să Îl iubim și să Îl urmăm pretutindeni pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos: la grajd și la templu, în binecuvântare și în prigoană, în libertate și în exil și mai cu seamă pe Golgota părăsirii și a pătimirii pentru mântuirea noastră.
De aceea suntem laolaltă o comunitate vie, iar aceasta înseamnă ca inimile noastre să bată la unison în același ritm. În inima noastră ești și tu iubită mamă și soră, în inima noastră sunt și copilașii tăi. Suntem împreună! De aceea mă bucur foarte mult că v-ați adunat în număr mare împreună cu slujitorii altarului, dumneavoastră, enoriașii, ca să vă exprimați solidaritatea și dragostea cu această greu încercată mamă!”, a mai spus ierarhul.
Cum aceşti copii sunt şi cetăţeni români, întreb deloc retoric: la întâlnirile Consiliilor Europene, de câte ori a intervenit Preşedintele Johannis în favoarea problemei unor concetăţeni aflaţi la ananghie în întunecata Finlandă? Să fie indolenţă, lipsă de empatie sau pur şi simplu neruşinarea cuiva care calcă, aşa cum vedem, peste memoria recentă, decupând doar ce îi convine, care îşi negociază recunoaşteri simbolice, de carton, în detrimentul intereselor concrete ale celor care îl votează concret?
Iubită mamă Camelia-Mihaela, Dumnezeu te vede și te aude, iar noi îți suntem alături și nu putem rămâne indiferenți, reci și nepăsători față de durerea ta de mamă. Așa cum odinioară Împăratul David nu a rămas nepăsător față de durerea Rițpei căreia i-au fost uciși cei șapte copii, așa cum odinioară Regele Solomon a făcut dreptate ținând seamă de iubirea de mamă, așa și noi, în Hristos, îți suntem alături, iubită mamă, cu toată ființa noastră. Nu te teme! Hristos te poartă pe brațele Sale milostive, iar noi, în Hristos, te pomenim și te asigurăm că așa cum Dumnezeu s-a milostivit spre atâtea mame, se va milostivi și spre tine!”
„Îmi iubesc ţara, locurile natale, iubesc mănăstirile şi bisericile noastre de acasă. Astfel că resimt acut, în Scandinavia,
Astăzi cinstim memoria martirilor români din temnițele comuniste. În temnițele de la Aiud, Gherla, Târgu Ogna, Pitești, Canal, Baia Sprie, Jilava martirii au suferit bătăi, umilințe, torturi fizice și psihice, în numele poporului român și în numele tradițiilor noastre creștine. Tineri, bătrâni, elevi, studenți, intelectuali sau simpli țărani, bărbați sau femei, nici unul nu a scăpat de furia torționarilor și, în chinuri cumplite și de neimaginat, au mărturisit Adevărul și nu au cedat presiunilor de nici un fel. Astfel, ei ne sunt modele pe care ar trebui să le urmăm permanent. Modele pentru familie, modele pentru neam și societate și, nu în ultimul rând, modele pentru dreptate și justiție.
Basilica: Episcopul Macarie a mers în satul natal pentru a celebra 60 de ani de căsnicie ai părinților săi „Le sărutăm cu recunoștință mânuțele lor calde și bătătorite de muncă, rugându-ne pentru sănătatea și mântuirea lor!”, a spus Episcopul Macarie …
Iubite frate, iubită soră, trăim în vremuri în care iluziile se năruiesc una după alta. Mulți dintre înțelepți vorbesc despre lipsa de sens existențial a omului contemporan, despre starea de alienare în care trăiește și despre angoasa pe care i-o stârnește înstrăinarea tot mai mare pe care o resimte față de direcția în care merge lumea. Omul, în aceste vremuri tulburi, trăiește o criză spirituală, dar și socială și culturală a cărei cauză de profunzime este respingerea moștenirii sale creștine, adică respingerea fundamentului însuși pe care s-a clădit civilizația noastră europeană. Prin acest gest de respingere, omul își taie rădăcinile, își reneagă trecutul, își alterează prezentul și își refuză viitorul.
Ne-am bucurat unii de alții, ne-am rugat pentru miile de mii de tineri, copii și bătrâni risipiți în toată lumea, însă bucuria întâlnirilor noastre duhovnicești a fost umbrită de întristarea cuvintelor grele cu care președintele României a caracterizat susținătorii referendumului pentru căsătorie. Da, cu mare tristețe am auzit cum însuși președintele ne consideră pe noi, adepții familiei binecuvântate de Dumnezeu, „infatuați” „care promovăm ura”. Însă ne întrebăm, oare este infatuare mai mare decât aceea de a-L sfida pe Însuși Creatorul nostru? Pe Însuși Hristos care a binecuvântat căsătoria în Cana Galileii?
Îl chemăm pe Domnul în ajutor, atunci când aruncăm Sfânta Cruce în ape, pentru a zdrobi capetele balaurilor nevăzuți care chinuie această lume și o tiranisesc. Putem privi sufletul omenesc ca pe o mare, ca pe un adânc. O mare agitată și tulburată, mișcată de tot felul de forțe, de curenți marini, populată de tot felul de vietăți ale adâncului. Este o bună metaforă pentru a ne reprezenta personalitatea umană, care, după cum spun unii, se aseamănă în profunzime unui abis, cu o suprafață văzută, conștient, și una nevăzută, sau, mai degrabă, ascunsă, subconștientul. La suprafață pare că suntem bine, dar, în adânc, mișună atâtea forțe ascunse, atâtea patimi și sugestii de la lume și de la cel viclean. După cuvântul psalmistului: „Greşelile cine le va pricepe? De cele ascunse ale mele curăţeşte-mă. Şi de cele străine fereşte pe robul Tău; de nu mă vor stăpâni, atunci fără prihană voi fi şi mă voi curăţi de păcat mare.” (Psalmul 18, 13-14).
Din discuțiile de la fața locului (dar nu numai din Scadinavia, ci și din întreaga Românie), am sesizat prezența între enoriași a unor “zvoneri“ și “răspândaci“, adică a unor persoane foarte agitate și vocale, îngrijorate vezi Doamne de planul perfid al corupților care scapă de pușcărie. Aceștia creau o atmosferă tensionată, înveninată, aruncau sămânța discordiei între creștini și contestau în gura mare chiar și ceea ce le spunea preotul de la altar. Pe scurt, răspândeau cu bună știință zavistie, dihonie mare. Bieții preoți ce puteau să facă? Să le țină piept? Erau foarte vehemenți: “Lăsați părinte, că știm noi cum e cu hoții ăștia!“ Să îi ignore? Cel mai adesea, da, căci a le face jocul echivala cu creșterea tensiunii.
De aceea, cu dragoste și nădejde, îndemn pe toți cei care prețuiesc ce este mai bun și mai înalt în om, să vină la referendum și să voteze pentru clarificarea definiției căsătoriei în Constituție. Consider că avem această datorie sfântă de a ne prezenta și de a ne declara identitatea, de a ne mărturisi credința, de a ne exprima și apăra valorile. Prin acest vot nu apărăm ceva abstract! Apărăm însuși faptul de a fi om! Apărăm însăși putința de a fi om, prin zămislire și naștere! Apărăm copiii, salvându-le puritatea, inocența!
Am tras șalupa în dreptul unui ghețar plutitor, pe care soarele și apa se amuzaseră pe rând, născocind forme și iluzii efemere în bulgărele congelat. Apa din acest sloi are, probabil, mii și mii de ani, iar acum se topește lent în „marele albastru”. Pe acest fundal mirific, Preasfințitul Macarie a vorbit despre ghețarii noștri lăuntrici care sunt mai de neclintit decât cei de aici, despre urșii polari care sunt, totuși, mai ușor de îmblânzit decât fiara dinlăuntrul nostru. Niciodată aceste pustietăți nu au auzit înțelepciunea ortodoxă grăindu‑le astfel, și nici drept-măritorii creștini nu au primit un asemenea mesaj, spus cu durere și dragoste. De aici, dintre ghețuri, de pe frontiera vieții și de pe buza morții celei reci. Cum, în ce fel, în ce mod ne mai poate vorbi Biserica Răsăritului pentru a ne trezi? Ce gesturi de recuperare să mai facă pentru noi, cei moleșiți de păcat? Unde să mai iasă la propovăduire, ce ungher ostil al planetei să mai încălzească cu forța dragostei pentru a ne dovedi, fără tăgadă, că Dumnezeu este viu?!
Realitatea Spirituala – Despre credinta si limba, cu Acad. Ioan-Aurel Pop, Realizator: George GRIGORIU *** Episcopia Europei de Nord CONFERINȚA „Credința și Biserica în sprijinul Marii Uniri a tuturor românilor – câteva considerații” SUSȚINUTĂ DE ACAD. IOAN-AUREL POP, PREȘEDINTELE …
Câți dintre noi, dacă am avea parte de un astfel de succes, am fi capabili să ne desprindem sufletele de carieră, de recunoașterea celor din jur, de admirația lor, de prietenii noștri sus-puși? Câți dintre noi oare am reuși să rămânem, în ciuda ascensiunii sociale, niște simpli creștini, gata nu doar să renunțe oricând la tot, ci să-și dea viața pentru Hristos, acceptând să fie tratați ca ultimii oameni, scuipați și huliți cu aceeași intensitate cu care au fost, înainte, lăudați și admirați?
Astăzi, nu mai jertfim lui Baal junghiindu-ne propriii copii, ci îi pierdem sufletește și îi sacrificăm noilor idoli ai societății postmoderne de consum! Îi lăsăm să ardă în focul patimilor aprinse de senzualitatea deșănțată a acestui veac! Îi lăsăm pradă ideologiilor de tot felul, care îi duc în robia cea mai cumplită a minții, care nu mai poate distinge ce e normal față de ce e anormal, naturalul de împotriva firii, bărbatul de femeie, viața de moarte!
Cum de ajungem aici? Pentru că pe noi înșine nu ne aducem înaintea lui Hristos. Și dacă pe noi nu ne dăruim Lui, atunci cu atât mai puțin putem aduce pe alții, fie ei și din propria noastră familie. Sacrificăm proprii copii, propria soție sau propriul soț lui Baal-Peor, pentru că noi înșine căutăm altceva în viața noastră. Vrem bunăstare, confort material, apreciere și recunoaștere în această lume, mai mult decât vrem împlinire duhovnicească și răspuns bine primit al rugăciunilor de pocăință. Ne conformăm mai mult cerințelor pe care această lume le pretinde de la noi, decât cerințelor pe care Hristos le așteaptă de la noi. Să facem acest exercițiu: să ne cercetăm și să vedem, cât efort, cât timp, cât cuvânt, câtă rațiune, câtă energie, câtă faptă cheltuim pentru a ne face plăcuți, acceptați, răsplătiți în această lume și pentru scopurile lumești, și cât efort, câtă cercetare de sine, câtă dedicare întru rugăciune și pocăință facem pentru a fi bineplăcuți lui Dumnezeu, pentru a ne simți realmente mădulare vii ale Bisericii?
Poate că nu conştientizăm îndeajuns această slujire liturgică în frumuseţea ei, decât atunci când ochii ne sunt plini de lacrimi pentru suferinţa noastră şi a celor din jur. Mulţi descoperă Sfânta Taină a Maslului doar la vremea suferinţei, mai ales a suferinţei trupeşti. Realitatea vieţii ne determină să ne îngrijim nu doar de trup, ci şi de suflet. Tocmai de aceea, în această vreme când Sfintele şi Mântuitoarele Pătimiri ale lui Hristos ne copleşesc din cauza slăbiciunii şi duplicităţii oamenilor, dar şi prin iubirea până la jertfă a lui Dumnezeu, suntem chemaţi să vedem ce am făcut cu sufletul în această anticameră a Împărăţiei.
Bucuria nemărginită din acea zi a fost însă umbrită de atitudinea personalului de la spital, prin insistența cu care întrebau dacă sunt sigură că doresc să păstrez sarcina. Nu încetau să ne spună despre riscuri, despre probabilitatea mare ca fetița să sufere de sindromul Down, ș.a.m.d. Am răspuns categoric, spre stupoarea lor: ,,indiferent cum se va naște acest copil, noi îl păstrăm”.
Prin această procesiune cu icoanele împărtașim harul, lumina și frumusețea Ortodoxiei pe aceste meleaguri. Dăm astfel o mărturie de Ortodoxie celor cu care conviețuim în această lume secularizată, în această lume iconoclastă și idolatră, în acestă lume care a uitat chipul lui Dumnezeu și care, prin urmare, uită chipul adevărat și firea adevărată a omului. Prin cinstirea icoanelor, iată, suntem legați de lumea cea nevăzută pe care o mărturisim în Crez, deoarece icoana este o fereastră spre un alt univers, spre lumea cea nevăzută de care aparținem cu adevărat. Necinstirea icoanelor înseamnă orbire duhovnicească, inseamnă o dezicere și o negare a lumii nevăzute, a Împarăției harului
„Dreapta mărturisire a Sfântului Ștefan a fost întâmpinată de către iudeii contemporani cu el cu multă furie, cu scrâșnire de dinți și cu urechile astupate. Și de-a lungul istoriei aceasta a fost întotdeuana atitudinea prigonitorilor creștinismului: ostilitate, furie, respingere îndârjită a adevărului. Din nefericire, observăm că ostilitatea față de creștinism, este în zilele noastre, din ce în ce mai evidentă. Prin simpla sa prezență creștinismul stârnește uneori furie, iar adevărul evanghelic despre moralitatea și natura umană face pe mulți să-și astupe urechile” a mai spus episcopul ortodox român al Europei de Nord.
Preasfințitul Părinte Macarie Drăgoi al Episcopiei Ortodoxe Române a Europei de Nord, purtând pe brațe icoana Naşterii Domnului şi tricolorul românesc, îi colindă în aceste zile pe românii din micile comunități din Norvegia, aflate dincolo de Cercul Polar
Episcopia Scandinaviei: P.S. Macarie Drăgoi a primit cea mai înaltă distincție culturală a Bistriței: Să mă primiți ca pe un episcop colindător, plecat departe din acest colț de rai transilvan spre țările nordice unde îi colind pe români, întărindu-i în …
Trebuie să ne arătăm solidaritatea și să transmitem încredere și sprijin doamnei Camelia Smicală și copilașilor ei și să ne conjugăm toate forțele: autorități, Biserică, societate civilă și presă pentru a ajuta această mamă îndurerată și pe copilașii ei care suferă atât de mult și sunt atât de traumatizați. De aceea, cunoscând îndeaproape cazurile familiilor Nan și Bodnariu din Norvegia, care s-au reîntregit, cu ajutorul lui Dumnezeu, prin solidaritatea oamenilor și prin rugăciunile pe care le-am înălțat neîncetat pentru aceștia, trag nădejdea că și familia Smicală se va reîntregi.
Vă îndemn să reflectăm la condiția noastră de creștini și de români în actualele vremuri. Suntem risipiți, care încotro, atât geografic, cât și spiritual. Ne confruntăm cu distanțe uriașe între noi, atât fizice cât, mai ales și mai dureros totodată, sufletești. Suntem, în plus, mici insulițe de credincioși într-o mare înghețată de răceala și frigul necredinței și indiferenței generalizate. Nu e de mirare că, în aceste condiții, ne simțim deseori abandonați, părăsiți. Ne simțim singuri și orfani. Ca păstor al micii turme de credincioși încredințată de Marele Păstor, dau, însă, mărturie că, Acesta este Dumnezeul cel Viu pe Care-L slujim. El este aproape de noi (Psalmul 118, 151), de-L vom căuta, de-L vom chema, de-L vom asculta. Iar Acest Dumnezeu ne-a făgăduit cu făgăduință tare, nemincinoasă, pecetluită cu răstignirea și învierea Sa, că nu ne va lăsa nicicând orfani (Ioan 14, 18) și că va fi cu noi până la sfârșitul veacului (Matei 28, 20).
Schimbarea trebuie să vină din interior, nu prin constrângere. Oricât de benefice sunt de multe ori interdicțiile, dacă nu sunt susținute din interior, vor fi doborâte de primele tentații ale lumii. Așadar, deprinderile trebuie înțelese în sensul cel mai profund, analizate și hotărâte. Dacă vor renunța la ele, lucru recomandabil de altminteri, se va întâmpla pentru că ei au înțeles aceasta și și-au asumat pe deplin acest lucru. Problema deprinderilor nu ține numai de tineri, pentru că în Biserică sunt mulți oameni maturi care ar trebui să se analizeze profund, pentru a vedea dacă Ortodoxia i-a atins în adâncimile sufletului, sau au rămas doar creștinii formelor fără fond.
Să nu ne amăgim. Dacă nu ne transformăm familia într-o mică biserică, nu putem rezista tăvălugului acestei lumi. Dacă nu ne ancorăm, fiecare cum putem, fie și cu ultimele puteri, în viața Bisericii, vom cădea pradă forțelor întunericului care vor să pună obrocul peste lumina care pâlpâie, încă, în ochii nevinovați ai pruncilor. Nu ne mai putem face prea multe iluzii cu privire la așezarea acestei lumi, la o posibilitate de redresare colectivă, pe scară instituțională. Bătălia se va duce acum chiar pe terenul nostru, al intimității noastre familiale. Acolo trebuie rezistență, la nivel micro-familial. Acolo trebuie dusă lupta cea mare. Putem ușura această luptă dacă vom dovedi, pe cât posibil, că putem fi solidari. Că ne putem strânge, unii lângă alții, unii pentru alții, încurajându-ne, îmbărbătându-ne, ajutându-ne unii pe alții cu fapta și cuvântul. Nu putem rezista altfel decât încercând, după slabele noastre puteri, a imita viața primilor creștini. Nu după formă, ci după fond, după modelul strălucit al primelor comunități creștine. Doar acolo unde există o astfel de unitate suflă mai puternic și „vântul” Duhului (Ioan 3, 8). Altfel, risipiți unii de alții, vom fi asemenea oilor rătăcite de la turmă.
Experiența traumatică a despărțirii nedrepte a familiei Nan ne-a readus aminte, într-un mod dureros, de importanța existenței unor comunități unite și puternice în credință. Nădejdea noastră este ca românii din țările nordice și de pretutindeni să redescopere și să păstreze darul neprețuit al unității de neam și credință, darul împreună-pătimirii și al împărtășirii bucuriilor și biruințelor.