SIMTIREA PACATOSENIEI IL MISCA PE DUMNEZEU – Cuviosul Paisie Aghioritul

Recunoaşterea greşelii noastre

– Părinte, Avva Isaac spune că în vremea rugă­ciunii trebuie să te simţi ca un copil[1].

– Da, dar să te simţi că eşti un copil neastâmpărat. Să recunoşti că ai mâhnit pe Părintele tău şi să plângi pentru aceasta. Atunci vei simţi mângâierile cele dum­nezeieşti. Să nu spui: Deoarece sunt copil, Dumnezeu trebuie să mă iubească şi să mă ierte. Aşadar pot să fac neorânduieli.

– Părinte, m-am neliniştit atunci când am citit la Sfântul Grigorie de Nissa că pentru a-L chema Tată” pe Dumnezeu trebuie să fi ajuns la nepătimire”, altfel aceasta este “ocară şi batjocură”[2].

– Binecuvântato, nu te mâhni. Aceasta a scris-o Sfântul pentru cei ce trăiesc în mod răzvrătit şi păcătos. Dar când, deşi păcătuieşte cineva, îşi simte totuşi adânc vinovăţia sa, atunci îl poate numi “Tată” pe Dumnezeu.

– Părinte, simt că nu sunt în rânduială faţă de Dum­nezeu şi aceasta mă doare.

– Din clipa în care simţi că nu eşti în rânduială şi spui cu smerenie, “am greşit, Dumnezeul meu”, Dumnezeu iartă, ajută şi dă harul Său, şi dacă moartea te va afla în starea aceasta, te vei mântui. Pentru că nu spui în mod simplu că nu eşti în rânduială şi rămâi pe un drum strâmb, ci te nevoieşti. Nu eşti – Doamne fereşte! – în stare demonică. Mai mult sau mai puţin, aici, în mănăstire, toate surorile sunteţi, cu ajutorul lui Dumnezeu, în pocăinţă. Apoi să ştii că atunci când omul duhovnicesc simte că este într-o stare duhov­nicească proastă, primeşte har dumnezeiesc, pentru că această simţire pe care o are pentru păcătoşenia sa este ca o spălare.

Când cineva îmi spune cu durere: “Sunt aşa şi aşa”, mă bucur de el, pentru că, recunoscându-şi greşalele, se va slobozi de ele. Odată am găsit un om care stătea într-o colibă cu pisici şi câini. Nici foc nu aprindea pen­tru că se temea să nu-i ardă coliba. Era cu desă­vârşire părăsit. M-a durut şi mi-a fost milă de el, dar acela mi-a spus: “Să nu-ţi fie milă de mine, călugăre; trebuie să mă chinuiesc. Dacă ai şti ce am făcut, nu ti-ar mai fi milă de mine. Pentru mine este mult şi aici unde sunt“. Ei, pe acesta, orice ar fi făcut, oare nu-l va iconomisi Dumnezeu? Şi acum[3], pe când eram în spi­tal, a venit o femeie care avea mâinile găurite din pri­cina transfuziilor. Era într-o stare nenorocită. Sărmana avea toate venele găurite. „Nu am făcut nici un bine, îmi spune. Dar poate o să-Şi facă milă Dumnezeu pen­tru acestea ce le sufăr şi o să mă ia în rai! Am neputinţa aceasta, şi cealaltă…“. Şi a spus, a tot spus o grămadă de cusururi. Ce lucrare fină făcea în ea însăşi! Eu nu am văzut un alt om într-o astfel de stare!

– Părinte, am auzit pe cineva spunând: “Imi spune gândul că Hristos Se va purta cu îngăduinţă”. Este corect gândul acesta?

– Când omul are smerenie mare, îşi recunoaşte greşala, îşi simte vinovăţia într-o măsură mare şi suferă, atunci Hristos Se va purta cu îngăduinţă şi-l va ierta. “Fiul Meu, îi va spune, nu te mai gândi. Gata, s-a rezol­vat”. Dar dacă nu-şi simte vinovăţia sa şi se odihneşte la gândul că Hristos Se va purta cu îngăduinţă şi milă, aceasta este foarte primejdios. Adică Hristos îi va pre­mia pe păcătoşi?

Recunoaşterea cea corectă a stării noastre Il mişcă pe Dumnezeu şi ne dă ajutor şi bucurie paradisiacă. Dacă ne-ar fi ajutat şi nerecunoaşterea, Dumnezeu nu ne-ar fi cerut-o pe cea dintâi.

– Părinte, aţi spus “recunoaşterea cea corectă” a stării noastre. Există şi recunoaştere necorectă?

– Da, se poate ca cineva să aibă o cunoaştere greşită despre sine, să se îndreptăţească şi să-şi odih­nească gândul. De aceea, atunci când spun că există recunoaşterea greşelii, se înţelege că există fie şi o mică străduinţă pentru îndreptare. De pildă, îţi datorez cinci sute de mii de drahme şi atunci când te văd îţi spun: “Iţi datorez cinci sute de mii”, dar nu mă pre­ocupă grija să-ţi întorc banii; ci numai recunosc în mod simplu că am o datorie. După puţin timp iarăşi mă gân­desc şi-ţi spun: “Da, da, am această datorie”. Insă asta nu înseamnă recunoaştere. Când cineva recunoaşte cu adevărat că are o datorie, nu doarme; caută să afle cum s-o achite. Şi atunci când spune: “Am o datorie”, este vestit şi celălalt, prin felul cum o spune, că într-adevăr îl preocupă problema.

Simţirea păcătoşeniei şi sporirea în nevoinţă

– Părinte, când cineva nu merge bine în nevoinţă sa, este corect să-şi spună: “Aşa eşti şi aşa vei fi. Nimic mai bun nu aştept de la tine”?

– Dacă înfruntă aşa starea sa, se poate înşela; poate ajunge să spună: “Cei care sunt pentru rai, oricum vor merge în el. Aşadar, de ce să mă mai nevoiesc?”. Adică Sfinţii s-au sfinţit fără nevoinţă? Unul ca acesta, deşi nu se nevoieşte, aşteaptă să se îndrepte, să se elibereze de patimile lui. Face ca acel bătrân care, voind să mănânce mure, şedea jos sub rugul de mure cu gura căscată şi aştepta să-i cadă vreo mură în gură.

– Părinte, cum pot înţelege dacă am sporire duhov­nicească?

– Dacă ai simţirea păcătoşeniei tale, vei avea şi sporire duhovnicească. Cu cât îţi vei vedea mai mari păcatele tale, cu atât mai mare simţire vei dobândi şi cu atât mai mult vei spori.

– Părinte, se poate ca cineva să-şi recunoască gre­şeala sa şi să nu sporească?

– Când omul îşi recunoaşte greşeala sa şi cade iarăşi, fără să vrea, înseamnă că există mândrie sau predispoziţie spre mândrie şi de aceea nu-l ajută Dumnezeu să sporească.

A-şi simţi cineva păcătoşenia sa este un lucru mare şi dăruieşte putere mare. După aceea se scârbeşte de sine, se smereşte, atribuie toate bunătăţile sale numai iubirii de oameni şi bunătăţii lui Dumnezeu şi simte o mare recunoştinţă. De aceea. Dumnezeu iubeşte mai mult pe păcătoşii care îşi recunosc păcătoşenia lor, se pocăiesc şi trăiesc în smerenie, decât pe cei ce se nevoiesc mult, dar nu-şi recunosc păcătoşenia lor şi nu au pocăinţă.

Să cerem cu smerenie mila lui Dumnezeu pentru îndreptarea noastră

– Părinte, atunci când Sfinţii Părinţi spun că pocăinţa este hotărârea de a nu mai face păcatele săvârşite mai înainte şi părerea de  rău  pentru ele înseamnă că trebuie să ne aducem aminte de ele continuu?

– Nu, nu trebuie să ne aducem aminte de fiecare păcat separat, ci să avem simţirea continuă a păcătoşeniei noastre. Până la un punct trebuie să se gândească cineva la o greşeală a sa, iar apoi să ceară smerit mila lui Dumnezeu şi, dacă nu există mândrie, Dumnezeu va ajuta. Şi mai ales atunci când cineva este sensibil, este mai bine să-şi uite păcatele lui cele vechi după ce i s-au iertat prin pocăinţă şi mărturisire. Unuia ca acesta vrăjmaşul îi poate aduce aminte de păcatele lui de odinioară şi să-l ameţească cu gândurile ca să-i mănânce timpul şi să-l distragă de la rugăciune. Insă cel care nu este sensibil şi vede că se naşte mândria înlăuntrul său atunci este bine să-şi aducă în minte păcatele sale, ca să se smerească.

– Părinte, se poate ca cineva să aibă simţirea păcătoşeniei lui şi să nu aibă pocăinţă?

– Da, dacă nu are smerenie. Când se amestecă egoismul în pocăinţă, omul gândeşte mereu: “Cum de am făcut aceasta? Cum de au văzut-o şi alţii? Ce părere îşi vor face despre mine?”, şi se chinuieşte. Expresiile “Cum de am făcut aceasta iarăşi?” şi “Oare cum am ajuns aici?”, au egoism; nu au pocăinţă. Trebuie să înţeleagă că a greşit şi să ceară smerit mila lui Dumnezeu. Să spună: “Dumnezeul meu, am greşit, iarta-mă. Sunt un ticălos. Fie-Ţi milă de mine. Dacă nu mă ajuţi, mai rău mă pot face, dar mai bun nicidecum. Singur nu mă pot îndrepta”, şi să se străduiască să nu mai facă. Mulţi oameni care au greşit şi i-a durut pentru că L-au rănit pe Dumnezeu, iar nu pentru că au scăzut în ochii oamenilor, s-au sfinţit.

Când cineva trăieşte lumeşte, dar după aceea taie legăturile cu duhul lumesc, este atras de multe ori de el fără să vrea. Cu toate acestea nu trebuie să deznădăjduiască. Cred că în cazul acesta sporire este şi faptul că începe neliniştea cea bună, care mustră sufletul pentru greşelile ce le-a făcut şi pentru ceea ce trebuia să facă, dar nu a făcut. Incet-încet începe o luptă, omul se smereşte vrând-nevrând şi se deznădăjduieşte cu deznădejdea cea bună, adică se deznădăjduieşte de eul său. Atunci pe toate le atribuie  harului lui Dumnezeu  şi  crede  cu  adevărat  ceea ce  a spus Domnul: “Fără Mine nu puteţi face nimic”[4]. Dacă în continuare se nevoieşte cu mărime de suflet, cu multă smerenie, nădăjduind în atotputernicia lui Dumnezeu, Bunul Dumnezeu îl va milui.

Mâhnirea pentru greşalele noastre

– Părinte, cum poate fi ajutat cineva ca să nu facă aceeaşi greşală?

– Dacă îl doare cu adevărat pentru greşeala sa nu o va mai face. Trebuie să existe zdrobire lăuntrică şi pocăinţă sinceră ca să se îndrepte. La aceasta se referă Sfântul Marcul Ascetul când spune: “Dacă omul nu se va mâhni pe măsura greşelii, cade uşor în aceeaşi greşală“[5]. Adică dacă greşeala este mică, e trebuinţă de pocăinţă mai mică, dacă este mai mare, de o pocăinţă mai mare. Atunci când cineva şi-a priceput mărimea greşelii sale şi nu se întristează “pe măsura greşelii”, atunci uşor cade în aceeaşi greşală sau în una mai mare.

– Cum ne vom da seama că nu ne-am mâhnit “pe măsura greşelii”?

– Dovada este căderea în aceeaşi greşeală. Apoi, atunci când vă supravegheaţi să nu stabiliţi numai diagnosticul. Voi faceţi mereu analize microbiologice, aflaţi microbul, îl priviţi şi spuneţi: “Trebuie să-l omoram”, dar nu începeţi tratamentul.In regulă, aţi depistat că aveţi o boală. Tac, să vedeţi şi cum să o vindecaţi. Ce folos este dacă faceţi mereu analize-analize fără să încercaţi să vă îndreptaţi? Spuneţi: “Am patima aceasta, o am pe cealaltă”, dar nu le tăiaţi, ci rămâneţi în ele văicărindu-vă. Astfel vă risipiţi puterile şi vă irosiţi   timpul. Vă  irosiţi  şi mintea, şi inima. Vă îmbolnăviţi de întristare şi după aceea nu mai faceţi nimic. Iar apoi, atunci când vă faceţi bine, începeţi: “Oare de ce m-am îmbolnăvit atunci? Şi cum m-am îmbolnăvit?”. Nu spun să nu vă supravegheaţi pe voi înşivă şi să vă lăsaţi greşelile să treacă neobservate, însă trebuie mers numai până la un punct, măi copilaşule, şi cu întristarea! Nu nepăsare, dar nici nenorocire. Ai făcut ceva care nu a fost bine? Te-ai gândit la el? L-ai văzut? L-ai recunoscut? L-ai mărturisit? Mergi înainte, nu te împiedica. Ţine-l numai în memorie ca să iei aminte altă dată, dacă ţi se va da o pricină asemănătoare. Intristarea pentru greşalele noastre nu are nici o valoare dacă nu încercăm să le îndreptăm. Este ca şi cum am plânge pe un bolnav mereu fără să-i oferim ajutor pentru întremare.

– Părinte, dar când te chinuieşti pe dreptate pentru vreo greşeală, nu trebuie să te mâhneşti?

– Trebuie să te mâhneşti, dar mâhnirea să fie pe măsură. Dacă nu te doare, vei fi “tra-la-la” şi vei cădea iarăşi în aceeaşi greşeală; nu te vei îndrepta. Dar dacă din mâhnirea pocăinţei treci în deznădejde, atunci înseamnă că te-ai mâhnit mai mult decât trebuia. In aceste cazuri trebuie să-ti dai ţie însuţi puţin curaj şi să înfrunţi greşeala cu puţină nepăsare bună.

Prihănire de sine şi nu deznădejde

– Părinte, oare este uşor ca dintru început să simţim în profunzime păcătoşenia noastră?

– Dumnezeu, din dragoste, nu îngăduie ca încă de la începutul vieţii noastre duhovniceşti să ne simţim păcătoşenia noastră, ca să nu ne încovoiem. Există suflete mărinimoase şi sensibile care nu ar fi putut rezista şi s-ar fi vătămat. Aşadar, ne orbeşte ochii ca să nu ne vedem toate păcatele deodată. Se poate, de pildă, să avem găinaţ la manşetă, iar noi să credem că avem flori. Inaintând puţin câte puţin în nevoinţa noastră, Dumnezeu îngăduie să începem a ne vedea greşelile noastre şi ne dă şi putere să ne nevoim ca să ne îndreptăm. Lucrarea fină vatăma atunci când nu există experienţă. La fel se întâmplă şi cu simţirea bineface­rilor lui Dumnezeu. Dacă ar vedea omul binefacerile lui Dumnezeu încă de la începutul vieţii lui duhov­niceşti, ar păţi hemoragie duhovnicească. Pentru că, atunci când cineva vede binefacerile lui Dumnezeu şi totodată îşi simte nemulţumirea sa, se topeşte.

– Părinte, nu-mi văd greşalele mele şi inima îmi este ca piatra.

– Uneori îngăduie Dumnezeu să nu ne vedem gre­şalele noastre şi inima să ne fie ca piatra, pentru că alt­fel se poate ca diavolul să ne arunce în deznădejde. Omul trebuie să se gândească la păcătoşenia lui cu discernământ. Pocăinţa care are în ea nelinişte şi dez­nădejde nu este de la Dumnezeu; şi-a băgat şi aghiuţă codiţa acolo. Trebuie luare aminte, pentru că se poate ca diavolul să-l apuce din cele de-a dreapta, din pocăinţă, şi să-l arunce în cele de-a stânga, în mâhnire sau deznădejde, în aşa fel încât să-l zdrobească sufleteşte şi trupeşte şi să-l netrebnicească. Adică îi aduce cealaltă zdrobire, care are nelinişte, ca să-l facă cioburi. Se poate, de pildă, să-i spună: “Eşti foarte păcătos, nu te vei mântui”. Chipurile se interesează de sufletul tău, dar de fapt îi pricinuieşte nelinişte şi deznădejde. Dar nu o să-l lăsăm pe diavolul să facă ceea ce vrea. Atunci când diavolul îţi spune: “Eşti păcătoasă”, tu să-i spui: “Şi ce te interesează aceasta pe tine? Voi spune că sunt păcătoasă, când vreau eu, nu când vrei tu”.

– Părinte, cărei pricini i se datoreşte melancolia care de multe ori vine în suflet?

– Melancolia şi apăsarea sufletului se datoresc de obicei mustrărilor de cuget provenite din sensibilitate, şi atunci omul are nevoie de mărturisire ca să poată fi ajutat de duhovnic. Pentru că, dacă este sensibil, se poate ca greşala să fie foarte mică, dar vrăjmaşul diavol s-o mărească, să i-o arate cu microscopul, ca să-l arunce în deznădejde şi să-l netrebnicească. Poate să-i spună, de pildă, că a mâhnit, chipurile, mult pe unii, că le-a pricinuit greutăţi etc, şi să-l facă să se mâhnească mai mult decât poate suporta. Dacă diavo­lul se interesează aşa de mult de unele ca acestea, de ce nu se duce să necăjească conştiinţa unui om stăpânit de nesimţire? Dar pe cel nesimţitor, dimpo­trivă, îl face să considere întru nimic o greşeală mare de a sa, ca să nu-şi vină în simţire.

Omul trebuie să se cunoască pe sine aşa cum este, nu aşa cum îl prezintă vrăjmaşul diavol, deoarece acesta se interesează numai spre răul nostru. Nicio­dată să nu deznădăjduiască, ci îi ajunge numai să se pocăiască, deoarece şi păcatele lui sunt mai puţine decât cele ale diavolului, şi are şi circumstanţe atenu­ante, deoarece a fost plăsmuit din pământ, şi din nea­tenţie a alunecat şi s-a murdărit.

Pentru ca nevointa să fie corectă, trebuie ca noi să învârtim roata invers de cum o învârteşte diavolul.Dacă ne spune că suntem ceva, să cultivăm prihănirea de sine. Dacă ne spune că nu suntem nimic, să spunem: “Dumnezeu mă va milui”. Dacă omul se mişcă aşa, în chip simplu, cu încredere şi nădejde în Dum­nezeu, intră în viata lui pocăinţa, smerenia şi urcă la înălţimi duhovniceşti.

– Părinte, adică prihănirea de sine nu ajută în ne­vointa duhovnicească?

– Ajută, dar este trebuinţă de discernământ. Se poate, de pildă, ca cineva să-şi spună sieşi: “Eşti un prost…”. Dar s-o spună cu smerenie, ca să-şi bată joc de diavol, dar şi cu nobleţe, nu cu ticăloşie. Prihănire de sine, nu deznădejde.

Semnul maturităţii duhovniceşti este să cred că nu fac nimic, să deznădăjduiesc în sensul cel bun de mine însumi, de eul meu; să simt că prin orice fac, adaug mereu numai zerouri, dar să-mi continui nevointa mea nădăjduind în Dumnezeu. Atunci Bunul Dumnezeu, văzând zerourile bunei mele intenţii, îşi va face milă cu mine, va adăuga la început unitatea şi ze­rourile mele vor căpăta valoare şi mă voi îmbogăţi duhovniceşte. Inlăuntrul stării smerite a deznădăjduirii de mine însumi se ascunde starea duhovnicească cea bună.

Lucrare duhovnicească cu lupa

– Părinte, cum poate cineva să se vadă pe sine tot­deauna păcătos?

– Atunci când se cercetează cu luare aminte. Cu cât se cercetează mai cu luare aminte, cu atât se vede mai păcătos.

– Cineva care are multe griji, oare cum va putea fi ajutat să săvârşească lucrarea aceasta?

– Este bine ca în timpul zilei să spună puţin rugă­ciunea şi să aibă o oarecare oră de reculegere. Vedeţi, băcanul în fiecare seară îşi numără banii. Dacă nu urmăreşte ce câştigă şi ce datorează, va da faliment şi va intra şi în puşcărie.

– Părinte, unii oameni nu ştiu ce să spună la mărtu­risire.

– Aceasta arată că nu fac lucrare fină în ei înşişi. Dacă nu facem lucrare fină în noi înşine, atunci şi pe cele mari le scăpăm. Trebuie să ne curăţim ochii sufle­tului nostru. Un orb nu vede nimic. Unul care are un ochi, ei, vede şi el, dar mai bine vede cel care are amândoi ochii sănătoşi. Iar dacă are şi telescop şi microscop, va vedea curat şi pe cele de departe, şi pe cele de aproape. De pildă, o iconiţă sculptată o pot săvârşi în trei ceasuri. Dacă o las câteva zile şi mă uit iarăşi la ea, îi aflu destule lipsuri. La fel dacă aş lucra la ea şi o săptămână, şi o lună, şi doi ani. Dacă vreau, aceeaşi iconiţă o pot lucra şi în cinci ani. Dar după aceea trebuie să lucrez cu lupa. Vreau să spun că lucrarea duhovnicească nu are sfârşit. Cu cât înain­tează cineva duhovniceşte, i se curăţesc ochii sufletu­lui său tot mai mult şi mai mult, îşi vede greşalele lui din ce în ce mai mari, şi astfel se smereşte şi vine harul lui Dumnezeu. Atunci când Sfinţii spuneau: „Sunt păcătos, sunt vrednic de plâns”, o credeau, pentru că ochii sufletului lor deveniseră microscoape. Cu cât înaintau, dobândeau un microscop mai puternic şi se vedeau că sunt mai păcătoşi. Iată, îmi privesc mâna cu ochiul liber şi mi se pare că este frumoasă. Dacă însă aş privi-o cu lupa, aş vedea aceşti peri, care acum abia îi zăreşti, ca pe nişte chiparoşi mici. “Măi, copilaşule, oare ce sunt eu? Om sălbatic?”, îmi voi spune. Dacă şi duhovniceşte veţi lucra astfel, vă veţi scârbi de omul vostru cel vechi.

Omul nostru cel vechi este un chiriaş rău înăuntrul nostru şi, ca să plece, trebuie să-i dărâmăm casa şi să începem să zidim clădirea cea nouă, pe omul cel nou”.

_________________________________________________________________________
[1] Sf. Isaac Sirul, “Cuvinte ascetice“, Cuv. 19, p. 96. ş. u. Termen al limbajului patristic desemnând acea stare fericită potrivit căreia, după o nevointă de mai mulţi ani, lucrarea patimilor încetează şi omul ajunge, prin harul lui Dumnezeu, “la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos”.

[2] Vezi Sf. Grigorie de Nissa, “Despre rugăciune“, Cuv.2., P. G. 44, 1141 A.

[3] In 1994,  la spitalul de boli canceroase “Teaghenio”, din Tesalonic.

[4] In. 15, 5;

[5] Sf. Marcu Ascetul, “Despre cei ce îşi închipuie că se îndreptează din fapte“, Filoc. rom., I, Buc, 1993, p. 341.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevointa Duhovniceasca, Ed. Evanghelismos, Bucuresti, 2003)

Legaturi: