SUNTEM CONVERTITI CU ADEVARAT?

Intr-un interviu relativ recent unul din foarte cunoscutii predicatori ortodocsi era intrebat, foarte pertinent: “Cu toate că nimeni nu ne mai opreşte astăzi să mergem spre Dumnezeu, totuşi, rezultatele noastre se văd prea puţin. De ce suntem aşa de slabi?“. Iar raspunsul incepe astfel, foarte inspirat: “Pentru că nu suntem convertiţi! Există oameni, chiar printre cei care sunt practicanţi din punct de vedere religios, care totuşi nu sunt convertiţi; nu sunt ai lui Dumnezeu, nu ţin seama de Dumnezeu, nu-L au pe Dumnezeu în primul plan al vieţii lor, al conştiinţei lor“.

In acelasi interviu insa, mai inainte, acelasi parinte afirma, socant:“În general, nu sunt afectat de necazurile pe care le au alţii şi nici de necazurile pe care le am eu însumi” :-( Prin acest raspuns, in mod involuntar (si cu referire la sine insusi) una si aceeasi persoana a furnizat si explicatia problemei pe care ea insasi o denunta. Intr-adevar, potrivit Sfintilor Parinti, lipsa unei stari de sensibilitate duhovniceasca, de pocainta si de durere a inimii poarta principala responsabilitate pentru o convertire superficiala, nedusa pana la capat, facuta numai la nivel rational sau numai pe jumatate.

Citim in Viata Cuviosului Serafim Rose ca acesta „credea că fără străpungerea inimii şi zdrobirea lăuntrică născută din durerea inimii, convertiţii rămân la nivel orizontal, examinând tot ce ţine de Ortodoxie după părerile lor personale şi încrezându-se în greşitele concluzii ale minţilor lor logice“. Cuviosul Paisie Aghioritul merge mai departe si arata nici mai mult, nici mai putin, decat ca durerea este miezul, este esenta, este chiar definitia omului duhovnicesc. Iar Fericitul Parinte Sofronie Saharov, ucenicul marelui Siluan de la Athos sintetiza aceasta lege duhovniceasca esentiala intr-un chip categoric, fara echivoc: “Calea sfintilor este calea plansului dragostei. Unde este dragoste, acolo este plansul. Iar unde nu este dragoste – acolo nici plansul”.

Citim in Sfanta Scriptura a Noului Testament:

Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate. (II Corinteni 3, 17)

Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, Blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege. (Galateni 5, 22-23)

Mai simplu spus, noi insine suntem inca sclavi – oricat de practicanti, militanti anti-ecumenisti, anti-sistem, anti-cipuri si oricat de misionari am fi – atunci cand viata noastra crestineasca nu respira harul lui Dumnezeu, cand nu se mai intemeiaza pe viata harului Duhului Sfant, cand  dimensiunea nevazuta a existentei si a razboiului nostru este uitata. “Omul neinteriorizat nu poate fi un om duhovnicesc”, scria marturisitorul Ioan Ianolide. Putem fi oameni morali (dar chiar suntem?), putem avea, sa spunem, chiar o etica cuprinzatoare (sau o ideologie?) care sa ne ofere o perspectiva integratoare asupra vietii si a mortii, ne putem, in sfarsit, stradui mult pentru a fi crestini, iar in acest sens sa citim, sa facem nevointe, sa alergam dupa fapte bune, dupa fapte mari, sa intreprindem diverse actiuni marturisitoare, dar toate acestea – si multe altele – pot fi facute si in van, steril, ca o zbatere sau ca o alergare haotica, fara tinta si fara rezultat. Nimic nu ne ajuta si nu ne mantuieste, nici pe noi, nici pe cei din jurul nostru, daca noi nu traim efectiv in Duh si in Adevar. Si nu traim in Duh si in Adevar daca pocainta noastra nu este continua, daca procesul convertirii noastre nu este dus pana la capat, daca intoarcerea la Hristos nu este totala, fiintiala, daca nu ne strapunge adancul inimii si nu ne transforma din radacina, daca nu trece printr-un cutremur launtric – statornicit apoi printr-o neincetata lupta – ci ramane numai undeva la suprafata.

Fara aceasta transformare care sa ajunga in adancul inimii, care sa ne faca “oameni noi”, noi pur si simplu nu prea suntem crestini, cu toate pretentiile noastre. De ce? Pentru ca ne lipseste “sarea”, adica harul Duhului Sfant. Explicatia este relativ simpla. Putem adopta la nivel constient o sumedenie de norme, explicatii si principii crestine. Ele ne multumesc intelectual si, mai mult, moral. Ne ofera o identitate onorabila, un anume echilibru sufletesc. Asa erau si evreii de pe vremea lui Hristos, care tineau Legea, insa orbeste, fara sa inteleaga profunzimea ei, pentru ca nu se lasau realmente condusi si transfigurati, prin ea, de voia lui Dumnezeu, pentru ca nu vedeau mai departe de litera ei, de forme riguroase si maniere impresionante. Traiau Legea la nivelul de suprafata al persoanei umane, fara ca adancul inimii, aceasta zona inconstienta, sa fie atinsa de vreo luminare din poruncile dumnezeiesti. De aceea nu intelegeau nici Proorociile si mereu le respingeau. Nefiind sinceri cu ei pana la capat, preocupandu-se mereu numai pentru aparente, nu puteau avea framantarea lui David, cel care isi frangea sufletul ziua si noaptea in pocainta, hranindu-se cu lacrimi si uitand sa-si manance si painea; care, rege fiind, Ii striga lui Dumnezeu, in fata intunericului sufletesc propriu: “Greselile cine le va pricepe? De cele ascunse ale mele curateste-ma”?

In strafundurile personalitatii noastre suntem manati si bantuiti de o sumedenie de patimi ascunse, de motivatii si de ganduri (in sensul dat de Sfintii Parinti, adica energii, duhuri) de care nu suntem constienti, pentru ca nu ne vedem cum suntem de fapt in launtrul nostru, nu ne privim prin ochii patrunzatori ai harului. Suntem multumiti, de cele mai multe ori, de faptul ca la nivel rational si exterior am asumat cateva principii (care si acelea se modifica si se interpreteaza, adesea, dupa bunul nostru plac), ca am citit niste carti, ca am cercetat niste Parinti si ca facem, poate, acolo un canon oarecare de rugaciune, de post, de milostenie si de alte fapte bune, pastrandu-ne insa zona noastra de “independenta”, unde nu are voie sa intre nimeni… Dar tindem sa uitam mereu partea cea mai grea, si elementara, esentiala, a… Legii celei noi – adica luarea aminte la sine, interiorizarea, cercetarea constiintei, durerea vederii iadului in care traim, plansul si lupta launtrica. Traim atat de mult in orbire si in inchipuire, mimand si falsificand viata duhovniceasca. Si cum ne dam seama de acest lucru? Dupa roade. Daca am fi convertiti pana la capat, atunci nu doar ca am fi afectati pana in strafunduri de necazurile semenilor nostri si am putea trai tragedia lor ca pe propria noastra tragedie, dar am avea de unde sa le daruim, fie si numai prin rugaciunea noastra, o picatura din apa cea vie si tamaduitoare a iubirii, care numai de la Dumnezeul Treimic purcede.

Dar ne lipseste acea strigare, acea nazuinta de a fi total liberi de minciuna, care este starea noastra reala, starea firii noastre cazute. Nu simtim ca stam in intuneric, nu simtim mirosul greu al patimilor nevadite, al ranilor sufletesti nevindecate. Nu rezistam sa ne privim asa cum suntem, sa stam adica, cu toate riscurile, in Adevar. Ce intelegem oare, cand ne rugam, in Acatistul Mantuitorului, “Iisuse, lumineaza gandul cel tainic al inimii mele“. Starea inimii noastre in duhul pocaintei inseamna a sta in Adevar. A ti se deschide ochii sufletesti si a vedea atat uraciunea pustiirii (patimile) stand in locul cel sfant (inima unde salasluieste Hristos de la Botez), dar si pe Cel Rastignit, care ne asteapta cu har peste har. Ca sa ne nastem intru El si sa devenim cu adevarat frati ai Lui si fii ai Tatalui ceresc, liberi de minciuna.

Postul cel Mare este o noua sansa pentru toti de a relua lupta pentru a (re)deveni crestini adevarati, aducand “roade vrednice de pocainta”! Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma!

Legaturi: