IATA MIRELE! “Hristos trece pe lângă noi, întristat, înlăcrimat, flămând de iubirea noastră…” Oare noi, astazi, cunoastem “VREMEA CERCETARII” NOASTRE de catre Hristos? SINGURATATEA CELUI MAI NEINTELES DINTRE (NE)PAMANTENI si MUSTRAREA DRAGOSTEI RANITE

25-04-2016 11 minute Sublinieri

INCEPUTUL SAPTAMANII SFINTELOR PATIMIRI

Sursa: Doxologia

Arhimandritul Hrisostom Rădăşanu
despre: Sfânta și Marea zi Luni

Cuvânt la Denia de duminică – Arhimandritul Hrisostom Rădăşanu – Catedrala Mitropolitană din Iaşi – 24 aprilie 2016

***

sfanta_si_marea_zi_de_luni_-_smochinul_neroditor_3

Doxologia/ Pr. Ioan Valentin Istrati:

Smochinul şi taina morţii – meditaţie în Sfânta şi Marea Luni

Denia din Sfânta şi Marea Luni din Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Mântuitorului Iisus Hristos se săvârşeşte duminică seara la începutul zilei liturgice. Textele cultice ale acestei Denii gravitează în jurul blestemării smochinului neroditor de către Hristos, aflat pe cale şi flămând de rodirea lumii. Este un gest aparent inexplicabil, de o duritate aparte, străină parcă de blândeţea Celui infinit întru iubire.

Mai explicit, Hristos ajunge pe cale la un smochin, care era complet neroditor, deoarece „nu sosise vremea roadelor”. Atunci mâniindu-se, Mântuitorul blesteamă smochinul: „De acum înainte să nu mai fie în tine rod în veac”. Şi smochinul se usucă în clipa aceea.

Acest gest al lui Dumnezeu faţă de creaţia Sa este unul de cumplită profunzime pentru noi, oamenii. Hristos nu aşteaptă de la noi lacrimi doar în Vinerea mare, când El e pironit pe Cruce, ci în fiecare clipă, pătrunşi de dorul Celui care a murit pentru noi. Dumnezeu nu vrea să-L includem în orarul nostru de interes, o dată de săptămână, lună sau an, El nu vrea să rodim doar „când e vremea roadelor”, ci mereu, ca pomii raiului din Apocalipsă sau din Păstorul lui Herma, care înfloreau şi rodeau necontenit. Fiinţa umană nu este o altă specie, setată să rodească la vremea ei, ci ulciorul în care s-a vărsat toată, străpunsă de piroanele Crucii, iubirea lui Dumnezeu. Umanitatea nu este doar o animalitate evoluată, ci regnul pământesc cu vocaţie cerească. Privirea umană nu este doar cea mai pătrunzătoare din creaţie, ci Dumnezeu Însuşi, a privit, printre lacrimi, cu ochii săi omeneşti. Omul nu este doar un receptacol al harului în doze mici şi succesive, ci Potirul de Lumină în care se varsă Sângele lui Dumnezeu, dăruit prin Euharistie lumii. Hristos nu ne vrea ascultători de ritmul cosmic al vremilor, ci pătrunşi de veşnicia Lui, dăruitori până la sfârşit şi primitori de Dumnezeu. Iubirea Lui nu e doar spaţială, ci umple universul de lumină necreată, jertfa Lui nu e numai temporală, ci eternă în efectivitatea ei mântuitoare, scoţând din iad pe cei trecuţi dincolo, străluminând prezentul şi dăruind sens şi viaţă viitorului acestui univers.

Noi suntem smochinii de pe calea Crucii, aşteptând o viaţă să vină aproape de noi Dumnezeu şi să ceară rod, ridicându-şi mâna Sa spre noi, flămând de iubirea noastră. Trebuie să ne pregătim întreaga viaţă pentru acest moment. Clipa întâlnirii noastre cu Hristos al Crucii şi al Învierii este moartea noastră pământească. Atunci se cere roada strânsă în noi atâta cât am stat la lumina Soarelui dreptăţii şi am băut din seva acestei lumi. Moartea nu vine la soroace bine stabilite, nu poate fi programată, amânată sau anulată. Ea vine, mai presus decât toate de pe pământ, şi ne cere rodirea noastră cea de taină, ascunsă printre crengile inimii. Avem nevoie urgentă să ne hrănim cu Dumnezeu prin Împărtăşanie, pentru a-L putea hrăni cu smochinele noastre în clipa întoarcerii la El.

În acest temei de sens, vedem de ce atmosfera Deniilor din Săptămâna Mare este una de adâncă şi pătrunzătoare suferinţă, împreună cu Hristos, care merge de bună voie pe Drumul Crucii, al Morţii şi al Învierii. În ţesătura de lacrimi din jurul Mielului ce se pregăteşte pentru jertfă, simţim şi noi, părticele din Trupul Lui, această durere mai presus de lume şi de fire.

Este durerea cumplită cauzată nu de înainte ştiinţa cuielor, a suliţei şi a bătăilor. Hristos plânge în taină nu pentru biciuirile la care va fi supus, nu pentru piroanele care i vor străpunge mâinile şi picioarele. Nu greutatea Crucii Îl face să suspine adânc. Ceva mult mai greu, de infinite ori mai cumplit Îl apasă. Este cunoştinţa faptului că milioane de oameni Îl vor refuza pentru totdeauna, că îşi vor bate joc de Crucea Lui mântuitoare, că vor arunca la periferia fiinţei Sângele Lui dumnezeiesc, curs din prea multă iubire de oameni. Iadul sădit în minţi şi în inimă prin păcate este mai cumplit decât orice bici. Crucea pe care o poartă Hristos până la sfârşitul acestei lumi este indiferenţa noastră, depărtarea noastră voluntară de Cel ce ne iubeşte de o veşnicie, batjocura pe care o aducem lacrimilor Lui de sânge de pe Ghetsimani. Nu este nimic mai îngrozitor decât batjocura şi refuzul celor pentru care eşti pregătit să mori, fiind fără de păcat. Hristos a luat păcatele noastre pe Cruce şi le-a purtat prin sânge la Tronul Treimii pentru a le cufunda în oceanul infinit al Dumnezeirii Sale. Însă oamenii pentru care a murit, mulţi dintre ei, au refuzat să-L vadă înviat, au blestemat lumina care a pătruns întregul univers, au întors spatele Celui străpuns pentru păcatele lor.

E timpul pentru rodire de taină prin rugăciune şi prin lacrimi. Orice clipă pierdută de noi nu se mai întoarce niciodată. Hristos trece pe lângă noi, întristat, înlăcrimat, flămând de iubirea noastră, şi suntem la un pas să ne strângem crengile ca pe aripi şi să-l privim trecând, indiferenţi, nesimţitori la durerea Lui. Ne iubeşte atât de mult încât nicicând nu ne va silui libertatea, forţându-ne să intrăm în lumina Lui. Va trece plângând pe lângă noi şi nu-L vom mai vedea niciodată.

***

man-of-sorrows-hand-painted-icon-chv1_300

Predica Sf. Vasile al Kinesmei despre ENTUZIASMUL NESTATORNIC si CALEA IMPARATEASCA. “Orice s-ar intampla cu voi, sa nu scapati din maini haina lui Hristos, sa mergeti neabatut pe linia urmarii Lui!”

(fragment)

[…]

„Daca ai fi cunoscut si tu, in ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tai, caci vor veni zile peste tine, cand dusmanii tai vor sapa sant in jurul tau si te vor impre­sura si te vor stramtora din toate partile, si te vor face una cu pamantul, si pe fiii tai care sunt in tine, si nu vor lasa in tine piatra pe piatra pentru ca nu ai cunoscut vremea cercetarii tale (Lc. 19, 42-44).

Intrarea triumfala a Domnului in Ierusalim este cel din urma avertisment catre poporul necuvios. De cate ori a predicat Domnul in pietele lui si in templul lui! De cate ori locuitorii Ierusalimului au fost martori ai neobisnuitei puteri cu care El lucra minuni, insa inimile lor impietrite nu s-au lasat cucerite de farmecul cuvintelor Lui, nu s-au plecat, cu tulburare evlavioasa, in fata puterii Lui, nu L-au recunos­cut in El pe Mesia! Acum, intrand in cetate glorios, inconju­rat de o multime ce jubila, Domnul cauta din nou sa atraga atentia locuitorilor ei, sa le deschida ochii, care vazand nu vedeau, sa le aminteasca vestita prezicere a Prorocului Zaharia:

Bucura-te foarte, fiica Sionului, veseleste-te, fiica Ierusali­mului, caci, iata, imparatul tau vine la tine drept si biruitor, smerit si calare pe asin, pe manzul asinei (Zah. 9,9).

Vai! Totul a fost zadarnic! Nici de aceasta data Ierusali­mul nu a recunoscut vremea cercetarii sale, nu a recunoscut cele ce erau spre pacea lui!

Nu s-au inmuiat inimile invartosate, si locuitorii Ierusa­limului au fost cei dintai care au luat parte la cea mai cum­plita faradelege care s-a savarsit vreodata in istoria lumii: la rastignirea Domnului.

Avertismentul nu a fost inteles, si mai apoi s-a implinit ingrozitoarea prorocie a Mantuitorului: orasul a fost daramat din temelii.

Pe de alta parte, Intrarea triumfala a Domnului in Ieru­salim are inca o trasatura (fara indoiala, nu intamplatoare) care arata scopul aparte al acestui eveniment.

Entry Into Jerusalem (09s)Domnul intra in oras inconjurat de o multime nenuma­rata, in strigate de bucurie si in entuziasmul general. Calea pe care avea sa treaca este asternuta cu haine, sub picioarele asinului sunt aruncate ramuri de finic. Din toate partile se aud strigate de bucurie si de entuziasm:

Osana! Bine este cuvantat cel ce vine in numele Domnului!

Toate acestea amin­tesc mult de o procesiune triumfala, si totodata sunt atat de deosebite fata de obisnuitele triumfuri ale generalilor si ale marilor cuceritori!

Atunci cand un general roman se intorcea in Cetatea Eterna dupa o victorie importanta asupra dusmanilor, isi facea de obicei intrarea intr-un car aurit, la care erau inha­mati patru cai albi pursange; deasupra capului sau, o statuie a zeitei Victoria intindea o cununa de aur; in jur marsaluiau regimentele intoarse impreuna cu el, iar in fata lui mergea multimea prizonierilor si era dusa prada de razboi.

Cat de putin semana cu un trufas imparat roman smeri­tul si blandul nostru Mantuitor calare pe un mic asin, care pasea marunt pe strazile pietruite ale Ierusalimului, intr-o ciudata dizarmonie cu aureola de glorie cu care jubilarea poporului Il inconjura pe Marele Proroc in acel moment! De obicei, pe asini mergeau taranii la oras, la piata – si bineinteles ca Domnul le-a poruncit dinadins ucenicilor Lui sa Ii aduca un asin in vederea acestei intrari triumfale.

intrarea Domnului in IerusalimCalare pe asin, imbracat simplu, fara armura straluci­toare, fara cununa de invingator pe cap, Mantuitorul parea intruchiparea pacii si a blandetii. In aceasta priveliste nu era nimic razboinic, nimic care sa aminteasca fie si de depar­te triumfurile generalilor romani. Pentru orice om lipsit de prejudecati era absolut limpede ca Acest Proroc din Galileea nu va fi niciodata cuceritorul stralucit si puternic cu care inchipuirea evreilor il identifica pe Mesia. Fara indoiala ca tocmai asta voia sa dea de inteles Domnul.

Procesiunea Lui a fost plina de glorie si maretie, dar asta in virtutea straluci­rii maretiei morale, nu a maretiei pamantesti, desarte. Domnul S-a luptat toata viata cu aceasta prejudecata, care prin­sese radacini trainice in mintea poporului si chiar a propriilor Sai ucenici, care si-l inchipuiau pe Mesia doar ca pe un monarh pamantesc de felul lui Solomon sau David, dar mai stralucitor si mai puternic. Acum, El le da din nou urmato­rilor Sai o lectie graitoare cu privire la faptul ca Imparatia Lui nu este o imparatie a maretiei exterioare, la fel ca toate imparatiile acestei lumi, ci o imparatie pur duhovniceasca, mareata prin frumusetea si sfintenia sa launtrica. Din paca­te, gloata nu intelege nici acum aceasta lectie si, orbita de prejudecatile mandriei nationale, este gata sa vada si in sme­ritul invatator din Nazaret, care mergea calare pe un asin, un viitor imparat plin de glorie, fara sa observe ca asteptarile sale nu se potrivesc cu infatisarea Lui. Ea este deja gata sa Il proclame imparat si, presupunand ca in sfarsit se implinesc vechile sale asteptari, striga nebuneste:

Bine este cuvantata imparatia ce vine a parintelui nostru David! Osana intru cei de Sus!

Insa chipul Mantuitorului este trist si ochii Lui sunt plini de lacrimi. El este absolut singur cu gandurile Sale. Nimeni din gloata nu-L intelege, nu-L inteleg nici macar ucenicii Lui cei mai apropiati, care sunt antrenati de entuziasmul gene­ral. Toti asteapta de la El sa Se declare imparat, sa Se puna in fruntea ostirilor israelite si sa le duca, pe calea glorioasa a biruintelor, la rasturnarea odiosului jug roman, la indepen­denta, la putere. El stie insa ca asteptarile lor sunt zadarnice, ca nu poate sa le dea asta, ca nu pentru asta a venit, ca este vorba de aceeasi ispita cu care a incercat, la inceputul sluji­rii Lui, sa-L insele diavolul, ca daca gloata ar sti asta si nu s-ar amagi cu nadejdi desarte ar fi mai moderata in manifes­tarea entuziasmului sau.

El stie ca dupa cateva zile aceasta gloata Ii va intoarce spatele ca unui amagitor din pricina ca nu-i va indreptati asteptarile; stie ca, desi El nu le-a promis nimic si s-a straduit in repetate randuri sa ii scoata din rata­cire, dovedindu-le ca nadejdile lor sunt desarte, ei tot Il vor uri, din dezamagire, si ca aceiasi oameni care acum striga cu atata entuziasm: Osana! vor striga peste cateva zile cu inversunare: Rastigneste-L!

Iata de ce este trist chipul Domnului nostru Iisus Hristos!

Intr-adevar, ce uriasa schimbare! Iata-i pe acesti oameni ce par a fi gata sa isi dea viata pentru iubitul lor Proroc… Au ragusit de atatea strigate triumfatoare, ochii le ard de entuziasm, in mainile lor se leagana mii de ramuri de finic, ridicandu-se si coborandu-se ca o padure in furtuna, haine­le colorate flutura in vazduh ca niste pete aprinse… ivan-glazunov-crucify-himAceas­ta gloata orientala patimasa, agitata, si-a gasit eroul!.. Dupa cateva zile, tabloul se schimba radical: aceleasi fete, insa pli­ne de inversunare; ochii le ard de ura; mii de pumni stransi se ridica amenintator; din guri li se revarsa blesteme si hule… Iar inaintea lor se afla Acelasi Mantuitor, linistit si maret in blandetea Sa, in a Carui inima atat entuziasmul, cat si ura lor intampina doar durere si compasiune.

Gloata e nestatornica, si multi dintre cei ce fusesera cand­va ucenici ai Domnului, care il ascultau cu incantare si erau gata sa il urmeze peste tot L-au tradat si s-au lipsit de cununa vesnicei fericiri. Nu au avut destula statornicie.

Aceasta este pentru noi o mare lectie, mai ales pentru cei care sunt incepatori pe calea crestina. Dupa cat se pare, nestatornicia este unul dintre pacatele de moarte ale firii poporu­lui nostru. Ne pasionam usor de orice lucru nou, ne avantam cu incantare la orice lucrare noua, mai ales daca poarta pecetea idealismului, insa pasiunile acestea se racesc la fel de repede cum apar, iar cele dintai piedici ne potolesc ardoa­rea, incordarea vointei ne oboseste repede si, in fata unei cai lungi, pe care se vede un sir nesfarsit de greutati, pe noi pune stapanire descurajarea. Ne lasam pagubasi chiar fara a fi incercat sa ne luptam.

Deosebit de funest se face simtita aceasta lipsa a statornici­ei in viata duhovniceasca. Cati tineri n-au pierit duhovniceste din pricina lipsei de rabdare! La inceput, cand in penumbra ignorantei religioase a vietii obisnuite inaintea lor straluceste orbitor lumina adevarului evanghelic, ei nu se pot impotrivi, caci nu te poti impotrivi adevarului atunci cand l-ai recunos­cut. Se dedica cu pasiune noii vieti, in care totul le aduce atata bucurie, este perceput atat de profund si spune atat de mult inimii. La inceput, in ei este atata ravna, incat aproape intot­deauna se transforma intr-o nazuinta catre asceza.

Formele obisnuite ale slujirii lui Dumnezeu, care nu cer mare incorda­re, li se par prea slabe, prea incete, si de obicei se impovareaza de capul lor cu nesfarsite pravile de postire, de rugaciune, de metanii si de alte nevointe ale vietii ascetice. Vai! Cu cat iau mai mult asupra lor, cu atat obosesc mai repede, si cu cat este mai puternica pornirea de la inceput, cu atat se face simtita mai grabnic lipsa statorniciei. Dupa cateva luni ei merg deja in virtutea inertiei, se simt cumva pierduti, de parca rezulta­tele ravnei lor nu corespund cu asteptarile pe care le aveau, si raceala primei dezamagiri si a nedumeririlor se furiseaza in suflet.

Putin cate putin, se „coace” prima indoiala fatala: „Oare este buna calea pe care am ales-o?” – si, simtindu-se corecti in osardia lor, ei se straduie sa isi explice nereusita si insatisfactia nu prin nepriceperea lor duhovniceasca, ci prin aceea ca au fost inselati. Acesta este deja un pas spre necredin­ta si, mergand mai departe pe aceasta cale, in cele din urma renunta cu desavarsire la calea vietii duhovnicesti si trec in tabara vrajmasilor Evangheliei. Si se fac omului cele din urma mai rau decat necredinta dintai.

Poate ca amanuntele acestui proces nu sunt intotdeauna la fel, insa, oricum ar fi, aceasta nestatornicie, aceasta incapacitate de a-ti tine nerabdarea in frau si trista inclinatie spre a ceda rapid duhului dezamagirii si descurajarii fac multe victi­me, mai ales in randul tineretului. Daca am putea inconjura cu privirea intregul camp al luptei duhovnicesti din aceasta lume, ni s-ar parea ca un cimitir acoperit de cadavrele nadejdi­lor nedate in parg si al avanturilor pierite inainte de vreme.

ARG06AthosStatornicia pana la capat, pana la moarte, este indispen­sabila. Nu ajunge doar sa pornesti pe calea crestina, ci trebu­ie sa si ajungi la tinta – si daca viata crestina, dupa cum zice Sfantul Apostol Pavel, e ca o alergare in arena, in care toti luam parte la intrecere, este limpede ca premiul il primesc doar cei care alearga pana la finis. Atletul care la jumatatea cursei inceteaza sa mai alerge se elimina singur de pe lista pretendentilor la victorie, si oricat de rapid ar fi alergat pri­ma jumatate a cursei, asta nu ii va aduce nici un folos: e un efort zadarnic.

Si dreptul, daca se va abate de la dreptatea sa si se va purta cu nedreptate si va face toate acele ticalosii pe care le face nele­giuitul, va fi el oare viu? Toate faptele lui bune, pe care le va fi facut, nu se vor pomeni, ci pentru nelegiuirea sa, pe care va fi facut-o, si pentru pacatele sale, pe care le-a savarsit, va muri (Iez. 18, 24).

Fii credincios pana la moarte, si iti voi da tie cununa vietii (Apoc. 2, 10)

– iata regula fundamentala a vie­tii duhovnicesti.

Cum sa facem asta?

Nu vom vorbi aici despre staruinta in viata duhovniceas­ca: despre incordarea indelungata a vointei si despre lucrarea darza de biruire a greutatilor intalnite in cale. Despre aceasta am vorbit deja mai inainte. Aici este vorba doar de statorni­cie, adica despre capacitatea de a pastra neschimbate pana la capat scopul si orientarea fundamentala a vietii.

Se intelege de la sine ca este imposibil sa oferim un ras­puns exhaustiv la intrebarea data, fiindca aici totul depin­de, in ultima instanta, de voia lui Dumnezeu. Domnul are puterea sa-l mantuiasca pe om chiar si in situatiile cele mai disperate. Totusi, putem arata o serie de piedici sau de pasi gresiti care, starnind dezamagirea sau descurajarea, impiedi­ca mai mult decat orice statornicia vietii duhovnicesti si care trebuie evitate cu multa grija!

Cea mai obisnuita piedica este aici orientarea gresita a nadejdilor fundamentale chiar la inceputul vietii duhovni­cesti. De ce gloata care era gata aproape sa Il divinizeze pe Domnul L-a tradat atat de curand? Am vazut deja ca cea mai insemnata cauza a acestei dezamagiri a constat in aceea ca asteptau de la Mantuitorul ceea ce El nu putea sa dea. Gloata voia sa Ii impuna voia sa si nadejdile sale, si s-a maniat atunci cand El nu i S-a supus, ci a mers pe calea Sa. 00010574Ovatiile zgomo­toase cu care ea L-a intampinat pe Domnul nu aratau dragoste fata de El personal, nici incantare de invatatura Lui, ci nadejdea ca El va putea sa-i infaptuiasca visele si dorintele. In acele clipe, oamenii care jubilau Il urmau pe Mantuito­rul nu fiindca pretuiau in El imaginea supremei desavarsiri duhovnicesti si recunosteau adevarul profund al cuvintelor Lui, ci fiindca asteptau de la El satisfacerea mandriei lor nati­onale, si atunci cand au vazut ca s-au inselat in asteptarile lor reactia a fost inevitabila.

Asa se intampla si in viata duhovniceasca. Pasind pentru prima data pe calea religioasa, oamenii isi fixeaza adeseori scopuri proprii, fara a se intreba deloc ce vrea Dumnezeu de la ei. Unii cred ca bunastarea lor materiala va fi ocrotita de Dumnezeu si, ca atare, din acest punct de vedere vor propasi. Altii viseaza la glorie, onoruri si influenta pe calea lucrarii religioase. Altii privesc religia ca pe un mijloc de a face carie­ra. Poate ca foarte multi nici nu abordeaza religia cu aseme­nea calcule grosolan-materialiste, insa doresc sa ajunga cat mai repede la sfintenie si chiar sa primeasca darul facerii de minuni. In toate aceste cazuri, religia nu reprezinta un scop in sine, ci doar un mijloc de a atinge scopuri de cu totul alta natura, aproape intotdeauna egoiste. Omul nu cauta atunci fericirea de a se pleca inaintea maretiei dumnezeiesti cu evla­vie si cu dragoste, ci, strict vorbind, Ii rezerva Facatorului lumii un rol auxiliar, nedemn de El, cerandu-I doar implinirea cat mai grabnica a propriilor dorinte.

Se poate spune cu toata increderea ca nici un om care apu­ca pe calea vietii religioase cu un scop de acest fel nu va primi vreodata ceva, nu va ajunge nicaieri si va fi silit, mai devreme sau mai tarziu, sa renunte la calea aceasta, nefacand decat sa-si iroseasca eforturile si timpul. Mai mult decat atat: dezamagi­rea starneste in el chiar si dusmanie fata de Dumnezeu, il pune in ce priveste mantuirea sa intr-o situatie mai proasta decat cea in care se afla inainte de a incepe nevointa religioasa.

Un episcop scrie despre aceasta urmatoarele:

[…]

  • Cititi mai departe, integral AICI

(din: Sfantul Vasile al Kineşmei, Evanghelia pentru omul modern. Învățături din Evanghelia după Marcu – vol. 2, Editura Sophia, 2013)

christ-icon

Legaturi:

***

 


Categorii

Pagini Ortodoxe, Preoti si duhovnici romani, Saptamana Patimilor

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Actualitate

Comentarii

20 Commentarii la “IATA MIRELE! “Hristos trece pe lângă noi, întristat, înlăcrimat, flămând de iubirea noastră…” Oare noi, astazi, cunoastem “VREMEA CERCETARII” NOASTRE de catre Hristos? SINGURATATEA CELUI MAI NEINTELES DINTRE (NE)PAMANTENI si MUSTRAREA DRAGOSTEI RANITE

  1. Pingback: PATIMA SI PATIMIRE. Cum sa traim Deniile pentru A SIMTI CU ADEVARAT INVIEREA? “Dacă vrem ca Învierea lui Hristos să devină învierea noastră, asta e singura cale, să trăim LĂUNTRIC evenimentele Săptămânii Mari” | Cuvântul Ortodox
  2. https://www.facebook.com/PrPatriciu/posts/1700703670188057

    Azi, în ziua de luni, Biserica prăznuiește pe dreptul Iosif și se face referire în același timp la smochinul neroditor. Două mesaje care aparent nu sunt legate, dar dacă le aprofundăm ajungem să înțelegem asocierea.

    Iosif, fiul iubit al lui Iacov – părintele Poporului Israel, prin propria lui viață este o proorocie despre Hristos. Aruncat într-o fântână de frații lui, pentru a fi omorât, este salvat în cele din urmă de gândul unui frate, și vândut ca sclav ajunge, prin lucrarea lui Dumnezeu, să salveze de la foamete întreg neamul lui Israel.
    Astfel Iosif cel trădat ajunge să fie răscumpărătorul întregului său neam.

    Biserica ne prezintă astfel cum și-a arătat Dumnezeu mila pregătind poporul evreu prin prefigurări. Analogiile sunt tulburătoare. Suma cu care l-au vândut pe Iosif frații săi, cei 30 de arginți este aceeași cu care l-a vândut Iuda pe Iisus; sângele de pe haina lui Iosif este în Hristos semnul jertfei; grâul cu care Iosif își salvează frații, este în Hristos Pâinea vieții, Împărtășania, pe care o primim în Sfânta Liturghie.

    Aceste analogii ne trimit însă mai departe, spre propria viață. Observăm cum Dumnezeu a deturnat o fărădelege a fraților lui Iosif, și printr-un firav gând bun al unui frate a dăruit viață și în cele din urmă prin aceasta a lucrat Dumnezeu izbăvirea Poporului lui Israel.

    Viața lui Iosif este în același timp și o încurajare. Așa cum gândul bun al unuia dintre frații lui Iosif a făcut Dumnezeu minunea salvării întregului popor, la fel, cu toată nevrednicia noastră, dacă se naște în noi un gând bun, o firavă ascultare a conștiinței în părere de rău, face Dumnezeu din ea o minune, nu doar pentru noi ci pentru toată casa noastră.

    A doua parte a mesajului din ziua de luni a Săptămânii Patimilor, istorioara măslinului neroditor, ne arată concret și ce așteaptă Dumnezeu de la noi. Aparent ar fi vorba de o nedreptate: Cum să ceri smochinului să dea roade atunci când nu e vremea roadelor? Trebuie să nu uităm însă că Dumnezeu nu se adresează prin această pildă smochinului, ci nouă oamenilor. Folosește pilda pentru a ne trezi din letargie.

    Una dintre cele mai frecvente scuze pe care le invocăm este “încă nu e vremea…”. Foarte multe din ezitările noastre își găsesc sursa în așteptarea unui timp potrivit. Ajungem adesea să judecăm potrivirea timpului după criterii foarte omenești. Nu mai înțelegem raportarea noastră la viață şi din lipsă de timp îl scoatem din ecuație pe Dătătorul Vieții purtându-ne ca și cum noi ne-am fi adus pe lume având tot dreptul să decidem absolut autonom asupra a tot ceea ce înseamnă viața.

    Chiar dacă până azi am crezut că încă nu e vremea să schimbăm ceva, că mai avem timp, de azi, prin înțelegerea mesajului primit în Lunea Mare, nu mai avem scuze. Pretextul acesta nu mai ține. Fiecare clipă din viața noastră poate să fie o întâlnire cu Dumnezeu și dacă o asumăm cu responsabilitate, ne schimbă pe noi înșine și pe cei din jur.

    Este prea îndrăzneţ să credem că din acest mesaj ne vom putea lua un angajament pentru toată viața. Să ni-l luăm pentru câteva zile, măcar până la Înviere! Dacă vom asuma această prețuirea a vremii, și vom trăi mai responsabil măcar fiecare zi din săptămâna aceasta, Învierea lui Hristos se va dovedi că este și învierea noastră. Altfel, vom rămâne ca smochinul neroditor: Plini de frunze, cosmetizați pentru ca lumea să ne admire prezența, dar nimic mai mult.

    Vreau să închei aceste rânduri pe un ton pozitiv revenind la primul mesaj din ziua de azi: Din cel mai firav gând bun, dacă-l trăim responsabil, poate face Dumnezeu o Înviere a noastră și a celor din jur!

  3. Chiar merita ascultat! O foarte profunda introducere in Taina Patimirii… Printre altele, o explicatie foarte buna si nuantata a ce inseamna cu adevarat SMERENIA si ce NU inseamna ea. Ca, de altfel, si toate cuvintele foarte sensibile si importante din intreaga postare de aici, care, parca, totusi, ar merita mai multa atentie, macar ca totusi… e saptamana (cea mai) MARE a anului.

  4. “În prezența sfințeniei nu poți sta, păcătos fiind, decât plângând.”

  5. “Ce e smerenia? Smerenia e sa se socoteasca cineva pe sine dinaintea lui Dumnezeu drept pacatos si ca nu face nimic bun. Iar FAPTA SMERENIEI e tacerea si a nu se masura pe sine in ceva; si a nu se sfadi; si supunerea; si a cauta cu privirea in jos; si a avea ochii morti; si a se pazi pe sine de minciuna; si a nu se lasa prins in vorba desarta; si a nu se impotrivi celui mai mare; si a nu voi sa se impuna cuvantul sau; si a rabda defaimarea; si a uri odihna; si a se sili pe sine la osteneala; si a nu supara pe cineva. Ingrijeste-te deci, frate, sa implinesti acestea intocmai, ca nu cumva sa se afca sufletul tau locas a toata patima si sa nu ispravesti viata ta fara rod pentru vecii vecilor. Amin.” (Filocalia XII – Cuviosul Isaia Pustnicul, Cuvantul XX)

  6. Ioan 16
    32 ,,Iată că vine ceasul, şi a şi venit, cînd veţi fi risipiţi fiecare la ale lui; şi pe Mine Mă veţi lăsa singur; dar nu sînt singur, căci Tatăl este cu Mine. 33 V’am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine. În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.“

    Pacea înseamnă să renunţi la părerile tale, să renunţi la gusturile tale, la chemările tale păcătoase, sau să renunţi la a face un război gratuit, cum zice cineva: „Mi-a zis, i-am zis şi am să-i zic!”
    Pacea aceasta vine fără explicaţii. Simţul bucuriei nemaipomenite, ca şi în iubire. De ce? Pentru că, practic, nu ai nimic cu nimeni. Inima mea e liberă despre alţii, ca să-I fac loc Mântuitorului Hristos să o ocupe. Pacea a venit la voi, adică a venit Hristos în inima voastră, pentru că nu duşmăniţi pe nimeni. Ne punem idealul cel mai înalt: iubirea de vrăjmaşi, mântuirea. Nu e utopie, pentru că spune Mântuitorul Hristos: „E posibil lucrul acesta!”
    Văzându-te pe tine că eşti liniştit, te întreabă: „Domnule, de ce ai tu pacea asta?” „Pentru că vreau să trăiască Hristos în inima mea continuu!” Adică nu am duşmani în inima mea. Hristos nu intră într-o inimă ocupată de vrăjmăşie.
    (Părintele Arsenie Papacioc)

  7. Pingback: SĂPTĂMÂNA MARE – hotarul judecăţii noastre. SCANDALUL CRUCII ÎN VIAŢA NOASTRĂ şi ALTOIREA NOASTRĂ LA TAINA PĂTIMIRII DOMNULUI: “Atâta vreme cât omul rămâne izolat în dreptăţile lui, nu are nicio legătură cu Hristos cel Răs
  8. Pingback: "Și noi, ca pruncii, semnele biruinței purtând..."/ PROCESIUNEA DE FLORII (video, foto) - MĂRTURIA DE LUMINĂ LINĂ A SMERENIEI DUMNEZEIEȘTI/ Demontarea unor SUPERSTIȚII ȘI OBICEIURI "BĂBEȘTI" asociate cu praznicul Intrării D
  9. Pingback: “Hristos, Dumnezeul nostru, S-a asemănat pe Sine cu un Mire Sfânt, Preafrumos…” | Cuvântul Ortodox
  10. Pingback: SĂPTĂMÂNA SFINTELOR PĂTIMIRI. Iată, Mirele vine în miezul nopții... - Cuvântul Ortodox
  11. Pingback: SĂPTĂMÂNA MARE – TIMPUL DĂRUIT DOMNULUI, ÎNTRU TREZIREA NOASTRĂ. Urmându-L pe Hristos pe calea Deniilor. Tâlcuiri adânci pentru a pătrunde în taina nesfârșitei SMERENII ȘI DURERI A IUBIRII RĂSTIGNITE. “Noi suntem smochinii cei v
  12. Pingback: DENIA DIN SFANTA SI MAREA MARTI (video integral, talcuiri ale PILDEI CELOR ZECE FECIOARE s.a.). Inima milostiva, untdelemnul iubirii, TREZIREA SUFLETULUI DIN SOMNUL NEPASARII si NEVOIA DE PRIVEGHERE | Cuvântul Ortodox
  13. Pingback: “…SĂ NU RĂMÂNEM AFARĂ DIN CĂMARA LUI HRISTOS!”. Suntem pregătiți de Nuntă? Îl mai așteptăm pe Mire sau L-am înșelat deja cu dragostea lumii? Cine sunt cei “NEBUNI ȘI ORBI” mustrați de Iisus? NUNTA E “PE B
  14. Pingback: PILDA FECIOARELOR ÎNȚELEPTE şi urcuşul duhovnicesc. PS MACARIE DRĂGOI: "Cât de uşor putem deveni din atenţi şi lucrători, nebuni şi pierduţi pentru întreaga noapte a veşniciei! Se poate cădea oricând, pentru că lupta nu e încheiată
  15. Pingback: "Omul care te lingușește, va fi primul care te va trăda". PS IGNATIE despre REZISTENȚA LA ISPITA LAUDELOR și MANIPULAREA MULȚIMILOR EUFORICE ȘI FLUCTUANTE: "Când oamenii te laudă, când vin cu avalanșa osanalelor, să stai lucid,
  16. Pingback: STRIGATUL LUI HRISTOS – MIRELE INDRAGOSTIT DE OM si RASPUNSUL “CALDICEL”-INDIFERENT AL MIRESEI. “Sufletul ce face? Curveste, sarmanul. Noi ne lipim cu inima de cele moarte si Il inlocuim pe Dumnezeu… Ce poate sa fie mai durer
  17. Pingback: “O sa ne intrebe Hristos la Judecata: Ce ai facut cu dragostea pe care ti-am dat-o? Ce ai făcut cu chipul Meu din tine?“ | Cuvântul Ortodox
  18. Pingback: ZIUA IN CARE CERUL “A INNEBUNIT”, PLECANDU-SE PE PAMANT. Taina mantuirii noastre pentru care… nu mai avem timp si interes. FIE MIE DUPA CUVANTUL TAU, DOAMNE! | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare