TERORISMUL INTELECTUAL, batalia cuvintelor si STRATEGIA STIGMATIZARII oponentilor prozelitismului homosexual: ”Homofobul este fascistul de azi”

“Ceea ce din nefericire nu au inteles multi intelectuali de stanga e faptul ca, in realitate, oamenii astia au pierdut de mult timp si satul si orasul. Le-a mai ramas doar muzeul (motiv pentru care au si reactionat furios la acest ultim asalt colonizator al Occidentului liberal). Si credinta.” (Al. Racu)

“Taranul roman”, intre NEOMARXISTII si NEOLIBERALII finantati de aceeasi Ambasada a SUA

• Bogdan Calehari (In Linie Dreapta): Liberté, Égalité, Sexualité – Sex și marxism la Muzeul Țăranului Român

Filozoful marxist Herbert Marcuse îşi răspândea nestânjenit prin universităţile americane ale anilor ’60 bacilii unei periculoase mixturi din Marx şi Freud; acelaşi Freud care îl felicita pe Il Duce: “Lui Benito Mussolini, de la un bătrân care îl salută pe Conducător, Eroul Culturii”. Bacilii, odată inhalaţi, le dezvăluiau discipolilor universitari, intraţi în transă, orizonturile largi ale unei societăţi noi şi minunate care nu mai semăna defel cu “alienata” societate conservatoare în care deschiseseră ochii.O lume în care cele mai mari satisfacţii erau cele de natură sexuală; un adevărat “Rai al lui Mahomed”, de data asta pamântean şi occidental, în care luptătorii jihadului marxist îşi vor implini existenţial cele mai inimaginabile vise erotice, înlănţuiţi de braţele voluptuoase ale Revoluţiei Sexuale. Si “teroriştii intelectuali” formaţi în “madrassa” Columbia, sau Berkeley, sau Cornell, de “imamul” Marcuse şi ceilalţi asemenea lui, s-au răspândit împrăştiind peste tot, timp de decenii, “antraxul” marxismului cultural.

Antonio Gramsci l-a numit, cu mult înainte ca el sa aibă loc, “lungul marş prin instituţiile culturale de elită”. Astăzi, jihadul marxist şi-a impus, sau încearcă să-şi impună, acolo unde nu a facut-o încă, dominatia culturală; o precondiţie, aşa cum a visat-o Gramsci, a dominaţiei politice.

Prin urmare, “Sărbătoarea lunii LGBT” organizată de către militanţii şi promotorii revoluţiei sexuale la Muzeul Ţăranului Român, nu a fost o acţiune întâmplătoare soldată cu o confruntare “soft” între “fascişti” şi “militanţii progresişti anti-discriminare”. Ea a fost o primă etapă a “lungului marş”, iar Muzeul Ţăranului Român, prima “instituţie culturală de elită” atacată. Să nu uităm că la Facultatea de Sociologie din Bucureşti un pedofil (profesorul universitar olandez Geert Hekma) urma să susţina o conferinţă.

Jihadiştii marxişti …pardon, “militanţii anti-discriminare” din România n-au inventat acum roata care duce “berbecul” ce izbeşte în zidurile unei societăţi bazată pe valoare şi ordine morală; ei au preluat-o şi o folosesc! Textul de mai jos o dovedeşte. El a fost scris de marele gânditor, scriitor şi ziarist francez Jean Sevilla şi este extras din cartea sa publicată acum 15 ani Terorismul Intelectual – Din 1945 până în prezent, Editura Humanitas.

Terorismul intelectual

Jean Sevilla – “Terorismul intelectual”

În răstimpul a douăzeci de ani, cât progres în faţa obscurantismului! Gata cu cenzura! În zilele noastre, când ai cinsprezece ani, nimic nu te împiedică să mergi să vezi două ore de pornografie la cinema. La televiziune poate fi împărtăşită în direct (şi în familie) nefericirea unor cupluri care îşi expun decepţiile sexuale. La liceu, sunt distribuite broşuri în care, de la felaţie la sodomie, te învaţă cum să faci de toate, în toate poziţiile. Dar mai întâi de toate, cum “să te protejezi”: dura lex, sed lex. Iar în caz de neglijenţă, miracol: infirmeria liceului distribuie pastila viitorului.

Trăim o epocă formidabilă: la fel ca şcoala, şi încă de la şcoală, sexualitatea e gratis, laică şi obligatorie. Nu mai vrem coduri, reguli, interdicţii. Esenţialul este să ne realizăm. Asta este filozofia dominantă.

Efectul ei cel mai abrupt priveşte homosexualitatea. Vreme de cinsprezece ani, societatea franceză (şi occidentală) a trăit această bulversare considerabilă: nu mai e tolerabil să afirmi că homosexualitatea şi heterosexualitatea nu sunt echivalente. Pentru moştenitorii mentalităţii Mai’ 68, toate orientările sexuale sunt egale, deoarece vizează satisfacerea individului. Ecoul acestui relativism nu poate fi măsurat decât la scara istoriei civilizaţiei. Distrugând toate reperele antropologice, epoca este cuprinsă de un vertij sinucigaş. Căci este evident că societatea nu există decât prin continuitatea fiinţelor, prin lanţul generaţiilor. Or, adevărul este acesta: homosexualitatea este inaptă să transmită viață. Pentru discursul intelectual, cultural şi mediatic, acest lucru e doar un detaliu. Nimic uimitor: în universul efemerului, durata nu are altă unitate de măsura decât individul. Puţin contează că o alegere sexuală nu e generatoare de altceva decât de plăcere: esenţialul este să te simţi bine în pielea ta.

(…)

Cu atât mai mult cu cât, dacă există homosexuali fericiţi, există şi homosexuali care îşi suportă orientarea ca pe un chin. Psihologii ştiu că în momentul în care această tendinţă se manifestă este posibil să scapi de ea. Mai trebuie totuşi ca această perspectivă să fie luată în consideraţie. A normaliza homosexualitatea înseamnă a-i condamna pe unii la suferinţă pe viaţă. Iar dezintegrarea familiei nu va face decât să multiplice victimele: obliterarea figurii tatălui ca şi a mamei, hrăneşte confuzia genurilor. Sindromul de culpabilizare care domină epoca noastră întoarce pe dos explicaţia: dacă homosexualii erau cândva nefericiţi, este din cauză că erau împiedicaţi să se dezvolte ca atare. Dar exhibiţionismul afişat de Gay Pride respiră oare seninătatea şi armonia? Există mii de homosexuali cărora această paradă obscenă le repugnă – ca întreg militantismul gay. Trăindu-şi specificitatea în discreţie, ei nu cred că aparţin unei “comunităţi” căreia iar trebui rezervată o legislaţie deosebită. Dar aceia, prin definiţie, nu se exprimă niciodată la televiziune.

Împotriva PACS – Le Pacte civile de solidarite -, la 31 ianuarie 1999, 100.000 de persoane defilează pe străzile Parisului, răspunzând apelului Christinei Boutin. O mulţime familială, tânără, veselă. Şi naivă: convinsă că bunele ei sentimente sunt în stare să facă maşinăria să dea înapoi… La buletinele de ştiri prezentările se împart între sarcasm, ironie, dispreţ sau toate la un loc. Sloganurile adunării nu comportau nici o aluzie la homosexualitate, a fortiori nici o agresiune împotriva homosexualilor – presa cotidiană a doua zi dă mărturie: “Discursul unora şi al altora se reduce la stricta apărare a valorilor familiale, evitându-se derapajele homofobe”, scrie Liberation la 1 februarie 1999. Trei zile mai târziu, această realitate este ocultată. Şi de atunci, în mediile de informare, trece drept ceva dovedit că la 31 ianuarie 1999, 100.000 de francezi au mărșăluit scandând strigate de ură (“Les pedes au bucher”/ “Pederaştii pe rug”) împotriva homosexualilor. Este o minciună, dar o minciună calculată.

“Această Franţă a ordinii morale ne ameninţă”, pune în gardă L’ Evenement ( 4 februarie 1999): “O sută de mii de manifestanţi împreună pentru a-şi exprima ura împotriva pederaştilor, anormalilor, atipicilor, ura faţă de celălalt, faţă de tot ce nu e conform… Şi care este miza acestei cruciade? Pur şi simplu controlul asupra vieţilor nostre particulare, instalarea unei ordini morale străvechi, care ne-ar cârmui sufletele şi visele, bunul şi prostul gust, viaţa şi corpul femeilor”.

Divagaţie pură: reţelele doamnei Boutin (în sânul cărora, în paranteză fie spus, preocuparea pentru “anormali”, în persoana copiilor handicapaţi şi mai ales trisomici, e fără îndoială superioară aceleia care se desfăşoară prin alte părţi), aceste reţele, chiar dacă ar vrea, nu ar dispune de nici un mijloc spre a impune vreun comportament oarecare cuiva.

Dar a suna adunarea împotriva acestui pericol imaginar îndeplineşte o funcţiune: face să fie mai uşor acceptată metamorfoza simbolurilor sociale impusă de elite.

Viitoarea etapă va fi intrarea în lege a dreptului la adopţie pentru homosexuali. Campania de opinie a început déjà. Pe coperta revistei L’ Express, la 7 octombrie 1999, apare un cuplu de tinere femei şi bebeluşul lor(?): “Dacă pot exista trei taţi – un tată biologic, un tată genealogic (nume şi filiaţie), un tată educativ (soţul mamei) -, de ce unul dintre aceşti părinti nu ar putea fi gay?” De ce nu, într-adevăr, din moment ce e totuna.

Activismul extremiştilor nu cunoaşte limite. Ultima lor revendicare în timp: crearea unui “delict de provocare la ură homofobă”.Liberation publică la 3 decembrie 1999 un “Manifest pentru o strategie împotriva homofobiei”:

“Acolo unde Statul face uz de forţa sa simbolică pentru a trasa graniţe a ceea ce nu poate fi scuzat pentru cei care ţin discursuri pline de ură împotriva străinilor sau evreilor, jurisprudenţa pare sa dea dreptate acelora care îi trimit pe homosexuali pe rug”.

Bătălia cuvintelor a fost déjà castigată, deoarece termenul de homofobie s-a impus: acest cuvânt capcană confundă (în mod voluntar) refuzul normalizării simbolice şi sociale ale homosexualităţii cu animozitatea faţă de persoana homosexualilor. Homofobul este fascistul de azi.

Liberation, la 26 iunie 1999, într-un caiet special consacrat manifestaţiei Gay Pride care se ţine în ziua aceea, stabileşte această apropiere ideologică:

“Homofobia, odrasla animalului imund care dă naştere regulat unor noi forme de rasism, pretinde o necesară datorie de vigilenţă”. În rândurile manifestanţilor, o banderolă are înscrise aceste cuvinte: “Homofobie, ură, rasism, anti-semitism, aceeaşi luptă”.

A-i acuza de rasism şi anti-semitism pe aceia care critică prozelitismul homosexual înseamnă a le răpi dreptul la replică. Dar ticaloşiei, specialiştii amalgamării îi adaugă stranii contradicţii. Căci Joseph Sitruk (marele rabin al Franţei), luat la întrebări de Karl Zero pe Europe1, nu se încurcă în cuvinte frumoase: “– Ce spune religia ebraică despre homosexuali? – Ea crede că este un defect moral. Eu cred ca nu trebuie să-i respingem, că trebuie să-i ajutăm de îndată ce sunt ei înşişi de acord să accepte că sunt bolnavi” (Paris Match, 27 mai 1999).

Va cădea cumva în ziua următoare marele rabin al Franţei sub acţiunea legii?

Pag. 216-217, capitolul “Libertate, egalitate, sexualitate” din “Terorismul Intelectual – Din 1945 până în prezent” (Jean Sevilla, 2000)

• Alexandru Racu: Stanga si dreapta in contextul scandalului de la MTR

(…) Actiunea organizatiilor gay, sustinute de USA, a fost una voit provocatoare. Orice prost isi poate da seama de lucrul cu pricina. Iar lucrul cu pricina are si o explicatie concreta: marsurile gay din Romania nu au strans niciodata mai mult de trei sute de oameni dintre care jumatate colegi de peste hotare. Pe langa asta, in ultimii ani, nici Patriarhia n-a mai zis nimic cu ocazia marsurilor, nici organizatiile ortodoxe nu au mai facut contra-marsuri. Au facut doar neolegionarii de la Noua Dreapta (care trebuie deosebiti de organizatiile ortodoxe daca nu suntem chiar idioti sau chiar ticalosi – pentru mai multe detalii rugam onorabila redactie sa asculte si ce au de zis smeritii pravoslavnicihttp://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2013/02/27/cornel-vilcu-activewatch-insista-in-punerea-la-index-drept-neofascist-a-site-ului-razboi-intru-cuvant) tot contra-marsuri pasnice cu 150 de rasi in cap inconjurati de 300 de politisti. Reactiune nu gluma! Ca atare, activismul gay romanesc risca, daca o tinea tot asa, sa ramana fara benzina. Adica fara complexul victimizarii care mobilizeaza si sensibilizeaza, si fara fondurile US-EU pentru lupta impotriva homofobiei. Intre timp, romanii platesc factura la benzina de le sar capacele. Si discuta despre homofobie.

Cat despre protestatarii de la MTR, cu exceptia unicului dobitoc care a strigat moarte homosexualilor devenind astfel simbolul “indubitabilei resurgente a fascismului romanesc”, eu, data fiind credinta mea, consider ca reactia lor la agresiunea simbolica a activistilor gay a fost una legitima. Si nu doar legitima, ci si previzibila si, mai mult, anticipata de catre organizatori si finantatori. Insa ridic si urmatoarea intrebare: daca dreapta romaneasca este preocupata de soarta taranului roman, de ce atunci ia cu asalt MTR-ul cerand demisia directorului vandut organizatiilor gay, dar nu a luat cu asalt, cu Biblia intr-o mana si Constitutia in cealalta, si BNR-ul atunci cand economistul sef al acestei institutii solicita exproprierea prin suprataxare a micilor proprietari de la sate? Este agresiunea simbolica la adresa taranului de la muzeu mai grava decat agresiunea reala a capitalismului global la adresa taranului de la sat? De ce, la momentul respectiv, nu au iesit la rampa Mihail Neamtu, si altii de pe la Adevarul, ca sa apere atat crucea cat si proprietatea privata? Atunci chiar puteau sa le apere la pachet. Acum produc struto-camile jenante pe care numai idiotii le pot inghiti. La momentul respectiv, misiunea apararii taranului roman (sau mai exact a ce a mai ramas din el) i-a revenit tot lui Costi Rogozanu, om cu o cu totul alta agenda politica[1]. Cat despre actiuni concrete, ca de obicei, tabara ortodoxa “mai fundamentalista” n-a miscat nimic. Pentru ca la modul concret, nu are nici resursele intelectuale, nici resursele organizatorice necesare. Are doar niste bloguri. Si de mai bine de douazeci de ani, timp in care a fost avortata o intreaga Romanie si s-a furat tot ce se putea fura din tara asta, nu a reusit decat sa reactioneze simbolic la provocarile simbolice ale homosexualilor. Ei se imbraca cu pene de strut, ca sa se bage in seama, noi ne imbracam si noi cu cojoc si itari, ca sa nu uite lumea ca existam, sau mai bine zis, ca am existat candva.  In rest, o elita intelectuala dubioasa ii da tarcoale acestei tabere si ii mai arunca din cand in cand, fara prea multi sorti de izbanda, cate o momeala electorala. Cat despre elita managerial-sinodala, nici ea nu poate sa raspunda la secularizarea galopanta a societatii romanesti (ai carei vectori sunt cu totul altii decat activismul gay – a se vedea criza natalitatii, dezintegrarea familiilor, alcoolismul si consumul de droguri, pornografia, consumismul tembel, erodarea generalizata a liantului social sub presiunea liberalismului economic si cultural) in alt mod decat prin proiectul unei mari catedrale pentru o Romanie in curs de depopulare.

Problema e ca, asa cum remarca M. Platon, mentoratul lui Plesu i-a invatat pe unii ortodocsi sa leviteze in lumea mic burgheza a conceptelor dezintrupate, intr-o lume a simbolurilor rupte de realitatea istorica, aceasta din urma impartindu-se intre carnatii de plescoi infulecati de elita “spiritualista” si multiplele samavolnicii pe care le indura masa pravoslavnica. Pe aceasta din urma, teroarea istoriei a invatat-o sa taca, sa spuna una acasa si alta in public, si sa se refugieze, de voie de nevoie, tot in sfera simbolicului. Sau pe blog. Iar din acest punct de vedere, cel putin pana acum, este perfect adevarat faptul ca, per ansamblu, actiunile asa zisilor fundamentalisti tradeaza mai degraba vulnerabilitatea si disperarea unui segment social pentru care modernitatea e abandon atunci cand nu e teroare. Ceea ce din nefericire nu au inteles multi intelectuali de stanga e faptul ca, in realitate, oamenii astia au pierdut de mult timp si satul si orasul. Le-a mai ramas doar muzeul (motiv pentru care au si reactionat furios la acest ultim asalt colonizator al Occidentului liberal). Si credinta.

In fine, mai ales in conditiile in care nici nu vad ce are de oferit stanga la modul concret (cu atat mai mai mult cea romaneasca), bine ar fi ca reprezentantii ei sa renunte la suprapunerile conceptuale iresponsabile sau pur si simplu tembele, de gen Ortodoxie=Fascism, si sa inteleaga in schimb ca au si dreptul, si datoria, sa le reaminteasca periodic ortodocsilor de incompatibilitatile dintre cele doua, si sa le faca reprosuri atunci cand nu isi respecta propriile principii (pe care, evident, stanga ar trebui sa le si cunoasca, macar din carti daca altfel nu vrea sau nu poate, la fel cum ar trebui sa cunoasca si peisajul sociologic divers si complex din Biserica). Ca si tratament profilactic, metoda este mult mai eficienta decat metoda taierii cracii de sub picioare: subminarea principiilor si inlocuirea lor cu nihilismul, teoretic sau practic, din care se dezvolta diversele orori ale modernitatii, de care, altminteri, nici stanga nu este straina. Nu-ti cere nimeni sa fii crestin. Dar daca tot te recomanzi ca partid al ratiunii, s-ar cuveni sa nu bati campii acuzandu-l pe omul de rand ca e fascist pentru ca e crestin. Mai degraba, s-ar cuveni sa-i explici fascistului care se crede crestin, de ce nu poate fi si fascist si crestin in acelasi timp. Asta daca esti capabil sa rationezi. Si mai ales, daca chiar iti pasa de cel ratacit, si de suferinta pe care ratacirea lui o poate provoca altora. De altfel, daca mutatia fascista reprezinta reactia falsilor crestini la atacul critic al Luminilor, confruntati cu presiunea critica a Luminilor, adevaratii crestini devin si mai crestini.

• cronicarul (comentariu de pe site-ul “stangist” criticatac):

(…) Ceea ce nu se spune pana la capat (iar Rogozanu sare rau de tot calul aici:http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/rasism-sexism-homofobie-cea-mai-comoda-forma-de-protest-pentru-putere-90858.html) este ca modelul eurocrat, fundamental nedrept, bazat pe austeritatea celor multi si prosperitatea celor putini sicorporate, este strans legat de ideologia pro-gay.

Nu va este limpede, nu va este clar, ca in acest moment SUPRASTRUCTURA IDEOLOGICA a occidentului contine ”valorile” Gay? Nu este vizibil ca aceleasi ONG-uri, sprijinite de aceasi oameni si de aceleasi ambasade (uneori aceleasi reviste! sau ziare) care il apara pe Basescu si “statul lui de drept” promoveaza agresiv agenda gay in Romania? Nu este vizibil ca Hollande a folosit smecheria casatoriei homosexuale tocmai pentru ca NU S-A ATINS de modelul eurocrat merkelian neoliberal? Nu e vizibil ca Obama foloseste agenda gay ca sa continue sa nu faca nimic cu nimeni in economie?

De ce nu spuneti loud and clear ca problema gay este instrumentalizata in jocuri geopolitice si in consolidarea hegemoniei euroatlantice? Va e frica sa nu fiti injurati de homofobi sau sa fiti considerati tradatori ai cauzei? Tant pis! Cine are convingeri sincere isi asuma riscurile si de la dreapta si de la stanga.

In conditiile astea, nu stiu de ce sunt acuzati cu atata patima (mai putin in acest articol) “fanaticii” religiosi ca vor sau ca marseaza la teme false de dezbatere. Ei au fortat nota, sau aceste ONG-uri intruzive si agresive, aceste ambasade colonialiste? Nu, dragi compatrioti de stanga, problema aceasta va apartine, e din lagarul vostru ideologic si nu are sens sa o aruncati asupra altora. In zona ortodoxa avem delimitari clare de organizatiile neolegionare sau neofasciste. Nu exista astfel de delimitari, la fel de raspicate, fata de acest joc cinic cu mentalitatile si agenda unei societati, aici, desi consider ca orice om de stanga, indiferent de convingerile etice, poate sa vada, daca e lucid si onest, lucrurile pana la capat.

• Mircea Platon: De ce trag clopotele, Aligică?

1. În iulie 2011, comentând masacrul de la Oslo comis de rasistul norvegian Anders Breivik, dl Dragoş Paul Aligică deplângea nesăbuinţa „elitelor” occidentale dedulcite la inginerii sociale care distrug „ţesătura socială” şi identitară a naţiunilor europene. Scria, atunci, dl Aligică, membru în consiliul de administraţie al Institutului de Studii Populare al PDL:

„Să privim lucrurile cu luciditate. Eram conştienţi că sub ochii noştri e, în plină desfăşurare, criza economiei şi politicii occidentale. Acum, după Oslo, vedem cum criza cultural-identitară stă gata să erupă. Incidentul de la Oslo este un nou semnal de alarmă, un nou simptom al profundei crize în care se afundă sistemul de guvernare occidental şi civilizaţia occidentală […] Guvernarea vestică este în criză. Fie că este la Bruxelles, fie că este la Washington, elitele birocratice şi politice par mai departe ca oricând de masele de cetăţeni, funcţionând după o logică proprie, străină interesului public. Deficitul democratic, deficitul de legitimitate devin tot mai mult nu accidente, ci trăsături ale sistemului […] Am fost de decenii bune martorii unei presiuni continui exercitate asupra unei bune părţi a populaţiei occidentale. Le-a plăcut sau nu, părea că occidentalii erau resemnaţi. Politicile respective, promovate cu tenacitate, au creat treptat un nou climat în Occident. Un climat în care, iată, ajung să explodeze incidente profund regretabile, precum cel din Oslo. Blocată în propriile obsesii, elita occidentală a uitat că în lumea reală, nu cea a propagandei mass-media ţesute de ea, acţiunea are o reacţiune. Că nu poţi împinge la nesfârşit o agendă pe gâtul occidentalilor, fără să te întrebi dacă şi cum vor reacţiona. Oricât de educaţi şi civilizaţi ar fi, oricât de paşnici, occidentalii sunt şi ei oameni. Sunt membri ai aceleiaşi specii violente, agresive, coruptibile. După sute de ani de civilizaţie, arată desigur altfel decât talibanii afgani. „Civilizaţi“. Dar, ca esenţă umană, venim toţi în descendenţa aceleiaşi maimuţe sau păcat originar, după gust şi preferinţă. Pe scurt, toată această poveste a Occidentului multicultural, post-naţional şi post-religios este o problemă simplă de realism. Realism în a înţelege realitatea istorică şi socială, în ultimă instanţă, natura umană […] Cât poţi ataca identitatea naţională a unor popoare, fără să ai o contrareacţie? Cât poţi susţine politici de emigrare ce subminează profund ţesătura socială a ţării gazdă, fără să ai reacţii de respingere violente? Cât poţi insulta şi persecuta tradiţia religioasă a locului, iudeo-creştină – făcând politică instituţionalizată din asta -, fără ca adepţii acesteia să iasă din resemnarea şi comoditatea habituale, reacţionând violent? Cât te poţi juca cu focul, manevrând jocul acuzelor şi stigmatizărilor corect-politic, cu beneficii corect-politic, pentru agende corect-politic?”

Mai departe, dl Aligică se întreba:

„Este normal să ne punem aceste întrebări? Sau simpla idee că natura umană ar putea reacţiona violent la politici bine intenţionate, dar percepute ca agresive şi maligne de subiecţii lor este ea însăşi incorectă politic? […] Nimeni nu justifică violenţa şi agresivitatea. Am ajuns cu greu, în Occident, la situaţia în care acte ca cel de la Oslo sunt rare şi culturalmente indefensibile. A fost efortul a numeroase generaţii şi rezultatul a mii de sacrificii. Să spunem însă lucrurilor pe nume: elitele vestice actuale îşi bat pur şi simplu joc de această unică, poate irepetabilă, şansă dată omenirii de experimentul occidental. Cât şi în câte feluri poţi ataca identitatea naţională a unor popoare, fără să ai o contrareacţie? Cât şi în câte feluri poţi susţine politici de emigrare ce submineză profund ţesătura socială a ţării gazdă, fără să ai reacţii de respingere violente? Primii care ar trebui să se gândească la posibila contrareacţie violentă, la faptul că masele nu sunt atât de luminate, lipsite de prejudecăţi şi cosmopolite, ar trebui să fie elitele însele. De-aia sunt elite. De-aia sunt la vârf: să vadă mai departe şi să anticipeze. E chiar atât de greu de înţeles că orice acţiune politică şi propagandistică are o reacţiune? […] Nu e clar ce doresc elitele occidentale, aflate la un pupitru de control. Când e vorba de occidentali, obiectivul pare să fie crearea omului nou. Occidentalul trebuie să se schimbe radical într-o fiinţă de la care se aşteaptă să ia pietre în bot. Pentru asta trebuie să renunţe la toate prejudecăţile trecutului – cultura şi religia moştenite de la înaintaşi fiind între ele. Însăşi identitatea sa cea mai profundă – culturală şi religioasă – fiind în discuţie, aşteptările sunt, deci, foarte mari.”

2. După ce a rezolvat „incidentul” de la Oslo, dl Aligică se irită astăzi, în februarie 2013, de povestea de la MŢR”. Şi o rezolvă şi pe asta, făcând apel, de această dată, la toleranţă:„Toleranta e mare lucru. Dezvoltarea ei intr-o doctrina politica si principiu de guvernare e o mare inventie a Civilizatiei Occidentale. Numai ca, din cate vedem, se pare ca in ziua de azi nimanui nu-i place toleranta. Pentru unii nu e la moda, e depasita de vremurile corectitudinii politice. Pentru altii nici nu a avut vreodata cautare. Au ramas blocati in precambrian, cu apucaturi si mentalitati pe masura”. Precambrienii sunt toţi cei „ramasi in transeele precambriene si ale panslavismului rusofon”. Adică cei care au întrerupt manifestările de la MŢR.

Citind în paralel cele două texte, observăm că dl Aligică se apleacă mai înţelegător asupra asasinului norvegian decât asupra cetei de “căluşari” români. La urma urmelor, asasinul norvegian era om civilizat, pe când românii sunt nişte ţărani. Norvegianului îi dă şansa de a fi considerat om căzut, pecetluit de păcatul originar. Românii sunt însă maimuţe ne-evoluate, primitivi refugiaţi în muzeu. În, cât de potrivit, Muzeul Ţăranului Român. Revolta lor aproape că e o revoltă a exponatelor, a unor mumii folclorice sau de mahala preistorică.

Ceea ce frapează e totala lipsă de empatie, de interes faţă de oameni, a dlui Aligică. Pentru el, tragedia de la Oslo e un „incident”, iar scandalul de la MŢR e o „poveste” iritantă. În genere, oamenii sunt iritanţi pentru că încurcă iţele teoriilor dlui Aligică. De exemplu, românii reacţionează la ceea ce conform dlui Aligică s-ar putea numi „insulte” la adresa „tradiţiei religioase a locului” aşa cum dl Aligică crede că ar avea voie să reacţioneze doar vesticii. Şi homosexualii şi heterosexualii sunt, în esenţă, o bătaie de cap, iar opţiunile lor existenţiale – bune sau rele, cinstite sau necinstite – doar nişte mofturi sau nişte atavisme.

Am mai scris despre această atitudine. Ceea ce vreau să precizez acum e că tocmai această atitudine, de dispreţ faţă de om, de instrumentalizare cinică a vieţilor noastre în scopuri politice, economice sau ideologice, ne-a adus în prezentul impas.

3. Când, acum câţiva ani, am argumentat că singurul lucru care le-a mai rămas de apărat conservatorilor/mişcărilor de dreapta din România e o anumită concepţie despre om – antropologia creştină – şi că această concepţie despre om ne impune să acţionăm împotriva dezrădăcinării geografice, politice, economice, simbolice, istorice la care suntem supuşi de dinamica şi agenţii în teritoriu ai capitalismului global, că această concepţie antropologică ne obligă să împiedicăm destrămarea familiei româneşti sub impactul reţelelor corupţiei globale şi locale care fac imposibilă viaţa în România, mi s-a răspuns – dinspre dreapta neoliberală căreia îi aparţine şi dl Aligică – în numele „darului libertăţii” capitaliste. Orice clarificare principială a fost respinsă prin apel la acuzaţii dintre cele mai fanteziste şi prin retragerea în tranşeele estetismului şi irenismului ipocrit de tip Andrei Pleşu. Sau prin adoptarea entuziastă a “conservatorismului schimbării”, oximoronica idee propovăduită  de dnii Aligică şi Valeriu Stoica, idee care “incorporează o formă de tradiţie cu totul atipică – cea a experimentului occidental liberal-democratic-capitalist -, o tradiţie care presupune schimbare socială continuă“. (…)