SUNTEM CONVERTITI CU ADEVARAT?
Intr-un interviu relativ recent unul din foarte cunoscutii predicatori ortodocsi era intrebat, foarte pertinent: “Cu toate că nimeni nu ne mai opreşte astăzi să mergem spre Dumnezeu, totuşi, rezultatele noastre se văd prea puţin. De ce suntem aşa de slabi?“. Iar raspunsul incepe astfel, foarte inspirat: “Pentru că nu suntem convertiţi! Există oameni, chiar printre cei care sunt practicanţi din punct de vedere religios, care totuşi nu sunt convertiţi; nu sunt ai lui Dumnezeu, nu ţin seama de Dumnezeu, nu-L au pe Dumnezeu în primul plan al vieţii lor, al conştiinţei lor“.
In acelasi interviu insa, mai inainte, acelasi parinte afirma, socant:“În general, nu sunt afectat de necazurile pe care le au alţii şi nici de necazurile pe care le am eu însumi” :-( Prin acest raspuns, in mod involuntar (si cu referire la sine insusi) una si aceeasi persoana a furnizat si explicatia problemei pe care ea insasi o denunta. Intr-adevar, potrivit Sfintilor Parinti, lipsa unei stari de sensibilitate duhovniceasca, de pocainta si de durere a inimii poarta principala responsabilitate pentru o convertire superficiala, nedusa pana la capat, facuta numai la nivel rational sau numai pe jumatate.
Citim in Viata Cuviosului Serafim Rose ca acesta „credea că fără străpungerea inimii şi zdrobirea lăuntrică născută din durerea inimii, convertiţii rămân la nivel orizontal, examinând tot ce ţine de Ortodoxie după părerile lor personale şi încrezându-se în greşitele concluzii ale minţilor lor logice“. Cuviosul Paisie Aghioritul merge mai departe si arata nici mai mult, nici mai putin, decat ca durerea este miezul, este esenta, este chiar definitia omului duhovnicesc. Iar Fericitul Parinte Sofronie Saharov, ucenicul marelui Siluan de la Athos sintetiza aceasta lege duhovniceasca esentiala intr-un chip categoric, fara echivoc: “Calea sfintilor este calea plansului dragostei. Unde este dragoste, acolo este plansul. Iar unde nu este dragoste – acolo nici plansul”.
Citim in Sfanta Scriptura a Noului Testament:
Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate. (II Corinteni 3, 17)
Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, Blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege. (Galateni 5, 22-23)
Mai simplu spus, noi insine suntem inca sclavi – oricat de practicanti, militanti anti-ecumenisti, anti-sistem, anti-cipuri si oricat de misionari am fi – atunci cand viata noastra crestineasca nu respira harul lui Dumnezeu, cand nu se mai intemeiaza pe viata harului Duhului Sfant, cand dimensiunea nevazuta a existentei si a razboiului nostru este uitata. “Omul neinteriorizat nu poate fi un om duhovnicesc”, scria marturisitorul Ioan Ianolide. Putem fi oameni morali (dar chiar suntem?), putem avea, sa spunem, chiar o etica cuprinzatoare (sau o ideologie?) care sa ne ofere o perspectiva integratoare asupra vietii si a mortii, ne putem, in sfarsit, stradui mult pentru a fi crestini, iar in acest sens sa citim, sa facem nevointe, sa alergam dupa fapte bune, dupa fapte mari, sa intreprindem diverse actiuni marturisitoare, dar toate acestea – si multe altele – pot fi facute si in van, steril, ca o zbatere sau ca o alergare haotica, fara tinta si fara rezultat. Nimic nu ne ajuta si nu ne mantuieste, nici pe noi, nici pe cei din jurul nostru, daca noi nu traim efectiv in Duh si in Adevar. Si nu traim in Duh si in Adevar daca pocainta noastra nu este continua, daca procesul convertirii noastre nu este dus pana la capat, daca intoarcerea la Hristos nu este totala, fiintiala, daca nu ne strapunge adancul inimii si nu ne transforma din radacina, daca nu trece printr-un cutremur launtric – statornicit apoi printr-o neincetata lupta – ci ramane numai undeva la suprafata.
Fara aceasta transformare care sa ajunga in adancul inimii, care sa ne faca “oameni noi”, noi pur si simplu nu prea suntem crestini, cu toate pretentiile noastre. De ce? Pentru ca ne lipseste “sarea”, adica harul Duhului Sfant. Explicatia este relativ simpla. Putem adopta la nivel constient o sumedenie de norme, explicatii si principii crestine. Ele ne multumesc intelectual si, mai mult, moral. Ne ofera o identitate onorabila, un anume echilibru sufletesc. Asa erau si evreii de pe vremea lui Hristos, care tineau Legea, insa orbeste, fara sa inteleaga profunzimea ei, pentru ca nu se lasau realmente condusi si transfigurati, prin ea, de voia lui Dumnezeu, pentru ca nu vedeau mai departe de litera ei, de forme riguroase si maniere impresionante. Traiau Legea la nivelul de suprafata al persoanei umane, fara ca adancul inimii, aceasta zona inconstienta, sa fie atinsa de vreo luminare din poruncile dumnezeiesti. De aceea nu intelegeau nici Proorociile si mereu le respingeau. Nefiind sinceri cu ei pana la capat, preocupandu-se mereu numai pentru aparente, nu puteau avea framantarea lui David, cel care isi frangea sufletul ziua si noaptea in pocainta, hranindu-se cu lacrimi si uitand sa-si manance si painea; care, rege fiind, Ii striga lui Dumnezeu, in fata intunericului sufletesc propriu: “Greselile cine le va pricepe? De cele ascunse ale mele curateste-ma”?
In strafundurile personalitatii noastre suntem manati si bantuiti de o sumedenie de patimi ascunse, de motivatii si de ganduri (in sensul dat de Sfintii Parinti, adica energii, duhuri) de care nu suntem constienti, pentru ca nu ne vedem cum suntem de fapt in launtrul nostru, nu ne privim prin ochii patrunzatori ai harului. Suntem multumiti, de cele mai multe ori, de faptul ca la nivel rational si exterior am asumat cateva principii (care si acelea se modifica si se interpreteaza, adesea, dupa bunul nostru plac), ca am citit niste carti, ca am cercetat niste Parinti si ca facem, poate, acolo un canon oarecare de rugaciune, de post, de milostenie si de alte fapte bune, pastrandu-ne insa zona noastra de “independenta”, unde nu are voie sa intre nimeni… Dar tindem sa uitam mereu partea cea mai grea, si elementara, esentiala, a… Legii celei noi – adica luarea aminte la sine, interiorizarea, cercetarea constiintei, durerea vederii iadului in care traim, plansul si lupta launtrica. Traim atat de mult in orbire si in inchipuire, mimand si falsificand viata duhovniceasca. Si cum ne dam seama de acest lucru? Dupa roade. Daca am fi convertiti pana la capat, atunci nu doar ca am fi afectati pana in strafunduri de necazurile semenilor nostri si am putea trai tragedia lor ca pe propria noastra tragedie, dar am avea de unde sa le daruim, fie si numai prin rugaciunea noastra, o picatura din apa cea vie si tamaduitoare a iubirii, care numai de la Dumnezeul Treimic purcede.
Dar ne lipseste acea strigare, acea nazuinta de a fi total liberi de minciuna, care este starea noastra reala, starea firii noastre cazute. Nu simtim ca stam in intuneric, nu simtim mirosul greu al patimilor nevadite, al ranilor sufletesti nevindecate. Nu rezistam sa ne privim asa cum suntem, sa stam adica, cu toate riscurile, in Adevar. Ce intelegem oare, cand ne rugam, in Acatistul Mantuitorului, “Iisuse, lumineaza gandul cel tainic al inimii mele“. Starea inimii noastre in duhul pocaintei inseamna a sta in Adevar. A ti se deschide ochii sufletesti si a vedea atat uraciunea pustiirii (patimile) stand in locul cel sfant (inima unde salasluieste Hristos de la Botez), dar si pe Cel Rastignit, care ne asteapta cu har peste har. Ca sa ne nastem intru El si sa devenim cu adevarat frati ai Lui si fii ai Tatalui ceresc, liberi de minciuna.
Postul cel Mare este o noua sansa pentru toti de a relua lupta pentru a (re)deveni crestini adevarati, aducand “roade vrednice de pocainta”! Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma!
Legaturi:
- INIMA INDURERATA
- Cel care isi iubeste viata sa o va pierde…
- Parintele Arsenie Muscalu despre strapungerea inimii (umilinta)
- Sf. Macarie Egipteanul: Putini sunt adevaratii crestini!
- Ortodoxia confortabila si inchipuita sau despre ispitele generatiilor rasfatate
- Parintele Seraphim si chemarea la convertire adevarata pentru “crestinii fierti” care suntem…
- Pr. Dan Badulescu: Despre convertirea ortodocsilor la Ortodoxie
- Intre Crucea realitatii si bucuriile straine ale inchipuirii
- Parintele Rafail Noica: “Nu ne dam seama cat traim in inchipuire”
- “Calea lui Dumnezeu e Crucea de fiecare zi, căci nimenea nu s-a suit la cer cu răsfăţul”
- Formalismul si compromisul cu lumea sau Ortodoxia fara Cruce
- GARBOVIREA NEVAZUTA – ADANCUL NESTIUT AL PATIMILOR
- Sarea Ortodoxiei si surogatele formalismului
- SA NE CUNOASTEM BOALA NOASTRA – Cuv. Paisie Aghioritul
- Sfantul Ierarh Ignatie Brianceaninov – despre starea de moarte a duhului omenesc
- Cu parintele Rafail despre forme, formalism, formare in rugaciune sau despre cum putem striga ca Orbul din Evanghelie in toata vremea
- Vamesul-Fariseu – sau cum ne pre-facem in farisei crezand ca suntem vamesi
- Orbirea sufleteasca – minciuna din noi
- Despre pocainta, fatarnicie si indreptatirile legaliste
Doneaza pentru filmul "Scrum"
Ştiu despre ce părinte este vorba…chiar duminica trecută l-am auzit în predică spunând asta…Atât vă spun că ziua lui de naştere este pe 3 martie, dar duminică deja îi cânta obştea “La mulţi ani” şi încă un cântec compus special pentru el…
*Cineva* esti neinformat- nu e un cantec special pentru el- ci e compus de Traian Dorz. Eu din experienta va spun ca “el” sufera impreuna cu cei ce sufera si intradevar nu e afectat de necazurile lui.
am mai scris pe un site dar nimeni nu ma aude… DE CE PE ACESTE SITE-URI ORTODOXE, CU ASTFEL DE CUVINTE CARE PE MINE M-AU LOVIT DIRECT IN INIMA, AICI UNDE NE STRANGEM IMPOTRIVA CIPURILOR SI A SEMNELOR FIAREI, DE CE TOCMAI AICI MA OBLIGATI SA IMI DEZVALUI INTIMITATEA CA SA VA SCRIU. DE CE TREBUIE SA VA LAS ADRESA DE EMAIL CA SA MA POT EXPRIMA? nU CUMVA TREBUIE SA DECID EU ASTA FRATILOR?
P.S. ADRESA PE CARE AM PUS-O AICI ESTE FALSA, ALTFEL NU VA PUTEAM SCRIE
@ G:
Pai tocmai asta e o dovada ca nimeni nu te obliga la nimic!
@ Cineva:
Tocmai asta voiam sa evitam, sa ne apucam sa discutam despre cine a zis si altele despre el, ca sa putem sa ne concentram pe continutul acestui eseu.
in treaba asta cu anonimatul poate ca unii va vor acuza de lasitate sau de neseriozitate si parerea mea, cuvantul de mai sus nu are nevoie de acoperirea aceasta
Nu va mai imbatati cu apa chioara in legatura cu anonimatul!
Cine “trebuie” sa stie, oricum stie tot ce misca in acest trafic si de la “el” afla si altii.
Iar pe noi nu ne incalzeste prea mult daca vedem niste nume.
Mantuitorul Hristos spunea:”daca nu credeti in Mine, credeti macar acestor lucrari”(pe care le facea).
@adimn
asa cum nimeni nu ma obliga sa plec din tara si sa-mi fac pasaport asa si aici, nu este obligatoriu sa comentez pe site (acolo tot scrie “necesar” la adresa de email) Cat despre curaj… nu are nici o legatura, ci doar ca tot ce este in lumea aceasta trebuie sa fie la vedere sa fie cu date personale “necesare” si dati-mi voie sa citez chiar din articolul de mai sus:
“Mai simplu spus, noi insine suntem inca sclavi – oricat de practicanti, militanti anti-ecumenisti, anti-sistem, anti-cipuri si oricat de misionari am fi (ceea ce nu e nicidecum rau, dimpotriva) – atunci cand viata noastra crestineasca nu respira harul lui Dumnezeu, cand nu se mai intemeiaza pe viata harului Duhului Sfant, cand dimensiunea nevazuta a existentei si a razboiului nostru este uitata. “OMUL NEINTERIORIZAT NU POATE FI UN OM DUHOVNICESC”, scria marturisitorul Ioan Ianolide.”
IERTATI-MA, DAR ASTA ESTE PAREREA MEA.
Cat despre Parintele care a predicat, inseamna ca a vrut sa-i fie cunoscut cuvantul si chiar daca nu stiu cine este cuvantul tot a ajuns la mine..la noi..
Adevarul e ca predomina “caldiceii” dar, cum spunea si Dan Puric:” nu-ti cere nimeni sa fii sfant, pt ca in contextul actual nu ai cum…!” Poate parea ca suna a scuza si ca este contrazis de citatul:”…fiti sfinti precum Tatal vostru cel din ceruri Sfant este!( dar parca totul este impotriva sfinteniei in ziua de azi, absolut totul…)
Ti-se rade-n nas: “nu esti trendi, nu esti cool, nu esti la moda, esti inapoiat, esti clasic, ai innebunit… de ce te porti asa?! Lasa-ma ci biserica ta…!”
Discutam cu cineva de la arhivele procuraturii zilele trecute si mi-a spus, cu o franchete de nedescris, ca astia care nu accepta actele biometrice sunt niste retardati …! Niste primitivi…!” Iata deci,ca pe langa celelalte, trebuie sa suportam…batjocora intregii lumi !
Revin si spun ca convertit cu adevarat poate l-am putea numi pe Pr Rafail Noica! De ce nu si pe Danion Vasile, de ce nu si pe maica Ecaterina…(daca i-am retinut bine numele)care fac lucrare apostolica…! Si multi altii…!
Restul…stie Bunul Dumnezeu pe fiecare! Ca nu te poti pronunta ,frate, pt sufletul altuia ! Poate il vezi asa mai “fraged” in credinta dar, cunosti tu ce-i in sufletul lui…? Stii tu cate ore pe zi plange el in rugaciune…? Cunosti tu numarul metaniilor facute de el,fara sa-l stie nimeni…? Ai stat tu langa el sa-i cunosti natura postului sau…?
Eu zis sa nu ne pronuntam in “casa” altuia, pt ca nu o cunoastem f bine !Exista riscul de a gresi…,de a aprecia eronat!
Numai bine!
Suntem convertiti cu adevarat?
Parerea mea este ca acest lucru necurat se face in fiecare zi pe toate caile de comunicare, in institutiile publice, la serviciu, local, national, global!
De ce intampla?
Pentru ca marea majoritate a oamenilor sint fie lipsiti de informatie sau mai rau ignoranti la ceea ce se intampla in jurul lor, cu ei, cu cei mai mult sau mai putin aproape lor!
Din acest motiv sunt de parere ca pe langa calea dreapta pe care o gasim prin biserica, preotii sa-i ajute pe oameni sa se informeze, sa le impartaseasca enoriasilor lor unde pot afla despre uratul imbracat intr-o mantie de adevar absolut!
In cautarile mele pe Internet am gasit un site (gandeste.org) foarte interesant mai ales pentru documentarele despre Noua Ordine Mondiala sau Criza!
A aparut noul numar al revistei The Orthodox Word, (scos de Sf Manastire Platina, CA) dedicat Marelui Pr. Ioanichie Balan. Este o mare mangaiere pentru noi romanii ortodocsi pribegi, ca in fiecare Sfanat si Mare Post al Pastilor, un parinte roman cu viata sfanta este ales ca model de sfintenie pentru occidentalii convertiti la sfanta ortodoxie (vezi nr. de anul trecut din Postul Mare dedicat pr Calciu).
Pentru rugaciunile lor, Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu ai mila de noi pacatosii.
“În general, nu sunt afectat de necazurile pe care le au alţii şi nici de necazurile pe care le am eu însumi”- cred ca trebuie nuantat, eu zic ca nu ati inteles bine. Uite in Pateric e un avva, nu retin care, care e acuzat: nu vezi ca fratii se bat si nu zici nimic? Raspunsul: Ei se bat ei se impaca. Nu stiu daca prindeti nuanta.
Si din invatatura “predicatorului”- suna a zeflemea cum il numiti- ne spune de Macarie= fericitul, care e fericit ca acopera pacatele celorlalti si de aceea e fericit, dar spune Parintele sunt uni aici in Manastire care inregistreaza, (noteaza) spusele fratilor si apoi ii acuza: uite ce a zis cutare… si acestia nu sunt asemanatori cu Macarie care acopera pacatele fratilor ci cu dracii cei iscoditori si rascolitori de rau.
Sa fim si noi ca Macarie Nu cred ca e folositor sa vanam fiecare cuvant al Parintelui, care recunosc si eu, are si greseli.
Iertati-ma
post cu pace!!!
Suntem convertiti cu adevarat?!
Touche!
Eu zic ca, nu totdeauna deci nu pentru mult timp; ‘sarea’ nu este o constanta de zi cu zi in viata noastra, cercetarea Harului Sf.Duh vine ‘cand vrea’ si ‘bate’ unde doreste apoi poposeste acolo unde nu-si face loc parerea de sine, iubirea de sine, slava desarta – toate acestea chiar si doar ca imbold si plecare de moment (din sine) pana la materializare de gand, numai zic de fapta!
D-aia crestinismul ortodox presupune lupta pana la sange cu tine, cu propria fire naravita (din tinerete), cu diavolul care-ti hraneste ego-ul, iti face capul calendar prin ganduri potrivnice in privinta aproapelui, sfintilor si a Dumnezeului Insusi gasind pricini de poticneala si carcoteala, de indreptatire… – si uite-asa iti statorniceste mandria, trufia, mania, iutimea, iubirea de placeri, comoditatea si, nu in ultimul rand cu lumea care, vrem nu vrem sa recunoastem isi lasa amprenta asupra-ti in fel si chip cand petreci in ea, cu ea prin natura indatoririlor (serviciu, cumparaturi) dar si aducandu-o in casa prin televizor cascand gura la ea si la prostiile ei!
Pr.Arsenie Papacioc spunea bine ca este nu atat pentru nevointa cat pentru o supraveghere atenta de sine fiind atent mai ales la ganduri (cele rele)lovind din timp si la timp ‘fiica Babilonului ticaloasa! Fericiti cei ce vor lovii pruncii tai de piatra’ – piatra care este Hristos! Pr.Paisie Aghioritul spunea sa nici nu le bagam in seama iar impotriva lor utilizand ganduri bune. Alt parinte spunea sa incepi sa canti in sine-ti ‘Nascatoare de Dumnezeu Fecioara, Bucura-te! ….’ sau orice alte rugaciuni scurte (cele incepatoare, troparele de umilinta, Crezul) si vor zbura!
Asa este, cred ca cei mai multi dintre noi nu suntem convertiti cu adevarat. 🙁 Din pacate, pentru moment, imi este imposibil sa-mi exprim toate gandurile in legatura cu acest articol, fiindca sunt foarte ocupata cu anumite indatoriri din lumea aceasta, dar fagaduiesc sa mai revin. Oricum, acest articol este un prilej de a medita la starea noastra duhovniceasca, pentru a identifica patimile ascunse in adancul fiintei noastre si… pentru a ne converti.
Desi am foarte putin ragaz acum, am simtit nevoia sa scriu, pentru ca-mi este dificil sa inteleg de ce n-a spus nimeni ca acele cuvinte despre convertire apartin regretatului nostru parinte Teofil Paraian(Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!)
“Fii totdeauna cu Dumnezeu, daca vrei ca Dumnezeu sa fie totdeauna cu tine.”(Sfantul Ioan Hrisostom)
Doamne-ajuta!
Domnul sa fie cu noi!
Am observat la mine lipsa asta de durere pentru ce se intampla altora… aud tot felul de stiri tragice si ajung sa ma obisnuiesc cu ele, vad om cersind si in cel mai bun caz il miluiesc cu ceva, dar nu ma intereseaza cu sinceritate ce e in sufletul omului aceluia… Parca imi e teama ca grija de altul mi-ar stirbi din libertate sau mi-ar lua din timpul atat de pretios…hmm…
Si chiar azi am ajuns sa citesc din scrisorile Pr Sofronie pe care le-ati publicat acum ceva vreme si dansul vorbea de sarcina noastra de a deveni “persoane universale” – de a iesi, de fapt, din egoismul nostru care ne limiteaza si ne saraceste sufletul…
Pocainta este un dar, sa ne rugam cat mai des Domnului sa ni-l dea, ca altfel suntem pierduti:-(