SFANTUL GRIGORIE PALAMA. Invatatura despre conditiile vindecarii sufletului de patimi, in sinteza Mitropolitului Hierotheos Vlachos

14-11-2011 Sublinieri

SARACIA DUHOVNICEASCA SI FERICITA INTRISTARE

PATIMILE ŞI VINDECAREA ÎNTREITĂ A SUFLETULUI

“Chiar de la începutul lucrării sale, Sfântul Grigorie Palama pune accentul pe faptul că adevăratul monah este cel ce-şi păstrează mintea simplă, neîmprăştiată şi nedispersată în multe lucruri: acea concentrare unică a minţii care dă măsura monahului celui adevărat, interiorizat. Un monah adevărat este cel a cărui minte este adunată în inima sa. Pentru a realiza aceasta, ascetul hotărăşte să trăiască o viaţă retrasă şi simte un dezgust pentru tot ceea ce îi împrăştie mintea de la rugăciune. Această împrăştiere poate avea loc în compania multor oameni, chiar şi a monahilor, şi chiar în momentul când scrii. “Dacă scrii, îţi împovărezi mintea cu şi mai multe griji apăsătoare“. Cei ce au un suflet sănătos fac excepţie de la acest lucru. Oricum, chiar şi dragostea lor pentru Dumnezeu nu este curată. Acest lucru este şi mai evident în situaţia celor împovăraţi de patimi, în care caz aceştia nu ar trebui să scrie. Isihastul trebuie să fie despovărat de griji şi, de aceea, numeroşi Părinţi care au atins un înalt nivel de liniştire nu au scris, chiar dacă ar fi putut scrie lucruri importante şi de folos.

Când el defineşte ce înseamnă a fi un monah adevărat şi afirmă că pentru a-ţi păstra mintea simplă, trebuiesc evitate grijile, el continua să analizeze ce înseamnă moartea sufletului. Citând multe texte biblice, el spune că păcatul reprezintă adevărata moarte a sufletului, în sensul că atunci când sufletul pierde Harul lui Dumnezeu, el se întunecă. Despărţirea sufletului de trup înseamnă moartea trupului, iar despărţirea sufletului de Dumnezeu “înseamnă moartea sufletului“. Aceasta este adevărata moarte.

Prin călcarea voii lui Dumnezeu sufletul şi-a pierdut comuniunea cu Dumnezeu şi astfel “trupul a fost supus ostenelilor, suferinţei şi descompunerii” şi, desigur, s-a supus morţii. Există moartea cea dintâi şi cea de-a doua. Cea de-a doua moarte este despărţirea ultimă şi definitivă de Dumnezeu, lucru care se întâmplă în cazul celor ce nu s-au pocăit, şi care va avea loc după învierea morţilor.

Moartea, cu adevărat vorbind, este aceasta: în cazul sufletului înseamnă despărţirea sa de Harul divin şi supunerea cu totul păcatului. Aşadar, oricine se teme de această a doua moarte şi poartă în sine adevărata viaţă nu se teme de moartea trupească“.

Aşa precum viaţa trupului înseamnă unirea sa cu sufletul, tot la fel viaţa sufletului înseamnă unirea sa cu Dumnezeu. Viaţa sufletului nu se referă exclusiv la suflet, ci şi la trup, deoarece alcătuirea omului le presupune pe amândouă. Moartea a venit prin călcarea poruncilor, iar viaţa vine prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Trupul gustă viaţa sufletului şi este liberat de moarte şi de iadul cel veşnic în cazul celor ce trăiesc după poruncile lui Hristos. Aşadar şi asupra trupului “este împărtăşită viaţa veşnică într-un Hristos, fără durere, boală şi întristare şi cu adevărat acesta devine nemuritor“.

Aşa precum în cazul lui Adam moartea sufletului său i-a precedat moartea trupească, la fel şi acum viaţa sufletului precede viaţa trupului. In Hristos, prin moartea Sa pe Cruce, Sufletul Său a fost despărţit de Trupul Său, în vreme ce nici unul nu s-a separat în fapt de celălalt, iar, mai târziu, a avut loc şi învierea Trupului Său. La fel se petrece şi cu omul. Chiar dacă sufletele drepţilor sunt despărţite prin moarte de trup, totuşi, întrucât ele însele nu sunt despărţite de Dumnezeu, va exista înviere şi înălţare şi pentru trupurile lor. Toţi vor fi înviaţi, drepţii şi păcătoşii, dar numai drepţii vor fi înălţaţi la ceruri.

Dobândirea vieţii adevărate, care este cauză a nemuririi şi a vieţii celei veşnice, trebuie să înceapă de acum. În acest scop, Dumnezeu ne-a dăruit această viaţă “ca loc de pocăinţă“. Pocăinţa este necesară. Nu trebuie să cădem în deznădejde, pe care diavolul o sugerează nu numai celor ce trăiesc fără să se îngrijească de suflet, ci şi celor ce trăiesc o viaţă ascetică. Pocăinţa este strâns legată de voinţa liberă a omului, adică de libertatea sa de alegere. Dumnezeu, în marea sa dragoste faţă de omenire îi oferă omului vreme de pocăinţă, dar dacă acesta nu vrea să se pocăiască şi să se întoarcă către Dumnezeu, “El nu-şi retrage puterea pe care ne-a dat-o“. Fără îndoială, El continuă să-l invite pe om să intre pe făgaşul vieţii celei adevărate. Acest lucru apare limpede în parabola lucrătorilor viei. Tatăl nostru Cel Ceresc ne cheamă prin Fiul Său şi ne împacă cu Sine “fără să ia în consideraţie jignirile noastre ce I le aducem“. Totuşi nu numai că El ne cheamă, dar ne promite şi o răsplată, şi, cu adevărat “o răsplată de negrăit“. Hristos însuşi spune: “Am venit ca ei să poată avea viaţă şi încă din belşug“. Belşugul la care se referă Hristos reprezintă nu numai faptul de a fi şi dea trăi împreună, ci şi faptul că El ne-a făcut fraţi şi moştenitori ai împărăţiei. Pentru a se bucura de acest belşug de viaţă, omul trebuie să renunţe la tot ceea ce îi stă în calea obţinerii lui, adică la bogăţie, viaţă uşoară, slavă deşartă, la toate lucrurile trecătoare, precum şi la orice patimă rea şi urâtă a sufletului şi a trupului, la toată mizeria adunată în vremea visărilor, la tot ceea ce a auzit, văzut sau vorbit şi care pot dăuna sufletului. De aceea, pocăinţa înseamnă întoarcerea minţii către Dumnezeu, ajungerea la adevărata viaţă prin pocăinţă.

Pocăinţa şi renunţarea la toate lucrurile ce pot fi dăunătoare pot fi experiate de către toţi oamenii, dar, mai ales de către monahi. Este posibil şi în cazul celor căsătoriţi să-şi caute curăţirea sufletului lor, dar acest lucru se face cu foarte mare dificultate. De aceea, cei ce iubesc mântuirea, care şi-au aţintit privirea spre viaţa ce va să fie, îşi aleg o viaţă trăită în curăţie. Întrucât şi acest trup al nostru este “greu de pus la jug şi greu de îndreptat pe calea virtuţii“, aceasta înseamnă că este mai greu atunci când suntem legaţi şi de numeroase alte fiinţe. In cazul celor căsătoriţi grijile nu sunt blamate, dar ele sunt cu desăvârşire interzise celor ce trăiesc în celibat.

[…]

După spusele Domnului nostru Iisus Hristos există o poartă îngustă şi o cale strâmtă, dar există şi una mare şi largă. […] Calea cea strâmtă şi cu necazuri nu este independentă de sărăcia duhului. Domnul a binecuvântat sărăcia, spunând: “Fericiţi cei săraci cu duhul“. Nu este vorba doar de o sărăcie a trupului, ci de o sărăcie trupească împreunată cu smerenia sufletului. Această smerenie este esenţială, întrucât este posibil ca cineva să se lepede de avuţii şi să trăiască în post şi înfrânare, doar pentru a fi lăudat de alţi oameni. Aceasta nu înseamnă a fi sărac cu duhul, deoarece slava deşartă reprezintă contrariul sărăciei duhovniceşti. Cel ce are o inimă înfrântă şi smerită se consideră pe sine nevrednic de laude, avere şi confort. Mergând până acolo încât Sfântul Grigorie pune în discuţie bazele vieţii monahale, mai departe el dezvoltă subiectul vindecării omului de patimi. De aici înainte, el face o minunată analiză a patimilor şi a vindecării lor întrucât monahismul ortodox ţinteşte vindecarea omului.

Sufletul omului are o întreită alcătuire, cu alte cuvinte el are trei puteri, latura raţională, a inteligenţei, cea mânioasă şi cea poftitoare. Când sufletul este bolnav, cele trei forţe ale sale sunt şi ele bolnave. Hristos a început vindecarea sufletului cu latura poftitoare, întrucât dorinţa nesatisfăcută alimentează puterea mânioasă şi atunci inteligenţa se îmbolnăveşte şi ea. De aceea, forţa mânioasă a sufletului nu se poate vindeca înaintea vindecării laturei poftitoare şi nici inteligenţa nu poate fi vindecată până când celelalte două forţe ale sufletului nu vor fi fost vindecate. De aceea, latura poftitoare trebuie vindecată.

Primul vlăstar al forţei poftitoare ce apare încă din copilărie este dragostea faţă de posesiunile materiale, iar zgârcenia apare puţin mai târziu, deşi totuşi încă din copilărie. La început, copiii doresc să posede diferite obiecte, iar zgârcenia apare mai târziu, deoarece aceasta din urmă nu îşi are rădăcinile în firea omului, ci în opţiunea lui. Patima zgârceniei apare din necredinţa în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Dragostea de posesiuni materiale şi zgârcenia cauzează multe rele, precum lăcomia, avariţia, hoţia şi aşa mai departe. Nu numai că există multe patimi derivate din zgârcenie şi iubirea de averi, dar apare şi lipsa vreunei înclinaţii de a face binele. Mintea unui avar este moartă şi, în realitate, ea este îngropată în praful şi ţărâna aurului, aşa precum morţii sunt îngropaţi în pământ. Mormântul omului zgârcit miroase mai tare decât mormintele celor morţi. Sărăcia de bună voie îl eliberează pe om de această miasmă şi de această patimă ucigătoare de suflet a zgârceniei. Monahul care are patima iubirii de posesiuni şi zgârcenia este incapabil de ascultare. De aceea, renunţarea precede ascultarea. Monahul care nu vrea să se elibereze de această patimă ucigătoare este posibil să capete boli trupeşti.

După ce va fi analizat faptul că cea dintâi patimă care trebuie vindecată este iubirea de avuţii, de lucruri materiale, Sfântul Grigorie merge mai departe la cea de-a doua patimă, care este dragostea de sine. Această patimă se dezvoltă în om înaintea patimii iubirii trupeşti, când omul este încă destul de tânăr. Există două feluri de dragoste de sine. Una este slava deşartă, care se leagă de înfrumuseţarea trupului şi dorinţa de a avea haine scumpe, iar cealaltă îi afectează pe cei cunoscuţi pentru virtuţile lor şi ea este însoţită de ipocrizie şi de îngâmfare. Această patimă se poate vindeca prin dragostea pentru slava cerească, prin sentimentul propriei nevrednicii şi prin îndelunga răbdare a dispreţului celorlalţi, punând slava lui Dumnezeu mai presus de propria slăvire. Dacă există cumva vreo virtute, aceea trebuie atribuită lui Dumnezeu, iar atenţia trebuie îndreptată către El. Un mare ajutor în vindecarea acestei patimi îl are “retragerea din lume şi trăirea unei vieţi de rugăciune“, închiderea în propria chilie. Ca atare, se poate evita îngâmfarea când vezi dezgustul pe care-l aduce cu sine această patimă. O altă patimă legată de iubirea de sine este dorinţa de a câştiga stima celorlalţi. Această patimă “este cea mai subtilă dintre toate“. Şi întrucât e cea mai subtilă, trebuie cu orice preţ să te fereşti de ea evitând să o accepţi, respingând orice gând care ar putea aduce cu sine acceptarea ei, înarmându-te împotriva ei. Dorinţa de a câştiga stima celorlalţi este o patimă dezastruoasă. Ea îl conduce pe om mai departe la lipsa de credinţă. A te bucura de laude din partea oamenilor provoacă invidie, care reprezintă o crimă potenţială: “cauza celei dintâi ucideri şi apoi uciderea lui Dumnezeu“. In cele din urmă, patima iubirii de sine îl duce pe om la mari falsităţi.

A treia patimă, care este vlăstarul dorinţei, este lăcomia, din care se naşte toată necurăţia. Lăcomia este strâns legată de patima carnală şi apare la om ca fiind a treia pe măsura maturizării sale. Oricum, ea este înnăscută în om. Cum se poate explica aceasta? Sfântul Grigorie Palama face excelente observaţii asupra acestui punct crucial, care reprezintă o problemă a psihologiei contemporane. El spune că nu numai această patimă “ci şi mişcările naturale legate de procrearea copiilor apar încă din pruncie dimpreună cu dorinţa pruncilor de a suge la pieptul mamei lor“. Dar afirmăm că ele apar mai lent la om, întrucât în pruncie aceste patimi sunt naturale, şi, de aceea, nu sunt blamabile. Aceste patimi din pruncie “ne indică o boală sufletească“. Dar ele se transformă în tablou clinic al unei astfel de boli la cei care fac exces de ele.Când noi răsfăţăm trupul pentru a-i întreţine patimile“, patima devine rea, iar iubirea de sine este începutul patimilor carnale şi o boală a sufletului. Această învăţătură a Sfântului Grigorie este importantă întrucât ea exprimă atitudinea Bisericii faţă de toate acele analize psihologice ale reacţiilor sufleteşti ale pruncilor şi ale copiilor – analize care creează mai multe probleme.

Sfântul Grigorie aminteşte că mintea este prima victimă a acestor patimi. Mintea este mişcată de patimă întrucât ea este cea care primeşte imaginea lucrurilor din lumea înconjurătoare prin intermediul simţurilor, folosindu-le într-o manieră pătimaşă. Se arată din exemplul Evei că acest lucru se întâmplă mai ales prin intermediul ochilor. De aceea trebuie acordată o mare atenţie simţurilor şi minţii. Aşadar, deşi patimile sunt considerate ca existând încă din copilărie, ele nu conduc la păcat, ci la păstrarea şi întărirea firii omeneşti “înainte ca mintea să fie implicată în ele“. […]. În toate situaţiile, omul care doreşte să fie eliberat de patimi trebuie să acorde o mare atenţie minţii neîmpătimite.

Pentru a stinge un foc devastator, nu e de nici un folos să lupţi cu flăcările, ci trebuie scos materialul care îl alimentează. Acelaşi lucru este valabil şi în problemele duhovniceşti. Pentru patima desfrânării, nu este suficient să posteşti şi să-ţi chinuieşti trupul, ci mult mai important este ca izvoarele gândurilor să fie secate prin rugăciune şi smerenie.

Sfântul Grigorie este un isihast în toate omiliile sale, dar cu mult mai mult în ceea ce priveşte vindecarea sufletului. El accentuează necesitatea vindecării minţii. Aflăm din învăţăturile Părinţilor Bisericii că facultatea contemplativă a sufletului înconjoară ermetic facultatea poftitoare a sufletului şi patimile [trupesti]. Iată de ce vindecarea trebuie aflată acolo. Osteneala trupească şi abţinerea moderată de la mâncare sunt şi ele necesare, dar ceea ce vindecă patimile trupeşti sunt “osteneala trupească şi rugăciunea care ţâşneşte dintr-o inimă smerită. Aşadar, monahul trebuie să cultive facultatea contemplativă, liniştea, el trebuie să stea în chilia sa “pătimind osteneala rugăciunii făcută cu smerenie. Chilia celui ce duce o viaţă cu adevărat monahală “este un adăpost al autoconstrângerii“. Este posibil ca să trăieşti o viaţă de chilie în singurătate şi să dobândeşti sărăcia duhovnicească.

SĂRĂCIA DUHOVNICEASCĂ

Mintea şi patimile sunt vindecate cu ajutorul sărăciei duhovniceşti. De aceea Sfântul isihast sfătuieşte:

Haideţi, atunci, să devenim săraci cu duhul prin smerenie, supunându-ne eul nostru neîmbunătăţit la osteneală şi lepădând toate averile“.

Intreaga viaţă duhovnicească a omului este o experiere a sărăciei duhovniceşti. Anterior, Sfântul pusese accentul pe binecuvântarea adusă de sărăcie, iar acum intreprinde o profundă analiză a ei. Mai întâi scoate în evidenţă legătura dintre sărăcia duhovnicească şi ispite. Exact ca plantele care, pentru a putea da roade, trebuie să treacă prin iarnă şi să îndure intemperiile fiecărui anotimp, la fel se întâmplă cu orice om care duce lupta pe calea virtuţii.

Deoarece doar prin pătimirea răbdătoare a necazurilor în care de bună voie intră [=a nevointelor, n.n.], precum şi a celor nebănuite, fiecare persoană credincioasă este adusă la desăvârşire“.

Sufletul nu poate aduce roade dacă nu vin mai întâi greutăţile iernii. Dacă nu ducem cu răbdare jugul necazurilor ce vin asupra noastră, nu putem primi binecuvântare pentru ceea ce facem după dorinţa noastră. Aceasta înseamnă că dacă noi nu putem îndura încercările vieţii, nu putem primi binecuvântare pentru efortul ascetic şi osteneala pe care noi înşine ni le-am ales şi pe care le practicăm. Omul care se pocăieşte se aşteaptă la orice fel de necaz, acceptă orice ispită [incercare, n.n.] şi se bucură de ea, deoarece ajută la curăţirea sufletului, întăreşte rugăciunea şi apără sănătatea sufletului.

Intristarea binecuvântată este strâns legată de sărăcia duhovnicească. Durerea faţă de sărăcia lumească aduce cu sine moartea, în vreme ce durerea adusă de sărăcia duhovnicească duce la pocăinţă, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel. Sfântul Grigorie analizează minunat beneficiile aduse de întristarea cea după Dumnezeu care reprezintă un element al renaşterii umane şi este esenţial pentru viaţa duhovnicească.

Sunt patru feluri de sărăcie duhovnicească. Mai întâi, sărăcia “în felul nostru de a gândi“, apoi “cea în trup“, în al treilea rând “în ceea ce priveşte bunurile lumeşti“, şi în ultimul rând “prin încercări şi ispite care ne vin din afară“. Intrucât el a analizat deja sărăcia care vine din ispite, celelalte trei feluri de sărăcie sunt analizate pe larg în cele ce urmează.

Fiecare experiere a sărăciei dă naştere la întristarea şi mângâierea corespunzătoare. Sărăcia trupească şi umilinţa asumate de bună voie cuprind foamea, setea, privegherile şi, în general, suferinţele şi ostenelile trupeşti precum şi o înfrânare cu măsură a simţurilor. Această sărăcie trupească dă naştere la întristare şi lacrimi care aduc frângerea inimii. Când sufletul este eliberat de rele şi de amărăciune, prin frângerea inimii, atunci se bucură de mângâieri.

Sărăcia în felul de a gândi este strâns legată de învinuirea de sine, care este esenţială pentru vindecarea sufletului. La început, învinuirea de sine conduce la frica de pedeapsă, mai ales la cea veşnică, cu tot ceea ce se leagă de ea. Această întristare, atâta vreme cât o experiem, este foarte utilă deoarece atrage după sine mila lui Dumnezeu şi ne aduce mângâiere. Dar această învinuire de sine, prin ea însăşi, reprezintă, o greutate inteligibilă pusă pe gândurile sufletului. Ea stoarce şi scoate vinul mântuitor care bucură inima omului, adică “omul nostru lăuntric“.

Sărăcia în ceea ce priveşte bunurile lumeşti reprezintă virtutea sfintei sărăcii. Această lepădare de bunuri trebuie împletită cu sărăcia în duh pentru a fi bineplăcută înaintea lui Dumnezeu. Din această sărăcie duhovnicească apare întristarea şi mângâierea de la Domnul. Se întâmplă în felul următor: Când mintea se retrage de la interesul pentru toate lucrurile materiale şi de la tulburarea pe care acestea le produc şi “devine conştientă de omul cel lăuntric, atunci mai întâi de toate ea îşi vede “urâta mască pe care şi-a creat-o sieşi ca urmare a rătăcirilor ei prin universul lucrurilor lumeşti“. Aceasta înseamnă că atunci când mintea este împrăştiată în universul senzaţiilor din lumea înconjurătoare, omul încetează de a mai fi om. Observând această mască urâtă şi informă, el se luptă s-o înlăture prin întristare. După ce mintea s-a curăţit şi a scăpat de perdeaua patimilor, intră în cămara comorilor şi se roagă Tatălui. Atunci Dumnezeu oferă daruri, precum pacea gândurilor şi smerenia care este izvorul şi propteaua tuturor virtuţilor. Aici se află Raiul gândit, în care se află toţi pomii virtuţilor. In mijloc se află palatul sfânt al iubirii, iar în incinta exterioară a acestui palat înfloreşte bucuria inefabilă şi de neînstrăinat, care reprezintă pregustarea veacului ce va să fie.

Urmările sărăciei duhovniceşti sunt foarte numeroase. Lepădarea de bunuri dă naştere la eliberarea de griji, care mai apoi dă naştere la atenţie şi rugăciune. De la aceste virtuţi vin întristarea şi lacrimile, care spală prejudecăţile sufletului. Apoi calea către virtute e mai uşoară, conştiinţa devine nepătată, iar de acolo răsare bucuria şi râsul binecuvântat al sufletului. Acum lacrimile de durere se transformă în lacrimi de bucurie şi omul se bucură de darurile logodnei mistice. Dar este necesar să vezi şi Mirele, nu numai să primeşti darurile logodnei, atât comuniunea, cât şi unirea cu Mirele sunt necesare. Aceasta se întâmplă pe parcursul călătoriei minţii. Când mintea, dimpreună cu celelalte puteri, se reîntoarce în inimă şi este curăţită de orice idei sau imagini, atunci ea stă dinaintea Domnului surdă şi mută. Când s-a înălţat la Dumnezeu, în adevăr, nu în imaginaţie, ea devine un paznic al diferitelor lucruri în lumină, fără a se fi depărtat de trup. Atunci, cu adevărat, prin forţa inefabilă a Duhului “aude lucruri de nerostit şi vede lucruri invizibile ochiului“. Ea devine un înger pe pământ “şi prin ea însăşi aduce orice lucru creat mai aproape de El“. Astfel, omul devine firesc, întrucât el uneşte întreaga creaţie şi se dovedeşte a fi un microcosmos în macrocosmos.

Apoi, Sfântul Grigorie citează texte din Sfinţii Părinţi care explică această stare a minţii şi roadele vederii lui Dumnezeu, precum cele ale Sfântului Nil, care spune că lumina Sfintei Treimi străluceşte în minte, ale Sfântului Diadoh al Foticeii care afirmă că, în starea de iluminare dumnezeiască, Harul zugrăveşte asemănarea asupra chipului din noi şi cele ale Sfântului Isaac Sirul care spune că puritatea minţii este cea în care lumina Prea Sfintei Treimi luminează înlăuntrul nostru.

Mintea iluminată şi unificată de către lumina Sfintei Treimi transmite trupului unit cu ea şi numeroase semne ale frumuseţii divine. Atunci, şi trupul se află într-o stare stabilă a lucrării virtuţilor şi nu mai are înclinaţii sau foarte puţin înclină către rău. Hristos îi dă posibilitatea să perceapă cu claritate esenţele lăuntrice -logoi – ale firii. Omul presimte realităţile suprafireşti şi, desigur, atunci toate darurile Harului sunt oferite: “Diferite lucruri miraculoase, precum vederea lăuntrică, înaintevederea şi experierea lucrurilor care au loc la mare distanţă, ca şi cum ar avea loc dinaintea ochilor acelui om“, şi, în general, toate darurile pe care le oferă Dumnezeu. Sfântul Grigorie insistă asupra faptului că lucrul cel mai important este reîntoarcerea minţii către sine cu toate celelalte puteri:

întoarcerea minţii către sine şi concentrarea ei asupra sa, sau, mai degrabă, adunarea tuturor forţelor sufleteşti în intelect oricât de ciudat ar suna acest lucru şi ajungerea la starea în care atât mintea în sine, precum şi Dumnezeu lucrează împreună“.

Acesta este un lucru esenţial, întrucât rugăciunea singură nu este suficientă dacă toate puterile sufletului, inclusiv puterea poftitoare şi cea mânioasă, nu cooperează.

BINECUVÂNTATA ÎNTRISTARE

După ce a dezvoltat pe larg tema sărăciei duhovniceşti şi după ce a descris rezultatele ei de ordin terapeutic pentru mintea omenească, întrucât ea conduce la vederea Luminii necreate, revine la tema sa favorită, şi anumela binecuvântata întristare. Mai întâi, subliniază faptul că există o întristare lumească care întovărăşeşte spontan sărăcia lumească. Intristarea e lipsită de orice fel de consolare, întrucât ea nu oferă vreo uşurare sufletului, mai ales atunci când celui ce suferă îi lipseşte adevărata cunoaştere. El nu are vreo consolare, întrucât suferinţele îi cresc din cauza faptului că îşi supune raţiunea plăcerilor şi durerilor aduse de simţuri, nesubjugându-le pe acestea din urmă forţei raţiunii. Apoi face referire la pasaje citate din Sfinţii Părinţi cu privire la întunecarea pe care o aduce păcatul în suflet, la efortul de curăţire a inimii de patimi, şi la faptul că întristarea lumească duce la moartea sufletului. Pasajele citate sunt din Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Marcu Ascetul şi Sfântul Macarie al Egiptului.

Trăirea acestei binecuvântate întristări duhovniceşti este necesară. Fără întristare, chiar dacă cineva se lipseşte de orice bunuri materiale, acceptând sărăcia, el poate uşor reveni la ceea ce a abandonat. Aşadar, întristarea pe care Domnul a binecuvântat-o nu numai că aduce mângâiere şi o pregustare a bucuriei celei veşnice, dar “apără şi virtutea. In acest fel omul dobândeşte echilibru în călătoria sa duhovnicească. Atunci când experiem întristarea, dobândim, de fapt, un alt lucru bun. Nu numai că se pierde înclinaţia spre rău şi nu se mai ajunge la lucrurile făcute în trecut “dar le şi consideră ca şi cum n-ar fi existat vreodată“. Cuvintele Sfântului Grigorie sunt uimitoare întrucât ele arată faptul că întristarea îl curăţă pe om complet şi îl readuce la starea în care se afla înainte de a fi păcătuit. In acest fel el devine absolut curat. Când se întristează pentru păcatele sale, Dumnezeu le priveşte ca fiind nevinovate şi, de aceea, rămân nepedepsite. Oricine a păcătuit, dar continuă să se căiască, Dumnezeu îi va socoti păcatele nevinovate şi acesta se va bucura de viaţa cea veşnică dimpreună cu cei ce nu au păcătuit.

“Dacă omul care a păcătuit împotrival ui Dumnezeu continuă să se căiască pentru păcatele sale, acestea îi vor fi considerate drept nevinovate şi dimpreună cu cei ce n-au păcătuit va umbla fără piedici pe calea ce duce la viaţa cea veşnică“.

Intristarea este la început dureroasă întrucât ea este însoţită de frica de Dumnezeu. Cu trecerea timpului ea se uneşte cu dragostea şi aduce cu sine dulceaţa şi sfinţita mângâiere a binecuvântării Mângâietorului. Numai cei ce ştiu din proprie experienţă pot confirma dulceaţa întristării celei binecuvântate.

Dulceaţa întristării este descrisă printr-o îndoită exemplificare. Unul este luat din logodnă şi nuntă. Inceputul întristării seamănă cu o cerere de logodnă adresată Domnului, care pare a fi aproape inacceptabilă. Intristarea care apare se aseamănă cuvintelor de curtoazie ce sunt aduse ca ofrandă de către sufletul care doreşte să se unească cu cel mai neîntinat Mire, dar el nu-i vede prezenţa şi nici nu speră că Acesta va veni. Deci el plânge, se întristează şi se căieşte. Dar această revărsare de întristare reprezintă “o neîntinată unire nupţială“. Aşa precum mirele şi mireasa se unesc într-un singur trup, la fel şi sufletul ce experiază întristarea binecuvântată se uneşte cu  Domnul “într-un singur duh“.

Celălalt, exemplu este luat din parabola fiului risipitor. Inceputul întristării este asemănător reîntoarcerii la tatăl său cu cuvintele: “Tată, am păcătuit dinaintea cerului şi înaintea ta, şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău“. Dar experierea profundă a întristării se aseamănă cu momentul când Tatăl se duce în întâmpinarea fiului şi îl îmbrăţişează, în îmbrăţişarea plină de compasiune a Tatălui, fiul “este îmbăţişat şi îmbrăţişează la rândul lui“. Apoi, după ce se va fi întors împreună cu Tatăl său “el benchetuieşte împreună cu Tatăl său, împărtăşind cu el bucuria cerească“.

Haideţi, atunci, în binecuvântata sărăcie să cădem şi noi la picioarele Domnului Dumnezeului nostru şi să ne plângem păcatele, aşa încât să ne putem curaţi de păcatele făcute, mai înainte să devenim inaccesibili răului şi, primind binecuvântările şi mângâierile Duhului, să-L slăvim pe Duhul dimpreună cu Tatăl Cel fără de început şi cu Unul Născut Fiul Său, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.

(din: HIEROTHEOS, MITROPOLIT DE NAFPAKTOS, “Sfantul Grigorie Palama Aghioritul”, Editura Bunavestire, Bacau, 2000)

Legaturi:


***

***


Categorii

Calugaria / viata monahala, Ce este pacatul?, Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Egoismul, voia proprie, IPS Hierotheos Vlachos, Pocainta, Sfantul Grigorie Palama, Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

27 Commentarii la “SFANTUL GRIGORIE PALAMA. Invatatura despre conditiile vindecarii sufletului de patimi, in sinteza Mitropolitului Hierotheos Vlachos

  1. “… suferinţele îi cresc din cauza faptului că îşi supune raţiunea plăcerilor şi durerilor aduse de simţuri, nesubjugându-le pe acestea din urmă forţei raţiunii”.
    dar,
    “Omul care se pocăieşte se aşteaptă la orice fel de necaz, acceptă orice ispită [incercare, n.n.] şi se bucură de ea, deoarece ajută la curăţirea sufletului, întăreşte rugăciunea şi apără sănătatea sufletului”.

    “Haideţi, atunci, în binecuvântata sărăcie să cădem şi noi la picioarele Domnului Dumnezeului nostru şi să ne plângem păcatele, aşa încât să ne putem curaţi de păcatele făcute, mai înainte să devenim inaccesibili răului şi, primind binecuvântările şi mângâierile Duhului, să-L slăvim pe Duhul dimpreună cu Tatăl Cel fără de început şi cu Unul Născut Fiul Său, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.“

    Multumesc mult, si Dumnezeu sa va rasplateasca osteneala!

  2. “Haideti” la… Dumnezeu!

    Da, va multumim frumos, caci frumusete dobandim salasluind in cele postate si azi!
    Si pe cat va intelegem osteneala ne rugam sa fiti rasplatiti de la Izvorul a toata odihna !

  3. Sf. Ier. Grigorie Palama, cel ce ca un soare înţelegător a răsărit smerit pe cerul Bisericii, strălucind cu razele darurilor dumnezeieşti sufletele cele însetate de lumină şi întunecând ereziile cele vătămătoare de suflet, să ne călăuzească şi pe noi către Răsăritul Cel de sus. Luminând întru întunericul sufletului nostru ca o stea a rugăciunii, să ne povăţuiască mintea către peştera smerită a inimii întru care străluceşte smerit Soarele dreptăţii, aşteptând întoarcerea noastră de pe căile înşelătoare ale lumii.

    paraclis- ,,varianta romaneasca”
    http://poeziicrestin-ortodoxe.blogspot.com/2011/11/paraclis-al-sfantului-ierarh-grigorie.html

  4. Pingback: SFANTUL GRIGORIE PALAMA SI ZELOTISTII VREMII LUI. Blandetea, intelepciunea, nobletea si pacea isihasta in fata calomniilor, razvratirii si intereselor politice
  5. Pingback: SFANTUL PAISIE DE LA NEAMT. Cuvinte trezitoare, de mare folos pentru inceputul Postului. GANDUL LA MOARTE. "ASTAZI ESTE TIMPUL POCAINTEI"
  6. Pingback: DUMINICA SFANTULUI GRIGORIE PALAMA. Predici ale Staretului Efrem Vatopedinul despre aplicarea pildei si invataturilor Sf. Grigorie in viata noastra (si VIDEO) -
  7. Pingback: Mitropolitul Ierotheos Vlahos despre IMPORTANTA INVATATURILOR SFANTULUI GRIGORIE PALAMA -
  8. Pingback: Sfantul Ignatie Briancianinov: IMPRASTIEREA -
  9. In Acatistul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel se spune in condacul al 11-lea sa ne curatim la cele trei parti ale sufletului. Pana acum nu am gasit nicio explicatie oricat am intrebat si cautat! Dar Sf Grigorie Palama scrie:

    SUFLETUL ARE TREI LATURI:
    a) latura rationala, a inteligentei
    b) cea manioasa
    c) cea poftitoare
    si Iisus a inceput curatirea Sa cu a treia pt ca: dorinta nesatisfacuta alimenteaza puterea manioasa si imbolnaveste inteligenta.

    apoi:
    Forta poftitoare este:
    1) dragostea de posesiunile materiale
    2) dragostea de sine
    – slava desarta -> infrumusetare, haine scumpe
    – virtutile (calitatile) noastre duc la ipocrizie (ma prefac ingaduitor cu cei mai putin dotati) si infumurare (nu este nimeni mai bun, sunt de neinlocuit)
    – dorinta de a casiga stima celorlalti (vrem o confirmare a virtutilor sau macar sa fim observati cat de grozavi suntem si ce bine aratam prin lauda celor din jur, oricine: prieteni, neprieteni, necunoscuti, sefi, subalterni, familie….)
    3) lacomia, care este in firea omului si se arata inca din pruncie -> indica o boala sufleteasca. (Uitati-va la cei mici cum se bataie cand asculta muzica pe MTv si alte posturi asemanatoare, cum se tavalesc si urla pana obtin dorindu-si o anumita jucarie sau ceva anume de mancare-ciocolata, sucuri, pizza, etc)
    Consecinta: “mintea este prima victima a patimilor. Primim imagini prin intermediul OCHILOR si avem simturi” prin care cunoastem cele lumesti….

    Pentru a avea o credinta tare, adevarata, trebuie sa o traim, adica sa luptam cu aceste patimi una cate una. Pricepeti cat este de greu? As intreba: cine este cel care poate sa se curateasca de la toate cele, dupa asemanarea cu Iisus, asa de bine descrise si clasificate? Cititi explicatiile si detalierea pericolelor care transforma pofta in patima!

    Eu m-am speriat.

    Noi traim invers, abia dupa o intristare mare lumeasca ne ducem cu gandul spre Dumnezeu (cei care fac aceasta alegere…), apoi incercam lepadarea de sine ca sa “scapam” de durerea care ne-a intristat. Credem ca am ajuns smeriti, dar o mica scanteie si mania din noi izbucneste uneori fara voie (exemplu:au micsorat salariile, au taiat sporuri si au micsorat pensiile celor care abia se descurcau cu venitul lor. Ramai indiferent daca faci parte dintre acestia?). Chiar am ajuns sa ne bucuram de necazuri?????Oare nu fatarnicim aceste adevaruri la adapostul unei vieti caldute, confortabile, care ne permite si sa mergem pe la biserica, si sa facem pomeni (milostenii) si sa zambim ingaduitori spre aproapele caruia ii oferim cate ceva, dar care “ne vaneaza” la usa bisericii transformand cersetoria intr-o meserie?
    Mai rau si mai nou, invatam un limbaj bogat din lecturi de tot felul si intoarcem si rasucim cuvintele pana ne ies idei care sa scuze sau sa acopere neputintele noastre duhovnicesti. Ne bucuram sa citim, nu sa si facem nevointele despre care citim! “Sa te inchizi in chilie si sa te nevoiesti rugandu-te” si alungandu-ti visarea, alungandu-ti “prietenii” cu care conversezi pe internet sau la telefon, renuntand la grija lumeasca a ceea ce vei manca si cu ce te vei imbraca PENTRU TOTDEAUNA!!! Sa-mi raspunda si mie cel ce face aceasta!

    Chiar nu inteleg Eva cum “frumusete dobandim salasluind in cele postate” Adica suntem frumosi doar pt ca stam in fata site-ului cu burtica plina, la caldura, avem timp si ne place ce citim. Sa tot citim….DAR CE FACEM CONCRET? CUM APLICAM INVATATURA ACEASTA? E cumplit sa faci nevointa Sfantului spre care indeamna pe calugari si… pe cine poate! Deschideti ochii, sentimentalismele ne amortesc si ne amagesc. CITITI CU ATENTIE, DIN NOU, DACA VA PERMITE TIMPUL, si plangeti si va ingroziti (bucuria este a celor care s-au nevoit urmand acesti pasi, ei “nu sunt din lumea aceasta”)

  10. @Coralia Negrut:

    Noi traim invers, abia dupa o intristare mare lumeasca ne ducem cu gandul spre Dumnezeu (cei care fac aceasta alegere…), apoi incercam lepadarea de sine ca sa “scapam” de durerea care ne-a intristat. Credem ca am ajuns smeriti, dar o mica scanteie si mania din noi izbucneste uneori fara voie (exemplu:au micsorat salariile, au taiat sporuri si au micsorat pensiile celor care abia se descurcau cu venitul lor. Ramai indiferent daca faci parte dintre acestia?). Chiar am ajuns sa ne bucuram de necazuri?????

    Problema pe care trebuie sa ne-o punem noi, atat in aceasta privinta, cat si, in general, legat de viata duhovniceasca, este de compatimire a celor care sunt afectati de asemenea politici, nu de judecare a celorlalti ca nu traiesc filocalic. Judecata aceasta o facem asupra noastra, intai…

  11. …da, eu am trait in comunism cand astfel de informatii NU ERAU PENTRU OMUL DE RAND si cine stie cat de accesibile erau chiar si preotilor. Stiti ca oamenii cu constiinta duhovniceasca erau “adunati” in puscarii si traiau in izolare fata de lume. Ati sesizat bine: MAI INTAI m-am judecat pe mine astfel si mi-am compatimit orbecaiala, lipsa de indrumare, am cautat, am cautat, ramaneam “in lume” cu incercarile naive de pocainta. Nu gaseam indrumare nici la duhovnic. Mi se spunea: “curateste sufletul” si nu intelegeam, nu stiam CUM sa fac aceasta(nu am ucis, nu am furat,nu aveam lacomia pantecelui, am ajutat pe oricine aveam cum sa ajut,nu am strans averi…).Dar rugaciunea si postul nu opreau necazurile. Iata: lamureste foarte bine Sf Grigorie Palama ce este sufletul si cum sa-l cureti. Cu greu suport suferinta care este acum comuna multor oameni. Unii devin “rezistenti”, schimband o placere lumeasca pe care o pierd cu o alta, dar eu nu scap de lacrimi. Ele nu mai sunt de compatimire pentru soarta “nedreapta” care aduce necazuri inlantuite, ci din cauza cautarii indelungi a duhovniciei, a cailor care sunt drepte, directe spre Adevar. Am cunoscut tineri care la 20-30 de ani au duh curat si se bucura in dragostea pentru Dumnezeu, in rugaciune.ASA AU CRESCUT, aproape de educatia duhovniceasca si departe de ispitele lumii pe care le-au vazut doar cand nu mai puteau fi atinsi de ele. Eu, (unii din generatia mea), am fost ingropati sufleteste de “eficienta” la serviciu, obligativitatea invatarii si insusirii standardelor de autoevaluare “pozitiva” daca vrei sa obtii marire de salariu, loc de munca nou sau doar pentru a te mentine acolo unde esti. Primesti calificativ anual si iti faci singur caracterizarea, pentru ca seful doar pune o semnatura. E o privire exterioara fortata din care trebuie sa lipseasca smerenia. (Acum tinerii isi fac CV-ul doar “pozitiv” si fara modestie ca sa le fie de folos.) Stiindu-mi propriile greseli si naivitati “trag de maneca” pe “entuziastii” care se bucura doar admirand Sfintii. Va intreb din nou PUTETI SUPORTA NECAZURILE PROPRII CU BUCURIA CA ELE VA MANTUIESC? In inchisori exista o constrangere, in lumea de azi provocarile pentru faptuirea pacatelor patrund adanc in subconstient, pana la os, pana in rarunchi. Mai greu e sa sesizezi asta. Iertati-ma (nu stiu, nu cred ca e de folos sa postati asta – atat ingamfarea cat si aroganta sunt neplacute, urate. Comentariul meu le contine pe amandoua, alaturi de Mania de care vorbeste Sf Palama si care le-a generat)
    Puneti mai la suprafata Saracia duhovniceasca si fericita intristare a Sf Grigore Palama este uluitor de folositoare pentru intelegerea adevarata, la radacina, a cuvintelor din titlu

  12. Pingback: DUMINICA SFANTULUI GRIGORIE PALAMA. Parintele Petroniu Tanase si Arhim. Simeon Kraiopoulos despre RUGACIUNEA MINTII, VEDEREA LUMINII NECREATE SI TRAIREA VIETII LUI DUMNEZEU -
  13. Pingback: “NIMENI NU ESTE SINGUR!” Predica Parintelui Aldea despre MIJLOCITORII NOSTRI si despre CUM SE APARA DREAPTA CREDINTA (si audio) -
  14. Pingback: Sfantul Simeon Noul Teolog: SA NU NE IMPARTASIM FARA LACRIMI SI FARA STRAPUNGEREA INIMII! Sa nu ne cautam scuze, sa nu ne amagim… -
  15. Pingback: Predania ortodoxa, apostolica despre NECESITATEA LEPADARII DE LUME (de patimi) PENTRU TOTI CEI CARE CAUTA MANTUIREA: “Exista un singur crestinism, o singura invatatura crestina, care vine de la Domnul Insusi” -
  16. Pingback: Predici si cateheze audio la NASTEREA SFANTULUI IOAN BOTEZATORUL si la DUMINICA GRIJILOR VIETII: “Sa ne coboram la omul nostru launtric, acolo unde vine Imparatia lui Dumnezeu!” -
  17. Pingback: Sfantul Grigorie Palama (14 nov.): DESPRE SFINTELE SI INFRICOSATOARELE LUI HRISTOS TAINE si PREGATIREA OBLIGATORIE PRIN POCAINTA, VIATA CURATA SI MARTURISIRE -
  18. Pingback: SFANTUL GRIGORIE PALAMA despre POST, INFRANARE si MILOSTENIE -
  19. Pingback: CUM SE FACE MARTURISIREA LUI HRISTOS? Vladica IEROTHEOS VLACHOS despre conditiile teologhisirii veritabile, RAVNA FARA CUNOSTINTA, EXPERIENTA DUHOVNICEASCA si DEOSEBIREA DUHURILOR. “Cineva poate sa para si sa actioneze ortodox, si totusi sa fie stap
  20. Pingback: Arhim. Simeon Kraiopoulos despre RISCUL UNOR AMĂGIRI DUHOVNICEȘTI, prin aruncarea în misionarism ÎN DUHUL AFIRMĂRII DE SINE sau prin căutarea unor COMPENSAȚII PSIHOLOGICE COMODE în locul OSTENELILOR lucrării lăuntrice | Cuvântul Ortodox
  21. Pingback: Duminica Sfântului Grigorie Palama: LUCRAREA DĂRUITOARE A LUI DUMNEZEU și STRĂDANIA URIAȘĂ A LINIȘTIRII, ca “așezare în darul lui Dumnezeu” (VIDEO cu PS Ignatie Trif, PS Siluan Mănăilă și Pr. Gheorghe Holbea) | Cuvântul Ortodox
  22. “Dacă scrii, îţi împovărezi mintea cu şi mai multe griji apăsătoare“
    “Rugăciunea este lucrarea lui Dumnezeu în om, prin care se stabileşte legătura de iubire între om şi Dumnezeu.”
    “Pocăinţa înseamnă a urî păcatul.”
    “Moartea, cu adevărat vorbind, este aceasta: în cazul sufletului înseamnă despărţirea sa de Harul divin şi supunerea cu totul păcatului. Aşadar, oricine se teme de această a doua moarte şi poartă în sine adevărata viaţă nu se teme de moartea trupească“.
    “Deoarece doar prin pătimirea răbdătoare a necazurilor în care de bună voie intră [=a nevointelor, n.n.], precum şi a celor nebănuite, fiecare persoană credincioasă este adusă la desăvârşire“.
    Sfântul Grigorie Palama

  23. Pingback: MÂNGÂIETOAREA RUGĂCIUNE DE POCĂINȚĂ A SFÂNTULUI GRIGORIE PALAMA, CĂTRE MAICA DOMNULUI și PARACLISUL “luminătorului Ortodoxiei” (și audio): “Părinte, înțelepțește turma ta să priceapă-nșelătoarele vorbe și preaviclenele p
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate