SCOATEREA SFANTULUI EPITAF – video integral si predicile Cuviosului Ioan Krestiankin in VINEREA MARE SI SFANTA A PATIMIRII SI RASTIGNIRII DOMNULUI: “Şi astăzi, adunându-ne la mormântul cel de viață făcător, să nu stăm în nesimţire, numai din obişnuinţă împlinind ritualul…”

14-04-2017 Sublinieri


Va mai recomandam:

***

***

***

Cuviosul Ioan Krestiankin:

Cuvânt înaintea Sfântului Epitaf în Vinerea Mare

Viaţa lui Hristos, care dăinuie în lume, ne-a adus astăzi pe Golgota la Crucea rămasă goală a Dumnezeiescului Pătimitor, la mormântul Lui. Iar acum 20 de secole în acest moment în jurul trupului Său neînsufleţit rămă­seseră doar cei mai apropiaţi, care îşi plângeau dragostea lor şi nădejdile neîmplinite. Ultimul strigăt al Celui ce murea pe Cruce: Săvârşitu-s-a (Ioan 19, 30) l-au auzit şi prietenii şi neprietenii. Şi nimeni încă nu înţelegea acel lucru, pentru care El murea. Acum, însă, aşa cum într-o pi­cătură de rouă se oglindeşte şi joacă soarele de bucuria vieţii, aşa şi în fiecare biserică pe tot pă­mântul se oglindesc faptele acelor zile tragice şi mântuitoare, sunt ridicate Crucea Domnului şi epitaful lui Hristos, se vesteşte despre cea mai mare nevoinţă din istoria lumii, săvârşită pe Golgota. Pe pământ, prin Mântuitorul şi Răscumpărătorul, s-a arătat împărăţia lui Dumnezeu şi ea se numeşte Biserica lui Hristos.

Şi astăzi nu îi mai poate cuprinde Golgota pe toţi cei ce îşi aduc la picioarele străpunse ale Mântuitorului dragostea lor. Domnul îşi înde­plineşte făgăduinţa Sa: Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toți la Mine (Ioan 12,32). Iar noi acum, stând lângă Sfântul Epitaf, aştep­tăm deja Învierea Lui. De aceea, poate, nici nu putem simţi gustul amar şi binecuvântat al pa­timilor lui Hristos, nu ne putem opri bucuria, simţită patruzeci de zile la gândul Paştilor, care vin.

Dar astăzi este Vinerea cea Mare – ziua marii întristări şi a profundelor cugetări. „Să tacă tot trupul omenesc şi nimic pământesc în sine să nu cugete”. În Vinerea Mare, toată omenirea, de la Adam până la ultimul pământean, trebuie să stea înaintea Sfântului Epitaf cu capetele plecate. Căci prin păcatul lor a intrat moartea în lume, fărădelegile lor au creat pedeapsa de pe Golgota. Este îngrozitor să îţi dai seama că eşti un criminal, este insuportabil să vezi în tine un vinovat de moarte – un ucigaş. Şi, totuşi, aşa este! Toţi fără excepţie suntem părtaşi la această moarte. Pentru a noastră mântuire S-a cufundat în moarte Hristos, Fiul Omului.

Prin moartea pe cruce a Fiului lui Dumnezeu este călcată în pi­cioare moartea şi mila Domnului e dăruită oa­menilor. Moartea vesteşte un lucru neasemuit, pe care Dumnezeu – Sfânta Treime l-a săvârşit. Mormântul, închizând în sine izvorul vieţii, a devenit purtător de viaţă şi propovăduieşte în tăcere şi omenirea este chemată să audă propovăduirea lui ca ea să aibă viaţă. Cuvântul despre dragostea Creatorului către făptura Sa răsună în această propovăduire a dragostei faţă de omul păcătos şi nerecunoscător.

Să ascultăm, dar, cu atenţie, dragii mei, ce ne vesteşte Mântuitorul în tăcere:

„Pentru tine, pentru a ta mântuire am murit Eu. Şi nu exis­tă dragoste mai mare decât aceea, care şi-a pus sufletul său pentru prietenii săi. Gândul la tine, păcătosule, dorinţa de a te mântui pe tine Mi-au dat puterea de a îndura ceea ce era de neîndurat. Ai auzit cum Eu, ca Om, am fost mâhnit şi am suferit în grădina Ghetsimani în pragul chinuri­lor. Inima Mea fără cuvinte a strigat la Tatăl ce­resc: treacă de la Mine paharul acesta (Matei 26,39). Dar amintirea legată de tine, de veşnica ta pieire, mila şi compătimirea faţă de făptura lui Dumnezeu, care pierea, au biruit frica faţă de chinurile neomeneşti şi vremelnice. Şi voia Mea s-a unit cu voia Tatălui Meu şi dragostea Lui cu dragos­tea Mea pentru tine şi cu această putere Eu am biruit ceea ce era de neîndurat. Păcatele întregii lumi Mă îngreuiau. Povara ta, care pentru tine era grea, Eu am luat-o asupra Mea.

Cuvintele şi faptele dragostei le auzim şi le vedem la mormântul Mântuitorului. Nestrămu­tată este Dragostea Dumnezeiască şi soarele Ei luminează şi peste cei buni şi peste cei răi şi mân­tuirea este pregătită pentru toţi cei care doresc mântuirea. Ea nu încetează nici acum, ci întot­deauna nădăjduieşte, toate le rabdă în aşteptarea întoarcerii noastre. Dar, oare, toţi răspundem cu dragoste la această dragoste fără de margini? Nu dăinuie, oare, în vremea noastră printre unii oa­meni dorinţa de a o scuipa, a o călca în picioare şi chiar a o ucide, iar printre alţii pur şi simplu de a o uita? Domnul a împrăştiat bezna întuneri­cului, care a domnit până la venirea Lui în lume, a luminat calea către împărăţia cerească, dar şi acum vrăjmaşul lui Dumnezeu îşi are partea lui în necredincioşi, păgâni şi păcătoşi, care nu cunosc pocăinţa. Aşa cum în vremea slujirii lui Hristos compatrioţii Lui au înlocuit adevărurile lui Dumnezeu cu minciuna şi s-au transformat în păzitori făţarnici ai obiceiurilor, aşa şi acum nu repetăm, oare, şi noi rătăcirile lor?

Prin cuvinte spun: „Doamne, Doamne”, iar cu viaţa: „sunt lepădat”. Nu este, oare, în mod clar o experienţă amară a vieţii omenirii robia ei continuă faţă de cel ce luptă împotriva lui Dumnezeu – faţă de vrăjmaşul neamului ome­nesc? Domnul ne-a dăruit bucuria vieţii veşnice, iar noi preferăm bucuriile imaginare ale vieţii vremelnice. Hristos Mântuitorul prin nevoinţa jertfirii de Sine l-a lipsit de putere „pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul” şi sensul jertfei Sale este restaurarea Împărăţiei lui Dum­nezeu, care pierise pe pământ, pe care le-o răpise vrăjmaşul protopărinţilor noştri. Dar în puterea noastră stă să alegem calea libertăţii închipuite, în esenţă a supunerii faţă de vrăjmaşul lui Dumnezeu sau calea vieţii, a urmării lui Hristos. Ha­rul lui Dumnezeu este nesecat în Biserica Lui.

Să trăim, aşadar, dragii mei, după cum spu­ne Biserica şi în Biserică şi să ţinem minte că via­ţa creştină este viaţa Sfântului Duh. În dobân­direa harului Sfântului Duh constă sensul şi al vieţii noastre pământeşti. Şi astăzi, şi în fiecare an, în liniştea Vinerii celei Mari răsună către omenire glasul lui Dumnezeu: Mântuieşte-te, mântuieşte-te, poporul Meu!” Creatorul îşi refa­ce creaţia Sa printr-o viaţă nouă plină de har, să Îl recunoaştem, aşadar, pe Dumnezeu ca Părinte al nostru, să simţim nevoia mântuirii şi a miluirii şi Domnul – Izvorul harului ne va milui şi ne va mântui pe noi. Amin.

*

Învăţătură în Vinerea Mare înaintea Sfântului Epitaf

Săvârşitu-s-a! (Ioan 19, 30) – ultimul stri­găt al Dumnezeiescului Pătimitor a fă­cut să răsune Golgota, vestind biruinţa dragos­tei dumnezeieşti, arătarea Noului Testament o dată cu Dumnezeu. Şi întuneric s-a făcut peste tot pământul; soarele s-a întunecat; iar catapeteas­ma templului s-a sfâşiat pe la mijloc; şi pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat (Luca 23, 44). Cerul, pământul şi Templul lui Dumnezeu au răspuns la cel mai mare eveniment din lume.

Iar în omenire la piciorul Crucii lui Hristos s-au remarcat şi trăiesc în ea şi astăzi, determinând modul de viaţă al omului, trei simţăminte opu­se – credinţa, îndoiala şi necredinţa. Credinţa se dovedeşte prin nevoinţa vieţii şi pe ea nu o pot clătina nici biruinţa răului, nici frica dinaintea chinului şi niciuna dintre nestatorniciile vieţii. Maica Domnului, ucenicul cel iubit al Lui şi mironosiţele femei sunt exemple în acest sens. Şi în trecut, iar asta înseamnă aproape douăzeci de secole, nenumărate cete de mucenici I-au adus lui Dumnezeu credinţa lor ca pe o jertfă a dra­gostei. O asemenea credinţă o naşte darul haru­lui lui Dumnezeu, intrând în inima care abundă în dragoste. Duhul credinţei se înalţă continuu către Dumnezeu.

Însă o trestie clătinată de vânt devine omul când gândurile de îndoială îi chinuiesc mintea şi inima lui şi el nu poate simţi viaţa duhului, spe­culaţiile şi vicleşugurile diavoleşti nu Îi dau voie Adevărului să ajungă la inimă ca, închinându-se Lui, omul să găsească calea către mântuire. Îndo­ielile sunt o stare greoaie şi bolnăvicioasă a su­fletului, care nu cunoaşte nici pacea, nici odihna.

Dar ce să spunem despre necredincioşii cei îndârjiţi? De prejudecăţile lor nu se ating nici cuvintele Adevărului, nici faptele lui Dumne­zeu, nici claritatea exemplelor văzute în viaţă. Minciuna inconştientă a necredinţei este moarte, chiar dacă trupul este viu.

inger plangand rastignireÎn fiecare an înviază înaintea omenirii evenimentele vieţii Mântuito­rului. Iar o dată cu ele neîncetat în cugetele şi inimile oamenilor înviază credinţa, necredinţa şi îndoiala. Şi astăzi lumea stă înaintea mormântu­lui Domnului, tot aşa cum au stat oarecând mar­torii oculari ai acelor tragice şi mari evenimente. Dar în vremea aceea dincolo de fundătura morţii abia dacă vedea cineva zorile Învierii şi înţelegea că Dragostea lui Dumnezeu prin Cruce, dăruind iertare, i-a descoperit omenirii Raiul şi veşnica bucurie. Tot atunci, pe Golgota, numai credinţa în făgăduinţele primite de la Mântuitorul însuşi a micşorat durerea.

Astăzi, credinţa noastră triumfă prin ştiinţă în aşteptarea veştii îmbucurătoare despre Învie­rea Lui. Credinţa noastră se bazează pe experien­ţa Bisericii, pe experienţa sfinţilor ei, care au vă­zut prin nevoinţa vieţii claritatea roadelor mântu­itoare ale Învierii lui Hristos. Iar atunci la Crucea martirică a Fiului lui Dumnezeu credinţa în El doar s-a născut, mărturisind despre Adevăr prin puterea semnelor exterioare şi prin vestirea des­pre sine către inimile curate, care compătimeau sincer orice durere. Astfel, prin compătimirea faţă de dreptul răstignit, credinţa a cucerit în mod autoritar inima tâlharului, şi el, în auzul tuturor celor prezenţi, L-a mărturisit ca Fiu al lui Dum­nezeu, câştigând prin credinţă raiul. Îndrăznea­la nechibzuită a necredinţei sutaşului roman – a călăului şi ucigaşului de ieri claritatea lucrărilor forţelor naturii a transformat-o în credinţă neîn­doielnică. Geamătul lui de uimire şi pocăinţă ni l-a păstrat Sfânta Evanghelie şi nouă: Cu adevărat omul acesta era Fiul lui Dumnezeu! (Marcu 15, 39). Prin credinţă viata soldatului roman a aflat un sens mântuitor. Şi mărturiile acestea răsună peste lume, nu din gurile celor care L-au iubit pe Cel Răstignit, ci din partea necredincioşilor îndârjiţi, biruiţi de credinţă. Căci mulţi se întorceau de pe Golgota bătându-şi pieptul (Luca 23, 48), tulburaţi, luptaţi de credinţă, necredinţă şi îndoială.

Şi numai necredinţa îndârjită, duşmănoasă a arhiereilor, a cărturarilor şi a bătrânilor popo­rului, care se sprijineau pe lege şi pe proroci, cu bucurie răutăcioasă şi ironii şi-a acoperit victima sa până la ultima Ei suflare. Dacă este regele lui Israel, să Se coboare acum de pe cruce, şi vom crede în El (Matei 27,42). Ajungând în îndârjirea lor până la culmea răutăţii infernale, de nesimţire au fost întunecate inimile lor şi cei deştepţi şi-au pierdut minţile. Dar sentimentul de bucurie al biruinţei îndată a fost schimbat de o dureroasă îndoială. Ei merg la Pilat şi îi cer să pună la grota mor­mântului o strajă ca să înlăture din timp şi zvo­nurile despre învierea victimei lor. Nu acelaşi lucru, oare, se repetă şi în prezent? Nu vedem, oare, şi noi cum credinţa şi necredinţa din gene­raţie în generaţie se luptă pentru sufletele ome­neşti? Necredinţa este activă, crudă şi vicleană. Din prigonitoare a lui Hristos ea s-a transformat în prigonitoare a creştinismului. Credinţa este li­niştită, paşnică, dar fermă în aflarea ei în Adevăr şi naşte nevoitori, care Îl urmează pe Hristos, în­cepătorul nevoinţei lor.

În ce constă, dar, cauza credinţei unora şi a necredinţei altora? Dragii mei, cauza aceasta se ascunde în inima omului. Pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu, pentru a simţi prezenţa Lui crea­toare în lume, apropierea Lui de noi înşine şi în noi înşine nu este nevoie nici de erudiţie, nici de vreo înţelepciune deosebită, pentru acestea este nevoie numai de o inimă curată. Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu (Matei 5, 8) – sunt cuvintele Mântuitorului Însuşi. Şi Îl vor vedea oamenii lui Dumnezeu, cu inima cu­rată, eliberată de patimi, Îl vor vedea şi aici, în valea pământească, nu numai în viaţa cerească. Mulţi au lăsat dovezi în acest sens, trecând prin chinuri neomeneşti, ajutaţi de puterea credinţei. Cu puţin timp înainte de nevoinţa Sa, în dis­cuţia de rămas bun cu ucenicii, Hristos a lăsat lumii un testament, care conduce prin viaţă cu ajutorul credinţei. Aceasta vă poruncesc: să vă iu­biţi unul pe altul. Iubirea este o dovadă a credin­ţei, iubirea este o dovadă a vieţii în Dumnezeu. Apostolul iubirii, ucenicul cel iubit al lui Hris­tos, în Evanghelia sa şi în epistole nu oboseşte să repete acest adevăr dumnezeiesc, de viaţă fă­cător: Oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire. Iubi­ţilor, să ne iubim unul pe altul! (1 Ioan 4, 7, 8,12). Iubirea – iată adevăratul izvor al vieţii. Ea este şi izvorul credinţei vii.

Credinţa vie naşte şi pocăinţa vie, atât de necesară nouă în neputinţa noastră păcătoasă.

Şi astăzi, adunându-ne la mormântul cel de viață făcător, să nu stăm în nesimţire, numai din obişnuinţă împlinind ritualul. Nesimţirea este suflarea rece a vrăjmaşului asupra credin­ţei noastre şi din sămânţa ei cresc bolile îndoielii. Să mărturisim, dar, credinţa şi dragostea noastră cu durere în inimă şi cu lacrimi nevă­zute, care spală viaţa noastră cea atât de depăr­tată de Dumnezeu, dar totuşi creştină.

Căci şi nedreptăţile noastre sunt ghimpi în cununa de spini a Mântuitorului, care Îl rănesc şi acum. Păcatele noastre de moarte şi astăzi bat cuie ruginite în preacuratele Lui mâini şi picioare. Iubiţilor, să simţim acum cât mai viu şi păcatul neiubirii noastre, care se apropie tot mai mult şi mai mult de sufletele noastre şi caracterul nos­tru căldicel, ca Domnul să nu ne lase şi pe noi ca pe prigonitorii Săi în voia puterilor iadului.

Să cădem la mormântul Mântuitorului, cerând din inimă în auzul Domnului cel mai important lucru – să ne dăruiască nouă credinţă vie; cre­dinţa este dragostea care transformă sufletele şi însăşi viaţa. Şi curând, foarte curând vom simţi că Domnul ne-a auzit. Căci credinţa se vesteş­te prin harul Sfântului Duh, care se sălăşluieşte în inimile noastre şi dragostea de aproapele şi de cei de departe adevereşte darul lui Dumne­zeu.

Iar smerenia, care a apărut în noi o dată cu credinţa, dă o asemenea înţelegere a adevărurilor evanghelice – a cuvintelor Domnu­lui încât nimeni şi nimic nu o poate clătina. Şi Pronia lui Dumnezeu atunci va deveni pentru noi multdorită, prin orice vâltori ale vieţii ne-ar duce ea. Mântuitorul astăzi ne cheamă la mân­tuire. Amin.

(din: Arhimandrit Ioan Krestiankin, Predici la Postul Mare, Editura Egumenita, 2016)

(icoana de Ioan Popa)

Alte recomandari:

***

 


Categorii

Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Ioan Krestiankin, Saptamana Mare, VIDEO, Vinerea Mare

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

3 Commentarii la “SCOATEREA SFANTULUI EPITAF – video integral si predicile Cuviosului Ioan Krestiankin in VINEREA MARE SI SFANTA A PATIMIRII SI RASTIGNIRII DOMNULUI: “Şi astăzi, adunându-ne la mormântul cel de viață făcător, să nu stăm în nesimţire, numai din obişnuinţă împlinind ritualul…”

  1. Pingback: DENIA SÂMBETEI MARI, PROHODUL DOMNULUI (video, audio, cântari psaltice) – Chipurile călăuzitoare ale rugăciunii: CRUCEA, ÎNGROPAREA ȘI MORMÂNTUL GOL: “Pe măsură ce rugăciunea creşte, inima se face părtaşă la TAINA DĂRUIRII DE S
  2. Pingback: “Săvârşitu-s-a, împlinitu-s-a!” – IATĂ OMUL, IATĂ DUMNEZEUL CARE “NE-A IUBIT PÂNĂ LA SFÂRȘIT”! | Cuvântul Ortodox
  3. Pingback: PS SEBASTIAN, Episcopul Slatinei – CUVÂNT CURAJOS ÎN PASTORALA DE PAȘTI 2020: “Dumnezeu a murit de tot?! VA MAI ÎNVIA HRISTOS ȘI ANUL ACESTA? Păi ce, oamenii chiar au crezut că pot face orice, oricând și oricum? Sunt prea imprevizibil
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate