SFANTUL GRIGORIE PALAMA SI ZELOTISTII VREMII LUI. Blandetea, intelepciunea, nobletea si pacea isihasta in fata calomniilor, razvratirii si intereselor politice

14-11-2011 Sublinieri

… sau cum poti sa fii isihast autentic si episcop sfant in vremuri foarte tulburi si in mijlocul rafuielilor politice si al taberelor extremiste…

ACTUALITATEA TULBURATOARE A PILDEI UNUI SFANT AL VEACULUI AL XIV-LEA

…devenind astfel, ne-am întărâtat unii pe alţii, şi nu numai că ne-am complăcut într-un astfel de păcat dar şi în crime, pierzând în adâncul nostru chipul Tatălui nostru iubitor, dobândind chipul aceluia care, vai, a fost de la început ucigaş de oameni. De ce să mai pomenim jurămintele noastre false, cuvintele ruşinoase, faptele nedemne, şiretlicurile ascunse, calomniile unora împotriva altora, războiul deschis al unora împotriva altora, lăcomia, răpirile? Cu adevărat am căzut în adâncurile răutăţii, ne-am aflat cu adevărat în legăturile unui lanţ întreg de păcate. Doar Tu poţi rupe lanţurile din nou…”

***

1. ZELOTISMUL ŞI ZELOŢII

Zelotismul, ca un exces de zel în problemele religioase şi în ceea ce priveşte credinţa creştină, a existat în toate timpurile. Au existat întotdeauna creştini izolaţi, care, demonstrând exces de zel pentru păstrarea credinţei creştine, au mers către extreme. În Sfânta Scriptură cuvântul “zelot” (zelos) este folosit uneori cu o conotaţie pozitivă, iar alteori cu una negativă. Sfântul Apostol Pavel le spunea creştinilor din Corint: “Aşa şi voi, de vreme ce sunteţi râvnitori după cele duhovniceşti, căutaţi să prisosiţi în ele, spre zidirea Bisericii” (1 Cor. 14,12). Creştinul poate să aparţină unui popor râvnitor pentru faptele cele bune: “(Hristos) Care S-a dat pe Sine pentru noi,ca să ne izbăvească de toată fărădelegea şi să-Şi curăţească Lui popor ales, râvnitor de fapte bune” (Tit 2, 14). Oricum, există zeloţi care au râvnă fără a poseda cunoaştere duhovnicească, şi, atunci, aceştia devin fanatici. Sfântul Apostol Pavel, referindu-se la israeliţii care luptau împotriva lui Hristos, scrie:Pentru că sunt râvnitori către Dumnezeu, dar nu după cunoaşterea cea duhovnicească…” (Rom. 1, 2). In plus, el însuşi s-a confruntat cu această problemă atunci când, cu râvna pe care o avea înainte ca Hristos să-i fi apărut pe drumul Damascului, el lupta împotriva Lui. El însuşi scrie:

Căci aţi auzit despre purtarea mea de altădată întru iudaism, că prigoneam peste măsură Biserica lui Dumnezeu şi o pustiam. Şi spoream în iudaism mai mult decât mulţi dintre cei ce erau de vârsta mea în neamul meu, fiind mult râvnitor al datinilor mele părinteşti” (Gal. 1, 13-14).

Deci, există râvnă în concordanţă cu cunoaşterea duhovnicească şi râvnă “neconformă cu aceasta”, care creează numeroase probleme în numele credinţei şi al lui Dumnezeu. Există două semne distinctive ale adevăratului creştin: râvna şi dragostea. Când acestea se îmbină şi petrec în armonie, ele formează creştinul adevărat. Când sunt separate şi despărţite, apar deviaţiile de la adevărata viaţă creştină. Dragostea fără râvna dumnezeiască sfârşeşte într-un monahism sec, iar râvna fără dragoste duce la episoade violente. Observăm de-a lungul vremurilor efuziuni de zelotism, în sensul unei considerări antropocentriste a lucrurilor şi rezolvare a diferitelor probleme în diferite moduri violente şi fanatice. Se poate spune că în semnele capitale ale zelotismului sunt noţiunile teocratice, repudierea autorităţilor politice, şi, în acelaşi timp, repudierea autorităţilor eclesiatistice atunci când cele din urmă sunt legate de cele dintâi, simpatie pentru cei săraci şi pentru clasele oprimate şi violenţa. Trebuie analizat, mai ales, fenomenul reprezentat de zeloţii şi zelotismul secolului al XIV-lea care ne interesează aici, întrucât zeloţii din Tesalonic nu l-au acceptat pe Sfântul Grigorie Palama atunci când a sosit la Tesalonic pentru a fi întronizat după ce fusese numit episcop.

2. ZELOŢII DIN TESALONIC

Dar înainte de a examina fenomenul zelotismului din Tesalonic pe vremea Sfântului Grigorie Palama, trebuie să spunem, în acelaşi timp, că se observau tulburări ale zeloţilor care, în alte părţi ale imperiului bizantin, au degenerat în răscoale, având la origine diferite probleme. De exemplu, trebuie să spunem că “în oraşele din vestul Macedoniei, care nu posedau un element comercial veritabil, conducătorii zeloţilor erau, de obicei, membri ai aristocraţiei… Aici, războiul civil era doar o dispută între cele două facţiuniale aristocraţiei“.

Oricum, analizându-i în mod special pe zeloţii din Tesalonic din secolul al XIV-lea, observăm că această răscoală, despre care s-a vorbit mult, coincide cu conflictul politic dintre Ioan Paleologul şi Ioan Cantacuzin, precum şi cu conflictul dintre isihaşti şi antiisihaşti. De fapt, este o perioadă critică atât pentru imperiul bizantin, cât şi pentru Biserică. Este critică pentru imperiul bizantin întrucât i se apropia sfârşitul, fiind înconjurat de mai mulţi duşmani, precum turcii şi sârbii, şi este critică pentru Biserică, întrucât “teologi” cu orientare apuseană încercau să implanteze în inima romanităţii modul de gândire şi de trăire apusean, prin înlăturarea isihasmului care reprezintă teologia curat ortodoxă a Bisericii şi care de fapt susţinuseră romanitatea de-a lungul întregii lor vieţi.

Trebuie notat faptul că zeloţii din Tesalonic reprezentau un nou element străin tradiţiilor oraşului. Cităm următoarea scriere cu privire la caracterul acestui nou element: “S-a scris mult despre zeloţi, dar puţine lucruri se pot afirma cu siguranţă“. Intr-adevăr, avem de-a face cu o pătură socială care se deosebea net de restul populaţiei şi care îşi avea propriul ei conducător, Mihail Paleologul, în prima perioadă a insurecţiei. Diferitele informaţii menţionează, de asemenea, faptul că un nou element străin tradiţiilor oraşului, apare aici. Dem. Cydonas notează faptul că oamenii noi, care nu participaseră până atunci la conducerea treburilor oraşului, au luat puterea. Istoricul Gregoras ne semnalează faptul că în 1343, când Tesalonicul se afla blocat de flotila condusă de Umur, iar cei ce posedau turme de vite şi averi funciare, le-au pierdut şi erau plini de revoltă (iar săracii erau şi ei porniţi împotriva bogaţilor), îşi face apariţia un element nou, “o ceată dezordonată“, lipsită de respect faţă de lege, autointitulaţi “zeloţi“, care chemau “poporul” să se coalizeze împotriva bogaţilor. Patriarhul Filotei, care provenea din Tesalonic, menţionează în lucrarea sa “Viaţa Sfântului Sava cel Tânăr” faptul că iniţiatorii rebeliunii nu erau localnici, ci nişte “intruşi” şi “barbari” care îşi aflaseră refugiu în Tesalonic din diferite regiuni îndepărtate ale imperiului şi din insulele învecinate. Intr-adevăr, ei sunt prezentaţi nu numai drept duşmani ai Cantacuzinilor, ci şi drept apostaţi ai Bisericii, în vreme ce alte izvoare susţin că în etapa de început a rebeliunii zeloţii puseseră crucea pe steagul lor. In cele din urmă, este cert faptul că zeloţii din Tesalonic aveau legături strânse cu corăbierii şi cu alte persoane care făceau parte din anturajul marinei. Aceşti “navigatori” cum îi numeşte Ioan Cantacuzino locuiau în afara oraşului şi erau grupaţi într-o “breaslă” sub conducerea, după 1345, a lui Andrei Paleologul. Ei erau “navigatorii” înarmaţi şi, precum zeloţii, îi putem caracteriza drept indivizi îndrăzneţi şi demagogi prin excelenţă care mobilizau masele. Deşi corăbierii sunt menţionaţi în paralel cu zeloţii, trebuie să se considere că aceştia formau, în general, două grupări care aveau nenumărate lucruri comune în profunzimea gândirii lor. Deci, era vorba de oameni care aveau de-a face cu navigaţia, lucru care, în perspectiva secolului al XlV-lea, înseamnă că se ocupau cu comerţul şi pirateria. Nu trebuie să pierdem din vedere faptul că breasla corăbierilor îl avea drept conducător pe Andrei Paleologul, care era membru al aristocraţiei.

In cazul majorităţii revoluţiilor sociale din secolul al XIV-lea din Europa de Apus, era un lucru obişnuit faptul că liderii lor erau membri ai păturii comercianţilor sau chiar ai latifundiarilor, dar care în anumite momente, exprimau dorinţele şi doleanţele ţăranilor sau ale păturilor sociale mai oprimate ale oraşului. În plus, este absolut sigur faptul că Paleologii, moderaţi la început, au urmat, mai degrabă decât să fi iniţiat, politica rebeliunii, “adevăraţii ei promotori fiind corăbierii şi zeloţii“.

Se afirmă, îndeobşte, faptul că zeloţii din Tesalonic au pus în scenă o rebeliune socială şi că aceasta a fost o luptă de clasă. Dar aceasta nu a fost întocmai aşa, întrucât rebeliunea zeloţilor din Tesalonic a reprezentat doar o etapă intermediară a războiului civil. Iată ce notează un specialist în materie: “Este evident faptul că zeloţii n-au purtat vreo rebeliune socială în Tesalonic, aşa cum se afirmă adesea. Activitatea lor a reprezentat doar o etapă a războiului civil dintre cele două facţiuni politice care doreau să pună stăpânire pe tronul imperiului“. Oricum, în timpul mişcării zeloţilor, s-au formulat doleanţe cu caracter social.

Mişcarea zelotă a început din convingeri religioase, întrucât membrii săi erau monahi fanatici, lipsiţi de educaţie. Dar ea cuprindea şi mulţi săraci, cerşetori şi tot felul de alţi oameni. Cu timpul, această facţiune religioasă s-a transformat în partid politic având principii reformiste şi antimonahale, păstrând din vechile principii cu caracter religios doar oroarea faţă de proprietate. Refugiaţii, proveniţi din regiunile ocupate de sârbi, s-au alăturat săracilor oraşului şi i-au forţat pe conducătorii zeloţilor să ia măsuri pe seama bogaţilor, care au sfârşit prin jafuri obişnuite, aşa cum vom vedea mai târziu. Aşadar, mişcarea zelotă a avut la început un caracter religios, dar, mai târziu, s-a transformat într-o mişcare politică cu principii reformatoare, şi cu adevărat aceasta s-a putut observa în conflictul politic care a izbucnit în imperiu între anii 1341 şi 1347.

Pe lângă faptul ca zeloţii erau susţinătorii descentralizării şi încercau să adopte “un tip de sistem de guvernare feudal“, în conflictul politic dintre tânărul Ioan Paleologul – cu protectorii săi, adică regina mamă Ana Paleologina, amiralul Alexie Apocaucos, patriarhul Ioan Calecas – şi Cantacuzinii, zeloţii din Tesalonic au trecut de partea Paleologilor şi împotriva Cantacuzinilor. Două au fost motivele pentru care aceştia au susţinut cauza Paleologilor împotriva Cantacuzinilor. Primul era acelacă aceştia aveau o anumită afecţiune pentru familia Paleologilor, membri de vază ai societăţii care au stat în Tesalonic în perioade de timp diferite şi au condus regiunea respectivă, iar cel de-al doilea era acela că Cantacuzinii susţineau întărirea guvernului central, în vreme ce ei doreau o autonomie administrativă. Trebuie să luăm în consideraţie acest al doilea motiv, întrucât se pare că Ioan Cantacuzin era “cel mai reprezentativ tip de conducător politic: bogat, erudit, conducător militar“. De asemenea, zeloţii erau împotriva lui Ioan Cantacuzin întrucât el “era sprijinit de autoritatea statală centrală, în timp ce liderii locali erau de partea descentralizării şi a aplicării unui tip de sistem de guvernământ feudal, care fusese pus în practică, uneori cu înţelepciune, iar alteori cu cruzime, în mod permanent din anul1204 încoace“.

Desigur, trebuie spus că zeloţii erau împotriva Sfântului Grigorie Palama, pe lângă alte motive, şi din cauza faptului că acesta era isihast, exponent al teologiei isihaste practice, în vreme ce interesele lor erau de natură socială şi politică, cât şi pentru faptul că Sfântul Grigorie îl simpatiza pe Cantacuzin, care era susţinător al isihasmului. Vom examina acest lucru în mod analitic mai târziu, atunci când vom analiza poziţia pe care Sfântul Grigorie a luat-o în ceea ce priveşte conflictul politic şi războiul civil, precum şi în ceea ce îi priveşte pe zeloţii din Tesalonic. Ca atare, pentru a vedea caracterul mişcării zeloţilor, noi nu trebuie să trecem cu vederea două aspecte suplimentare care, după părerea mea, sunt foarte importante.

Mai întâi, faptul că zeloţii nutreau o simpatie deosebită faţă de Roma, ca şi vechii monahi studiţi. Din acest motiv ei simpatizau cu facţiunea Paleologilor, care erau în favoarea unirii cu Roma. Este binecunoscut faptul că Ioan Paleologulal V-lea, după ce a pierdut prilejul de a îndrepta Biserica către Roma, a îmbrăţişat dogmele latine, mama sa, Ana fiind “de origine franco-latină“. Cred că acesta este un element extrem de important în prezentarea întregului caracter al mişcării. Zeloţii se inspirau din conceptele de sorginte apuseană care erau străine tradiţiei romanităţii.

A doua latură ce trebuie scoasă în evidenţă este aceea că zeloţii erau cu totul de partea sârbilor. Este reprezentativ faptul că “Andrei Paleologul, care a devenit conducătorul lor după asocierea lui cu Mihail Paleologul, atunci când prieteni de-ai lui Cantacuzin conduceau treburile oraşului s-a refugiat la Ştefan Duşan şi mai apoi în Sfântul Munte“. Intr-adevăr, când în 1350 Ioan Cantacuzin şi-a făcut apariţia în Tesalonic, el l-a aflat pe Ştefan Duşan asediind oraşul în fruntea unei mari oştiri “în vreme ce înlăuntrul zidurilor oraşului, aliaţii săi – zeloţii – erau gata să-i predea oraşul“. Aceste ultime două elemente, şi anume faptul că zeloţii erau în favoarea unirii cu Roma şi dornici să se predea sârbilor, arată faptul că, în realitate, ei erau străini tradiţiei romanităţii şi că ei aveau afinităţi cu Apusul. Cu siguranţă că aceste două elemente explică poziţia pe care ei au luat-o faţă de Sfântul Grigorie Palama, întrucât el era un exponent al romanităţii.

Toate aceste trăsături ale zeloţilor, curentul în favoarea autonomiei, doleanţele de ordin social, simpatia faţă de Apus, antipatia faţă de autoritatea centrală şi, mai ales, faţă de romanitate, fără a exclude experienţele personale reprimate, i-a dus la stări şi acte de violenţă şi dezordine care reprezintă momentele cele mai întunecate din istoria Tesalonicului.

Într-o anumită etapă a războiului civil şi a acţiunii zeloţilor în timpul cărora lucrurile au ajuns la o anumită stare de reconciliere între locuitorii Tesalonicului, au avut loc nişte evenimente tragice. Aceasta s-a întâmplat cam pe la jumătatea anului 1345. Haideţi să aruncăm o privire la felul în care sunt descrise aceste evenimente:

Dar, între timp, Andrei Paleologul, conducătorul breslei corăbierilor pe vremea lui Ioan Cantacuzin, i-a adunat pe toţi navigatorii şi zeloţii pe care i-a aflat, s-a oprit lângă port şi a făcut un apel către populaţie cu ajutorul trompetelor. Populaţia Tesalonicului a trecut în realitate de partea zeloţilor, în vreme ce armata, închisă între zidurile cetăţii, a refuzat să lupte împotriva propriilor cetăţeni. Oamenii au aruncat atunci cu torţe în porţile cetăţii şi zeloţii au putut intra. In ziua următoare, zeloţii au spânzurat pe zidurile cetăţii pe toţi bogaţii oraşului care se aflau acolo, iar mai târziu le-au scos ochii celor ascunşi în oraş”.

Această faptă a fost cea mai sângeroasă şi mai radicală din cadrul războiului civil. A fost o adevărată răsturnare a situaţiei sociale ce fusese stabilită în oraşele Bizanţului, şi anume, faptul că pentru prima şi ultima dată, oraşul aproape că şi-a pierdut întreaga clasă conducătoare, iar autoritatea orăşenească era exercitată de către oameni ce reprezentau clasele cele mai de jos. Cydones descrie această răzmeriţă plin de indignare, afirmând faptul că “un sclav îşi cumpără stăpânul, servul îl cumpără pe omul care l-a cumpărat pe el, locuitorii obişnuiţi ai ţării îşi cumpără generalul, iar fermierul cumpără soldatul“.

Din păcate nu avem informaţii despre modul de guvernare al Tesalonicului între 1347 – 1349. Ştim că oraşul izolat în Macedonia, care era condus de Ioan Cantacuzin şi de către sârbi, de la care zeloţii ceruseră ajutor, nu avea vreun contact cu Constantinopolul, iar guvernul său era independent. Mai ştim că aproximativ pe la sfârşitul secolului al XIV-lea “populaţia sa era deosebit de ostilă păturii celor avuţi şi aristocraţiei, ceea ce exprimă faptul că amintirea perioadei războiului civil rămăsese încă vie în mintea oamenilor“. Mulţimea furioasă măcelări sute de nobili care se adăpostiseră în acropolea cetăţii, precum şi pe cei ce se aflau în casele lor. Printre puţinii care au supravieţuit măcelului s-a aflat Sfântul Nicolae Cabasila, care a fost salvat printr-o minune, ascunzându-se într-o fântână. De aceea, după salvarea sa a scris “o rugăciune către Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul Cel Unul născut şi Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl“, în care Domnul este lăudat pentru binecuvântările aduse de El asupra neamului omenesc şi Căruia I se roagă pentru încetarea războiului civil, a tulburărilor şi a uciderilor în masă. Suferinţele la acea dată (la mijlocul lui iulie 1345), atinseseră o astfel de culme, încât, aşa cum scrie Ioan Cantacuzin, existau ştiri cum că unii oameni gustaseră carne omenească.

După această revoluţie violentă, zeloţii conduseră Tesalonicul până în 1350. Acest lucru, precum şi toate evenimentele de dinainte, sunt semnificative pentru subiectul care ne interesează, întrucât Sfântul Grigorie Palama a fost ales mitropolit al Tesalonicului tocmai în acea perioadă dramatică, în 1347. Ioan Cantacuzin se împăcase deja cu Ioan Paleologul, dar stările de lucruri din Tesalonic erau încă fierbinţi. Atunci când Isidor, un prieten al isihaştilor şi al Sfântului Grigorie Palama, deveni Patriarh al Constantinopolului, Sfântul Grigorie Palama fu ales Arhiepiscop al Tesalonicului, în mai 1347, pentru că între timp i se ceruse stăruitor şi fierbinte “din partea stăpânului său (Ioan Cantacuzin) şi chiar din partea minunatului patriarh” să primească înalta numire. Sfântul Filotei vorbeşte în frumoase cuvinte despre alegerea Sfântului Grigorie Palama. Prin aceasta oamenii Bisericii îl primeau în sânul lor pe vechiul lor prieten şi apărător, “interpretul şi dascălul hotărârilor divine“. Tesalonicul “reşedinţa vestitului şi marelui scaun mitropolitan” îl primea “pe cel ce era vrednic de el“.

Sfântul Grigorie, care călătorise cu corabia spre Tesalonic spre a fi înscăunat, nu şi-a putut duce la bun sfârşit ţinta călătoriei. Aşa cum am văzut mai înainte, Tesalonicul era pe vremea aceea condus de zeloţi, care cuceriseră oraşul în urma unor acţiuni de violenţă şi masacre. Zeloţii, ale căror trăsături au fost menţionate, nu l-au acceptat pe Sfântul Grigorie, iar atunci acesta se întoarse în Sfântul Munte. Sfântul Filotei Kokkinos notează cu amar: “Dar vai, ei l-au respins şi şi-au întors faţa de către părintele lor“. Tesalonicul şi-a întors faţa de către un aşa de mare părinte. Motivul, după cum explică Sfântul Filotei este acela că încă pluteau în oraş miasmele decăderii şi rebeliunii de care încă nu se eliberase: “încă pluteau miasmele decăderii anterioare, iar corupţia şi răutatea nu fuseseră încă vindecate de către mireasma păcii“. Este adevărat că unii erau tulburaţi de faptul că Sfântul Grigorie introdusese [in opinia lor, n.n.] o inovaţie în cadrul dogmelor divine, iar acest lucru arată că zeloţii erau antiisihaşti. Dar aşa cum ne arată Sfântul Filotei, aceasta reprezenta doar o scuză, un pretext şi o acoperire pentru întreaga stare a lucrurilor: “chiar dacă acesta era mai mult un pretext şi o acoperire pentru starea grea de lucruri prezentă în oraş şi pentru urmările vechilor tulburări“. De aici, observăm că mişcarea zelotă “era mai degrabă politică şi personală, decât religioasă“.

Sfântul Filotei descrie, de asemenea, o situaţie în care, în timpul Sfintei Liturghii, la praznicul Naşterii Maicii Domnului, un preot i-a rugat pe confraţii săi preoţi să se roage lui Dumnezeu să le arate cât de apropiat Ii era Sfântului Grigorie, cel ce tocmai părăsea Tesalonicul. Se pare că el intrase în Tesalonic şi apoi fusese alungat de către conducătorii oraşului. Preotul s-a rugat în taină dimpreună cu confraţii săi, pentru vindecarea fetei sale paralizate. Adică, el L-a rugat pe Dumnezeu să arate valoarea Sfântului prin minunea ce urma să se producă prin vindecarea fiicei sale paralizate. Apoi, minunea avu loc şi fiica sa fu vindecată. Acest eveniment a reprezentat motivul “pentru care ei fură înştiinţaţi de minunata lucrare de vindecare a Episcopului Domnului, cel egal cu Apostolii, lucru proclamat şi celorlalţi oameni“.

Intrucât acest eveniment avu loc la praznicul Maicii Domnului, înţelegem că Sfântul Grigorie a sosit în Tesalonic la începutul lui septembrie 1347, că nu a fost primit de guvernanţii oraşului, şi că s-a dus în Sfântul Munte. Acolo, Sfinţii Părinţi l-au primit cu entuziasm, după ce gustaseră “în trecut, împărtăşindu-se din tot ceea ce zilnic vesteau buzele sale, precum nectarul dumnezeiesc“.

Doar în 1350, guvernatorul Tesalonicului, Alexie Metochites, i-a cerut ajutorul lui Ioan Cantacuzin: municipalitatea Tesalonicului, după ce la început arsese casele corăbierilor şi pe cea a lui Andrei Paleologul, a răsturnat mai apoi întreaga situaţie, având de data aceasta hotărârea ca oraşul să fie predat sârbilor pentru a se opri suferinţele locuitorilor săi. Dar în toamna lui 1350, o armată aflată sub conducerea lui Matei Cantacuzin atacă oraşul pe uscat, în vreme ce Ioan al VI-lea împreună cu tânărul autocrat Ioan al V-lea atacară pe mare. In cele din urmă, oraşul se predă în urma unui act de trădare. Ioan al Vl-lea convocă întreaga populaţie (“o întreagă Biserică a Tesalonicenilor”) şi îi acuză pe zeloţi de trădare a imperiului şi a oraşului pentru a obţine bani. Pe cei mai de seamă dintre aceştia îi făcură prizonieri în vreme ce restul lor fură trimişi în exil. După această victorie, Ioan al Vl-lea reveni la Constantinopol, lăsându-l pe Ioan al V-lea în Tesalonic.

Războiul civil luase sfârşit şi, în aparenţă, cetăţenii celor două oraşe,Tesalonic şi Constantinopol, îl întâmpinaseră pe Ioan Cantacuzin cu entuziasm. Toate însuşirile zeloţilor deja menţionate explică poziţia lor împotriva Sfântului Grigorie. Oricum, în cele ce urmează, trebuie să examinăm poziţia luată de Sfântul Grigorie Palama faţă de zeloţi, întrucât ceea ce afirmă unii despre Sfântul Grigorie este scandalos. Printre altele se afirmă că Sfântul Grigorie a participat în mod activ în această dispută politică, în disputa dintre Ioan Paleologul şi Ioan Cantacuzin, că a fost de partea aristocraţilor, că el este cel ce a instigat războiul civil dintre cei doi politicieni, luând partea lui loan Cantacuzin. Aceste lucruri defăimătoare au fost formulate nu numai de contemporani de-ai noştri cu scopul de a minimaliza superioritatea şi valoarea marii personalităţii a Sfântului Grigorie, ci şi de către inamicii săi personali chiar pe vremea când se desfăşurau aceste evenimente. In cele ce urmează vom arăta marea personalitate a Sfântului Grigorie, dar şi consecinţele tragice pentru Imperiul Bizantin, precum şi prejudiciile aduse de către antiisihaşti şi zeloţi.

3. ATITUDINEA SFÂNTULUI GRIGORIE FAŢĂ DE RĂZBOIUL CIVIL ŞI ZELOŢI

Începutul disputei isihaste fusese prologul bătăliei politice şi a războiului civil dintre Ioan Paleologul şi Ioan Cantacuzin. Dar disputa isihastă nu a influenţat bătălia politică şi nici nu a instigat la război civil. Se poate afirma cu siguranţă că războiul civil a fost o problemă cu caracter personal şi că antiisihaştii şi, mai ales, patriarhul Calecas împreună cu Alexie Apocaucos au fost cei ce l-au defăimat, acuzat şi i-au instigat şi pe alţii împotriva Sfântului Grigorie Palama. Mai mult decât atât, şi zeloţii care au luat poziţii împotriva Sfântului Grigorie Palama, au făcut-o mai târziu, în vreme ce ei s-au opus isihasmului încă de la început. “Este un fapt ulterior, care a fost creat de diferitele poziţii luate de către isihaşti şi zeloţi faţă de Ioan al V-lea Paleologul şi Ioan al Vl-lea Cantacuzin, aflaţi în mare dispută“.

Putem observa acelaşi lucru referitor la cei doi oameni politici care au declanşat războiul civil, şi anume Ioan Paleologul şi Ioan Cantacuzin. Lupta dintre ei nu a fost consecinţa atitudinilor lor diferite faţă de isihasm, ci a fost rodul unor cauze şi motive de ordin personal. În orice caz Ioan Cantacuzin a fost un susţinător al isihasmului şi al Părinţilor isihaşti, aşa precum şi Ioan Paleologul şi regina mamă Ana (Ana de Savoia) uneori l-au susţinut pe Sfântul Grigorie Palama. Acest lucru sugerează faptul că disputa dintre Sfântul Grigorie Palama şi antiisihaşti nu are reprezentat cauza războilui civil. Acesta a avut alte cauze, dar, aşa cum era firesc pe atunci, mediile teologice ale vremii s-au implicat în acest război.

Vom cerceta în mod analitic poziţiile luate de către Sfântul Grigorie Palama în timpul războiului civil, în acea epocă crucială din istoria imperiului bizantin.

a) Studierea izvoarelor bibliografice ne indică faptul că Sfântul Grigorie Palama a înfruntat această bătălie politică şi acest război civil ca un adevărat monah isihast. Biografia sa scrisă de către Sfântul Filotei Kokkinos afirmă câteva lucruri demne de notat cu privire la această ipoteză. Sfântul Filotei scoate în evidenţă faptul că la începutul războiului civil Sfântul Grigorie a încercat să facă pace între părţile aflate în dispută. Deoarece patriarhul Ioan Calecas avea suspicii atât în ceea ce-l privea pe Ioan Cantacuzin, cât şi chiar împotriva Sfântului Grigorie Palama, acesta din urmă, pe de o parte, şi-a manifestat dezaprobarea faţă de poziţia patriarhului şi nu şi-a dat acordul faţă de lucrurile ce se întâmplau, iar pe de altă parte recomandă pace şi armonie din cadrul poziţiei sale de Episcop. In acelaşi timp el susţine faptul că dacă pacea prevala, ar fi fost atât în folosul patriarhului, cât şi al împăratului şi al tuturor cetăţenilor, în vreme ce războiul ar fi avut consecinţe nefaste asupra ambelor părţi şi ar fi adus asupra lor mânia dumnezeiască. Sfântul Grigorie a afirmat aceste lucruri de nenumărate ori şi faţă de diferite persoane. Sfântul Filotei spune că l-a sfătuit pe patriarh “nu o dată sau de două ori, şi nu numai personal, ci de mai multe ori şi în prezenţa a nenumărate persoane, precum şi în senat, iar uneori în prezenţa reginei în cadrul consfătuirilor coroanei, alteori în intimitate, precum şi în prezenţa altora ce împărtăşeau aceleaşi opinii...”.

La începutul războiului civil, Sfântul Grigorie a acţionat ca un adevărat isihast aghiorit. El a recomandat împăcarea, revenirea la starea de lucruri iniţială, deoarece el a prevăzut numeroasele necazuri ce urmau să se reverse asupra poporului grec. Dar, patriarhul, în loc să aprecieze bunul simţ şi cuvintele înţelepte ale sfântului, s-a supărat pe el “revoltându-se împotriva prietenului său şi, vai, s-a pregătit de luptă împotriva blândului consilier…“. Din acest motiv Sfântul Grigorie se retrase din Constantinopol, dar nu plecă prea departe, deplângând neascultarea şi nesupunerea oamenilor şi nenorocirea ce avea să se abată asupra lor.

Sfântul Filotei spune că el a plecat într-un loc în care se retrăgea de obicei pentru a-şi dobândi pacea. Aceasta arată faptul că Sfântul, chiar în toiul desfăşurării marilor bătălii pentru apărarea credinţei, nu şi-a părăsit iubita sa isihie. Aşadar, el se afla în apropierea oraşului “aflându-se permanent în linişte şi pace cu sine şi cu Dumnezeu, şi precum Ieremia Proorocul deplângea neascultarea şi nenorocirea ce urma să vină asupra oamenilor“.

Informaţii amănunţite cu privire la această perioadă a vieţii sale s-au păstrat în scrisorile trimise de el diferitelor persoane. De exemplu, avem multe informaţii dintr-o scrisoare trimisă “preacuviosului Gherontie din Sfântul Munte, şi dintr-o alta trimisă lui Filotei“, care este, de fapt, Sfântul Filotei, Patriarhul de mai târziu al Constantinopolului şi care, pe vremea aceea era stareţ al Marii Lavre. Aceste scrisori au o mare importanţă. Pe lângă faptul că ele ne oferă numeroase amănunte, precum şi faptul că putem observa atitudinea Sfântului Grigorie faţă de războiul civil, în acelaşi timp ele ne revelează frecventa legătură a Sfântului Grigorie cu Sfântul Munte şi cu părinţii aghioriţi. El dorea să fie în permanent contact cu ei şi să capete sfat şi aprobare de la aceştia. Aceasta ne arată şi puterea de influenţă pe care o exercita în acea vreme Sfântul Munte, întrucât patriarhul Ioan Calecas încercase să răspândească acolo lucruri neplăcute la adresa Sfântului Grigorie, cu scopul de a-l denigra şi de a-l face să-şi piardă reputaţia de care se bucura acolo. În orice caz, Sfântul Grigorie păstră relaţii strânse cu părinţii aghioriţi de la care căpătă mult ajutor şi sprijin moral. Deşi părinţii aghioriţi care au venit la Constantinopol pentru a împăca partidele politice, nu au reuşit acest lucru, ei l-au întărit duhovniceşte aşa precum se confesează Sfântul:…ei ne-au mângâiat, întrucât am aflat că Sfinţii ce locuiesc în Sfântul Munte sunt de acord cu noi“.

Opozanţii săi l-au acuzat dinaintea părinţilor aghioriţi de a fi semănat neghinele răului atât în cadrul Bisericii, cât şi în casa imperială, adică faţă de Ioan Paleologul şi adepţii săi. Dar Sfântul replică faptul că el nu a avut intenţia, atunci când a izbucnit războiul civil, de a incita oamenii să lupte unii împotriva altora şi să iste astfel noi tulburări. El îi sfătuia, din contră, ca pe unii ce erau fraţi de credinţă să nu se considere drept străini şi, astfel, încerca să vindece răul cu binele. Apoi, spuse că Evanghelia îi poruncea să-şi iubească şi vrăjmaşii şi să se roage zilnic lui Dumnezeu ca să “aducă pace popoarelor”. Cu atât mai vârtos trebuie făcut acest lucru pentru creştini: rugăciune pentru a căpăta pace de Sus şi pentru pacea tuturor oamenilor. Sfântul Grigorie a afirmat aceasta, întrucât patriarhul îl sfătuise să-l considere pe Ioan Cantacuzin drept un duşman şi să-l dea în judecată aşa încât vrăjmaşul Sfântului Grigorie să fie asmuţit împotriva lui. Sfântul Grigorie nu putea admite astfel de lucruri, întrucât el se ruga pentru pace şi nu era nicidecum adeptul războiului.

Deoarece a fost acuzat de a fi întreţinut relaţii strânse cu Cantacuzin pe timpul acelui conflict şi atunci, desigur, s-ar fi aflat pe o poziţie împotriva împăratului, Sfântul răspunse curajos că dacă s-ar dovedi că ar fi avut măcar şi cea mai mică relaţie cu Ioan Cantacuzin sau dacă ar fi reieşit prin cercetări vreo corespondenţă între ei, sau dacă s-ar fi observat vreo relaţie cât de măruntă cu cineva implicat în toiul conflictului, ori dacă el însuşi ar fi fost văzut luând parte la evenimente, atunci “eu însumi m-aş fi condamnat ca fiind vrednic de aceasta“. Nu era cu putinţă ca un sfânt isihast să participe la acte de violenţă politică şi la evenimente care aduceau disensiuni între oameni. Dimpotrivă, el vorbea mereu de împăcare, aşa cum deja am văzut. “Atunci când neînţelegerile de ordin politic au izbucnit, noi am fost incapabili de a-l împăca pe patriarh cu ceilalţi lideri politici“.

El căzu în cea mai profundă mâhnire pentru naţiune, cât şi pentru cei ce primiseră de la Dumnezeu sarcina de a o conduce. Atunci când Sfântul Grigorie văzu, aşa cum el însuşi mărturiseşte, că ambele tabere erau gata să folosească forţa, că patimile se descătuşaseră şi că uciderea de oameni şi distrugerea întregii lumi bizantine erau pe punctul de a se întâmpla, el se retrase din oraş, pentru că nu a mai considerat necesară prezenţa sa acolo. Deci, părăsi oraşul şi “plecă într-o mănăstire mai îndepărtată“, care era închinată cereştilor oaspeţi, ce deplângeau soarta naţiunii. “Am început a deplânge propria-mi soartă şi starea naţiunii“.

Fiecare cuvânt pe care Sfântul însuşi îl folosea în scrisorile sale către părinţii aghioriţi este semnificativ, deoarece observăm de aici starea sa sufletească şi modul în care el a îndurat destrămarea naţiunii. Nu avem intenţia de a analiza toate evenimentele care au avut loc în această perioadă, nici problemele ridicate de întâlnirile Sfântului Grigorie cu diferite persoane, precum patriarhul Ioan Calecas, cu regina mamă sau cu părinţii aghioriţi. Despre toate aceste întâlniri şi evenimente voi afirma doar un singur lucru care este semnificativ în legătură cu subiectul de bază al lucrării de faţă, şi anume că în toate aceste situaţii, Sfântul Grigorie a acţionat ca un adevărat isihast. In perioada când s-a aflat în această sfântă mănăstire, deplângând situaţia naţiunii şi plângându-i păcatele, el a înţeles că nu mai era vremea cuvintelor şi nici timp de a şedea în linişte în apropierea oraşului. Aşadar, întrucât voia să îndepărteze orice suspiciune din partea celor potrivnici lui, plecă în îndepărtata Heraklia. El îşi spunea sieşi:Plec din această mănăstire şi mă duc undeva, departe, unde nimeni nu mă cunoaşte. Descoperind că în Heraklia există un loc destul de liniştit, voi merge într-acolo“.

Rămase în acel loc liniştit timp de aproape două luni fără ca cineva să afle de acest lucru. Dar, într-un mod nebănuit, după aceste luni, fu trimis un om să caute coliba Sfântului pentru a descoperi elemente de învinovăţire, scrisori concrete din partea lui Ioan Cantacuzin. Modul în care s-a făcut cercetarea este semnificativ. Agentul diplomatic cercetă chilia şi rogojina de paie. Acestea erau singurele lucruri pe care le avea marele Sfânt isihast… Sfântul îl întrebă: “Ce cauţi?” Acesta îi răspunse: “Scrisorile lui Cantacuzin către tine“. Iar Sfântul Grigorie replică: “Ce crezi că ar putea el căpăta de la mine, aflat aici, singur, având doar această rogojină de paie şi ce crezi oare că l-ar putea interesa să-mi scrie?Sfântul aflat în deplină singurătate, într-o colibă unde dormea pe acea rogojină, nu avea nicio legătură cu cineva. Mesagerul, neaflând vreun lucru care să-l învinovăţească, spunse cu blândeţe: “Iţi cunosc sfinţenia, dar îndeplinim un ordin imperial“.

Avea dovezi de la guvernatorul oraşului că se afla acolo de patru luni fără a fi avut legături cu cineva. Intr-adevăr, în afara omului care îi slujea, nimeni nu ştia de sosirea lui acolo. Dovada oferită era aceasta: “în afara celui ce-mi slujeşte aici, n-am avut nici o legătură cu cineva anume pe timpul şederii mele aici, de peste patru luni“. Aduseră aceste dovezi la palat, dimpreună cu Sfântul Grigorie. În cele din urmă, dregătorii cetăţii spuseră: “Deoarece este nevinovat, eliberaţi-l“. In ciuda dovezilor de nevinovăţie, patriarhul ordonă închiderea lui într-o mănăstire.

Circumstanţele concrete ne indică poziţia Sfântului Grigorie în problemele politice. Un adevărat isihast nu se implică în conflicte politice. El se retrăsese într-un loc izolat şi liniştit. El însuşi ne oferă dovezi despre acel loc neumblat, unde el se caia, plângând păcatele poporului său şi se ruga pentru pacea conducătorilor naţiunii şi a Bisericii. Deasupra mănăstirii unde a stat la început, se aflau locuri mai liniştite, unde şi-a căutat refugiul pentru a se afla într-o deplină pace. Iată ce scrie: “Deasupra mănăstirii şi nu departe de ea, se află locuri foarte liniştite… In unele locuri se află crânguri umbrite de arbori groşi şi înalţi, inaccesibile oamenilor, iar noi înşine simţim un fior de linişte adâncă în aceste locuri neumblate“.

Intr-o anume etapă a războiului civil, Sfântul păstră o strânsă legătură cu părinţii aghioriţi care se aflau în Constantinopol. El îi consultă şi în cele din urmă făcu ceea ce îl sfătuiră aceştia. Ar fi preferat să meargă la patriarh tot atunci, căci fusese chemat, dar aceştia îl rugară să aştepte acolo, preferând să meargă ei înşişi în locul său pentru a vorbi cu acesta. Sfântul Grigorie se supuse şi spuse: “Eu însumi aş fi preferat să merg din nou la el, dar prea iubiţii mei părinţi m-au oprit din nou“. El a acţionat ca un monah, făcând ascultare, tăindu-şi voia sa proprie. Părinţii aghioriţi îl vizitară pe patriarh şi, întrucât ei respinseră acuzaţiile de natură religioasă aduse împotriva Sfântului Grigorie Palama, îl auziră pe patriarh acuzându-l pe Sfântul Grigorie de a-i fi trimis două scrisori lui Asatos şi două scrisori lui Ioan Cantacuzin. Intr-adevăr, se făcu afirmaţia că un monah din anturajul său fusese prins în timp ce se ducea la Ioan Cantacuzin cu aceste patru scrisori. Atunci, părinţii aghioriţi răspunseră: “Atunci ne plecăm capetele, dacă acest lucru este adevărat. Este o calomnie, Prea Fericite, acest lucru este o curată calomnie; omul acela n-ar face aşa ceva pentru nimic în lume“. Mărturia părinţilor aghioriţi este remarcabilă. Ea exprimă încrederea lor totală în Sfântul Grigorie. Ştiau că acest mare isihast şi văzător al slavei dumnezeieşti nu ar putea face astfel de fapte şi erau gata să-şi rişte viaţa pentru încrederea ce o aveau în acest mare om duhovnicesc. Siguranţa lor în ceea ce priveşte calomnia la adresa Sfântului era deplină şi întăriră acest lucru, exprimându-şi încă o dată încrederea lor în nevinovăţia Sfântului Grigorie. Pentru a se asigura, mai apoi, părinţii aghioriţi cerură să fie adus monahul arestat dimpreună cu scrisorile. Desigur, nu s-a întâmplat aşa ceva, pentru că, de fapt, era calomnia adusă de însuşi patriarhul Constantinopolului împotriva sfântului.

Lucrurile arătate mai sus sunt demne de luat în consideraţie, deoarece ele ne arată poziţia Sfântului Grigorie faţă de războiul civil. El nu a luat parte activă la acest conflict, ci s-a rugat permanent pentru reconcilierea conducătorilor celor două tabere şi a oamenilor între ei. Sfântul însuşi mărturiseşte că din momentul în care au început să se tulbure apele la nivelul conducerii statului, la început el a evitat cu bună ştiinţă să se întâlnească sau să mai vorbească cu cineva, iar mai târziu a fost închis într-o mănăstire de către patriarh fără vreo judecare prealabilă.

Chiar şi în timpul audienţelor avute, Sfântul Grigorie a vorbit ca un adevărat isihast. O dată, în timpul acelei perioade tulburi, când patriarhul, împărăteasa şi alţi guvernanţi erau prezenţi la o întrunire şi, auzind, după cum el însuşi afirmă “lucruri nepotrivite pentru urechile mele“, se simţi extrem de stingher. Era confruntat cu două alternative. Una era cea de a afirma ceea ce credea şi să devină astfel o povară pentru cei prezenţi acolo, iar cealaltă era să păstreze tăcerea, dar să nu scape de judecata lui Dumnezeu. Prefera să devină supărător pentru toţi cei prezenţi, decât să păcătuiască împotriva lui Dumnezeu şi împotriva tuturor celor ce purtau numele lui Hristos, adică a creştinilor adevăraţi. El rosti cuvântul adevărului, dar cu o extremă delicateţe şi cu o mare grijă. El însuşi mărturiseşte că îşi expuse gândurile către toţi cei prezenţi, îmbinând doctoria mântuitoare a adevărului cu miere, adică îmbină cuvinte prietenoase cu adevărul.

Urmă o mare dispută, pe timpul căreia spiritele celorlalţi se încinseră. Dar el rămase blând şi umil pe tot parcursul discuţiei: “Dar noi, folosind din nou cele mai blânde cuvinte cu putinţă şi rugându-ne lui Hristos pentru un sfârşit cât mai onorabil al acestor probleme, ne-am retras. Această atitudine pacificatoare a Sfântului Grigorie l-a instigat, desigur, pe patriarh, care făcu toate eforturile posibile pentru a găsi un motiv care să-i aducă cele mai grozave suferinţe. Dar Sfântul se lăsă cu totul în voia luiDumnezeu. Şi acesta este un exemplu edificator pentru un adevărat isihast. El îşi luă măsurile cele mai potrivite de apărare, vorbi cu blândeţe, evită orice conflict, mai ales la nivel politic, şi, în cele din urmă, se lăsă cu totul în voia lui Dumnezeu.

Noi, încrezându-ne doar în Dumnezeu, la Care căutăm scăpare şi ajutor, fie în suferinţă sau nu, am rămas împreună cu cei ce inventaseră tot ce era posibil împotriva noastră până la Duminica Sfinţilor Părinţi“.

b) Această atitudine isihastă a Sfântului Grigorie nu însemna că el îşi tăinuia simpatia ce o avea faţă de Ioan Cantacuzin. De la începutul vrajbei el a recomandat revenirea la situaţia de dinaintea disputelor politice, când Ioan Cantacuzin era tutorele tânărului Ioan Paleologul. Iar el considera că toate acestea, aşa cum se observă din toate lucrările sale, precum şi din toate dovezile scrise existente, trebuiau să ajungă la un sfârşit paşnic, prin evitarea conflictelor, dar “totodată” lăsând să se înţeleagă că mai presus de orice, adevărul trebuie să prevaleze. Ştim faptul că Sfântul credea cu tărie că ideile Ortodoxiei ar putea birui orice erezie mai degrabă prin intermediul lui Ioan Cantacuzin, întrucât patriarhul Calecas, care fusese numit tutore al lui Ioan Paleologul, era aliatul lui Achindin, promotor al ideilor antiisihaste. Iată de ce Sfântul Grigorie şi-a exprimat ataşamentul faţă de Ioan Cantacuzin, dar fără să participe activ la conflictul politic.

Pe lângă toate aceste lucruri, Sfântul Grigorie promova împăcarea între cele două partide politice aflate în conflict. Ca şi la început, el a acţionat ca un adevărat isihast, recomandând pacea, aşa încât, la vremea potrivită, el a contribuit la împăcarea între cei doi oameni politici. După căderea din tronul patriarhal a lui loan Calecas şi intrarea lui Ioan Cantacuzin în Constantinopol, cele două partide s-au împăcat, şi cu ajutorul Sfântului Grigorie care fusese tocmai eliberat din închisoare.

Lucrarea sa de reconciliere este, de asemenea, observată şi în alte momente din viaţa sa. In alt moment, pe parcursul anului 1354, la stăruinţa fierbinte a Anei Paleologina, el plecă spre capitală în vederea reconcilierii partidelor. A făcut acest lucru cu mare greutate întrucât se îmbolnăvise de curând. Această călătorie a fost plină de încercări cumplite pentru Sfântul Grigorie, deoarece cu puţin înainte de a ajunge la Constantinopol, a fost prins de turci şi ţinut prizonier timp de un an, timp în care a trecut prin nenumărate tulburări şi primejdii.

c) Faptul că Sfântul Grigorie nici nu a instigat şi nici nu a intervenit în conflictul politic, poate fi observat, de asemenea, din bunele relaţii pe care le-a păstrat cu Ioan Paleologul şi cu regina mamă, Ana Paleologina. Şi este adevărat că, într-o etapă a conflictului, ei fuseseră întrucâtva influenţaţi împotriva sa de calomniile patriarhului Ioan Calecos, dar, în general, regalitatea şi-a păstrat simpatia faţă de Sfânt.

Cele mai mari nedreptăţi le-a pătimit Sfântul din partea lui Ioan Calecas. Pe vremea când era Mitropolit al Tesalonicului, Sfântul Grigorie era în bune relaţii cu membrii familiei imperiale care se aflau în oraş. Atunci când Sfântul Grigorie săvârşea Sfânta Liturghie în Tesalonic, “de multe ori împăratul însuşi se afla în Biserică şi era primul care primea Sfintele Taine“. Iar atunci când Sfântul săvârşea Sfânta Liturghie dimpreună cu patriarhul în Constantinopol, Ioan Paleologul era de faţă “şi Sfântul dar al pâinii binecuvântate la Tesalonic era primit cu o sinceră bucurie“. Iar atunci când, după conversaţia pe care a avut-o cu Gregoras la palatul imperial, acesta din urmă, întorcându-se la Tesalonic, primi scrisori de recomandare din partea sfântului. Scrisorile lui cuprind şi elogiile aduse împăratului Ioan Paleologul şi reginei-mame, Ana Paleologina. El îl numeşte împărat plin de har şi scrie că în special el, Gregoras, nu avea reţineri faţă de sine (Palama) şi nici “faţă de prea cucernicul împărat“. Apoi îl elogiază pe Ioan Paleologul deoarece aşa precum purta pecetea Puterii încă din pruncie, la fel, cu Harul lui Dumnezeu, el avea o sfinţenie înnăscută. El îl mai elogia pe Ioan Paleologul şi pentru că, copil fiind, îi alungase pe Varlaam şi Achin din dincolo de hotarele imperiului. De asemenea, aduse elogii şi reginei mame, Ana Paleologina. El o numea sfântă şi prea cucernică şi stăpână a tuturor, precum şi iubitoare de dreptate: “…acest împărat credincios, dimpreună cu sfânta sa maică şi stăpână a noastră, pe care oricine o consideră drept preacucernică şi iubitoare de dreptate…“.

Toate aceste lucruri ne arată faptul că Sfântul nu nutrea antipatii faţă de conducătorii politici. Dacă împăratul Ioan Paleologul şi împărăteasa mamă ar fi ştiut că Sfântul Grigorie fusese de partea lui Ioan Cantacuzin în timpul conflictului politic, atunci s-ar fi purtat cu totul altfel faţă de el. In ciuda reconcilierii, ei ar fi avut o altă atitudine. Dacă ei s-ar fi opus pe faţă isihasmului, atunci şi Sfântul Grigorie nu ar fi vorbit în felul mai sus descris. De aceea, avem asigurarea că războiul civil a avut un caracter personal, iar cauza lui a fost de ordin strict personal, şi nu religios.

d) Sfântul Grigorie a luat aceeaşi poziţie faţă de zeloţii din Tesalonic aşa cum o făcuse şi faţă de războiul civil pentru tronul imperial. Acest mare părinte isihast nu putea acţiona altfel, pentru că nu se putea trăda pe sine însuşi şi teologia isihastă pe care o propovăduia şi o experia în profunzimea ei. Modul în care i-a înfruntat pe zeloţi a fost exemplar. După întronizarea sa, care a avut loc în 1347, se duse la Tesalonic pentru a-şi prelua lucrarea pastoraţiei într-o perioadă tragică, pe vremea când oraşul era condus de către conducătorii zeloţi. Există unele elemente care ne oferă o imagine clară a situaţiei. Primul este acela că cei doi oameni politici, Ioan Paleologul şi Ioan Cantacuzin, se împăcaseră deja, şi cu ajutorul şi prin eforturile Sfântului Grigorie. Cel de-al doilea este acela că patriarhul Ioan Calecas fusese detronat, întrucât el fusese principalul instigator al disputei politice, răspândind calomnii la adresa lui Ioan Cantacuzin şi a Sfântului Grigorie, cu scopul de a deveni el însuşi tutorele tânărului Ioan Paleologul. Cel de-al treilea este acela că Sfântul Grigorie, aşa cum am arătat, nu a participat în mod activ în disputele şi luptele politice, ci a promovat împăcarea dintre cei doi mari oameni politici. Oricum, zeloţii din Tesalonic nu l-au acceptat pe Sfânt ca Mitropolit.

Sfântul Grigorie, ca isihast, nu a insistat să rămână în Tesalonic, ci şi-a aflat refugiul în Sfântul Munte. Atitudinea sa a fost aceea a unui mare părinte duhovnicesc. In acelaşi timp, a refuzat ofertele conducătorului sârb Ştefan Duşan de a-l susţine pentru obiective pe termen lung. El s-a purtat ca un adevărat roman*

(Cuvântul “romanitate” este folosit pentru a traduce termenul “romiossini” pentru care nu există un termen echivalent adecvat. Acest termen specific grecesc a căpătat diferite sensuri de-a lungul timpului. El semnifică atât oamenii care obişnuiau să se considere pe ei înşişi drept romani ortodocşi în Răsărit şi în Apus şi împărtăşeau cultura elenistică şi credinţa ortodoxă, sau, altfel spus, civilizaţia, modul de viaţă şi tradiţiile creştinilor ortodocşi, pe vremea celor cinci patriarhate. Ca atare, el constituie fundalul comun şi elementul unificator între creştinii din Mesopotamia până în Spania şi din Egipt până în Bretania (pentru elemente suplimentare, vezi pagina 233, precum şi lucrările lui Ioanis S. Romanides “Vindecarea maladiei neurobiologice a religiei“, “Civilizaţia elenică a Imperiului Roman” şi “Minciuna lui Carol cel Mare din 794 şi minciuna sa astăzi“).

Sfântul Filotei spune că, din nefericire, situaţia catastrofală din rândul Romanilor “îl consacraseră pe omul acela (adică pe Ştefan Duşan) drept rege, şi nu al celei mai neînsemnate părţi a romanităţii“. Ştefan Duşan, exploatând războiul civil, precum şi rebeliunea zeloţilor, a devenit conducătorul unei însemnate părţi a romanităţii. El a încercat să-l câştige şi pe Sfântul Grigorie de partea sa. Printre alte lucruri, îi spunea Sfântului că era ruşinos că romanii îl alungau şi nu îi permiteau să fie instalat pe scaunul bisericesc consacrat lui, în vreme ce el (Duşan) dacă ar avea încredere în cuvintele sale, i-ar putea garanta atât Biserica, cât şi posesiunile ei latifundiare. Intr-adevăr, el îi mai spuse Sfântului că va căpăta autoritatea în ceea ce priveşte strângerea dărilor anuale şi a sumelor de bani respective. Răspunsul Sfântului a fost cel al unui monah isihast. Mai întâi i-a oferit o pildă. Dacă cineva ia un burete care poate absorbi apa unui pahar şi îl aruncă în mijlocul Mării Egee, acesta nu va putea stoarce mai multă apă din el decât poate absorbi. Adică, va absorbi tot cantitatea apei din pahar şi va lăsa restul  apei în mare. Apoi aplică pilda sieşi şi vieţii monahilor. Şi monahii fac acelaşi lucru. Invăţând din strămoşi să trăiască cu puţin şi numai cu ceea ce este absolut necesar menţinerii vieţii, chiar dacă li s-ar oferi tot aurul de pe pământ şi de sub pământ, şi chiar dacă ar fi duşi la izvorul mitologic din Pactolos, nu le-ar influenţa cu nimic atitudinea şi ar continua să posede hrana lor zilnică, precum şi necesităţile umile obişnuite. Şi încheie, spunând: “Deci, tot ceea ce ne spui despre acele mari daruri şi banii respectivi, nu ne sunt cu nimic de folos”. Intr-adevăr, afirmă el în mod specific isihastului: Nu avem absolut nici o trebuinţă de autoritate politică sau de proprietăţi latifundiare, tributuri, venituri sau averi mari.

Cuvintele Sfântului Grigorie ne arată că el trăia într-o sărăcie extremă. El respecta până la limita cea mai severă virtutea monahală a sărăciei. Am mai observat acest lucru mai înainte, că el poseda doar o colibă şi o rogojină şi nimic altceva. Trăia o viaţă de o mare severitate ascetică. Afirm acest lucru atât pentru a sublinia atitudinea Sfântului faţă de bogăţie – faptul că nu trăia într-o manieră aristocratică – cât şi pentru a interpreta corect motivele atitudinii zeloţilor faţă de Sfântul Grigorie. În acelaşi timp el nu aspira la autoritatea politică. Era un adevărat Episcop-ascet.

Sfântul Grigorie mai făcuse anterior o a doua încercare de a intra în Tesalonic, atunci când se dusese la Constantinopol. Aceasta trebuie să fi avut loc în toamna lui 1348. El fusese obligat să facă acest lucru atât de Patriarhul Isidor, cât şi de cei doi împăraţi care, aşa precum ştim, se împăcaseră. Din păcate, odată mai mult s-a dovedit zadarnică încercarea sa de a prelua lucrarea pastorală pentru cetăţenii Tesalonicului. Aceasta s-a întâmplat deoarece conducătorii zeloţi lor pretindeau de la împăraţi mari recompense “mult peste starea lor socială pentru dezordine şi răscoală“. Sfântul Filotei observă faptul că aceştia ar fi trebuit să fie condamnaţi la moarte, fără să li se ofere recompense familiilor lor. Sfântul Grigorie se afla într-o dilemă: să se identifice total cu cauza zeloţilor şi să nu-i mai ia în seamă pe împăraţi pentru a-şi căpăta scaunul mitropolitan sau, rămânând credincios împăraţilor, să nu mai accepte să rămână în oraş. El alese cea de-a doua alternativă, din două motive esenţiale.

Unul a fost acela de a nu încălca legile existente, iar celălalt era acela că observa faptul că dezbinarea şi rebeliunea izbucneau iar în Tesalonic. Şi acum s-a purtat ca un isihast aghiorit. El a respectat autoritatea legală şi sub nici o formă nu s-ar fi implicat în rebeliuni şi tulburări, în răscoale şi revolte. In plus, multe asasinate avuseseră loc în Tesalonic, iar Sfântul nu putea fi de acord cu asemenea masacre, iar el dorea să se conformeze autorităţii legale. Deasemenea, observă pericolul cu care se confrunta romanitatea, speţa romanilor, aşa precum spunea el. Sfântul s-a comportat ca un Episcop roman şi nu ca unul care dorea în mod egoist să-şi improprieze tronul episcopal pentru satisfacerea propriilor sale interese. În cele din urmă, după alungarea zeloţilor şi eliberarea oraşului de sub ocupaţia lor, Sfântul Grigorie fu întronizat la Tesalonic. Aceasta s-a întâmplat în 1350, la trei ani după alegerea sa şi după ce de două ori i se refuzase îndeplinirea obligaţiilor sale pastorale.

Ceea ce spune Sfântul Filotei despre insurgenţi, despre retragerea lor şi despre întronizarea Sfântului Grigorie este semnificativ. Mai întâi, el spune că cei care nu l-au acceptat pe Sfântul Grigorie la prima sa venire în Tesalonic erau foarte puţin numeroşi, oameni “vicleni, corupţi, nedemni“. Apoi, afirmă că oraşul însuşi s-a ridicat împotriva lor şi i-a alungat pe unii, iar pe alţii i-a adus la ordine, oprindu-i de la impulsurile păcătoase şi de la faptele lor rele cu ajutorul doctoriilor vindecătoare potrivite. Aceste caracterizări sunt dovezi ale neutralităţii şi lucrării zeloţilor. Primirea pe care oamenii i-au făcut-o Sfântului Grigorie atunci când s-a întors din Lemmos a fost cu adevărat măreaţă. Această primire nu poate fi deloc comparată cu acele “intrări regale, victorioase şi triumfale“. Era îmbrăcat într-o reverendă lungă şi sfinte veşminte la intrarea sa în Tesalonic. La porţile oraşului făcu o rugăciune către Domnul nostru Iisus Hristos pentru liniştirea oamenilor. Sfântul se rugă astfel:

…devenind astfel, ne-am întărâtat unii pe alţii, şi nu numai că ne-am complăcut într-un astfel de păcat dar şi în crime, pierzând în adâncul nostru chipul Tatălui nostru iubitor, dobândind chipul aceluia care, vai, a fost de la început ucigaş de oameni. De ce să mai pomenim jurămintele noastre false, cuvintele ruşinoase, faptele nedemne, şiretlicurile ascunse, calomniile unora împotriva altora, războiul deschis al unora împotriva altora, lăcomia, răpirile? Cu adevărat am căzut în adâncurile răutăţii, ne-am aflat cu adevărat în legăturile unui lanţ întreg de păcate. Doar Tu poţi rupe lanţurile din nou. Doar Tu poţi opri păcatele. Mă rog Ţie să dezlegi vechiul blestem şi să reînnoieşti firea noastră, spălând chiar acum murdăria ce i-a acoperit pe aceştia din cauza nebuniei lor şi să-i cureţi de ocară, zidind de îndată duhul dreptăţii în cele dinlăuntru ale lor şi să le dăruieşti pocăinţă până îi vei mântui. Liberează-i din lanţurile urii, împacă-i şi-i uneşte. Fă-i să trăiască în pace şi înţelegere pentru tot restul vieţii lor. Dă-le ascultare şi bunăvoinţă în fapte şi cuvinte cu care sunt datori dumnezeieştilor noştri împăraţi, cărora Tu le-ai dat dreptul să conducă pe pământ şi care sunt îndatoraţi Sfintei Tale Biserici şi nouă, care doar prin Mila Ta cea Sfântă stăm dinaintea lor: fă ca împăraţii, conducătorii, păstorii şi păstoriţii, aţintindu-şi privirea către un singur lucru, spre Voia Ta cea Sfântă şi călăuzindu-le paşii, să poată afla tot binele acum şi să ajungă la fericirea cea veşnică. Amin“.

Această rugăciune către Dumnezeu făcută dinaintea porţilor Tesalonicului, ne arată pe de o parte starea tragică în care se afla oraşul, iar pe de altă parte, mentalitatea aghiorită a Sfântului Grigorie. Tesalonicul trecuse prin încercări teribile. Zeloţii aduseseră cu ei mari nenorociri. Multe patimi stăpâneau oraşul, precum cele ale războaielor, răpirilor, lăcomiei, calomniei, capcanelor ascunse, sperjururilor, obscenităţilor de tot felul, desfrânărilor şi aşa mai departe. De aceea trebuia curăţat. Dumnezeu trebuia să primească pocăinţa locuitorilor săi. Această rugăciune exprimă, de asemenea, lucrarea de reconciliere a Sfântului Grigorie. Doar un Sfânt atât de mare putea împăca spiritele şi să-i uşureze pe cetăţenii oraşului de astfel de patimi şi păcate care slăbesc dragostea.

In timp ce trecea prin oraş pentru a fi întronizat, toţi cântăreţii bisericeşti înălţau imnele învierii. Ei cântau: “Haideţi să ne curăţăm simţirile şi-L vom vedea pe Hristos în luminanea propiată a învierii“. În cea de-a treia zi după intrarea sa în oraş, Sfântul organizează o procesiune a tuturor oamenilor şi o slujbă însoţită de sfinte icoane, cântare de psalmi şi rugăciuni. Toţi locuitorii Tesalonicului au luat parte la această slujbă. S-a mers prin aproape tot oraşul, în rugăciuni, laude, mulţumiri pentru trecut şi rugăciuni pentru viitor. La sfârşitul slujbei le vorbi oamenilor despre pace. Această primă cuvântare a marelui Episcop este un model de gândire şi misionarism al păcii. La început el a fixat adevăratele prerogative teologice pentru societate. El vorbi despre Tatăl nostru comun şi despre frăţietatea-noastră întru Hristos Domnul. Dumnezeu ne-a creat, dar noi suntem fraţi încă de la Adam, primul nostru strămoş comun. De asemenea, frăţietatea este întărită prin înrudirea pe care o avem cu mama noastră comună, Biserica. Mai mult decât atât, Hristos este capul nostru. Creştinii formează un singur trup, iar capul lor este Hristos. Ei au un singur Botez, o singură Credinţă, o singură Nădejde, un singur Dumnezeu. Aşadar, ei ar trebui să se afle strâns legaţi între ei prin legăturile dragostei.

Apoi, el face referiri la evenimentele concrete care au zguduit Tesalonicul. In timp ce ar fi trebuit să domnească dragostea între ei, ura i-a luat locul încurajată de cel rău. Astfel, într-un mod convingător el ne oferă o descriere completă a condiţiilor existente în vremea ocupării oraşului de către zeloţi. Informaţiile sunt de mare valoare. Ura care s-a strecurat a rupt comuniunea şi unitatea cu Dumnezeu şi cu fraţii, a paralizat oraşul, a creat tabere opuse, confuzii şi tulburări, dând imaginea unui oraş capturat de vrăjmaşi. Locuitorii săi alergau prin tot oraşul, unii distrugând casele, alţii apucând tot ceea ce găseau în ele şi cu mare cruzime căutau pe stăpânii caselor pentru a-i ucide “fără milă şi omenie“. Iar Sfântul se tânguia:

O, patimă! O, nemernicie a mizeriei umane! Ea luptă împotriva sa, ea luptă pentru sine, ea este urmărită de propriile ei picioare, ea este distrusă de propriile ei mâini, ea este învinuită de propriile ei glasuri. Şi ea observă fenomenul de la care cei de Sus şi-au întors faţa cu teamă, iar obscenităţile şi indecenţa sunt acum la putere“.

Ca un adevărat păstor şi doctor el aşează dinaintea lor patima oraşului, rana sa. Oricum, acest lucru nu este suficient în sine, dar el purcede şi la vindecarea ei. Nu este suficient ca doctorul să constate rana, ci trebuie să o şi vindece. Sfântul face acelaşi lucru cu cuvintele sale vindecătoare şi pacificatoare. El subliniază că nu încearcă să-i învinuiască, dar atunci când îşi recunosc boala, atunci şi-o vor vindeca.Dar nu vă întristaţi auzind aceste lucruri“. Inţeleptul Sfânt anticipează nerăbdarea auditoriului. El le spune că aceştia trebuie să caute cauza căderii lor:

Căutaţi cauza căderii voastre şi veţi tânji după vindecare, vă veţi grăbi s-o aveţi şi s-o păstraţi“.

Cauza urii şi a tulburărilor este păcatul. Sfântul, ca un mare părinte, înţelege că scopul rebeliunilor nu îl reprezentau doar reformele şi schimbările sociale, ci păcatul. Toate aceste lucruri sunt instigate de diavol. El analizează în culori vii modul în care păcatul devine cauză a acestei răscoale.

Aşadar, din cauza păcatului au venit asupra noastră răscoala civilă şi dezordinea, care aduce cu sine orice închipuire a răului şi stabileşte legea răului în rândul conducătorilor şi al insurgenţilor, şi aceasta îi transformă în bestii pe cei pe care pune stăpânire“.

Aceste cuvinte ale Sfântului Părinte reprezintă o excepţională sociologie. Şi aici observăm concepţia sociologică a Bisericii. Ea nu examinează societatea şi problemele ei într-un mod autonom, ci o vede în lumina depărtării ei de Dumnezeu şi implicarea celui rău. Adevărata societate o reprezintă unirea omului cu Dumnezeu. Iar apostazia omului, însoţită de experierea vicleniei demonului constituie antisocietatea. Schimbările sociale, fără respect faţă de libertate şi dragoste, reprezintă simple manifestări antisociale. In acest punct putem, de asemenea, observa valoarea învăţăturilor cu caracter social ale Sfântului Grigorie Palama. Oricum, sfântul nu este un sociolog oarecare, ci un părinte duhovnicesc şi un păstor de suflete, adică un doctor pentru cei bolnavi. Spunând aceste lucruri el le justifică într-un anume fel.

Comparând situaţia locuitorilor din Tesalonic cu paraliticul din Evanghelie, care aştepta la scăldătoarea Siloamului, el spune că există două similitudini. Aşa precum paraliticul a rămas la scăldătoare fără să plece la fel şi ei nu au părăsit complet Biserica. “Şi nici voi nu aţi părăsit cu totul Biserica lui Hristos care ne aduce pacea“. Şi la fel precum el n-a avut pe nimeni care să-l ajute, la fel şi ei nu au avut vreme îndelungată, un păstor care să-i împace.

In acelaşi mod şi voi, cei de aici, nu aţi avut păstor care să predice pacea, să-i adune pe cei împrăştiaţi, să facă pace între ei şi să alunge boala urii şi a corupţiei de la trupul Bisericii lui Hristos“.

Apoi, procedează la încurajări şi îndemnuri către ei. Nu aveau păstor până acum, dar acum îl au. El însuşi îi va mângâia şi îi va vindeca. El îi sfătuieşte să se împace cu Dumnezeu, să recunoască fiecare înrudirea cu aproapele său şi să-şi amintească de zilele de odinioară ale păcii. El îi îndeamnă să nu mai gândească de rău “şi nu căutaţi să răsplătiţi răul cu rău, ci învingeţi răul prin bunătate. Luaţi platoşa iubirii, legaţi împreună prin legăturile păcii şi cu adevărat lucraţi împreună cu El pentru împăcare. Slujba Lui este cea a păcii şi a iubirii. El se află în slujba acestei lucrări. Ei trebuie să se împace şi să fie într-un singur gând, avându-L pe Hristos în mijlocul lor.

Aşa cum se constată din această primă predică a sa, pe de o parte, Sfântul Grigorie Palama descoperă boala, dar şi metoda de vindecare a insurgenţilor şi a întregului oraş, iar pe de altă parte, cei ce fuseseră nedreptăţiţi sunt îndemnaţi să nu răsplătească răul cu rău, ci să facă pace şi să-şi iubească vrăjmaşii. Acest cadru cuprinde întrega operă de reconciliere a Sfântului Grigorie Palama, dar şi a adevăraţilor păstori ai Bisericii. De fapt, după marile anomalii petrecute, era nevoie de o mare stăpânire de sine, dar şi de o puternică personalitate care să vindece rănile poporului.

Sfântul Filotei Kokkinos ne oferă informaţii că după rostirea acestei predici, Sfântul s-a împrietenit chiar cu cei ce îl denigraseră, şi cu cei ce ma iînainte fuseseră duşmani şi nesupuşi. Nu numai că i-a făcut prieteni, dar şi slujitori ai săi, în sensul că aceştia au căzut la picioarele lui, i le-au sărutat, şi-au mărturisit păcatele săvârşite şi şi-au cerut iertare. Sfântul nu numai că i-a iertat, dar a făcut un lucru şi mai măreţ. “Şi i-a făcut pe aceştia prietenii şi apropiaţii săi, iar până la sfârşit n-a încetat a le face tot binele prin cuvinte şi fapte. De asemenea, a organizat o adunare a clericilor în care le-a reamintit îndatoririle ce le aveau. Sfântul Grigorie a adus pacea şi i-a vindecat pe creştini. “Prin acţiunile sale şi prin exemplul personal i-a adunat aproape pe toţi pe calea progresului şi a îmbunătăţirii duhovniceşti“.

***

Analizând această atitudine luată de Sfântul Grigorie faţă de războiul civil şi faţă de zeloţi, putem trage câteva concluzii:

Prima. Disputa dintre Ioan Paleologul şi Ioan Cantacuzin a fost de ordin personal. In esenţă, patriarhul Ioan Calecas s-a implicat masiv în această dispută, deoarece el însuşi îşi cerea dreptul de a fi tutorele tânărului Ioan Paleologul. Problemele de ordin teologic ale acelor vremuri au ieşit la iveală mai târziu. Cauza fundamentală a fost de ordin politic, iar în subsidiar de ordin personal.

A doua. Chiar dacă zeloţii aveau un fundament religios, deoarece printre ei se mai aflau şi monahi, oricum alte probleme, nu cele de ordin religios, au stat la baza răscoalei. Ei se aflau de partea lui Ioan Paleologul şi a împărătesei-mame Ana Paleologina: întrucât aceştia aveau o deosebită simpatie pentru ei şi s-au împotrivit lui Ioan Cantacuzin întrucât ei doreau autonomia şi nu să fie subordonaţi guvernului central. Bieţii refugiaţi, care erau laolaltă cu zeloţii, au dat un caracter social acestei mişcări. Conducătorii zeloţi, puţini la număr, au recurs la violenţă, obligând o parte a populaţiei să li se alăture. Nu avem mărturii asupra activităţii lor, dar din informaţiile oferite decătre Sfântul Filotei Kokkinos şi Sfântul Grigorie Palama, se pare că nu au făcut mare lucru, deoarece populaţia era oricum nemulţumită de aceştia şi s-au bucurat de schimbarea ce a avut loc, aşa cum s-au bucurat şi de venirea Sfântului Grigorie, care le-a adus o mare satisfacţie şi uşurare. Aşadar, zeloţii au provocat multe anomalii şi sunt acuzaţi de trădare etnică, întrucât doreau să cedeze Tesalonicul către sârbi pe seama romanilor.

A treia. Sfântul Grigorie Palama a acţionat, atât faţă de războiul civil, cât şi faţă de zeloţi, ca un adevărat monah aghiorit şi, într-adevăr, ca un isihast. Totdeauna el a căutat să facă pace, fie prin tăcere, fie prin cuvinte, fie prin acţiuni pline de binefacere sau prin jertfa propriei sale vieţi. Sfântul Grigorie nu s-a identificat cu nici un partid politic şi nici cu aristocraţia deoarece a preferat să trăiască ca un simplu monah, dar întotdeauna s-a situat de partea păcii. El a fost un adevărat vindecător de oameni. O atentă analiză a izvoarelor bibliografice ni-l arată pe Sfântul Grigorie ca pe un om al lui Dumnezeu şi ca pe un isihast în toate faptele şi activităţile sale.

(din: HIEROTHEOS, MITROPOLIT DE NAFPAKTOS, “Sfantul Grigorie Palama Aghioritul”, Editura Bunavestire, Bacau, 2000)

Legaturi:


Din aceeasi carte:


***

***



Categorii

Biserica la ceas de cumpana, Ce este pacatul?, IPS Hierotheos Vlachos, Razboiul nevazut, Sfantul Grigorie Palama, Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

18 Commentarii la “SFANTUL GRIGORIE PALAMA SI ZELOTISTII VREMII LUI. Blandetea, intelepciunea, nobletea si pacea isihasta in fata calomniilor, razvratirii si intereselor politice

  1. Pericopa evanghelica: Luca 11, 1- 10

    1.Şi pe când Se ruga Iisus într-un loc, când a încetat, unul dintre ucenicii Lui I-a zis: Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, cum a învăţat şi Ioan pe ucenicii lui.
    2.Şi le-a zis: Când vă rugaţi, ziceţi: Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău. Vie împărăţia Ta. Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ.
    3.Pâinea noastră cea spre fiinţă, dă-ne-o nouă în fiecare zi.
    4.Şi ne iartă nouă păcatele noastre, căci şi noi înşine iertăm tuturor celor ce ne greşesc nouă. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău.
    5.Şi a zis către ei: Cine dintre voi, având un prieten şi se va duce la el în miez de noapte şi-i va zice: Prietene, împrumută-mi trei pâini,
    6.Că a venit, din cale, un prieten la mine şi n-am ce să-i pun înainte,
    7.Iar acela, răspunzând dinăuntru, să-i zică: Nu mă da de osteneală. Acum uşa e încuiată şi copiii mei sunt în pat cu mine. Nu pot să mă scol să-ţi dau.
    8.Zic vouă: Chiar dacă, sculându-se, nu i-ar da pentru că-i este prieten, dar, pentru îndrăzneala lui, sculându-se, îi va da cât îi trebuie.
    9.Şi Eu zic vouă: Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide.
    10.Că oricine cere ia; şi cel ce caută găseşte, şi celui ce bate i se va deschide.

    Luca 6, 17- 23

    17.Şi coborând împreună cu ei, a stat în loc şes, El şi mulţime multă de ucenici ai Săi şi mulţime mare de popor din toată Iudeea, din Ierusalim şi de pe ţărmul Tirului şi al Sidonului, care veniseră ca să-L asculte şi să se vindece de bolile lor.
    18.Şi cei chinuiţi de duhuri necurate se vindecau.
    19.Şi toată mulţimea căuta să se atingă de El că putere ieşea din El şi-i vindeca pe toţi.
    20.Şi El, ridicându-Şi ochii spre ucenicii Săi, zicea: Fericiţi voi cei săraci, că a voastră este împărăţia lui Dumnezeu.
    21.Fericiţi voi care flămânziţi acum, că vă veţi sătura. Fericiţi cei ce plângeţi acum, că veţi râde.
    22.Fericiţi veţi fi când oamenii vă vor urî pe voi şi vă vor izgoni dintre ei, şi vă vor batjocori şi vor lepăda numele voastre ca rău din pricina Fiului Omului.
    23.Bucuraţi-vă în ziua aceea şi vă veseliţi, că, iată, plata voastră multă este în cer; pentru că tot aşa făceau proorocilor părinţii lor.

    Pewricopa apostolica: I Tesaloniceni 1, 6- 10

    6.Şi voi v-aţi făcut următori ai noştri şi ai Domnului, primind cuvântul cu bucuria Duhului Sfânt, deşi aţi avut multe necazuri.
    7.Aşa încât v-aţi făcut pildă tuturor celor ce cred din Macedonia şi din Ahaia,
    8.Căci, de la voi, cuvântul Domnului a răsunat nu numai în Macedonia şi în Ahaia, ci credinţa voastră în Dumnezeu s-a răspândit în tot locul, astfel că nu e nevoie să mai spunem noi ceva.
    9.Căci ei înşişi istorisesc despre noi cum am fost primiţi la voi şi cum v-aţi întors la Dumnezeu, de la idoli, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu şi adevărat,
    10.Şi să aşteptaţi pe Fiul Său din ceruri, pe Care L-a înviat din morţi, pe Iisus, Cel ce ne izbăveşte de mânia cea viitoare.

  2. Am fost si eu cu oarece timp in urma invaluit de fumigenele lansate de saccsiv. Incepusem sa pun la indoiala buna credinta a oricui fara o cercetare prealabila. Argumentele lui, ademenitor impachetate, erau suficiente pentru ca sa-mi insusesc punctul sau de vedere. Din fericire nu l-am citit numai pe el si pe confratele sau intru pareri, ci si pe altii (in special pe voi) si atunci cand lucrurile au inceput sa ia o turnura conflictuala, am pus in balanta bunului simt, a dreptei cumpatari.
    Argumentarea textuala era/este fara cusur, dar ii lipseste bunul simt, e seaca. Nu poti sa nu-i dai dreptate, dar instinctiv simti ca lipseste ceva (cu siguranta comantariul de fata imi va atrage aspre critici din partea lui si a sustinatorilor).
    Am cumpanit cu luare aminte, m-am rugat Domnului sa-mi arate incotro sa merg (nu ca as fi vreun privilegiat si Domnul imi raspunde mie, dar deciziile categorice pe care ar fi urmat sa le iau mi se pareau lipsite de dreapta cumpatare – nu? “dorinta de a indrepta orice rau este ea insasi un mare rau”) si incet incet, am renuntat la a-l mai citi si inclusiv a-i mai lua zicerile de bune, precum si la a-i mai judeca dupa masurile lui pe cei judecati de el.
    Sa-i dea Domnul sanatate si sa se mantuiasca si pe altii sa nu-i sminteasca este tot ce-i pot dori.

  3. @ pr. Cezar:

    Amin.

    Slava Domnului. Pana la urma, orice om cu adevarat sincer in viata sa duhovniceasca nu poate sa nu simta duhul minciunii si al rautatii.

    Va multumim! Sarutmana!

  4. http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2011/11/06/parintele-mina-dobzeu-a-implinit-90-de-ani-klaus-kenneth-inselarea-continua-si-e-promovata-de-cotidianul-patriarhal-lumina-orthodox-market-recomandari-duhovnicesti/
    Impostura ortodoxului modern: se predica pe sine si vrea publicitate

    Pe cand noi publicam aici, acum 10 zile, ceea ce scria parintele Mihail despre KK, impostorii insemnati cu fierul rosu in constiintele lor (1Tim. 4:2), mincinosii, provocatorii, scandalagii si calomniatorii din prima zi de Post aveau alte ocpupatii, sa mitralieze ierarhii pe care-i urasc de moarte si sa torpileze hramul Man. Petru-Voda. Iar anul trecut se intreceau in cele mai groaznice si mai murdare atacuri la adresa parintelui Mihail… pe care acum, cica, il “apara” cu cel mai fantastic tupeu. Doamne, cauta din cer si vezi, ca a ajuns lupul sa dea paznic la oi!

    http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2010/09/13/reeducarea-azi-duhul-bolsevismului-la-lucru-printre-crestini-si-inselarea-ideologizarii-sistemice/

  5. Rugăciunea de dimineaţă Sfântului Grigorie Palama către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu (din Apantisma)

    Fecioară, Stăpână, Născătoare de Dumnezeu, ceea ce ai născut pe Dumnezeu Cuvântul cu trup; ştiu, cu adevărat ştiu, că nu se cuvine, nici se cade ca eu, cel atâta de desfrânat, cu ochi spurcaţi să văd icoana ta, a celei preacurate, a celei pururea Fecioare, a celei ce ai şi trupul şi sufletul curat şi nespurcat, şi să o sărut cu buze necurate şi întinate, sau să mă rog.

    Căci cu dreptate este ca de mine, cel desfrânat, să se îngreţoşeze şi să mă urască curăţia ta. Dar fiindcă Dumnezeu, pe care L-ai născut, S-a făcut om, ca să cheme pe cei păcătoşi la pocăinţă, pentru aceasta am îndrăznit şi eu, să mă apropii de tine cu lacrimi rugându-mă.

    Primeşte această mărturisire, a greşelilor mele cele multe şi grele şi o du Unuia Născut Fiului tău şi Dumnezeu, rugându-te Lui ca să fie milostiv ticălosului şi tăvălitului meu suflet. Că de mulţimea fărădelegilor mele sunt oprit a căuta spre Dânsul şi a cere iertare.

    Pentru aceasta, pe tine te pun înainte solitoare şi mijlocitoare. Că multe şi mari daruri dobândind eu de la Ziditorul meu Dumnezeu, şi uitându-le pe toate, şi nemulţumitor arătându-mă, ticălosul, cu necuviinţă m-am alăturat cu dobitoacele fără de minte, şi m-am asemănat lor; fiind sărac de fapte bune, bogat de patimi, şi plin de ruşine, lipsit de dumnezeiască îndrăzneală, osândit de Dumnezeu, făcându-mă de plângere arhanghelilor, de râs dracilor, şi de urâciune oamenilor, mustrat de conştiinţă, ruşinat de lucrurile mele cele rele şi mai înainte de moarte fiind mort, şi mai înainte de judecată de sine-mi osândit, şi mai înainte de munca cea fără de sfârşit de deznădăjduire muncit.

    Pentru aceea dar, numai la a ta sprijinire alerg, Stăpână, Născătoare de Dumnezeu, cel ce sunt dator cu nenumăraţi talanţi; cel ce întru dezmierdări cu desfrânatele am cheltuit avuţia cea părintească; cel ce am curvit mai mult decât desfrânata; cel ce am făcut fărădelege mai mult decât Manase; cela ce m-am făcut nemilostiv mai mult decât bogatul; cela ce sunt slugă lacomă, vas al gândurilor celor rele, vistierie a cuvintelor celor urâte şi spurcate, străin de toată fapta cea bună.

    Miluieşte-mă pe mine cel smerit; milostiveşte-te spre mine cel neputincios. Mare îndrăzneală ai la Cel ce s-a născut din tine. Nimeni nu are putere precum tu, Maica lui Dumnezeu; că toate le poţi, ca ceea ce eşti mai presus de toate zidirile şi nimic nu îţi este ţie cu neputinţă, numai de vei voi.

    Deci, nu trece cu vederea lacrimile mele; nu te întoarce de către suspinul meu; nu lepăda durerea inimii mele; nu ruşina nădejdea mea cea către tine. Ci cu rugăciunile tale cele de Maică, silind pe cea nesilită milostivire a Fiului tău, Cel bun şi Dumnezeu, învredniceşte-mă pe mine ticălosul şi nevrednicul robul tău, să-mi iau frumuseţea mea cea dintâi şi dintru început şi să lepăd grozăvia patimilor, să mă slobozesc de păcat şi să mă robesc de dreptate; să mă dezbrac de spurcăciunea dulceţii celei trupeşti şi să mă îmbrac întru sfinţenia curăţeniei cele sufleteşti; să mor lumii şi să viez faptei celei bune.

    Călătorind eu, împreună călătoreşte cu mine; pe mare înotând, împreună înoată; priveghind, întăreşte-mă; necăjindu-mă, mă mângâie; împuţinându-mă la suflet, îmbărbătează-mă; îmbolnăvindu-mă, vindecare îmi dăruieşte; nedreptăţit fiind, izbăveşte-mă; năpăstuit fiind, îndreptează-mă; spre moarte primejduindu-mă, degrab alergând mă scoate; vrăjmaşilor celor nevăzuţi, în toate zilele de temut mă arată; ca să cunoască toţi cei ce cu nedreptate mă tiranizează, al cui rob sunt eu.

    Aşa, Preabună Stăpână, Născătoare de Dumnezeu, ascultă ticăloasa mea rugăciune şi nu mă ruşina de nădăjduirea mea cea către tine, ceea ce eşti după Dumnezeu nădejdea tuturor marginilor pământului.

    Aprinderea trupului meu stinge-o; viforul cel cumplit din sufletul meu, potoleşte-l; mânia cea amară, îmblânzeşte-o; trufia şi mândria părerii celei deşarte, din mintea mea şterge-o; nălucirile cele de noapte ale duhurilor celor viclene şi bântuielile cele de zi ale gândurilor cele necurate, din inima mea împuţinează-le; învaţă limba mea să grăiască cele de folos; povăţuieşte ochii mei să vadă drept faptele bune cele adevărate.

    Picioarele mele îndreptează-le să alerge fără împiedicare pe calea cea fericită a poruncilor lui Dumnezeu; mâinile mele fă-le să se sfinţească ca, cu vrednicie să le ridic pe ele către Fiul Cel Preaînalt; curăţeşte-mi gura mea ca, cu îndrăzneală să-L numesc Tată pe Dumnezeu Cel Înfricoşat şi Prea Sfânt; deschide-mi urechile mele ca să audă simţitor şi gânditor cuvintele cele mai dulci decât mierea şi fagurul ale Sfintelor Scripturi, şi să vieţuiesc după dânsele întărindu-mă de tine.

    Dă-mi vreme de pocăinţă, de întoarcere a gândurilor; de moartea cea năprasnă, fereşte-mă; osândit de conştiinţă fiind, izbăveşte-mă. Şi mai pe urmă de toate, fii lângă mine la despărţirea sufletului de ticălosul meu trup.

    Sila cea nesuferită, lesnind-o; durerea cea nespusă, uşurând-o; strâmtoarea cea nemângâiată, mângâind-o; de faţa cea întunecată a dracilor, izbăvindu-mă; de cercarea cea preaamară a vameşilor celor din aer şi stăpânitorilor întunericului, slobozindu-mă şi zapisele păcatelor mele celor multe rupându-le, cu Dumnezeu mă împrieteneşte, şi stării Lui de-a dreapta, celei fericite, la înfricoşata judecată mă învredniceşte; şi bunătăţilor celor veşnice şi nestricăcioase, moştean pe mine mă fă.

    Această mărturisire îţi aduc ţie, Stăpâna mea, Născătoare de Dumnezeu, lumina ochilor mei celor întunecaţi, mângâierea sufletului meu, folositoarea şi nădejdea mea cea după Dumnezeu. Pe care cu blândeţe primeşte-o şi mă curăţeşte de toată spurcăciunea trupului şi a duhului. Şi mă învredniceşte în veacul acesta de acum fără de osândă să mă împărtăşesc cu preasfântul şi preacuratul Trup şi Sânge al Fiului şi Dumnezeului tău; iar în cel ce va să fie, cu cina cea preadulce şi cerească a desfătării Raiului, unde este locaşul tuturor celor ce se veselesc.

    Aceste bunătăţi, dobândindu-le eu nevrednicul, să slăvesc în vecii vecilor preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Fiului şi Dumnezeului tău, Cel ce primeşte pe toţi cei ce se pocăiesc din tot sufletul, pentru tine, ceea ce te-ai făcut mijlocitoare şi chezăşuitoare tuturor păcătoşilor.

    Că prin tine, Prealăudată şi Preabună Stăpână, se mântuieşte toată firea omenească, lăudând şi binecuvântând pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea Cea Prea Sfântă şi de o fiinţă, totdeauna acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

    http://www.scribd.com/doc/38652810/A-Pan-This-Ma

  6. Pingback: Patriarhia Romana si cea Rusa VERSUS Patriarhiile Grecesti - O FALIE IN ORTODOXIE?/ PF Daniel premiat de ministrul Gabriel Oprea/ ARCA LUI NOE, GASITA IN TURCIA. Biblia - confirmata/ PATRIARHIA SI INTERNETUL - capra, varza si lupul (Stiri religioase)
  7. Pingback: Parintele Arsenie Boca despre DUHUL SECTARIST, FANATIC, INGUST SI ANARHIC
  8. Pingback: Ceausescu "razbunat": OMUL NOU, REEDUCAT FACE LEGEA ASTAZI. E delator si calomniator, lingusitor cu cei mai puternici si tiranic cu cei mai mici
  9. Pingback: Mitropolitul Ierotheos Vlahos despre IMPORTANTA INVATATURILOR SFANTULUI GRIGORIE PALAMA -
  10. Pingback: EVANGHELIA MANGAIERII SUFLETELOR. Predica Parintelui Aldea despre MIJLOCITORII NOSTRI si despre CUM SE APARA DREAPTA CREDINTA (si audio) -
  11. Pingback: DUMINICA SFANTULUI GRIGORIE PALAMA. Predici ale Staretului Efrem Vatopedinul despre aplicarea pildei si invataturilor Sf. Grigorie in viata noastra (si VIDEO) -
  12. Pingback: In actualitate: PRIMITIVUL “MISTIC”, “VEDETA” DUHOVNICEASCA, “MINUNISTUL”, DREPTUL MANDRU, SARLATANUL RELIGIOS (II) -
  13. Pingback: SFANTUL NECTARIE DIN EGHINA SI PATIMILE NOASTRE (II): despre oamenii mincinosi, calomniatori, clevetitori, vicleni, judecatori necrutatori -
  14. Pingback: Parintele Serafim Rose – singuratate si indoieli pe CALEA CEA STRAMTA, IMPARATEASCA: “Mai este cuvantul lui Dumnezeu dainuind pre pamant?” -
  15. Pingback: Parintele Nichifor Horia (Iasi) despre MARTURISIREA CREDINTEI, DISCERNAMANT, DRAGOSTE, ZELOTISM SI HABOTNICIE | Cuvântul Ortodox
  16. Pingback: De actualitate: PARINTELE SERAFIM ROSE despre CALEA IMPARATEASCA, duhovniceasca si sanatos ortodoxa, care SE OPUNE SI ECUMENISMULUI sau MODERNISMULUI, DAR SI ZELOTISMULUI “SUPERCORECT”: “Sunt unii care doresc ca totul sa fie absolut simp
  17. Pingback: MÂNGÂIETOAREA RUGACIUNE DE POCĂINȚĂ A SFÂNTULUI GRIGORIE PALAMA, CĂTRE MAICA DOMNULUI și PARACLISUL “luminătorului Ortodoxiei” (și audio): “Părinte, înțelepțește turma ta să priceapă-nșelătoarele vorbe si preaviclenele pun
  18. Pingback: Duminica Sfântului Grigorie Palama: LUCRAREA DĂRUITOARE A LUI DUMNEZEU și STRĂDANIA URIAȘĂ A LINIȘTIRII, ca “așezare în darul lui Dumnezeu” (VIDEO cu PS Ignatie Trif, PS Siluan Mănăilă și Pr. Gheorghe Holbea) | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate