Lectii de razboi duhovnicesc de la un duhovnic cu viata sfanta: CUM SUNTEM ISPITITI PRIN MANDRIE SI LA CE CADERI POATE DUCE INVOIREA CU GANDURILE INGAMFARII. “Daca omul nu se lupta cu puterea cea rea, devine el insusi rau”

12-03-2014 Sublinieri

judecata_de_apoi_hurezi

SCHIIGUMENUL SAVA [Ostapenko, +1980):

Exemple de ispite din viata fiilor duhovnicesti

Uneori te minunezi de siretenia si subtirimea ispitelor aduse de vrajmasul.

Iti aduci aminte, prietene, cum l-ai provocat odata la intrecere in ascultare pe prietenul tau A.? Vai, cu ce incantare ai venit atunci! Caci doar o luasesi inaintea lui!.. Eu insa am simtit indata ca nu-i a buna. Cand te-am descusut, temerile mele s-au adeverit: te bucurai atunci nu ca un semanator al celor bune, ci ca un biruitor al rivalului tau.

Iti amintesti cum te-ai suparat pe mine cand te-am taiat de tot de la ascultare? Tunete si fulge­re! Demult s-a intamplat asta… Acum te-ai schim­bat cu totul, insa atunci aveai neaparata nevoie de aceasta metoda de educatie duhovniceasca.

Este foarte important sa nu scapam momentul zamislirii mandriei. Atunci m-am gandit: „Daca nu inhat acum mandria de cap, pe urma n-o sa mai reusesc: o sa-mi muste mana!” Acum esti re­cunoscator, se intelege, insa atunci, uhhh, cum te mai luptai…

La nici o patima nu reactioneaza atat de du­reros fiii duhovnicesti ca la trufie si la slava desarta. Ei primesc darea ei in vileag ca pe o jigni­re personala si se supara, drept care esti nevoit sa faci cumva incat, ajutat de experienta vietii, sa iti atingi scopul, adica sa-i aduci la smerenie fara sa le explici motivele. Esti nevoit sa tai de la om lucrurile care hranesc patima mandriei. Cu tim­pul, omul intelege ce si cum.

Unul din fiii mei duhovnicesti mi-a povestit despre sine o istorie trista, cum puterea cea rea l-a aruncat in mandrie si cum ingerul pazitor l-a ajutat la inceput sa-si dea seama de cursele vrajmasului.

El ocupa o functie de raspundere, si pe linie de serviciu comunica cu mari savanti. Odata, un profesor i-a zis:

– Ei, daca ar fi descoperit stiinta ce procese au loc in…, s-ar fi putut face cutare si cutare lucru… Ar fi o economie colosala de energie electrica!

Fiul meu duhovnicesc ii raspunde:

– Pai uite ce are loc… – si, in mod inconstient, ca in somn, ii vorbeste, ii vorbeste, gandindu-se in acelasi timp cu groaza:

„Asadar sunt posedat! Cine vorbeste in mine? Şi ce vorbeste? Acum o sa afle toti ca sunt bolnav psihic… Ce atitudine o sa ia conducerea? O sa ma dea afara!”

I s-a facut rusine si frica; voia sa se opreasca, si nu putea. A zis chiar urmatorul lucru:

– Puteti verifica toate acestea prin experiente­ le urmatoare… Convingeti-va singur!

Iar peste o luna, cand spusele lui s-au con­firmat, l-au ridicat in slavi intr-asa un hal, incat cinci ani dupa aceea a trait intr-o continua frica pentru sine insusi.

Veneau la el cu problemele cele mai complica­te. Avea o asemenea limpezime a mintii incat la inceput se mira si se temea, dupa care s-a obis­nuit, si dupa cinci ani, fara sa-si mai dea seama, s-a invoit cu gandul trufas, si l-a atribuit, si de atunci a inceput caderea lui.

A inceput sa se inalte cu gandul mai presus de ceilalti, se mira de „prostia” savantilor si administratorilor, iar cateodata iesea la suprafata si sentimentul de dispret, de dezgust, de scarba. A incetat sa mai vada in om chipul lui Dumnezeu, a aparut in el un sentiment acut ca este nedreptatit, a inceput sa remarce cu mare acuitate defectele celor din jur si sa se indigneze de com­portamentul lor „nedemn”. Pe fondul oamenilor „viciosi” isi vedea limpede intaietatea si „corec­titudinea”, si, ca un fariseu, se mandrea tot tim­pul fata de ei.

In conceptia lui, oamenii se imparteau in do­ua categorii: buni si rai. Pe oamenii „rai” ii evi­ta si le intorcea spatele, pe cand cu cei buni era amabil, respectuos, serviabil, atent si se ingrijea de ei ca un parinte sau frate bun. Ii iubea, ei, la randul lor, il iubeau, si intre ei era, cum se zice, pace si bucurie. Era intotdeauna binedispus, intotdeauna vesel, si intotdeauna se simtea bine.

Vrajmasul ascuns l-a dus cu siretenie tot mai departe, pregustandu-si victoria. Mandria se dezvolta in el cu o repeziciune ametitoare. S-a simtit in stare sa-i indrume pe altii, sa-i duca la mantuire – si iata ca s-a intamplat cu el ceva ce l-a facut sa cada intr-o deznadejde cumplita, in­tunecata, fara iesire.

Pe neasteptate, diavolul a navalit asupra lui din doua parti: i-a descoperit adancul mandriei sale si i-a aprins patima trupeasca. Inca cinci ani vrajmasul l-a chinuit cu ganduri de hula si gan­duri de curvie.

– Cine stie cum s-ar fi terminat toate astea – si-a incheiat acela marturisirea – daca n-as fi in­talnit in calea mea un parinte duhovnicesc! Cred ca n-as fi scapat de muncile iadului – insa Dom­nul Cel milostiv, nevoind moartea pacatosu­lui, S-a milostivit de mine, aratandu-mi, ca pe o ancora a mantuirii, calea duhovniceasca. Ajutati-ma, deci, sa scap de mandrie! Ma tem foarte mult de aceasta patima! Pentru ca poti sa te man­dresti gandindu-te ca esti smerit.

Vezi, prietene, cat este Domnul de iubitor? L-a lasat sa cada in pacate grele, insa aceasta i-a slujit drept mijloc de dobandire a smereniei. Se spune ca cel ce n-a cunoscut amarul nu va pretui dulce­le. Se mai spune ca „tot raul spre bine”. Prover­bele acestea i se potrivesc foarte bine. Acum, bi­neinteles, va fi mult mai prudent cand e vorba sa se pretuiasca pe sine insusi.

Cu sinceritate iti spun, prietene, ca ti se bu­cura sufletul cand vezi ca Domnul il aduce pe un pacatos la pocainta pe o asemenea cale, adi­ca prin necazuri. Ispitele traite il feresc pe cres­tin, ca un zid tare, de noile ispite ale vrajmasului si mai ales de ingamfare. Iar acesta e cel mai im­portant lucru.

Unii, pesemne, se gandesc: „Oooo, ce parinte aspru!” De pilda, a venit odata o pereche de tineri casatoriti. In prezenta sotiei, sotul s-a plans, zicand:

– Parinte, nu pot deloc sa ii intru in voie! Es­te mandra, e capricioasa, e certareata, nimic nu-i place, nimic nu-i bine din ce fac eu. Ma obliga sa fac totul asa cum vrea ea, de mine nu tine cont, nu e de acord niciodata cu mine, ma baga in pacat… Ce este de facut?

– Sa-ti iubesti sotia ca pe sufletul tau i-am zis -, dar sa o scuturi bine atunci cand te abate de la evlavie. Uite asa si asa sa faci…

Tanara s-a suparat pe mine si probabil ca a crezut: “Ce mai parinte este si asta!”

Dar uite ca trebuie sa fii si asa, ca pe urma sa aiba cu totii parte de bucurie si pamanteasca, si cereasca.

Spre zidire, o sa-ti mai povestesc o intampla­re din viata fiilor duhovnicesti, cum vrajmasul a aprins ura intre doua fete si cum acestea l-au bi­ruit incepand sa-si sarute cruciulitele de la gat.

La inceput, fetele acestea, E. si M., erau mari prietene – cum se zice, la catarama. Insa vrajma­sul cel siret si viclean invidia prietenia lor, si a inceput sa le faca tulburare in suflete. Una ii zi­cea celeilalte:

– Esti mandra!

Iar cealalta ii raspundea:

– Iar tu esti chiar mandria intruchipata!

Ei, si de aici, se intelege, au inceput sa se dus­maneasca. Lucrurile au luat-o ca roata la va­le. Totul a inceput sa se arate intr-o alta lumina. Au inceput sa-si rastalmaceasca spusele. Fieca­re dintre ele se gandea:

„Uite cum poti sa te in­seli in privinta omului! Credeam ca nu-i om mai bun decat ea pe lume!”

Au inceput sa se evite din rasputeri, pe cat se putea in conditiile in care faceau ascultare impreuna – si iata ca amandoua imi scriu:

„Parinte, ce sa facem? Pierim! Despartiti-ne!”

O intreb pe M.:

– Cruciulita o saruti pentru E.?

– Nu.

– De ce? Nu stii ca trebuie sa saruti cruciulita pentru cel ce te necajeste?

– Iertati-ma, parinte, uit.

– Uite ca puterea cea rea s-a si folosit de ne­pasarea voastra, si va joaca asa cum vrea. Sa sa­ruti cruciulita pentru E. de cinci ori, dimineata si seara, sa te rogi si sa-i doresti sincer mantuirea. E. va face la fel. Atunci il veti birui pe vrajmas si veti avea iarasi pace si dragoste.

Au inceput sa se sileasca sa sarute cruciulita si sa se roage una pentru alta, si apoi M. mi-a povestit:

– Vedeam ca E. plange, si mi se facea atat de mila de ea! Ma gandeam: „Eu sunt cea care o chi­nuiesc. Sunt mai rea ca o fiara” – si ma podideau si pe mine lacrimile. Era de ajuns sa ma uit la ea ca sa incep sa plang, dar nu indrazneam sa-i zic, caci mi-era rusine. Ma gandeam ca n-o sa ma creada, ca o sa zica: „Fatarnica!” Taceam. A tre­cut o saptamana, pe urma alta… Taceam, uneori plangeam, mai ales in biserica, si ne uitam pe furis una la alta. Odata i-am surprins privirea. In ea era atata compasiune, atata dragoste, incat nu m-am mai abtinut si m-am aruncat la picioarele ei, plangand:

– Surioara, draga mea, iarta-ma, pentru Hristos! Te iubesc sincer, din toata inima… Ce s-a in­tamplat cu mine nu inteleg nici eu. Crede-ma ca nu mint!

Iar ea m-a inabusit cu imbratisarile, nu mai termina cu sarutarile, si pe urma mi-a zis, cu pri­virea stralucitoare:

– Cred, surioara, cred! Pe urma am si plans cand am vazut cum te chinui din pricina mea…Oameni mari, dar ce proaste suntem, mai rau ca niste copii!

Dupa aceea au inceput sa se iubeasca si mai tare. Iti facea placere sa le privesti. Intotdeauna linistite, energice, grijulii. Şi lucrul a inceput sa le mearga din plin.

Vezi ce face Crucea de viata facatoare a Dom­nului?! Indata ce a venit pe lume, ca sa zic asa, mandria, au inabusit-o in fasa. S-au silit, s-au chinuit, in schimb acum le este amandorura bi­ne. Iar daca s-ar fi despartit, pacatul ar fi conti­nuat sa traiasca pe ascuns in ele si le-ar fi chinu­it din vreme in vreme. Ar fi ramas cu o parere proasta una despre alta si ar fi adaugat un pacat nou la pacatele dinainte. Pe cand acum s-au con­vins din proprie experienta ca daca omul nu se lupta cu puterea cea rea, devine el insusi rau. Izbaveste-ne, Doamne!

Iata cat sunt de folositoare ispitele, cat este de folositoare lupta cu ele! Prin ispite, omul se cu­noaste pe sine insusi, iar cand saruta cruciulita vede cursele vrajmasului, drept care in urma fie­carei ispite devine tot mai incercat.

Atata doar ca nu trebuie sa uitati sa sarutati cruciulita si sa va rugati pentru cei ce va neca­jesc, si atunci totul va fi bine, vrajmasul nu va putea sa faca nimic“.

(in: “Cum sa biruim mandria. Lectii de vindecare a mandriei din sfaturile Sfintilor Parinti”, Editura Sophia, Bucuresti, 2010)

Legaturi:

***

***


Categorii

Ce este pacatul?, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Mandria, trufia, Razboiul nevazut

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

70 Commentarii la “Lectii de razboi duhovnicesc de la un duhovnic cu viata sfanta: CUM SUNTEM ISPITITI PRIN MANDRIE SI LA CE CADERI POATE DUCE INVOIREA CU GANDURILE INGAMFARII. “Daca omul nu se lupta cu puterea cea rea, devine el insusi rau”

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 3 >> VEZI COMENTARII MAI NOI

  1. @Nicolae Mirean,

    Dumnnezeu sa va intareasca si sa va acopere cu mila Sa nespusa.
    Va rog sa imi dati de stire daca va pot fii de folos in vreun fel!
    Admin are adresa mea de email si il rog sa vi-o transmita daca veti dori.

    Doamne ajuta!

  2. Soră Elena, bunătatea frăției tale mi’a adus în inimă lacrimi. Dumnazeu te va milui pentru aceasta într’un chip în care ai să-ți aminteşti cu claritate de ce şi cum.
    Nu sunt de plâns. Am pomenit de situația aceea pentru a arăta că sunt un nimic.
    Munca (smeritoare) este de la Dumnezeu. Nu a fost zi să fiu uitat sau părăsit de bunătatea Lui.
    Zice psalmul “Săracul acesta a strigat şi Domnul l’a auzit pe el, şi din toate necazurille lui la izbăvit”.

    Pe de altă parte văd că nu mai susține nimeni (cu un mic coment.) munca şi jertfa administratorilor.
    De vină sunt eu. (Lipsa mea de smerenie).
    Nu o spun formal.
    Admin este aspru şi taios în anumite situații, dar să nu credeți că păgubeşte pe cineva.
    Noi (şi eu însumi) trbuie să învățăm smerenia. Trebuie să învățăm să suportăm a răbda să fim mustrați şi pălmuiți (dar atunci când suntem să întoarcem şi celălat obraz), pentru că de aici se învață bunătatea, de aici se câştigă răbdarea, de aici începem să ne apropiem de Domnul nostru şi să atragem Harul asupra noastră. Cele spuse de sora Doriteea sunt mai mult ecumeniste (despre dragoste). Dragostea se câstigă cel mai greu şi este darul darurilor.
    Să nu ne înşelăm fraților! La dragoste nu se ajunge prin cultură, ori doar prin lectura cărților sfinte. Nu. Acestea doar o descriu (în parte).
    La dragostea mântuitoare se ajunge prin răbdarea tuturor ispitelor, prin suferință, prin răstignire.
    Crucea nu ne’a fost adusă de Domnul numai pentru a o pune ca simbol peste tot şi a o purta la gât (cu evlavie şi recunoştință), ci ne’a fost oferită cu Însăşi Domnul răstignit pe ea.
    Dragoste, (fără răstignirea ego-ului nostru), nu dobândeşte nimeni.
    Nu trebuie să ne lăsăm înşelați de prerorații ecumeniste, de argumentații precum că … poți să fii postitor de… poți să fii văzător cu duhul… (si câte mai înşiruie demonul arhicon), că nu te mântieşti cu astea (dacă nu ai dragoste).
    Dacă nu ai dragoste, nu temântuieşti (este clar), dar dragostea fraților, nu se dobândeşte prin simularea ei, prin neafişarea răutății noaste (ascunsă actoriceşte), prin afişarea unei bunătăți aduse cu forța la vedere şi față de ceilalți. NU.
    Şi apoi, dragoste nu însesmnă transformarea in oameni ce nu ştiu ce este dragostea şi ce oferă şi refuză ea. Dumnezeu este aspru. Este radical. Pentru că este sfânt. Pentru că nimic necurat nu este în dragoste. Sfințenia nu toletează nimic necurat.
    Dragostea vine, doar din răbdarea necazurilor, din răbdarea răstignirii noastre . Ea vine cel mai greu (şi la urmă).
    Duhul sfânt spune în psalmi : “mai bun este puținul celui drept, de cât bogăția multă a pacătoşilor”.
    Nu trebuie să judecăm pe cei ce sunt şi vin la biserică, că au puțină dragoste. Puținul acela, ține vie biserica.( În comunism am fost în liturghie şi în cinci sau şase persoane, luni nu zile). Pentru că puțini vin la biserică. Puțini postesc. Puțini se roagă. Puțini acceptă supunerea ortodoxă față de Dumnezeu şi față de bisrica lui. Puțini caută adevărata dragoste în smerenia împlinirii poruncilor, (în medievala nevoință a sfinților părinții şi a înaintaşiluor noştrii).
    Înainte nu se căuta (şi nici mediatiza), dragostea ci virtuțile. Şi dragostea era mult mai prezentă (şi mai vizibilă). De ce şi de unde atâta mediatizare a dragostei din latura (şi din umbra morții) neortodoxă a creştinătații odată cu mondializarea ?
    De ce sfinții părinți s’au axat pe dogme, pe canoane ? De ce nu au spus despre dragoste ce mi-a spus Doroteea ? .
    Nevoințele desigur că pot fi furate de cei rai. Dar asta nu înseamnă că nu trebuie să le facem întru totul, nu înseamnă să vrem dragostea fară a le împlini.
    Cale spre dragoste, nu este decât prin acestea şi cine are dragoste pentru acestea va dobândi prin ele (şi numai prin ele), adevărata dragoste.
    Dacă şi în nevoințe mai câstigă cel rău pe unii… apoi pe cei cu nevoință formală îi înşeală în masă.

    Dragilor, ce face aici admin este spre folosul tuturor şi mi-e teamă că prin mine a venit, dacă nu mai mult, cel puțin o undă de neâncredere şi desconsiderare.
    Hotărârea de a renunța definitiv la a mai intra aici a fost categorică (pentru că țin la cuvânt şi cât î-mi stă în putință aleg să pierd totul decât să-l încalc). În cursul nopții însă am visat că mă sinucid. (Nu dau atenție viselor. Dar acesta a m’a marcat).
    Nu spun mai mult.
    Vă rog să mă iertați şi să sprijiniți cu dragostea frățiilor voaste pe aceşti frați jertfitori, care multe îndură ca să dăruiască nouă acestea.

    Iertați.

  3. Suferinţă, crin din care,
    Domnul şi-a’mpletit cununa,
    Mulţi se plâng când vii la dânşii,
    Eu te cânt întodeauna.

    Căci în leagănul tău aprig,
    Când m-a pus întâi durerea,
    Am văzut la căpătâiu-mi,
    Veghetoare mângâierea.

    Suferinţă soră scumpă,
    Să mă porţi deacum cu tine.
    Multe bucurii în suflet,
    mi-ai dat tu printre suspine.

    Tu m-ai învăţat, gunoaie
    Şi-amăgire şi ispită,
    Să le văd, în acel care,
    Vine lumea să-mi promită,

    Şi să aflu ce comoară,
    E primirea slavei sfinte,
    Şi cunoaşterea’noirii
    Şi iubirea ei fierbinte.

    Şi-a încrederii odihnă
    Şi-alinarea cea plăcută,
    Care-o lasă mâna dulce,
    Peste lacrima căzută.

    Tu mi-ai dezvelit în suflet
    Zări necunoscute mie,
    Gura tu mi-ai pus să cânte,
    Mâna tu mi-ai pus să scrie.

    Şi-n iubirea armoniei,
    Salbe şi cununi s’adune,
    Fericit, cu ele chipul
    Domnului să-L încunune.

    Suferinţă, suferinţă,
    Astăzi când spre ceru’albastru,
    Pe-a recunoştinţei aripi
    Zboară gândul meu sihastru,

    Vin şi-L rog, pe Acel ce Crucea,
    A purtat cu umilinţă,
    Să mă facă, să-ţi ştiu preţul
    Şi folosul suferinţă.

  4. Doamne Iisuse dă-mi puterea
    Şi râvna sfântă de posti,
    Spre mântuirea mea şi-a lumii
    Ca să mă pot despătimi.

    Dă-mi dragoste de curăţie
    De Adevăr trăit şi spus,
    De lepădările de sine
    (Cu’adevărat) Doamne Iisus.

    Să simt că cer cu sete sfână
    Cele ce Ţi spun în rugăciune,
    Că lupt să scap de tot păcatul
    Şi dependenţele de lume,

    Să simt ce’nseamnă curăţia
    Şi unde-mi stă ascuns păcatul
    (Cum îmi suceşte judecata
    Şi cum mă’nşeală necuratul).

    Să-mi văd de’apururi egoismul
    Care pe faţă şi’ascuns
    Mă ţine orb, murdar şi lacom
    Şi’ncătuşat în “eu” Iisus.

    Să nu îmi construiesc eu cinstea
    (Prin ce consider că e bine),
    Ci s-o obţin prin pocăinţă
    Iisuse numai de la Tine

    Să-mi simt concretul neputinţei.
    Să simt că totu-i dăruit,
    (Că-s un nimic fără de Tine)
    Şi că nu-s nici vrednic, nici cinsit.

    Că, dacă postul nu-mi arată
    Iisuse drag, cât î-Ţi pot da,
    Cât sunt de egoist şi lacom,
    Şi ce puţin pot eu răbda,

    Dacă nu pot (prin renunţare)
    O mică jertfă s’aduc Ţie
    Cum o să pot (numai eu însumi)
    Să renunţ sincer la mândrie ?

    Cum o să simt că tot succesul
    MI-I DĂRUIT, Că nu-i al meu,
    Când toată cinstea şi lucrearea
    (Întru credinţă) o fac…, eu ?

    Fă Doamne’n post curat şi sincer
    Să-mi cunosc toată neputinţa
    Să văd unde-mi ajută Harul
    (Şi ce câştig din pocăinţa).

    Că nu mai căutăm asceza,
    Ba chiar ne socotim sporiţi
    (Prin ce cunoaştem, prin ce spunem),
    Nu’n ce’au lucrat sfinţii părinţi.

  5. Întru-cât mi-am luat această legătură asupra mea, o voi ține. Dacă voi fi dezlegat de ea şi voi primi încuviințare, dacă adminii mă vor ierta şi voi mai fi acceptat mai pot continua, (însă cu ruşine şi durere).
    Deja am încălcat acestea şi cer ietare lui Dumnezeu şi tuturor. Post cu folos şi cu biruințe.

  6. @nicolaie mirean,
    frate nicolae,multumesc lui Dumnezeu,ca am avut posibilitea sa -ti citesc comentariile.Mi-au folosit.Dau slava lui Dumnezeu ca EXISTI si te voi purta in suflet.
    Impartasesc aceleasi convingeri pe care le-ai exprimat aici atat de bine.Schimbul de idei cu doroteea a fost unul constructiv.Am simtit rasadul dragostei crestinesti in aceasta discutie si am lacrimat.M-am folosit inca o data.
    Pentru cat de putin EXIST,ceea ce primesc este mult.
    Dumnezeu sa ne pazeasca si sa ne ocroteasca pe toti.Doamne ajuta/

  7. @ Nicolae Mirean:

    Noi nu v-am legat cu nimic si nici nu avem vreo cadere sa dam dezlegari. Asadar faceti asa cum va indeamna constiinta si/sau va sfatuieste parintele dvs.duhovnicesc. Din partea noastra, puteti continua sa scrieti, chiar daca nu vom fi de multe ori de acord.

  8. Foarte importantă precizarea despre “ochi”:

    “Ceea ce este mintea pentru suflet, este ochiul pentru trup” – spune Sf. Ioan Gură de Aur

    După ce au luat dinarii, cârteau împotriva stăpânului casei, zicând :aceştia de pe urmă au lucrat numai un ceas şi la plată i-ai făcut deopotrivă cu noi care am dus greul şi zăduful zilei. Dar el, răspunzând, a zis unuia dintre ei: prietene, nu-ţi fac nicio nedreptate; oare, nu cu un dinar te-ai învoit cu mine? Ia-ţi ce este al tău şi pleacă. Dacă voiesc să-i dau şi acestuia de pe urmă ca şi ţie, oare, nu-mi este îngăduit să fac ce voiesc cu ale mele ? Sau ochiul tău este pizmaş, pentru că eu sunt bun? Tot aşa vor fi cei de pe urmă întâi şi cei dintâi pe urmă, căci mulţi sânt chemaţi, dar puţini aleşi. (Matei XX 11-16)

    Luminătorul trupului este ochiul; deci, dacă ochiul tău e curat, tot trupul tău va fi luminat; dar dacă ochiul tău e rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care se află’n tine este întuneric, cu cât mai mult întunericul!(Matei 6, 22-23)

    Direcţia în care priveşte fiecare şi modul în care vede lucrurile spune multe despre om!

  9. @admin.
    Iertați. Am spus că am luat eu însumi această legătură asupra mea. Nu cred că voi mai continua. Nu cred în vise şi voi respecta ce am hotărât. Post cu folos şi ajutor şi ocrotire să vă dăruiască Dumnezeu.

  10. @ Nicolae Mirean:

    Ne pare rau. Va multumim pentru cuvintele frumoase spuse in favoarea noastra. Domnul sa va ajute in toate si sa ne mai auzim totusi cu bine! Doamne, ajuta-ne!

  11. @Nicolae mirean:

    frate draga, si eu cred in cruce, si eu cred in rastignirea ego-ului, si eu cred in necesitatea suferintei. Nu cred ca suferinta trebuie cautata, ea vine oricum la un moment dat in viata noastra. Uneori irupe abrupt si devastator, alteori este dozata in viata de zi cu zi. Alteori, si una si alta. Si eu cred in post, ca instrument in atingerea obiectivului mantuirii (dar nu ca scop in sine).

    Mai cred insa si in bucurie, in momente calme, bune, vesele. Imi place sa aud copiii jucandu-se in parcuri, imi place sa vad gospodine harnice care ingrijesc flori, hranesc familii si mai au si grija de cate o pisicuta, imi place sa vad oameni care isi pun la lucru inventivitatea (talantii) intr-un proiect oarecare, menit sa indulceasca viata semenilor lor (cum faci si tu, de ex., cu poeziile; si, probabil, nu numai). Imi place sa vad pictori care deseneaza carti pentru copii, scriitori care isi exprima fiinta frumos, in povestiri pline de simboluri, regizori care fac filme pline de sens (da, ma autodenunt: imi place ‘Stapanul Inelelor’!), compozitori care isi canta bucuria sau durerea in melodii frumoase si nobile. Cred ca e nevoie de aceste momente de respiro intr-o existenta oricum grea si plina de necazuri si provocari. Suferintele si tristetile apar inevitabil si nu am vazut om care sa nu poarte o cruce, chiar nu am vazut. Chiar si oamenii aparent instariti poarta uneori niste cruci teribile, crede-ma.

    Nu fug de cruce. Doar imi cunosc limitele si, din cand in cand, imi mai permit momente de liniste si bucurie. Fiecare lucru are un timp: exista un timp al postului, exista un timp al bucuriei Invierii; exista un timp al muncii (stii? si asta e o cruce uneori – mai ales cand ai de-a face cu oameni cu probleme si cand nu esti intotdeauna platit corespunzator. Nu e o cruce usoara, pt ca, intr-un fel, o preiei pe-a lor! Ce cruce teribila au, de pilda, infirmierele – atunci cand isi fac treaba! Sau medicii! Sau procurorii a caror viata si familie sunt amenintate atunci cand vor intr-adevar sa faca dreptate!) si exista un timp al odihnei; exista un timp al bucuriei si exista un timp al suferintei. Crucea nu inseamna doar post si priveghere – vorbesc din perspectiva unui mirean, nu a unui calugar, acolo e altceva. Postul si privegherea eu le vad mai mult ca INSTRUMENTE care ma ajuta sa imi port ADEVARATA cruce (de ex, rastignirea ego-ului, cum f frumos ai spus – AIA e crucea. Crucea smereniei – ce mare cruce. Toti o purtam!).

    Nu cred ca Domnul ne acuza pentru aceste momente, decat in masura in care ne legam de ele si, datorita lor, ne infumuram, nu mai suntem capabili sa intelegem suferinta altuia sau, pur si simplu, ne atasam si uitam ca EL este obiectivul nostru real si final (atunci, da, este bine sa ne detasam fortat un pic de aceste lucruri daca simtim ca ne smintesc. Eu una asa fac). Imi intemeiez aceasta parere pe faptul ca Domnul a facut prima Sa minune la o nunta – a fost ca o binecuvantare. Ca multe din marile sale pilde au fost spuse la mese, in mijlocul oamenilor. Ca atunci cand a exemplificat cea mai mare porunca (dragostea), ne-a vorbit despre un om (un necredincios!) care ajuta un alt om. Si pt faptul ca ne-a spus ‘iubiti-va unii pe altii’. Si pentru faptul ca, in afara de cruce, ne-a dat si soare, si zambet si talanti. Si alti oameni. Care si ei ne pot fi o cruce, dar fara de care nu ne putem mantui si pentru care trebuie sa ne facem Rai. Sufletul nostru pacatos e acela care se ataseaza de toate aceste lucruri bune si isi uita obiectivul, cand ele nu sunt, de fapt, decat popasuri in scurtul pelerinaj al vietii noastre.

    Pentru mine a fost o cruce chiar si sa accept aceste lucruri. Sunt o fiinta rea (repet: nu o spun din falsa modestie, ci pt ca sunt suficient de desteapta ca sa ma cunosc in mod realist) si nu-mi place sa fiu dominata. Am observat asta cu greu. Si am invatat sa ma smeresc (fortat la inceput). La un moment dat am realizat ce se intampla cu mine si, ca daca nu ma schimb, ma pierd. Am mai realizat ca nu ma pot schimba de una singura si L-am rugat fierbinte pe Dumnezeu sa intervina si sa nu ma lase. Si a facut-o. Sunt tot rea, dar mai putin rea. Si sper, cu ajutorul Lui, sa devin TOT MAI PUTIN rea si mandra. Incet-incet. Cu cruce (nu merge fara). Am rabdare. Nu stiu ce va urma. Dar am incredere in El. De cand am inteles profund in fiinta mea ca DRAGOSTEA DE OAMENI este calea catre Dumnezeu si ca la Dumnezeu nu ajungi decat prin aceasta dragoste, ceva s-a linistit in mine. Abia atunci. Nu stiu daca ceea ce spun e corect dogmatic, dar am sprijin in niste mari si sfinti Parinti in asta. Si, cred eu, si in Cuvant. Nu sunt ecumenista. Mantuirea necredinciosilor o las in seama lui Dumnezeu. Eu insa trebuie sa ii iubesc si pe ei. Pana una alta sunt la stadiul ‘trebuie’.

    Si eu mi-am propus sa inchei acest subiect. Daca te-am smintit, fii bun si iarta-ma. Nu trebuie sa ma iei neaparat in seama. Fiecare om are ecuatia lui si fiecare are dezvaluirile si ritmurile lui. Un singur mesaj am pentru tine: nu te indoi de grija Domnului pentru tine. Si ai rabdare. Ignora fleacurile, nu le da importanta: nu e nici o nenorocire daca din cand in cand cineva te dezaproba. Astea sunt nimicuri, si trateaza-le ca atare (de fapt, sunt insasi Crucea. Iar cand o sa le acorzi atentie dar nu o sa te mai doara, deja vei trece la alta cruce). Tine ochii spre Cer, iubeste oamenii ca pe niste frati ai tai aflati in aceeasi ‘barca’ si ai incredere neclintita in drumul tau. Pentru ca pentru fiecare copil al sau, Domnul are un plan, numai de El stiut. Si pentru un copil care face poezii atat de frumoase si care Il iubeste atat de mult, Domnul nu poate decat sa aiba un plan frumos si bun! Sunt sigura de asta.

    Cu drag,
    Doroteea

    (post binecuvantat si tie!)

  12. Şi eu vă mulțumesc, vă port în inimă (şi’n nevrednica-mi rugăciune). Mi’ați fost îndemn, control, susținere, apărare şi reazem în momente grele, iar munca frățiilor voastre mi’a adus multă cunoştință, contemplare şi inspirație. Multe vă datorez şi vi se datorează.
    Dacă va fi de la Dumnezeu, ne vom mai auzi. Prezența în spațiu virtual mi’a adus multe (şi în bine şi în rău). Expunerea în public la fel.
    Mă voi retrage în mine însumi poate, o vreme. Voi vedea şi părerea părinților de mânăstiri ce-mi ştiu năravul.
    Vă mulțumesc din inimă pentru tot. La fel şi tuturor fraților şi surorilor din acest spațiu.
    Recunoştință, prețuire, respect şi considerație.
    Slavă lui Dumnezeu pentru toate.

  13. Si tie la fel! Si tu noua (sau mie, cel putin). Ultima poezie mi-a placut mult (dar daca zici ca e un mic ‘narav’ acolo, cu laudele astea, n-o sa ti-o mai spun! 😉 ). Si eu o sa fac o pauza. Nu prea mare, cred, cat m-or tine curelele. Ne-auzim! >:)<

  14. (cred ca te-aiadresat adminilor, dar m-a bagat si eu acolo nitel..)

  15. Soră Doroteea. Sunt mirean. Am familie. Am şi o nevrednică simțire. Le ştiu pe toate câte le’ai spus. De ce socoteşti că te condamn pentru ceva ? Dacă am spus ceva am spus ca îndemn, l’am arătat pe Domnul (care e mai presus de tot şi de toate), am îndemnat spre tainele bisericii spre viața cu biserica ptr. că suntem fii ai bisericii şi am luat în serios, cererea ei : “pe noi înşine şi unii pe alții şi toată viața noastră, lui Hristos Dumnezeu să o dăm”.
    Ce iubim aceea apărăm soră. Unde e comoara acolo e inima.
    Dacă am spus ceva frăției tale şi nu mai înțeles, o spun acum direct, (nu ca apostrofare sau învinuire ci ca frățească grijă pentru mântuirea personală şi a semenilor) : dacă asta este alegerea şi măsura frăției tale este deajuns pentru frăția ta, nu trebuie să o facem pentru obştea ortodoxă. Dacă pentru Hristos noi atât putem face nu cred că trebue să o facem măsură tuturor. Unii merg până la Stăpânul inelelor, alții pot renuța şi la mai mult. Nu cred că este bine să facem din noi măsura tuturor.
    Viața, munca, necazurile strivesc, epuizează, distrug, dar Domnul strigă : “Veniți la mine cei osteniți şi împovărați, şi eu vă voi odihni pe voi”.
    Procurorii, magistrații se expun (deacord) şi nu mică este primejdia când nu sunt cu Hristos şi pentru Hristos.
    Soră Doroteea, dacă măsura noastră este cea care o ştim, şi ne mulțumim cu ea nu ne învinuieşte (cred eu) cât ne învinuieşte lupta de ai opri şi aduce la măsura noastră pe cei ce cheamă mai sus.
    Domnul cere:”fiți desăvârşiți, că Tatăl vostru desăvârşit este”.
    Iertare soră. Este ultima pagină de Ric unde indrăznesc sa mai spun ceva. Dacă mă fac vinovat de ceva față de frăția ta î-ți cer să mă ierți. Sunt o fire dificilă şi țepoasă. Nu impun nimănui nimic însă vreau ca să rămâna calea deschisă spre desăvârşire. Fiecare cu măsura lui. Dar a lupta să-i aducem la măsura nostră pe cei ce vor şi luptă pentru mai mult cred că e o luptă cu Hristos.
    Deci iartă-mă soră.
    De ai să-mi răspunzi ceva…, doar aici.

  16. @Nicolae Mirean:

    cata vreme nu te inalti, iti pastrezi smerenia si accepti smerirea, iubesti oamenii, te bucuri de bucuria lor si te intristezi de necazul lor, le intelegi nevoile si ii ajuti asa cum poti, le intelegi neputintele dar le vezi si darurile, nu judeci si nu osandesti – inseamna ca nevointele fratiei tale intr-adevar dau roade. Cum as putea sa le condamn? Din contra, te respect pentru ele si sub nici o forma nu recomand nimanui sa coboare standardele la mica (recunosc din toata inima, ai perfecta dreptate!) mea masura! Cata vreme directia este buna, sigur ca e de preferat sa mergi cu un Porsche si nu cu un Trabant (e o metafora, bineinteles), mai ales daca stii si poti sa il conduci!

  17. Soră, omul (umanismul-darul renaşterii) nu este elementul de referință al ortodoxului şi ortodoxiei, ci Dumnezeu. Vorbeşti mult de dragostea față de om, cea care trebuie limitată la cât ne iubim pe noi, (care trebuie totuşi să ne lepădăm de sine), dar pe Dumnezeu trebuie întâi să-l iubim (şi fără limite).
    Preocuparea frăției tale pentru dragostea față de om te va face (dacă nu te’a făcut) să o scapi din vedere pe cea față de Dumnezeu.
    Umanismul modern, a ajuns să-l defaime pe Dumnezeu chiar ortodoxeşte.
    A ajuns să pună egal între umanism şi evanghelie, ba mai mult… noi ortodocşii ajungem să-l arătăm (indirect) pe Dumnezeu, sec, incapabil să ne deconecteze, să ne destindă, să ne facă buni… cum o face (un film bun, o regie de excepție, un tablou minunat… etc.)
    Ştiu. Este greu de primit ce spun.
    A tenție.
    Nu sunt împotriva culturii, a educației şi instruirii… dar sunt împotriva ortodoxirii a ce nu poate fi ortodox niciodată.
    Omul se cântă (nedrept, că toate sunt ale lui Dumnezeu), pe sine, se bucură, se auto-admiră, se umple de omenesc, îşi hăneşte din acestea setea de sine, dragostea de sine, lauda de sine… etc, pentru că se poate admira, bucura, şi hrăni cu superlativul omenesc ptr. că omul (căzut) se vede mare in referința cu sine.
    Tot umanismul este valoare doar între oameni. (Lauda de la oameni nu primesc, a spus, Domnul).
    În raport cu Dumnezeu umanismul ce este ?
    Omul față de Dumnezeu ce este?
    De aceea Dumnezeu este defăimat că este sec, incapabil să destindă, să deconecteze să ofere înălțarea (de sine), care o dăruieşte cultura… (umanismul ) şi că a creat o ortodoxie închisă in dogme care respinge tocmai acestea.
    Oare aşa să fie?
    Deconectează cele amintite ?
    Nu nicidecum. Nu ne desprind de noi înşine ci ne împătimesc cu şi mai mult (umanism şi auto-admirare , directă şi indirectă).
    Sunt piese muzicale care nu prilejuiesc regresul duhovnicesc, (şi nu numai în muzică)…. , dar tocmai pentru asta (şi tocmai acestea), le permit celorlalte să se justifice şi să le aducă pe celelate.
    Vei spune că bat câmpii desigur.
    Umanismul, cultura îl înalță pe om în sine nu în Dumnezeu. Fac pe om cult (în om) nu îl eliberează de om, de sine, ci dimpotrivă.
    Ortodoxia nu face oameni culți ci oameni sfinți.
    Ortodoxia nu prețuieşte valorile omului (căzut), ci valorile lui Dumnezeu care merită lăudat pe dreptate.
    Oare Dumnezeu este sec, incapabil să ne deconecteze, să ne bucure, să ne cânte,( să ne ofere ce susținem că ne deconectează prin om şi cultura lui) ?
    Unde omul a schimbat pe Dumnezeu cu sine da. Ajungi uşor să o spui (şi să te lupți cu cei ce nu te aprobă).
    Da. Prețuim mai mult tabloul ce înfățisează natura decât natura însăsi (pentru că am înlocuit lucrarea creatorului cu lucrearea noastră, pentru că n’o mai găsim de lucrarea noastră.
    Am ajuns să nu mai vedem natura să nu o mai găsim decât cu greu şi cu cheltueli mari (cu răstignire).
    Omul a schimbat totul (şi ze admiră pentru asta şi laudă pe sine).
    Simfonia naturii, frumusețea ei cine o mai aude (ori găseşte).
    “Mă voi sui şi voi fi asemenea cu Dumnezeu” a zis un înger şi a căzut. Pe om îl lasă Dumnezeu să-şi costruiască… opera. Şi omul o face.
    Înlocuieşte valorile divine cu ale sale. Natura, naturalul, dispare se înlocuiaşte cu creația omului.
    Câtă amăgire.Avem nevoe să ne deconectă de ce ne împovărează tot prin împovărare (de om, tot prin om).
    Biserica lui Hristos despovărează, ea şterge păcate dezleagă şi eliberează conştiințe, curăță suflete, sfințeşte inimi, îndumnezeieşte umanitatea.
    Nu am acuzat frați şi surori de erezie. Am chemat la ortodox autentic. La frumosul din om prin Dumnezeu (nu prin om).
    Iertare .

  18. Lumea este saturată de suferință, pentru că este saturată de păcat. Ortodoxia nu este chemată să reducă suferința deja existentă, cu să o aline şi s’i facă mântuitoare. Ortodoxia trebuie să lupte cu suferinta ce vine înainte de a ajunge în om. Cu păcatul. Vai de noi dacă lăsăm păcatul să înmulțească suferința şi vai de noi dacă nici în cei botezați nu o facem mântuitoare. Umanismul înmulțeşte păcatul şi ajută cu nimicuri pe sferinzi. Ba mai şi ucide pe unii să le schimbe organele altora.

  19. acolo am scăpat u în locul lui i. Nu cu să o aline am vrut CI SĂ O ALINE şi să o facă mântuitoare.

  20. Vin la cerurii păzitorii,
    Zi de zi, (plângând), din lume
    Că aduc tot mai puţină
    Și mai seacă rugăciune.

    Vin la ceruri păzitorii,
    (Toți), in faţa lui Iisus,
    Plini de lacrimi și durere,
    Rușinaţi de ce’au adus.

    Vin la ceruri păzitorii
    Să ne’aducă rugăciunea,
    Ce nu cere mântuirea,
    Ci pâmântu’ntreg și lumea.

    Vin la ceruri păzitorii
    Și’aduc rugi moarte ori seci,
    Cereri pline de trufie,
    Crez din inimi mici și reci.

    Vin la cerurii Păzitorii,
    Rușinaţi de ce’au adus,
    De ce credem și ce facem,
    (Nu ce spunem), in Iisus.

    Vin la ceruri păzitorii
    Și sunt mii ce n’au ce’aduce
    (Decât sec, ori lepădare,
    De botez, de crez și cruce).

  21. Un glas frumos,
    Cheamă duios,
    La mântuire
    Și la sfinţire.

    Un glas curat
    (Făr’de păcat),
    Cheamă’n credință,
    La pocăinţă.

    Un glas prea-sfânt
    Cheamă’n cuvânt,
    La sânul său,
    (Ca-i Dumnezeu).

    E glas de sus.
    Este Iisus.
    E sfânt și dulce.
    (E de pe Cruce).

    Chemă mereu.
    Prin glasul său.
    Și-i auzit.
    (Dar nu-i primit).

    Că… pare greu,
    Pe Dumnezeu,
    Să îl primești
    (Și sa-l iubești).

    Nu vrem credinţă,
    Prin… pocăinţă.
    (Nu vrem iubire,
    Prin răstignire).

    Puţini primesc…
    (Și îl iubesc).
    Iar El îi duce,
    La cer, (prin cruce).

    Lumea nu-l vrea.
    Iar vocea sa,
    Cheamă mereu
    La Dumnezeu.

    Chemă la rai.
    (Din chin și vai).
    Dar viaţa e’n dulce…
    (Când nu e’n cruce).

    Dulcele’i rău.
    (Prin tot, al său).
    E… ne’ndreptare,
    (Dulce)…’n pierzare.

    Și toţi (prin dulce),
    Fugim de cruce,
    (Și pe ascuns)
    Și de Iisus.

  22. Toată viaţa-i chin și jertfă,
    Toată-i trudă și durere,
    Dar păcatul (și rușinea)
    Este (numai), în plăcere.

    Toată viaţa-i ostenela
    (Și tot traiu’i răstignire)
    Însă numai în credinţă,
    Răstignirea’i mântuire.

    Toată clipa,-i greu (și jerfă),
    Prin ce are (și aduce).
    Dar nu’n orice răstignire
    E mântuitoarea Cruce.

    Viaţa este mărturie.
    (Pentru crucile ce’am dus),
    Numai una însă-i sfântă.
    (Ce’a purtată în Iisus)

    Şi doar crucea pocăinţei,
    E cel mai greu primită,
    Cea mai ne-atrăgătoare,
    (Și cea mai batjocorită).

    Findcă-i crucea răstignirii
    EU-lui, prin Iisus,
    (A ego-ului prin jertfă)
    Și-i… şi cea mai grea (de dus).

  23. Mulțumesc, petru răbdare, pentru dragoste, pentru frumosul ce-l oferiți, pentru sfântul ce-l dăruiți. Ortodoxia este vie. Ortodoxia este viață (în sfânt), este viața cu Dumnezeu (cât îl primim).
    Şi aici viața ortodoxeşte şi-şi arată frumusețea divină.
    Război întru cuvânt este război pentru mântuire, este luptă angajantă, dragoste mărturisită, foc sfințitor.
    Toată dragostea şi prețuirea, admin, pentru ce a-ți ales şi faceți.
    Mă opresc aici.

  24. @ nicolae mirean

    Imi pare rau ca ati decis sa va retrageti ca si comentator al acestui site.
    Va marturisesc inca o data ca apreciez comentariile dumneavoastra, nu intr-un fel usuratic,lumesc; nu vreau sa spun prea multe cuvinte, dar pe mine m-au lamurit in sens ziditor in multe aspecte pe care nu reusisem sa mi le clarific.
    Va doresc mantuire si Maica Domnului sa va pazeasca mereu cu rugaciunile sale!
    Doamne ajuta!

  25. @Elena

    Se intoarce..fii fara grija.

  26. @ nicolae mirean

    Sa tinem post si la vorbele desarte, ca este mai important decat postul la bucate!

    15 Afară din om nu este nimic care, intrând în el, să-l poată spurca; dar ce iese din om aceea-l spurcă.
    16 Dacă are cineva urechi de auzit, să audă.”
    17 După ce a intrat în casă, pe când era departe de norod, ucenicii Lui L-au întrebat despre pilda aceasta.
    18 El le-a zis: „Şi voi sunteţi aşa de nepricepuţi? Nu înţelegeţi că nimic din ce intră în om de afară nu-l poate spurca?
    19 Fiindcă nu intră în inima lui, ci în pântece, şi apoi este dat afară în hazna.” A zis astfel, făcând toate bucatele curate.
    20 El le-a mai zis: „Ce iese din om aceea spurcă pe om.
    21 Căci dinăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile,
    22 furtişagurile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, faptele de ruşine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia.
    23 Toate aceste lucruri rele ies dinăuntru şi spurcă pe om.”

  27. Soră Doroteea asta am dorit să spun când te’am angajat în această lungă dispută. Dumnezeu a răbdat (şi a îngăduit) însă să ne spunem ce ne’am spus (poate cu folos şi celorlalți).

    I’atât de greu să scapi de patimi…
    Și’n Har, (luptând), s’ajungi om sfânt,
    (Să nu mai fii legat lăuntric,
    Sub nici o formă), de pământ…

    Să scapi de orice dependență,
    Se cere să trăiești in Har.
    (Legat, prin dragostea divină,
    de taine, preot și altar).

    Nimeni nu poate ţine Harul.
    (Legat în sine), pe pământ,
    Ci numai să îl dobândească,
    Prin (Dumnezeu), Duhul ce Sfânt.

    Ca să fii sfânt câteva clipe…
    E la’ndenmâna tuturor.
    Dar să fii sfânt pe veșnicie… ,
    Na fost (și nu va fi), ușor.

    Duhul lui Dumnezeu pătrunde,
    Ușor, în oameni pe pânt,
    (Dar părăsește orice suflet
    Care nu luptă, spre’a fi sfânt).

    O predică, un cântec sacru,
    Un sfânt poem, ne’aduce sfântul,
    (Cât le’auzuim), dar nu rămâne,
    De stăpânește’n noi pământul.

    Cerul pătrunde’n noi lăuntric,
    (Și suntem inundaţi de Har),
    Prin liturghie și prin taine
    (Care ne leagă de altar).

    Fără biserică și taine
    Nu se câștigă Duhul Sfânt,
    Căci pe Hristos Iisus (ca hrană)
    DOAR EA IL ARE, pe pămînt.

    Fără de post (sever), de-o aspră
    Și de-o curată pocăinţă,
    Nu scapă NIMENEA de patimi
    (Și nu pătrunde în credinţă).

    Nu este greu să fii o clipă
    (Sau ore chiar), curat și sfânt.
    Dar (de’o dorești), pe veșnicie…
    Desprinde-te, de ce-i pământ.

    Câștigă-ţi sfântu,’n liturghie,
    (In spovedanie…) și’n Har.
    (Și de-l păstrezi pe veșnicie,
    Ești sfânt. Dar numai prin altar).

  28. Mulţi, vor să trag’ortodoxia,
    Din culmile desvârșirii
    La “orto”-umanismul vremii,
    Pe motivaţia iubirii.

    Mulţi l’au făcut teologie.
    Mulţi l’au deja învăţătură.
    Mulţi fac din ortodox doar artă.
    Mulţi l’au făcut deja cultură.

    Iisus în mulţi (azi), nu mai este,
    Decât măsură doctorală,
    Și maximum în… teologic
    (Și’n “școla” multiculturală).

    Prin “oto”-umanism se luptă,
    (Pe motivaţia iubirii),
    Să facem sacru, eruditul
    (Ca… maxim al desâvârșirii).

    Asceza nu ne mai convine,
    Că-i cruce, fără… erudit.
    (Nu-i doctorală teologic),
    Și’i mod de VIAŢĂ… învechit.

    Și… nici nu-i… ‘onorant’asceza,
    (Când ai înaltă instruire…)!.
    Se poate (astazi) doar prin… studiu,
    Ajunge (lesne) la… iubire.

    Prin intelect…, prin instruire…,
    Prin cultural și prin titrat,
    Poţi stăpâni (tot), ce lăuntric
    S’arată… ‘(n public), ca păcat.

    A răstignit Iisus păcatul!
    Noi…, e de’ajuns s’avem… iubire.
    (Și… “orto”-umanismul faptic,
    Nu ne mai cere… RĂSTIGNIRE).

    Nu ne mai răstignim ascetic!.
    Scăpăm de patimi (fără… post),
    Cu post formal și prin… molitve
    C’asceza… nu mai are rost.

    Tot ce’n ascetic ne coboară
    (In otodoxa umilință),
    Tot ce scotea din noi trufia
    E SCOS, (metodic) din credinţă.

    Avem “ortodoxia” artă.
    Avem şi (“orto”-umanist)…-iubire.
    Avem și eruditul sacru…,
    (DAR OARE… și desăvârșire) ?

  29. Fără asceză, NICIODATĂ,
    Noi nu ne vom putea smeri
    Și fără post și rugăciune
    Nu vom putea (sincer), iubi.

    Fără asceză…, fără rugă…,
    Nu-l vom iubi pe Dumnezeu
    Că bunătatea și iubirea
    Stă-n neputinţa de’a fi rău.

    Blândeţea nu ne stă in fire,
    (Nici bunătatea, nici iubirea)
    Că egoismul, narcisismul
    Și trufașul, ne umple firea.

    Toate acestea, ne domină
    Și ne lipsesc de Dumnezeu,
    Și numai (singură) asceza,
    Ne ia puterea de’a fi rău.

    Fără asceză, și smeritul
    (Și blândul), e scamatorie,
    Este sforţare, nu-i firescul,
    (Nu-i sfântul,ci doar actorie).

    Omul nu poate fi (prin fire),
    Asemenea lui Dumnezeu,
    Smeritul, dragostea, iubirea
    Stă’n NEPUTINŢA DE’A FI RĂU.

    Până asceza nu topește toată
    Puterea ce stă’n fire,
    Răspunsul nostru la ispite
    Va fi tot ego, (in iubire)

    Iubirea ce-o atătm lumii
    Va fi de’a pururea foţată.
    Va fi iubirea ne firească
    (Tot cea de sine…, sugrumată).

    Asceza ne stoarce lăuntric
    (In timp), puterea de’a fi rău
    Și așa ne lepădăm de sine
    (Ca s’ascultăm de Dumnezeu).

    Fără asceză și smeritul
    Și blândul este actorie,
    Credinţa intelectuală,
    (Lipsită de duhovnicie).

    Crucea (și răstignirea), noastră
    (Fără asceză)-i surogat.
    (Nu-i răstignire ci părere).
    E preșul pus peste păcat.

  30. Admin, am primit dezlegare (telefonic, de la părinții pe care i’am sunat.
    Unul m’a certat întrebându-mă, ce-i scamatoria asta, de a mă lega pe mine însumi (fără a mă consulta cu p.duhovnic). Nu îndrăznesc să intru pe altă postare, ptr. că voi fi sminteală pentru frați, (arătându-mă neserios şi nestatoric față de angajamentele mele).
    Şi într’devăr aceasta este neseriozitate din partea mea.
    Iertați-mă.

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate