Sfantul Ioan Gura de Aur despre NEVOIA DE POCAINTA si PREGATIREA PENTRU IMPARTASANIE: “Am cazut din mantuire si nu ne lovim piepturile noastre?”

Să nu arătăm nepăsare pentru mântuirea noastră!

Să nu arătăm nepăsare pentru mântuirea noastră! Şi chiar dacă alunecăm în adâncul răutăţii, este cu putinţă să ne regăsim pe noi înşine şi să devenim mai buni, şi să lepădăm toată răutatea. (Comentariu la profetul David şi la Saul, 3, E.P.E. 7, 650. P.G. 54, p. 707)

***

Bunăcuviinţa sufletului

Dar de vreme ce am ajuns acum în cetatea împă­rătească, să nu ne arătăm nepăsători, ci, după ce ne purtăm cuviincios, aşa cum se cuvine să intrăm în ce­tate, să ne înălţăm astfel spre metropola cerească, spre Ierusalimul cel liber, maica noastră a tuturor, acolo unde sunt Serafimii, acolo unde sunt Heruvimii, acolo unde sunt miile de Arhangheli şi de zecile de mii de îngeri, acolo unde se află Tronul împărătesc. Prin ur­mare, nimeni să nu se arate pângărit, nici întinat, pen­tru că voi spune povestiri tainice, niciunul să nu fie necurat şi nevrednic de această ascultare. Sau mai bine zis, să se arate orice om întinat şi pângărit, dar după ce lasă afară orice necurăţie şi răutate, atunci să intre.

Pentru că şi pe cel care a avut veşmintele necurate l-a scos tatăl mirelui afară din cămara de nuntă şi din iatac, nu deoarece a avut haine murdare, ci pentru că le-a purtat şi a intrat înăuntru. Cu siguranţă că nici nu i-a zis: „De ce nu ai veşmânt de nuntă?“, ci „De ce ai intrat înlăuntru fără veşmânt de nuntă?“ (Matei 22,12) Stăteai, zice Domnul, la răspântie cerşind, şi nu m-am ruşinat de sărăcia ta, nici nu m-am scârbit de necinstea ta, ci, după ce te-am izbăvit de toată necinstea, te-am dus în cămara de taină şi te-am învrednicit de cinele împărăteşti şi te-am înălţat la cinstea cerească, pe tine, care erai vrednic de pedeapsa cea mai din urmă! Tu, însă, nici prin binefacerile Mele n-ai devenit mai bun, ci ai rămas la răutatea ta obişnuită, dispreţuind şi nunta şi pe Mire. Pleacă repede de la faţa Mea şi să suferi pedeapsa care ţi se potriveşte pentru nesimţirea aceasta!

Deci, fiecare dintre noi să ia aminte, ca nu cumva să audă acest glas şi, după ce leapădă orice cugetare care este nevrednică de învăţătura duhovnicească, atunci să ia parte la Masa cea sfântă. (Omilie la cuvintele: „L-am văzut pe Domnul şezând“, 6, E.P.E. 8 A, 424-426, P.G. 56, pp. 135-136)

Pocăinţa este de neapărata nevoie înainte de Dumnezeiasca Împărtăşanie

De aceea vă spun de pe acum, din timp, încât, atunci când urmează să venim la Cinele împărăteşti şi se apropie seara sfântă, să nu poată cineva să spună: „Am venit nepregătit şi lipsit de fapte bune, acestea trebuia să ni le spui mai înainte! Pentru că dacă le auzeam mai devreme, neapărat m-aş fi schimbat, cu siguranţă m-aş fi apropiat, după ce mai întâi mă cură­ţăm pe mine însumi!“

Deci, ca să nu poată cineva să pretexteze, vă mus­tru de acum şi vă rog să arătaţi multă pocăinţă! Ştiu că toţi ne aflăm sub epitimie şi că nimeni nu se va lăuda că are inimă curată. Dar nu acest lucru este înfricoşător, adică faptul că nu avem inimă neprihănită, ci faptul că, în timp ce nu avem inimă neprihănită, nu ne apropiem de Cel Care poate s-o facă curată. Pentru că poate, dacă doreşte, sau mai bine zis, doreşte mai mult decât noi să fim curaţi, dar aşteaptă să primească un mic pretext de la noi, ca să ne încununeze cu îndrăzneală.

Cine a fost mai păcătos decât vameşul, care doar spunând: „Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, păcă­tosul!“ s-a coborât mai îndreptat decât fariseul? Deşi, câtă putere are acel cuvânt? Dar pe el nu l-a curăţat cuvântul, ci dispoziţia lui sufletească cu care a spus cu­vântul acela, sau mai bine zis, nu doar dispoziţia, ci înainte de aceasta, iubirea de oameni a lui Dumnezeu.

Pentru că, spune-mi: de ce fel de izbândă, de câtă sudoare are nevoie păcătosul ca să se autoconvingă să spună că este păcătos şi să mărturisească aceasta lui Dumnezeu? Vezi că n-am zis pe nedrept că Domnul cere de la noi ca să primească un pretext mic, şi ime­diat ne oferă totul pentru mântuirea noastră? Aşadar, să ne pocăim, să plângem, să ne tânguim! Când cineva pierde o fată, de multe ori petrece cea mai multă vreme a vieţii lui în tânguiri şi suspine, în timp ce noi, pierzându-ne sufletul, nu plângem? Am căzut din mân­tuire şi nu ne lovim piepturile noastre?

Dar de ce vorbesc despre suflet şi mântuire? L-am mâniat pe Stăpânul Care este atât de blând şi de paşnic, şi nu ne aruncăm pe noi înşine cu faţa la pământ? Pen­tru că prin grija Lui depăşeşte orice bunăvoinţă, nu doar pe cea a stăpânului care se interesează de robii săi, ci şi grija tatălui iubitor de fii, şi pe cea a mamei care îi iubeşte pe copiii ei.

„Oare femeia uită pe pruncul ei şi de rodul pântecelui ei n-are milă? Chiar când ea îl va uita, Eu nu te voi uita!“ zice Domnul (Isaia 49, 15).

Cu siguranţă că acest cuvânt este vrednic de crezare înainte de orice dovadă, pentru că este al lui Dumnezeu, dar să aducem o mărturie şi din lucrurile întâmplate.

Cândva, Rebeca, îndemnându-l pe copilul ei să joace teatru, ca să primească prin vicleşug binecuvân­tările, după ce l-a asigurat de izbândă în tot felul, dându-i înfăţişarea fratelui său, deoarece l-a văzut că acesta primea astfel curaj, voind să alunge orice frică a copilului, i-a zis:

„Fiul meu, asupra mea să fie bleste­mul acela!” (Facerea 27, 13)

Este cuvântul unei mame adevărate, care se topeşte de iubire pentru fiul ei. Hristos n-a zis doar aceasta, ci a şi împlinit-o, nu doar a fă­găduit, ci a arătat-o şi practic, şi de aceea Pavel strigă, zicând:

„Hristos ne-a izbăvit din blestemul Legii, ca să se facă El însuşi blestem pentru noi“. [Galateni 3, 13]

Aşadar, spune-mi, pe Acest Dumnezeu îl vom mânia? Şi cum nu este lucrul acesta mai înfricoşător decât gheena focului şi decât viermele care nu moare, şi decât focul care nu se stinge? (Omilie la cuvintele: „L-am văzut pe Domnul şezând“, 6, E.P.E. 8 A, 436-438. P.G. 56, pp. 139-140)

Medicamentele pocăinţei sunt folositoare tuturor

Veniţi să tragem vasul vieţii noastre în largul mării pocăinţei ninivitenilor! Cred că pentru fiecare grupare de oameni este nevoie de cuvinte diferite, dar medicamentele pocăinţei cred că sunt folositoare tuturor. Adică, fiindcă nimeni nu este lipsit de păcat, este clar că nu există cineva care să n-aibă nevoie de po­căinţă. Iar celor care au nevoie de ea, le este neapărat necesară pilda acelora care s-au mântuit, pentru că în acelaşi chip îi conduce şi pe ei la sănătate.

Prin urmare, să-i privim pe cei care au vieţuit în păcat, dar apoi au devenit vestiţi pentru virtutea lor! Să-i vedem pe cei care s-au asemănat fiarelor luând locul îngerilor! Să-i urmărim pe cei care prin faptele lor au pierdut cetatea, însă prin felul vieţii lor au recon­struit-o! Să-i vedem pe vrăjmaşii lui Dumnezeu deve­nind prietenii lui Dumnezeu, şi pe cei care L-au avut judecător pe Stăpânul nostru, făcându-L după aceea apărător. Să-i privim pe cei osândiţi luptându-se după hotărâre cu Judecătorul, şi ridicând sentinţa. Să-L vedem pe Dumnezeu minţind din iubire de oameni!

Am auzit mai înainte că profetul a propovăduit, în timp ce cetatea s-a tulburat, şi că, aşa cum vântul puternic tulbură largul mării, la fel şi ecoul glasului lui Iona le-a umplut pe toate de tulburare şi de nelinişte în sânul poporului ninivitenilor. Am auzit că cetatea, după ce a primit predica lui ca fiind vrednică de cre­zare, n-a căzut în deznădejde, ci a trecut la acţiune prin pocăinţă, şi, în timp ce nu avea nădejde de mântuire, a încercat să-L slujească şi să se împrietenească cu Dumnezeu. Şi care au fost lucrurile pe care le-au făcut pentru împăcare? S-au spus, cu siguranţă, doar unele lucruri, însă trebuie să descopăr cuvântul întreg, pen­tru că au propovăduit postul şi s-au îmbrăcat în sac de la cel mai mic până la cel mai mare. Cât de uimitoare este minunea, cu siguranţă e înfricoşătoare pentru oa­meni, însă râvnită şi de îngeri!

Cugetă, te rog, la miile de bărbaţi, femei şi copii, purtând sac şi adunându-se într-o parte, oprind toate meseriile şi toate îndeletnicirile omeneşti, nefăcând nicio lucrare nicăieri, şi trimiţând tanguitul tuturor către ceruri, împreună cu tulburarea şi cu vuietul. Inchipuieşte-ţi că se pierde inegalitatea dintre stăpâni şi robi, ca şi dintre conducători şi supuşi, priveşte-l pe regele care este de faţă între mulţimi cu înfăţişarea lui, hotărând slujirea lui Dumnezeu, ca o tabără politică. Pentru că Scriptura zice:

„Şi a ajuns vestea până la re­gele Ninivei. Acesta s-a sculat de pe tronul său, şi-a le­pădat veşmântul lui scump, s-a acoperit cu sac şi s-a culcat în cenuşă” (Iona 3, 6).

Ce rege înţelept! El însuşi pune început pocăinţei, ca să facă mai bună cetatea. Pentru că cine ar mai fi ară­tat nepăsare, văzându-l pe regele lui luptându-se pen­tru mântuire? Rănile dezmierdării le vindecă prin sac. Păcatele tronului le spală aşezat în cenuşă, boala trufiei o vindecă prin înfăţişarea lui smerită. Prin post îşi leagă rănile plăcerii şi, arătându-le pe acestea, în chip practic trezeşte tuturor dorinţa de a fi cuprinşi de aceeaşi strădanie. Pentru că Scriptura zice:

„Apoi, din porunca regelui şi a dregătorilor săi, s-au strigat şi s-au zis acestea: Oamenii şi animalele, vitele mari şi mici să nu mănânce nimic, să nu pască, nici să bea apă“ (Iona 3, 7).

Oh, ce hotărâre nemaiîntâlnită a regelui! A poruncit postul pentru cei bolnavi ca şi cum ar fi fost medic, sau, mai bine zis, imită învăţăturile apostolice despre postul cu evlavie, el, legiuitorul care duce viaţă în desfătare, şi dispune să ia parte la ajunare şi anima­lele necuvântătoare, smulgând, deşi având fire păcă­toasă, milostivirea cea mare a lui Dumnezeu.

(din: Sfantul Ioan Gura de Aur, Cuvinte de aur. Pocainta, Spovedania, Postul, Dumnezeiasca Impartasanie. Vol.VI, Editura Egumenita, 2014)

Din aceeasi carte:

Legaturi: