TALCUIRI LA APOCALIPSA. Despre Armaghedon si ereziile imparatiei de o mie de ani: MARTORII LUI IEHOVA, MESIANISMUL IUDAIC, SIONISMUL

19-02-2012 Sublinieri

Arhim. Evsevios Vittis: TALCUIRI LA APOCALIPSA (III)

Omilia a patruzeci şi şaptea

Apocalipsa (19, 11-21)

  • Condamnarea fiarei şi a profetului mincinos şi nimicirea armatei lor de câtre Mesia – Hristos («lupta lui Mesia») (19,11-21).
  • Mesia – Hristos apare cu armata Sa în vederea luptei decisive (19,11-16).
  • Un înger vesteşte nimicirea armatei potrivnice lui Dumnezeu (19,17-18).
  • Fiara şi falsul profet sunt prinşi de vii şi aruncaţi în marea cea de foc, în timp ce armata lor este nimicită cu totul (19,19-21).

În omilia precedentă ne întrebam ce a mai rămas din Apocalipsă, odată ce am ajuns la capitolul al 19-lea. Însă pe măsură ce ne apropiem de sfârşit, ni se descoperă tot mai multe evenimente importante. Le vom menţiona încă de la început prin ceea ce au fundamental, pentru a ne face o idee despre ele, iar apoi le vom analiza pe rând. Să ne grăbim, aşadar, «să vedem sfârşitul» ce se apropie. Mă refer desigur la sfârşitul Apocalipsei, aceasta ca să nu apară vreo neînţelegere. Cu puţină răbdare, vom vedea şi evoluţia evenimentelor următoare. Trebuie să spun cu anticipaţie că aici avem de a face cu una din părţile cele mai frumoase ale acestei sfinte cărţi. Astăzi ne vom preocupa în modul concret de «intrarea în luptă a lui Mesia», moment atât de aşteptat.

Ce a mai rămas să vedem din Apocalipsă?

a) Biruinţa lui Hristos împotriva Antihristului (19,11-21).

b) Împărăţia lui Hristos de o mie de ani şi condamnarea, la început temporară, iar apoi definitivă a Satanei (20,1-10).

c) Judecata universală (20,11-15).

d) «Noua zidire (creaţie)» şi «Cortul lui Dumnezeu cu oamenii» (Noul Ierusalim) (21,1-22,5).

e) Epilogul Apocalipsei (22,6-21).

a) Biruinţa lui Hristos împotriva Antihristului (19,11-21).

Această parte reprezintă o introducere la întreaga secţiune a Apocalipsei, începând cu capitolul al 19-lea, versetul al 11-lea şi sfârşind cu capitolul al 22-lea, versetul al 5-lea. În această secţiune în care vom intra acum este descrisă vedenia biruinţei Împăratului Hristos asupra Antihristului. Este ultima luptă cu puterile întunericului acestui veac. Aceste puteri sunt reprezentate de împăraţi, milenarişti, puternicii pământului şi armatele credincioase acestora, toţi fiind de partea fiarei. Biruinţa lui Mesia – Hristos a fost menţionată deja cu anticipare, după obiceiul Sfântului Evanghelist, în capitolele precedente. Triada satanică: balaurul – fiara – profetul mincinos, pregătesc armate pentru lupta cea de pe urmă. Pentru ei reprezintă o chestiune de viaţă şi de moarte. Lupta care va avea loc va fi cea de la Armaghedon. Înainte de această luptă va avea loc distrugerea Babilonului celui înţelegător (simbolic). În conflictul ce urmează sunt menţionaţi împăraţii ce s-au supus fiarei, cei ce s-au făcut complici la ticăloşiile ei. Aceştia se adună aşadar în jurul ei împreună cu puterile lor armate pentru a se apăra, întrucât văd că puterea lor a început să se clatine. Toată această coaliţie a răului îl va război pe Miel în persoana credincioşilor Lui.

Este vorba aici de o luptă reală? Se vor aduna cu adevărat armate, de o parte şi de alta, la locul numit Armaghedon, pentru a ajunge să se lupte corp la corp? Răspunsul este nu. Lupta aceasta apare şi în capitolele precedente ca un model. De fiecare dată avem impresia că este vorba de un conflict deosebit. În realitate, bătălia de la Armaghedon nu este decât una singură şi pe aceasta o vom vedea în capitolul al 20-lea. Această luptă este simbolică, însă reprezentarea ei este iconică pentru a putea fi înţeleasă. Arsenalul armatei Domnului şi al partizanilor Săi ce Îl vor urma, este cu totul duhovnicesc. Lupta pe care o va duce Mielul este pur duhovnicească. Este cel puţin o nerozie să ne imaginăm că Mielul va avea nevoie să adune armate, să le înarmeze pentru a ataca apoi cu ele puterile antihristice, care, la rândul lor, sunt şi ele excepţional de bine înarmate. Mielul, Dumnezeu fiind, nu are oare puterea de a-i face să dispară doar printr-o suflare? Ne vom întoarce la acest aspect când vom ajunge la locul respectiv, însă ţinem să accentuăm aceste lucruri încă de acum, întrucât circulă cele mai fanteziste poveşti în legătură cu faimoasa luptă de la Armaghedon.

În privinţa aceasta apar tot felul de confuzii şi neînţelegeri asupra evenimentelor de atunci. Aşa-numiţii Martori ai lui Iehova provoacă şi ei multă confuzie. Ei au o viziune pur evreiască asupra lui Mesia, aşteptând ca El să fie un împărat războinic ce va supune politic pe duşmanii israeliţilor, pentru a înfiinţa în cele din urmă o împărăţie la nivel mondial. Aşadar, ei pun accent pe conflictul de la Armaghedon, interpretându-l în sens propriu. În acelaşi fel se raportează şi la împărăţia de o mie de ani a lui Hristos, precum şi la cea de a doua venire a Lui. Nebunia şi nerozia lor ar putea constitui nişte circumstanţe care să le mai absolve din vină, dacă nu ar avea neruşinarea să slujească altor scopuri, ale evreomasoneriei şi sionismului. În pofida ridiculizărilor la care s-au expus prin dezminţirile repetate ale previziunilor legate de evenimentele sfârşitului, a căror dată au fixat-o cu mare exactitate, ei persistă mai departe în acest mod de a vedea lucrurile. Repetaţi, repetaţi, iar în final unii vor crede. Aceasta este metoda lor.

Să spunem că descrierile referitoare la pregătirea acestei lupte ar fi valabile în literă, întrucât conflictul ca atare nu va fi descris. Apare aşadar că în luptă vor fi antrenate armate ce dispun de călărime. Ne punem întrebarea: Atunci când va avea loc acel conflict, se va apela la călăreţi ca în vechime? Pe cai au luptat cei din Golf? Lupta nu va fi călare, vom primi răspuns. Atunci înseamnă că ne îndepărtăm de ceea ce la prima vedere pare că este spus la modul propriu şi intrăm în sfera simbolismului. Câte din cele spuse sunt reprezentări simbolice şi câte reprezintă realitatea însăşi? După ce putem cunoaşte aceasta? Fie acceptăm că în acest caz avem de a face cu o expresie pur simbolică, fiind redată o luptă ce urmează să aibă loc în viitorul îndepărtat, în condiţiile din vremea apostolului – întrucât, dacă el ar fi scris acum, cu siguranţă nu ar fi folosit imaginea călăreţilor, ci una adusă la zi, ca expresie a unei lupte pur duhovniceşti – fie, în cel de-a doilea caz, vom accepta în literă descrierea ei, fapt ce ne va pune într-o încurcătură fără ieşire. Nu intraţi însă în astfel de detalii cu falsificatorii Scripturii. Ei se adresează de fapt unei lumi care nu ştie nimic despre ce înseamnă cu adevărat Apocalipsa şi nici cele la care face ea referire. De aceea au efect demersurile lor. Dacă ţes totul cu abilitate sub forma unei poveşti frumoase, de ce să nu prindă la oamenii simpli? Să ne întoarcem însă unde am rămas cu cuvântul nostru.

Referirea repetată la această luptă a sfârşitului, de fiecare dată sub un nou chip, are loc pentru a se accentua că tot ce va avea loc înainte şi după lupta de la Armaghedon este cuprins în judecata lui Dumnezeu. Ceea ce a fost deja vestit este pe punctul să se împlinească. Orice hotărâre a lui Dumnezeu se va concretiza până la urmă.

Important pentru noi, sfântul Evanghelist ţine să accentueze aceasta în diverse chipuri, este că toate cele anunţate vor avea loc. Timpul exact al desfăşurării lor îi aparţine lui Dumnezeu. În acelaşi fel a vestit şi distrugerea Babilonului celui înţelegător (simbolic). Când i-a venit timpul, pur şi simplu l-a distrus. Acest lucru reiese şi din ordinea imaginilor prezentate. La fel va fi şi cu puterile întunericului, nimicirea lor fiind vestită din timp. Acum a sosit timpul împlinirii acestei hotărâri.

În imaginea luptei, vom vedea că un rol fundamental îl joacă Călăreţul Alb. El are toate caracteristicile lui Mesia, ce se regăsesc în descrierile profeţilor din Vechiul Testament. Aici sunt subliniate următoarele lucruri:

I. Dumnezeu l-a desemnat pe Mesia mai înainte de veci să fie biruitorul stihiilor lumii şi conducătorul acestei lumi, ce se consideră de nebiruit.

II. Această lucrare purtătoare de biruinţă a lui Mesia este cât se poate de conformă voii lui Dumnezeu. Biruitorul împlineşte vechile profeţii referitoare la biruinţa lui Dumnezeu. Biruitorul, Mesia, reprezintă enipostazierea Cuvântului Lui, adică a uneia din Persoanele Sfintei Treimi – Fiul lui Dumnezeu -, care nu doar vesteşte voia lui Dumnezeu, ci o şi duce la împlinire. Dumnezeu este Judecătorul şi va lovi răul chiar în moalele capului. Judecata lui Dumnezeu şi lupta împotriva răului au un nume: Iisus Hristos.

III. La cele relatate deja despre semnificaţia luptei ce urmează a fi descrisă de Sfântul Evanghelist, am mai preciza câteva aspecte. Pentru a face mai palpabile cele despre care vorbeşte, Evanghelistul face apel la imagini. Imaginea transmite nemijlocit ceea ce nu poate cuvântul. În cazul acesta ne vorbeşte, aşadar, de luptă, de faptul că Mesia – Hristos va desfăşura o campanie împreună cu îngerii Săi, pentru a Se război cu puterile Antihristului. Nu este cu adevărat o prostie să ne închipuim că îngerii nevăzuţi vor ajunge să se războiască cu armate văzute şi că va avea loc o luptă reală dusă cu săbii, suliţe şi celelalte mijloace de care mai dispuneau pe vremea aceea armatele, pentru a-i nimici pe duşmanii lui Dumnezeu? Scriptura spune clar că Domnul i-ar putea nimici doar printr-o suflare (II Tesaloniceni 2,8). Are El, aşadar, nevoie să fie întărit de armate de îngeri pentru a-l doborî pe Antihrist? Cel Ce poartă toate cu cuvântul puterii Sale (Evrei 1,3), Care ţine, altfel spus, toate doar prin puterea cuvântului Său, are nevoie de un corp armat impunător pentru a-l neutraliza pe satana şi toate puterile lui întunecate? Însă altceva vrea să accentueze Sfântul Evanghelist atunci când descrie cele ce urmează să aibă loc. Să nu ne lăsăm purtaţi de toate prostiile şi neghiobiile debitate de eretici, atâta timp cât ei interpretează Scriptura prin a sa dezlegare, adică plecând de la propria lor înţelegere, întrucât «toată prorocia Scripturii cu a sa dezlegare nu se face» (II Petru 1,20), aşa cum spune mai sus Apostolul Petru. De aceea au ajuns şi la tot felul de neghiobii şi interpretări arbitrare. Iată de ce avem nevoie de îndrumarea sigură pusă la îndemână de Tradiţia noastră, întotdeauna înlăuntrul Bisericii lui Hristos şi niciodată în afara ei, aşa cum fac nenumăraţi eretici sub diverse nume.

După această parte introductivă, să vedem textul însuşi:

«Şi am văzut cerul deschis şi iată un cal alb, şi Cel Ce şedea pe el se chema Credincios şi Adevărat şi întru dreptate judecă şi dă război. Iar ochii Lui ca para focului şi pe capul Lui steme multe, având nume scris, pe care nimeni nu îl ştie, fără numai El. Şi este îmbrăcat în haină vopsită cu sânge şi se cheamă numele Lui: Cuvântul lui Dumnezeu. Şi oştile cele din cer urmau după El pe cai albi, îmbrăcaţi fiind în vison alb şi curat. Şi din gura Lui iese sabie ascuţită, ca să lovească cu dânsa neamurile. Şi El le va paşte pe ele cu toiag de fier şi calcă teascul vinului mâniei şi iuţimii lui Dumnezeu Atotţiitorul. Şi are peste haina şi peste coapsa Sa numele scris: Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor. Şi am văzut un înger stând în soare şi a strigat cu glas mare, zicând tuturor păsărilor celor ce zboară în mijlocul cerului: Veniţi şi vă adunaţi la cina Marelui Dumnezeu. Ca să mâncaţi trupuri de împăraţi şi trupuri de căpitani şi trupurile celor tari şi trupurile cailor şi ale celor ce şed pe ei şi trupurile tuturor celor slobozi şi celor robi, şi ale celor mici, şi ale celor mari.

Şi am văzut pe fiară şi pe împăraţii pământului şi oştile lor adunate, ca să facă război cu Cel Ce şade pe cal şi cu oastea Lui. Şi s-a prins fiara şi odată cu ea, prorocul cel mincinos care a făcut semnele înaintea ei, cu care a amăgit pe cei ce au luat semnul fiarei şi pe cei ce s-au închinat chipului ei. De vii s-au aruncat amândoi în iezerul cel de foc care arde cu piatră pucioasă. Şi ceilalţi au fost ucişi cu sabia Celui Ce şedea pe cal, care ieşea din gura Lui. Şi toate păsările s-au săturat din trupurile lor».Apocalipsa (19,11-21)

Până acum am avut parte de glasuri şi îngeri venind din cer. Putem vedea cum cerul se deschide încetul cu încetul. La început s-a deschis o poartă a lui, pentru a întrezări lauda şi slava ce Îi sunt aduse lui Dumnezeu. Mai târziu s-a deschis templul ceresc, pentru a se arăta ce gândeşte Dumnezeu despre oameni. Acum, în relatarea ce urmează, cerul se deschide şi mai mult. Această deschidere nu se face pentru a satisface anumite curiozităţi omeneşti, ci pentru vădirea anumitor adevăruri. Acum se împlineşte făgăduinţa pe care Domnul a făcut-o ucenicilor Săi la începutul chemării lor. Acelaşi Evanghelist a consemnat-o în Evanghelia sa: «Amin, amin grăiesc vouă: de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi pogorându-se peste Fiul Omului» (Ioan 1,51). Altfel spus, veţi înţelege că, prin Iisus, Dumnezeu a venit cu adevărat pe pământ şi mai ales acum, prin cea de a doua venire a lui Mesia, Căruia Tatăl I-a încredinţat întreaga Lui judecată.

În continuare ne este înfăţişat Mesia, adică Iisus Hristos. Descrierea are loc însă în puţine cuvinte, fiind făcută cu claritate şi expresivitate tocmai pentru a nu mai fi nevoie de o completare ulterioară. Imaginea lui Hristos înfăţişată aici este foarte diferită de cele de până acum. La începutul Apocalipsei, Iisus apărea în mijlocul sfeşnicelor de aur ca Marele Arhiereu Ce conduce Biserica şi pe fiecare membru în parte către ţelul final. În continuare, a fost zugrăvit ca un Miel fără de răutate şi blând, apoi ca un Miel «junghiat» şi în cele din urmă ca un Miel «ce stă», adică unul jertfit şi înviat. Acum ne este înfăţişat ca un Miel plin de mânie, despre care s-a vorbit deja în capitolul al 17-lea, fiind consemnată înfricoşarea vrăjmaşilor Lui ce au înţeles că vremea îngăduinţei a trecut. Mielul se transformă de data aceasta în conducătorul războinic al nenumăratelor oşti cereşti. Antihristul a crezut că-şi va face în continuare bunul său plac, ucigându-i pe cei ce aparţin Bisericii. El nu a ştiut că a fost o unealtă a lui Dumnezeu şi că acum este timpul să fie judecat. Mielul nu mai apare cu chipul Său smerit de pe pământ. Acum vine sub chipul cel împărătesc, întrucât a venit vremea să-şi exercite această calitate. Noua Lui trăsătură este corelată cu împărţirea dreptăţii, puterea şi judecata concentrându-se într-o singură persoană.

Sfântul Evanghelist vede cerul deschis, iar acolo pe «Cuvântul lui Dumnezeu» proiectat peste întreaga lume. Pentru aceasta i se dă darul profeţiei, ca să arate, să facă accesibil semenilor pe Cuvântul Ce este deocamdată ascuns. Cerul este închis înaintea celor necinstitori şi trupeşti, înaintea celor ce sunt pământeşti şi legaţi de cele de aici, nevrând să-şi ridice privirile spre cer şi a se înălţa dincolo de ce este «praf, cenuşă şi umbră». De aceea se spune că poartă în ei chipul pământului, fără a mai putea încăpea în ei chipul cerului. Oricât de «spirituali» ar fi consideraţi aceştia de către cei asemenea lor, ei nu sunt decât nişte inşi «sufleteşti, ce cugetă la cele pământeşti», lipiţi de formele veacului acestuia păcătos şi înşelător.

Mesia Se arată ca un Călăreţ pe un cal alb. Este Acelaşi Care la începutul Apocalipsei «a venit ca un biruitor şi ca să biruie». Atunci nu era stabilită nici lupta pe care urma să o ducă, nici biruinţa de care urma să aibă parte. De atunci încoace, însă, a lăsat să se întrezărească faptul că lucrează ca un trimis al lui Dumnezeu. Aici, în momentul acesta, este statornicită clar lucrarea Lui, care va fi judecata. Cu cât Iisus Se descoperă mai mult, cu atât mai vădită este, printre altele, calitatea Lui de Judecător, întrucât a fost pus «spre căderea şi ridicarea multora», după cum a spus cândva Bătrânul Simeon, ţinându-l în braţele sale ca Prunc (Luca 2,34).

Mesia este Cel credincios şi adevărat, fapt menţionat despre Domnul şi în altă parte: «Martorul Cel credincios şi adevărat» (Apocalipsa 3,14). Este credincios nu pentru că El crede, ci pentru că este crezut, întrucât este vrednic de crezare ca cineva să-şi pună încrederea în El. El este însă şi adevărat, în antiteză cu cel «care dintru început este mincinos» şi «tatăl minciunii», satana, fiara, profetul mincinos şi toţi următorii lor. Mărturia, chezăşia dată de El are un caracter stabil, veşnic şi neschimbat, precum este şi dumnezeirea Lui. Este credincios şi adevărat, întrucât cuvântul Lui, ceresc fiind, nu are legătură cu umbra, cu forma sau cu imaginea, aşa cum este în cazul cuvântului pământesc al omului. Cuvântul omenesc nu este credincios şi adevărat, întrucât pentru a se exprima, foloseşte umbra, forma şi imaginea. De aceea oamenii nu se pot înţelege în profunzime unii cu alţii, întrucât nu pot exprima întocmai ceea ce voiesc şi simt. Într-un fel simt şi gândesc, şi altceva reuşesc să transpună în cuvânt. Drept pentru care şi ceilalţi îi pricep puţin, întrucât una aud, şi alta înţeleg, fără ca să o facă în mod intenţionat, iar aceasta este legată de neputinţa funciară a cuvântului omenesc de a exprima totul. Cuvântul ceresc, chiar şi atunci când se face «carne», când devine cuvânt omenesc stând pe «un cal alb», îşi vădeşte, pentru cine are ochi să vadă, curăţia, însuşire simbolizată de culoarea albă, fiind vorba de o realitate ce vine din profunzimile existenţei, fără să se amestece cu cele exterioare, ale acestei lumi, care ar putea să-i schimbe identitatea. Cuvântul lui Dumnezeu este întotdeauna «viu, şi lucrător… şi străbate până la despărţirea sufletului şi a duhului» (Evrei 4,12). Cine are urechi poate auzi cuvântul Cuvântului cel mântuitor, cuvântul lui Dumnezeu, cuvânt ce înalţă de la cele pământeşti la cele de Sus, cuvânt ce este spre «veselirea inimii».

Războiul pe care urmează să-l poarte Mesia este unul al dreptăţii şi al judecăţii întru dreptate. Este singurul război care este drept. Toate războaiele pământeşti, oricât de drepte ar părea că sunt, au tot felul de umbre care le întunecă, chiar dacă la urmă capătă strălucire. Cuvântul lui Dumnezeu, Mesia – Hristos, a venit să restabilească dreptatea desfiinţată de Antihrist. Atunci când spune că «întru dreptate judecă şi duce război», se înţelege că arma Lui este dreptatea. Războiul dus prin mijloacele dreptăţii şi pentru restabilirea ei are un caracter pur duhovnicesc. Aici ne sunt arătate felul şi însuşirile armelor lui Mesia şi, prin urmare, caracterul Său ce nu are nicio legătură cu caii şi cu confruntarea trupească, corp la corp, aşa cum ne sugerează imaginea pur omenească folosită. Am spus şi ceva mai înainte că este cu totul nebunesc ca unii să vadă lucrurile numai în literă, şi nu în duh, întărind astfel perspectiva sionistă asupra lui Mesia.

Mesia ca Împărat este şi Judecător suprem. Judecata înseamnă şi desfiinţarea răului, care poate fi întrupat într-un regim politico-religios şi îmbrăcat sub haina legalităţii, plecând de la dreptul dat de putere.

Nu există niciun risc ca Mesia, în timpul judecăţii Sale, să fie în vreun fel nedrept, aşa cum s-a întâmplat şi se întâmplă cu mulţi ce spun sau chiar doresc cu sinceritate să facă dreptate celor nedreptăţiţi. Cei din urmă, în pofida posibilei lor dispoziţii bune de a impune dreptatea, pot ajunge în situaţia de a impune nedreptatea absolută. Omul nu poate vedea lucrurile în toată profunzimea şi amploarea lor. Mesia are ochi de foc. Privirea Lui seamănă cu lumina focului, fiind neînchipuit de pătrunzătoare şi având puterea de a ţine totul sub control. Altfel spus, ochiul Lui poate pătrunde, dintr-o parte în alta, tot ce priveşte. El nu este împiedicat de ceea ce noi numim «trecut», «viitor» sau «viteza de desfăşurare a lucrurilor». Sunt ochi ce cunosc cele ascunse, vădind cele nevăzute şi tăinuite ale inimii: «judecător cugetelor şi gândurilor inimii» (Evrei 4,12). Ochii sunt de foc şi pentru că ard tot ce este păcătos. Prin urmare, focul din privirea Lui pune la încercare, face vădită trăinicia lucrurilor omeneşti, rezistenţa lor în faţa judecăţii Lui.

Mesia vine ca Cel Ce are o mare autoritate, fapt exprimat prin coroanele de pe capul Lui. Fiecare coroană sau stemă înfăţişează câte o trăsătură împărătească, având inscripţionat câte un nume. Aşa obişnuiau să poarte pe atunci împăraţii Răsăritului. Pe coroanele lui Mesia există însă şi un nume necunoscut şi de toţi neînţeles. Necunoscută nu este forma sa, anume cuvântul ce înfăţişează acel nume, consemnat de Evanghelist prin «Cuvântul lui Dumnezeu». Ce se află în spatele acestui nume mintea omenească nu poate pricepe, întrucât «nimeni nu poate cunoaşte pe Fiul» (Matei 11,27), decât numai celelalte Persoane ale Sfintei Treimi. Orice nume al lui Dumnezeu nu reprezintă o manifestare a esenţei Sale, adică ceea ce este El în profunzime, ci doar o manifestare în afară a lucrării Lui. Despre Dumnezeu se poate spune că este Lumină, Viaţă, Sfinţenie, Libertate, că este Nestricăcios, Neschimbător, Nevăzut, de Neînţeles. Nu putem însă defini ce este Dumnezeu în esenţa Lui. Polinomia (mulţimea numelor Lui) se referă la lucrările Lui. Ce este în esenţă, ştie numai El Însuşi.

Mesia – Hristos poartă «haină vopsită cu sânge». De ce? Întrucât este vopsită cu «cinstitul sânge ieşit din coasta Sa». Îmbrăcat cu haină vopsită cu sânge ne indică întruparea şi patima Sa sângeroasă. «Aceasta face dovada firii omeneşti asumate prin întruparea Fiului lui Dumnezeu», spune Antim, Patriarhul Ierusalimului atunci când tâlcuieşte acest pasaj. Fiul lui Dumnezeu se dăruieşte lumii prin jertfa sângeroasă a Crucii.

În mod paradoxal, Mesia, Cel Ce conduce lupta, nu ţine sabia în mâna Lui. Ci sabia ascuţită şi cu tăiş dublu iese din gura Sa. Este însă oare posibil ca cineva să lupte ţinându-şi sabia în gură? Doar plecând de la aceste cuvinte, şi tot ar fi suficient să înţelegem că tot ce se spune aici are un caracter simbolic. Avem aşadar de a face aici cu lucruri mai profunde: «Căci armele oştirii noastre nu sunt trupeşti» (II Corinteni 10,4), spune Apostolul Pavel, făcând referire la lupta pe care o are de dus orice creştin. Dacă acest lucru este valabil pentru fiecare credincios în parte, cu atât mai mult este pentru conducătorul lor. Arma cea puternică a lui Hristos este cuvântul Lui, care nu este neputincios precum cuvântul omenesc. Graiul Cuvântului este dumnezeiesc, adică atotputernic. Prin cuvântul Lui s-au zidit cerurile şi «toate prin El au fost făcute», toate stau şi sunt ţinute prin puterea cuvântului Lui. Pentru aceasta «îl va omorî cu duhul gurii Sale» pe «cel fără de lege» (II Tesaloniceni 2,8). Îl va nimici, aşadar, nu cu cuvântul Său, ci printr-o simplă suflare a gurii Sale. Pe cine? Pe cine altul dintre duşmani, decât pe satana împreună cu puterile lui?

Cu cât cuvântul lui Hristos îşi vădeşte mai mult puterea mântuitoare, fiind «cuvântul vieţii veşnice», mângâietor, întăritor, luminător, sfinţitor pentru cei care îl primesc, cu atât mai aspru şi necruţător se arată a fi cu duşmanul şi tatăl minciunii şi al oricărei răutăţi, cu satana şi instrumentele lui. Cuvântul lui Hristos este puternic ca dogoarea sau arşiţa soarelui ce înmoaie lumânarea, însă întăreşte mocirla, făcând-o ca piatra. Aşa de nimicitor va fi şi pentru fiară şi armatele lui, oricâte vor fi acestea.

Cuvântul lui Hristos, asemenea unui toiag, păstoreşte cu blândeţe oile Sale, «chemându-le pe nume» (Ioan 10,3), având cu ele, altfel spus, o relaţie strânsă. Acelaşi cuvânt, «văzând lupul venind» (Ioan 10,12), se face «toiag de fier» cu care îi zdrobeşte capul, omorându-l. Acesta este «toiagul de fier» prin care va restabili ordinea, vătămându-i şi punându-i la respect pe cei ridicaţi împotriva Lui, a sfinţilor şi a poporului Său.

În capitolul anterior s-a vorbit despre teascul lui Dumnezeu, locul unde vor fi adunaţi strugurii mâniei, adică păcătoşii şi necinstitorii. Mesia are puterea pedepsitoare de a zdrobi strugurii. Tot despre o zdrobire a strugurilor este vorba şi aici, în finalul imaginii respective, fiindu-ne înfăţişată campania militară condusă de Mesia împotriva puterilor fiarei, pentru a împlini porunca dată de Dumnezeu ca ele să fie nimicite. Lupta aceasta va fi un teasc al lui Dumnezeu.

Antihristul a socotit că trebuie să fie conducătorul şi stăpânitorul absolut al pământului, cinste dobândită prin violenţă, teroare, înşelăciune şi minciună. Este evident că a uzurpat o putere care nu îi aparţinea. De aceea trebuie să se confrunte acum cu Cel pe a Cărui haină vopsită în sânge, la locul unde trebuia atârnată sabia Sa, stă scris: «Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor». Acest nume îi aparţine lui Dumnezeu şi în aceeaşi măsură şi Fiului. Stăpânitorul absolut a toate şi Domnul, «dintru Care sunt toate» (I Corinteni 8,6 şi Coloseni 1,16), vine să-i arate Antihristului Cine este adevăratul Domn al lumii.

Precum este Conducătorul lor, aşa sunt la înfăţişare şi armatele cereşti ce vin să completeze şi să creeze un echilibru în imaginea luptei zugrăvite de Evanghelist. Ele sunt îmbrăcate tot în alb, având podoabe împărăteşti fără de cusur şi caii lor sunt albi. Toate acestea constituie indicii ale sfinţeniei şi curăţiei lor cereşti.

De fiecare dată, sfântul scriitor evită să descrie scene de violenţă, teroare, ucideri şi distrugeri, atunci când se întâmplă ca ele să aibă loc. Este suficient ca toate aceste conflicte sau evenimente tragice să fie menţionate într-un mod simplu, ca unele ce aparţin sfârşitului şi nu merită o mai mare atenţie. Dacă cineva este doritor de scene de luptă sângeroase, cu oameni ucişi şi altele asemănătoare, poate deschide Iliada, unde abundă astfel de lucruri. În spiritul celor de mai sus, nu vom trece la analizarea luptei de la Armaghedon, presupusă a fi o luptă între puteri statale. Dar ce înseamnă în definitiv acest Armaghedon (nu al Armaghedonului1, întrucât este un cuvânt străin şi nu se declină în greceşte, precum în cazul lui Washington, pe care la genitiv îl lăsăm tot cu formă de nominativ, spunând: Washington în loc de Washington-ului), eveniment plasat în viitor, despre care s-a vorbit atât de mult? Armaghedon sau Armagheddon (cu doi de d) este în esenţă un cuvânt evreiesc, însemnând muntele din Meghido, care, elenizat, a devenit Armaghedon. În realitate, oraşul evreiesc Meghido nu are niciun munte. După cum menţionează Vechiul Testament, acolo au avut loc cu multă vreme în urmă lupte foarte sângeroase. Numele acesta a devenit aşadar simbolic, desemnând un război cumplit de sângeros. Războiul acesta nu urmează să fie descris. De altfel, ni se înfăţişează o imagine simplă, în care toţi vrăjmaşii cad într-o clipită sub sabia ţinută în gură de Mesia. Sfârşitul acestui război este cunoscut, fiind vestit de către un înger încă de la început într-un mod dramatic, de undeva de sus. Vestea nimicirii desăvârşite a armatelor fiarei şi a aliaţilor ei apare de undeva din mijlocul cerului, dintr-un loc atât de înalt, cum ar fi înălţimea soarelui. Tot din acel loc sunt chemate păsările să se sature de mulţimea cadavrelor ce acoperă câmpul de bătaie. Vor cădea toţi potrivnicii supuşi fiarei, dimpreună cu cei care au crezut ei, având parte de acelaşi dezastru ca şi ea. Ei au îngenuncheat în faţa fiarei şi au lăudat-o. Mulţi au făcut acest gest pentru a scăpa de moarte. Iată însă că nu au reuşit, fiind îngenunchiaţi în cele din urmă de o moarte lipsită de orice măreţie, speranţă ori aşteptare. Ei nu au avut nădejdile şi aşteptările cu care s-au hrănit sfinţii în chinurile şi moartea lor. Aceia ştiau că păşesc pe calea ce duce la lumina cea veşnică. Aceştia, în schimb, au mers spre întunericul şi osânda veşnică. Aceia, martirii, au murit lăudând şi iubindu-L pe Domnul «din tot cugetul şi sufletul lor». Aceştia şi-au dat sufletul aruncând blesteme şi hule împotriva înşelătorului care i-a condus la pierzare.

Sfârşitul luptei a fost cel vestit mai înainte. Toţi au căzut sub sabia Călăreţului Alb. Gândiţi-vă la o armată care, oricât de mare şi de înarmată ar fi, este lovită în plin doar de una din superbombele concepute de omul contemporan fără de minte spre grăbirea nimicirii lui. Ce va rămâne din această armată? Absolut nimic. Aceasta ar fi imaginea ce înfăţişează rezultatul luptei de la Armaghedon. Ce reprezintă o bombă atomică sau toate bombele nenumărate adunate la un loc în faţa lucrării atotputernice a unui cuvânt dumnezeiesc? Aşadar, toţi au căzut. Fiara şi profetul mincinos au fost prinşi de vii şi aruncaţi în foc şi pucioasă, «în iezerul cel de foc care arde cu piatră pucioasă».

Poate că unii mai sensibili se vor arăta din nou nedumeriţi în faţa asprimii unei pedepse atât de grele. Am putea vorbi mult referitor la acest punct, însă ne limităm la cele spuse cu alt prilej. Un lucru este însă clar: nu suntem noi mai milostivi decât Domnul, Care este iubirea prin excelenţă. Această iubire ne-a avertizat adesea că există şi dreptate, ce nu trebuie trecută cu vederea. Putem să ne închipuim că una din mâinile lui Dumnezeu este iubirea, iar cealaltă dreptatea Lui. Până acum, Dumnezeu Şi-a arătat cu prisosinţă iubirea. Dar satana a încercat să-i convingă pe mulţi că iubirea Lui este înşelătoare. Aşadar, după ce am respins, la vremea ei, dragostea lui Dumnezeu, de ce mai voiesc acum ca El să şi-o arate din nou? Dumnezeu este iubire, da, dar şi dreptate. Am accentuat suficient acest fapt cu alt prilej. Dreptatea Lui impune ca de data aceasta să fie aruncaţi în iad de vii cei mai mari tirani şi înşelători din istoria umanităţii, Antihristul şi profetul lui mincinos. Pedeapsa lor va fi aruncarea de vii în iadul cel de foc.

Este înfricoşător doar să cugetăm la o astfel de pedeapsă, înfăţişată omeneşte sub chipul unui foc de pucioasă, adică a unui foc foarte puternic. Astăzi, pentru o mai bună percepţie a acelei realităţi, am putea face apel la imaginea focului din centru unei explozii atomice. Însă indiferent ce imagine am folosi pentru iad, el nu va putea fi nicidecum reprezentat în realitatea lui tragică. Iadul reprezintă una din cele mai cumplite şi mai neînchipuite stări la care s-ar putea gândi cineva, adică tot ce poate fi mai rău. Iadul este de fapt lipsa lui Dumnezeu. Când vorbim de lipsă, înţelegem o deplină şi desăvârşită absenţă a lui Dumnezeu. În viaţa de aici, Dumnezeu «răsare soarele Său peste cei răi şi peste cei buni; şi plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi» (Matei 5,45). Aceasta este o prezenţă a lui Dumnezeu, fie ea şi indirectă, imperceptibilă, chiar şi la nivelul sufletelor celor necredincioşi. El revarsă din cer căldură şi ploaie, viaţă şi speranţă. Închipuiţi-vă ce ar însemna lipsa soarelui şi a ploii. Viaţa ar deveni un iad. Un întuneric şi un frig absolut ar împărăţi peste tot pământul. Toate frumuseţile pământului, intrate sub stăpânirea nopţii, îşi pierd toată strălucirea, frumuseţea, culoarea şi forma lor. Ce poţi deosebi pe întuneric? Nimic, doar piedici la tot pasul. Primejdii şi înfricoşări, existente şi închipuite, încep atunci să-ţi apese sufletul. Ce sunt toate acestea? Nimic, în faţa nădejdii că se vor destrăma odată cu răsăritul noii zile: «Răsărit-a soarele şi s-au adunat şi în culcuşurile lor se vor culca» (Psalmi 103,23), adică va dispărea frica, nesiguranţa, situaţiile neclare, fantasmele şi închipuirile nopţii. Ce va fi dacă lipseşte însă această nădejde, dacă la orizont nu mai apare nici un răsărit, dacă întunericul îşi întinde pentru totdeauna stăpânirea sa? Dacă acest întuneric veşnic înseamnă singurătate absolută, atunci cât de mare devine frica? Doar gândul la ea, şi te-ar putea înnebuni. Pentru ca acest cuvânt al meu, legat de absenţa lui Dumnezeu, să capete un caracter mai concret, vă rog să-mi permiteţi să prezint aici în câteva cuvinte realitatea unei singurătăţi absolute, aşa cum a fost ea zugrăvită de cineva trecut prin aceasta, într-una din închisorile înfricoşătoare ale regimului dictatorial al Uniunii Sovietice.

Cea mai grea pedeapsă în aşteptarea morţii era izolarea completă în închisori speciale. Când vorbim de izolare, înţelegem o desăvârşită rupere de toate cele din lume, nefiind posibilă absolut nicio comunicare cu cele din afară. Nu se putea auzi nici măcar un zgomot, de orice fel ar fi fost. Zidurile erau cu totul izolate, porţile aşijderea. Nu puteai să comunici prin semne cu nimeni aflat în celula de alături, prin acel atât de cunoscut sistem morse. Culoarele din puşcărie erau acoperite cu covoare groase. Deţinuţilor nu li se adresa niciodată vreun cuvânt, iar deplasarea lor dintr-o parte în alta nu se făcea în grup. Erau mutaţi unul câte unul, într-o linişte desăvârşită. Chiar de ar fi strigat cineva, ar fi fost cu totul zadarnic. Nimeni nu l-ar fi auzit. Prizonierii se înţelegeau între ei prin gesturi ce aveau anumite semnificaţii. În celulă domnea o tăcere de moarte. Doar un bec puternic, de foarte mulţi waţi, ardea în timpul nopţii, zăpăcindu-te prin lumina lui puternică. Nu puteai dormi în niciun chip, nu puteai să fii cu tine însuţi. Cineva îţi supraveghea fiecare mişcare. Nu îţi era permis să te ocupi cu nimic. Oricât de bună ţi-ar fi fost memoria, în câteva zile ajungeai să pierzi cu desăvârşire noţiunea timpului, întrucât nu mai exista nimic care să mai facă dovada curgerii lui. Pentru tine, nu exista acolo zi şi noapte, întrucât domnea o lipsă de mişcare şi o stagnare cumplită. Cât de mult ţi-ai fi dorit să-l vezi chiar pe cel ce te-a întemniţat într-un chip atât de inuman! Chiar şi unul ca acesta era măcar un chip de om pe care îl puteai vedea. Mâncarea o găseai într-un recipient special, însă cel care o punea acolo nu putea fi nici el văzut. Desigur că într-o astfel de situaţie, de cumplită izolare, mâncarea nu mai avea atâta importanţă. Pur şi simplu nu îţi mai era poftă de ea. Sufletul tânjea, era înfometat de alte lucruri. Când treci prin aşa ceva, nimic nu îţi mai poate satisface trupul. Stai de unul singur la modul absolut. Gândurile încep să ţi se învârtă în minte. Însă până când? Mintea începe să se tulbure. Raţiunea nu întârzie să aibă parte de prima clătinare cumplită. Cât va mai rezista în această luptă cu fiara cumplită a nebuniei? Cel ce a înnebunit dintr-o dată, cel ce şi-a pierdut raţiunea în timpul unei lovituri primite în mod neaşteptat este fericit. Nu a înţeles ce i s-a întâmplat şi nici nu va conştientiza vreodată. Însă acela care vede nebunia apropiindu-se în fiecare zi tot mai mult de el, făcând presiuni tot mai mari asupra minţii, încercând să altereze şi să desfiinţeze ce este omenesc în el, raţionalitatea lui, o, unul ca acesta este cea mai nefericită făptură de pe pământ. Când vor veni să-l ia ca să-l execute, nu va mai fi deja om. Nici măcar un nebun fericit, ci un cetăţean al iadului…

O, fraţii mei, fraţii mei! Dacă ne-am gândi măcar puţin la realitatea «iadului», cât de paradisiacă ne-ar fi viaţa – şi nu exagerez – prin prezenţa tainică a lui Dumnezeu!

Omilia a patruzeci şi opta

Apocalipsa (20, 1-10)

  • Condamnarea Satanei. Împărăţia de o mie de ani a lui Hristos.
  • Satana este legat pentru o mie de ani (20, 1-3).
  • Prima înviere. Cei înviaţi împărăţesc împreună cu Hristos pentru o mie de ani (20,4-6).
  • Satana, slobozit din nou, conduce Gogul şi Magogul împotriva sfinţilor. Un foc din cer îl va nimici. Satana este aruncat definitiv în iezerul cel de foc (20, 7-10)

Omilia precedentă a avut în vedere ultima secţiune a Apocalipsei, din care ne-a mai rămas de cercetat partea referitoare la biruinţa lui Hristos asupra Antihristului (Apocalipsa 19, 11-21). Prin această omilie intrăm în cea de-a doua parte a secţiunii care ne preocupă.

b) Împărăţia de o mie de ani a lui Hristos; condamnarea temporară şi definitivă a Satanei.

Intrăm acum în partea cea mai discutată şi mai dificilă a Apocalipsei, mai cu seamă versetele 1-10, care au preocupat poate ca niciun alt loc al Apocalipsei pe tâlcuitorii ei. Înainte de a începe însă orice discuţie asupra chestiunii din acest paragraf, ar fi bine să ascultăm textul însuşi, atât în original cât şi într-o redare mai simplă, pentru a fi înţeles de către toţi.

«Şi am văzut înger pogorându-se din cer, având cheia adâncului şi lanţ mare în mâna lui. Şi a prins pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este diavolul şi satana, şi l-a legat pe el o mie de ani. Şi l-a băgat pe el în adânc şi l-a închis şi a pecetluit deasupra lui, ca să nu înşele mai mult pe neamuri, până se vor plini o mie de ani. Şi după acestea trebuie el să se dezlege puţină vreme. Şi am văzut tronuri şi au şezut pe ele şi judecată li s-a dat lor. Şi am văzut sufletele celor tăiaţi pentru mărturia lui Iisus şi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi care nu s-au închinat fiarei, nici chipului ei şi nu au luat semnul pe fruntea lor şi pe mâna lor. Şi au vieţuit şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani. Iar ceilalţi morţi nu au înviat până nu se va sfârşi mia cea de ani. Aceasta este învierea cea dintâi. Fericit şi sfânt este cel ce are parte întru învierea cea dintâi. Peste aceştia moartea cea de a doua nu are putere, ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani. Şi dacă se va plini acea mie de ani, se va dezlega satana din temniţa lui. Şi va ieşi să înşele neamurile cele ce sunt în cele patru unghiuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, să-i adune pe ei la război, al cărora număr este ca nisipul mării. Şi s-au suit pe latul pământului şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea cea iubită. Şi s-a pogorât foc de la Dumnezeu din cer şi i-a mâncat pe ei. Şi diavolul cel ce îi înşela pe ei s-a aruncat în iezerul cel de foc şi de piatră pucioasă, unde este fiara şi prorocul cel mincinos, şi se vor chinui ziua şi noaptea în vecii vecilor». Apocalipsa (20,1-10)

Dificultatea de înţelegere corectă a celor la care se face referire în aceste versete impune o analiză mai extinsă a lor. Pentru acest motiv, ne cerem dinainte iertare dacă cele expuse vor fi prea lungi şi prea greu de urmărit.

Chestiunile care implică o anumită dificultate în această secţiune sunt următoarele:

a) Durata de o mie de ani a Împărăţiei lui Hristos.

b) Dezlegarea satanei.

c) Aşa-numita înviere de-a doua, în legătură cu prima şi cu cea de-a doua moarte.

Întrucât aceste chestiuni sunt foarte dificile, trebuie făcut un efort pentru a ni le apropia, atât cât ne va permite înţelegerea noastră neputincioasă. Oricum, nu intenţionăm să aducem vreo tâlcuire personală la cele de aici, potrivit minţii noastre, ci să fim în acord cu exegezele ortodoxe ale Apocalipsei, adică cu duhul şi viziunea Biserici noastre dintotdeauna. Dacă în anumite locuri vom depăşi anumite limite sau ne vom abate de la cele fixate acum, aceasta va fi fără de voie şi deloc conştientă. Va fi din neputinţă, ca atunci când vrei să conduci pe altul pe o potecă întunecată, greu de străbătut, şi mai ales într-o noapte fără pic de lumină, când făclia îţi este atât de slabă, încât cu uşurinţă poţi pierde oricând drumul şi orientarea. Nădăjduim totuşi că împreună cu ajutorul şi rugăciunile voastre vom ajunge la liman.

Am accentuat dificultatea ce ne stă înainte şi dintr-un alt motiv. Ignoranţa ce îi caracterizează pe mulţi dintre ortodocşi în chestiuni de credinţă şi Scriptură le dă multor eretici posibilitatea să-şi răspândească rătăcirile. Vom fi nevoiţi deci să clarificăm aspecte ce sunt cunoscute celor iniţiaţi, însă cu totul necunoscute şi greu de înţeles celor ce nu au arătat aplecare către Scriptură şi, în general, către probleme de credinţă. Prin urmare, să fim iertaţi cu anticipare pentru unele expuneri mai extinse ori repetiţii la care vom recurge în mod voit. Prin repetarea de două sau de trei ori, anumite aspecte se vor putea fixa mai bine în mintea celor prezenţi. Ne reîntoarcem la textul nostru. Ce ne spune autorul?

1. Satana este legat o mie de ani pentru a nu mai înşela neamurile.

2. Au fost aşezate tronurile. Unii stau pe ele pentru a judeca.

3. Împreună cu ei (cu cei ce judecă) stau şi cei care au fost junghiaţi şi sunt martiri ai lui Iisus şi propovăduitori ai cuvântului lui Dumnezeu. Vor împărăţi cu Hristos pentru o mie de ani.

4. Mia de ani constituie prima înviere. Cea de-a doua moarte nu are putere asupra celor trecuţi prin învierea cea dintâi, care vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani.

5. Ceilalţi morţi nu vor reveni la viaţă înainte de împlinirea celor o mie de ani.

6. Prima şi cea de-a doua moarte.

7. Satana este dezlegat şi înşeală neamurile.

8. Prin lucrarea satanei, neamurile sunt ridicate împotriva sfinţilor şi a oraşului iubit, dar sunt nimicite.

9. În cele din urmă, diavolul este aruncat definitiv în iezerul de foc.

Înainte de a începe analizarea chestiunilor de mai sus şi legătura dintre ele aşa cum apar în textul sfânt, este necesară o informare orientativă asupra lui.

Încă din primele veacuri ale Bisericii noastre, textul acesta al Apocalipsei a constituit obiectul unor discuţii aprinse, ducând la tot felul de îndoieli, contradicţii, neînţelegeri, chiar şi erezii ce pot fi întâlnite până în zilele noastre.

Principala cauză a acestor dificultăţi vine de la aşa-numita împărăţie de o mie de ani a lui Hristos pe pământ, aşa cum apare în textul nostru. Ideea împărăţiei de o mie de ani a lui Mesia, după cum ne informează cercetătorii şi istoricii din domeniu, era cultivată de evreii binecinstitori, plecând de la profeţiile despre Mesia. Această idee apare ca un model al Împărăţiei lui Hristos despre care vorbeşte capitolul al 20-lea din Apocalipsă.

Există însă o diferenţă uriaşă între ele, respectiv între concepţiile iudaice asupra împărăţiei de o mie de ani a lui Mesia şi concepţiile creştine referitoare la împărăţia lui Hristos. Deosebirea dintre ele este ca de la cer la pământ. Neputinţa omenească, patimile omeneşti ce întunecă mintea şi o duc la înşelăciunea preţuirii de sine, amestecul de idei străine cu cele creştine etc. au creat o aşa mare încurcătură, încât pentru mulţi este dificil să mai aibă o înţelegere corectă asupra acestei probleme. În această situaţie ajung mai ales ereticii, ca unii ce au drept singură lumină călăuzitoare propria lor minte autonomă. Să vedem, într-o anumită ordine, cum stau lucrurile. Mai înainte de toate, să vedem ce era mesianismul iudaic, ce concepţie asupra împărăţiei lui Mesia presupunea acesta.

Desigur că lucrurile privitoare la mesianismul iudaic nu sunt simple şi unitare, întrucât şi acolo pot fi întâlnite multe nuanţe şi diferenţe de concepţie. Putem însă încerca să trasăm o linie generală, după cum urmează:

Toate nuanţele şi concepţiile mesianice care au existat şi mai pot fi întâlnite între evrei, de-a lungul veacurilor până astăzi, converg într-un singur punct, acela că împărăţia lui Mesia este realizabilă din punct de vedere istoric. Ce înseamnă aceasta?

Evreii sunt încredinţaţi că Mesia va veni într-o bună zi pentru a pune bazele unei Împărăţii reale. Mesia va deveni împăratul evreilor. Sediul împărăţiei Lui va fi Ierusalimul. Mesia va fi un războinic cumplit şi un conducător de oşti nemaiîntâlnit. Va organiza poporul evreu în aşa fel, încât acesta va fi de neînvins. Îi va birui pe toţi vrăjmaşii lui Israel şi, ca biruitor, va curăţi pământul Palestinei de toţi cei ce nu sunt evrei. Împărăţia Lui Mesia va fi recunoscută de toate statele. Nu vor întârzia apoi, desigur, ca toţi ori aproape toţi să devină prozeliţi ai evreilor, fiind atraşi la credinţa evreiască. Între timp, templul lui Solomon, care astăzi nu mai există, se va ridica la o şi mai mare măreţie decât a fost, iar diferitele neamuri vor merge acolo pentru a se închina smeriţi, aducându-şi ofrandele lor, ca semn al unei profunde cinstiri şi preţuiri. În timpul acestei împărăţii, toţi vor fi fericiţi şi se vor bucura de toate bunătăţile pământului. În împărăţie vor intra doar evreii, iar dintre aceştia nu toţi, ci numai cei care au aşteptat-o. Această împărăţie va dura o mie de ani. După trecerea acestor ani, morţii vor învia, cei răi vor fi nimiciţi, iar cei drepţi vor vieţui în veci împreună cu Mesia, timp în care Iehova îşi va face simţită prezenţa părintească printre ei. Aceasta ar fi, în mare, credinţa evreilor.

Întrucât se spune că durata împărăţiei lui Mesia va fi de o mie de ani, concepţia evreiască referitoare la împărăţia mesianică, cât şi toate celelalte concepţii înrudite, au căpătat numele de hiliasm.

Hiliasmul iudaic sau evreiesc are două caracteristici:

a) Este cu totul pământesc sau materialnic.

b) Avem de a face cu un hiliasm pur naţional, ce îi priveşte doar pe evrei.

Astfel de caracteristici se regăsesc, în mare, şi în sionism, un hiliasm evreiesc mai modern, cu elemente politice sau de altă natură. Mişcarea intitulată sionism şi-a preluat numele de la muntele (dealul) Sionului, în vârful căruia este construit Ierusalimul, care în Vechiul Testament era deseori numit în sens figurat Sion, după muntele unde se află situat.

Acest hiliasm evreiesc are o influenţă mai mică sau mai mare în formarea diferitelor concepţii hiliaste din spaţiul creştin. Aşa-numitul hiliasm creştin are două forme:

a) Exista un hiliasm cu caracteristici pământeşti, care se realizează istoric. Concepţia aceasta se sprijină pe o interpretare literală a textului Apocalipsei citit cu puţin înainte. În esenţă, acest hiliasm este evreiesc, împănat însă cu elemente şi terminologie creştină. Hiliasmul de tipul acesta, în pofida deosebirilor date de feluritele sale nuanţe, îşi închipuie împărăţia ca un loc în care te vei bucura de toate bunurile pământeşti, precum şi de acele plăceri considerate acum păcătoase, dar care atunci vor fi îngăduite. Un promotor al acestui hiliasm îmbrăcat în haină creştină este considerat Cherint, un contemporan al Sfântului Ioan Teologul. Adepţii acestei concepţii hiliaste au fost diferiţi eretici, precum ebioniţii, nazarinenii şi alţii. Cu acest fel de hiliasm s-au confruntat mari teologi creştini, cum au fost patriarhul Dionisie al Alexandriei, Eusebiu al Cezareei, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Ieronim, Augustin şi alţii.

b) În spaţiul creştin mai există şi o altă formă de hiliasm, cu un aspect mai spiritualizat. El a fost reprezentat de oameni sfinţi, unii dintre ei chiar martiri ai lui Hristos, precum a fost Iustin Filosoful şi Martirul, Tertulian, episcopul Metodie de Olimp şi alţii.

Este lesne de înţeles că viziunea acestor oameni era pur personală, nefiind adoptată niciodată de Biserică. Dimpotrivă, pentru a pune capăt discuţiilor, antinomiilor şi disputelor, Biserica a osândit oficial hiliasmul la cel de-al treilea Sinod Ecumenic. În acest fel a fost interzisă existenţa şi punerea în circulaţie a părerilor personale, fie şi venite din partea unor bărbaţi sfinţi, care puteau duce la interpretări greşite şi la alte neînţelegeri în Biserică.

Problemele create în Biserică de concepţiile hiliaste au avut urmări asupra recunoaşterii autenticităţii cărţii Apocalipsei, care a aşteptat mult până să fie acceptată în Noul Testament, ca având aceeaşi valoare cu celelalte cărţi. De aceea nu există tâlcuiri şi nici omilii asupra Apocalipsei. În Răsărit, chestiunea hiliasmului a fost întotdeauna primejdioasă din pricina ereziilor legate de el. După răspândirea creştinismului, concepţiile hiliaste şi-au pierdut din putere. Însă de-a lungul timpului nu au lipsit ereziile diferiţilor hiliaşti, care există şi lucrează până astăzi. Multe erezii au îmbrăţişat concepţia unei împărăţii pământeşti a lui Hristos, de o mie de ani. Ea este susţinută în special de aşa-numiţii Martori ai lui Iehova. Întrucât astăzi sunt destui cei care promovează o astfel de viziune hiliastă, ar fi de folos să încercăm creionarea unei imagini de ansamblu asupra ei, întocmai cum o promovează adepţii ei.

Concepţia împărăţiei de o mie de ani a lui Hristos a aşa-numiţilor Martori ai lui Iehova se sprijină pe interpretarea în literă a textului auzit la început, conţinând acele elemente evreieşti menţionate deja. Avem de a face, altfel spus, cu un hiliasm simţual, materialist al belşugului, fără nicio legătură cu duhul creştin în ansamblu, întrucât este combătut şi de alte confesiuni. Cu atât mai mult, el nu are absolut nimic în comun cu Ortodoxia.

Conform Martorilor lui Iehova, Hristos va înfiinţa o împărăţie pământească de o mie de ani. Ea va avea o dublă guvernare, una nevăzută, în cer, iar alta văzută, pe pământ. În cer vor participa la guvernare cei 144000 consemnaţi în Apocalipsă. Pe pământ vor guverna drepţii Vechiului Testament, avându-l ca prim-ministru pe Patriarhul Avraam, înconjurat şi de alţi drepţi renumiţi ai vremii sale. Este de remarcat faptul că guvernarea ce-L va avea pe Hristos în fruntea ei nu va avea în componenţa sa, spre exemplu, niciun reprezentant al Noului Testament, fie şi evreu ca origine, aşa cum erau apostolii. Credeţi că s-a rânduit astfel pentru a nu apărea certuri pentru întâietate, aşa cum consemnează Evangheliile că s-a întâmplat între Apostoli? Oare nu ne spune nimic faptul că toţi, dar toţi conducătorii acestei guvernări vor fi evrei? Oricum, guvernul respectiv se va îngriji să zidească case pentru a fi aşezaţi la loc potrivit toţi cei care vor învia, întrucât se pare că Noul Testament a făcut o greşeală spunând că vor învia toţi odată. Unde vor încăpea atâţia oameni? Ce guvernare va putea rezolva impecabil atâtea probleme cetăţeneşti ori de alt fel, chiar şi cu Patriarhul Avraam în fruntea ei? Ridicolă toată această concepţie, însă, din păcate, la acest nivel s-a ajuns. În orice caz, vor fi create, se spune, premisele pentru o viaţă minunată. Cei ajunşi într-o astfel de împărăţie vor avea parte de toate plăcerile ce se pot închipui, materiale şi trupeşti, şi vor trăi o viaţă de basm. Incredibil cât de hilare sunt concepţiile acestor oameni, încât îţi vine să crezi că trebuie să fie ori idioţi, ori – întrucât sigur nu sunt idioţi – vor să-i idiotizeze pe ceilalţi spre a-şi atinge scopurile, fapt ce reiese îndată la iveală dacă te apleci asupra Sfintei Scripturi. Sfântul Apostol Pavel face referire cu multă tristeţe la o astfel de situaţie: «Că va fi vreme când învăţătura cea sănătoasă nu o vor primi, ci după poftele lor îşi vor grămădi loruşi învăţători, ca să le gâdile auzul. Şi de la adevăr auzul îşi vor întoarce, iar la basme se vor pleca» (II Timotei 4,3-4).

Cineva ar putea fi uimit cum pot unii ce au pretenţia că studiază Noul Testament să-l tălmăcească în halul acesta, visând la o împărăţie pentru care i-ar invidia şi…Coranul. Atât de musulmană se arată a fi înţelegerea lor asupra Noului Testament. Toate acestea ar fi vrednice de râs, dacă nu ar avea pur şi simplu un caracter tragic, întrucât nimeni nu se poate juca cu lucruri sfinte, faţă de care eşti chemat să arăţi un respect desăvârşit, după cuvântul Apostolului: «cu frică şi cu cutremur, mântuirea voastră să o lucraţi» (Filipeni 2,12).

Vom trece acum la analizarea fiecărei chestiuni în parte din textul care ne preocupă.

Prinderea şi întemniţarea Satanei pentru o mie de ani

În textul Apocalipsei se face referire la legarea Satanei în adânc timp de o mie de ani, pentru a nu mai înşela popoarele. Întemniţarea lui va înceta însă după o mie de ani.

După cum fiecare dintre noi poate înţelege, aici avem de a face cu o reprezentare iconică. Când se vorbeşte despre cheie, lanţ şi pecetluirea satanei în adânc, este clar că textul foloseşte un limbaj imagistic (metaforic) pentru a face mai uşor de înţeles un eveniment de natură duhovnicească. Satana este o fiinţă netrupească ce aparţine lumii duhurilor. Ea nu poate fi legată cu lanţuri. Adâncul nu reprezintă o închisoare materială, un loc unde cineva poate fi închis şi ieşirea pecetluită pentru a nu fugi cel întemniţat. Adâncul, în cazul nostru, constituie o stare duhovnicească ce nu poate fi înţeleasă cu mintea în chip simplu, întrucât realitatea duhului şi cea a materiei sunt foarte diferite între ele.

Textul nu ne spune nimic despre cele ce au precedat prinderea satanei. Aici apare aşadar un gol, evenimentul acesta fiind fără legătură cu cele dinainte.

Am spus deseori că Apocalipsa, ca şi carte profetică, nu ţine seama cu stricteţe de succesiunea evenimentelor în timp: trecut, prezent, viitor. Când vorbeşte despre evenimente trecute, are în vedere şi evenimentele viitoare care nu au avut încă loc, iar atunci când se referă la cele viitoare sau prezente, le poate viza şi pe cele trecute. Când se vorbeşte despre legarea satanei, nu este menţionat şi fixat timpul, anume când a avut loc acest eveniment sau când va avea loc. Totuşi acest eveniment, ca realitate duhovnicească, a avut loc deja. Ceea ce ne aduce în faţă Apocalipsa cu atâta expresivitate nu este decât cealaltă faţă a monedei, cea pe care nu am văzut-o până acum. Sfântul Evanghelist ne prezintă în acest caz un eveniment a cărui latură nevăzută ne este descoperită acum de Dumnezeu, deşi mai există şi alte sugestii sau manifestări clare legate de el, după cum vom vedea peste puţin timp. Prinderea satanei se încadrează în planul mai general al iconomiei lui Dumnezeu, care ne este înfăţişată, am spune, iconografic. Când şi cum a avut loc legarea Satanei? La aceasta se face referire în Sfintele Evanghelii, unde ni se spune că Domnul l-a legat pe satana. Vom face apel la câteva mărturii.

Când Domnul a vindecat un anumit demonizat, fariseii plini de invidie, pentru a mai micşora impresia produsă de minune asupra poporului şi pentru a-L calomnia pe Domnul, au îndrăznit să spună nici mai mult, nici mai puţin că El conlucrează cu satana şi cu ajutorul lui i-ar fi scos pe demoni. Atât de orbiţi de invidie şi ură erau.

Domnul i-a pus însă la punct cu logica Sa necruţătoare, la care nu au mai îndrăznit să spună nimic, fiind lăsaţi fără de cuvânt. Argumentele Lui au fost, aşadar, acestea:

1. Cum poate exista împărăţia Satanei, dacă dracii îi alungă pe draci? Este acest lucru în interesul satanei, căpetenia dracilor? Desigur că nu. Orice împărăţie, continuă Domnul, care se împarte şi se divide în părţi antagonice nu poate sta în picioare, urmând să se destrame. Acelaşi lucru este valabil şi în ceea ce priveşte comunităţile umane, oraşele şi familia. Dezbinarea conduce la destrămare şi nimicire.

2. Dacă eu scot demonii cu puterea satanei, continuă Domnul, atunci propriile voastre exorcisme, care îi scot pe demoni, cu puterea cui se fac? Tot cu conlucrarea şi ajutorul satanei? Acestea vor fi prin urmare judecătorii răutăţii voastre.

3. Faptul că Eu scot demonii cu puterea Sfântului Duh este o dovadă că a venit judecata şi la voi.

4. Însă vă întreb: cum poate intra cineva în casa celui puternic şi să-i ia tot ce are? Trebuie să fie mai puternic decât el, pentru a fi în stare mai întâi să-l lege, imobilizându-l, şi apoi să-i ia «vasele». Este exact ce a făcut Domnul. L-a legat pe satana şi i-a eliberat pe oameni, pe care acesta îi ţinea sub stăpânirea lui (Matei 12,24-29 şi Marcu 3,23-27).

Când cei şaptezeci de ucenici ai Domnului s-au întors înapoi de la lucrarea de propovăduire încununată de succes şi făcută tot la porunca Lui, I-au spus cu bucurie: «Doamne, şi dracii se pleacă nouă întru numele Tău. Şi a zis lor: Văzut-am pe satana ca un fulger din cer căzând» (Luca 10,17-18). Satana a căzut sub loviturile lui Iisus. Ucenicii aveau lucrarea lor, însă cel care scotea în realitate dracii era numele lui Iisus.

Cu puţin timp înainte de patima Sa, Domnul a spus: «acum stăpânitorul lumii acesteia se va goni afară» (Ioan 12,31). Ce este acest «afară»? Este chiar adâncul unde va fi dus satana prin Patimile şi Învierea Domnului.

Când Domnul le-a vorbit ucenicilor cu puţin timp înainte de a fi predat stăpânirii de atunci, a spus: «stăpânitorul lumii acesteia s-a judecat» (Ioan 16,11). Stăpânitorul lumii acesteia este satana, fiind judecat prin puterea patimilor Lui.

Apostolii lui Hristos vorbesc despre legarea şi osândirea Satanei ca ultim eveniment al sfârşitului. Apostolul Pavel spune, de pildă, în Epistola sa către Coloseni: «Dezbrăcând începătoriile şi domniile i-a vădit de faţă, arătându-i biruiţi pe dânşii întru dânsa» (Coloseni 2,15). Pe Cruce, începătoriile şi domniile, adică puterile demonice, au fost dezbrăcate de putere, fiind învinse definitiv şi umilite în mod vădit în faţa întregii lumi a duhurilor, purtaţi fiind ca nişte învinşi, aşa cum făceau în vechime împăraţii biruitori cu rivalii lor, ducându-i în spatele carelor lor de triumf, în chip sărbătoresc. În Epistola către Evrei, el spune din nou: Hristos, prin moartea Sa, l-a surpat pe cel ce avea puterea morţii, adică pe diavolul (Evrei 2,14). Hristos a devenit om, spune Evanghelistul Ioan, «ca să strice lucrurile diavolului» (I Ioan 3,8). Prin prezenţa şi lucrarea Lui, dar mai ales prin jertfa Lui, i-a desfiinţat acestuia toată meşteşugirea.

Prin întruparea Sa, Domnul l-a alungat pe diavol din cer. După cum se menţionează în capitolul al 12-lea din Apocalipsă, împlinitorul acestei hotărâri a fost Arhanghelul Mihail, care l-a aruncat pe acesta pur şi simplu pe pământ. Lucrarea diavolului a fost limitată de Domnul prin harismele speciale date ucenicilor Săi, oferite apoi Bisericii şi sfinţilor Săi de-a lungul veacurilor: «Iată, dau vouă stăpânire să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului» (Luca 10,19). Ceea ce diavolul putea face înainte de Hristos nu mai poate face acum. Venirea lui Hristos a însemnat de fapt nimicirea lui. De aceea satana Îl urăşte de moarte pe Hristos şi pe următorii Săi. Antihristul şi toate instrumentele lui ce se vor arăta şi acţiona la sfârşitul veacurilor vor constitui ultima manifestare a turbării lui.

În vedenia referitoare la închiderea diavolului în adânc de către înger avem un simbolism al limitării acţiunii lui, încadrat în simbolismul şi iconica generală a Apocalipsei. Cineva şi-ar putea pune întrebarea: În loc să fi fost închis acolo, nu era mai bine să fie aruncat în iad, pentru a ne linişti şi noi odată pentru totdeauna în privinţa lui? Dar chiar şi în aceste condiţii, fără să fie aruncat în iad, de ce nu a fost ţinut legat acolo unde a fost pus? Putea fi şi aceasta o rezolvare. Credeţi că lui Dumnezeu nu Îi era cu putinţă ceea ce până şi mintea noastră neputincioasă ar putea gândi, căutând cea mai bună cale de urmat? Dumnezeu are însă planurile Sale, pe care fie nu ne este de folos să le cunoaştem, fie se vor descoperi mai încolo, de îndată ce vom ajunge la versetul 10 din capitolul al 20-lea de care ne ocupăm. Deocamdată, ce putem spune cu certitudine este că:

a) Satana este legat în mod decisiv de către Hristos. Nu mai este liber să facă orice îşi doreşte.

b) Legarea Satanei nu este absolută, ci limitată, întrucât în felul acesta slujeşte planului lui Dumnezeu. În cadrul Bisericii şi prin mijloacele harului, păcatul, ca stare sau dispoziţie aflată sub influenţa celui rău, este alungat. Când bălţile sau mlaştinile seacă, dispar şi ţânţarii. Păcatul este mlaştina. În această mlaştină se mişcă satana. Harul Domnului seacă mlaştina şi în acelaşi timp îl alungă pe satana din inima omului. Din momentul în care Domnul a pătimit şi a înviat, diavolul este legat ca putere (dinami)2, ceea ce înseamnă că există posibilitatea să-i fie legată şi lucrarea (energhia)3. Ce înseamnă aceasta? În Biserica Sa şi prin mijlocirea ei, Hristos a dat fiecărui credincios posibilitatea de a-l lega cu putere pe diavol, folosind acele mijloace oferite de El Însuşi, ce îl pot imobiliza pe satana. Ca să fie mai clar, vă dau un exemplu: Un procuror scoate un mandat de arestare pentru cineva. Mandatul are puterea de a-l aresta pe vinovat. Când acest mandat se finalizează cu arestarea, atunci porunca executorie conţinută de mandat nu este doar un act de putere, ci devine lucrare. Fără această poruncă ce are în spate o anumită putere şi autoritate, arestarea, ca lucrare, este neputincioasă. În virtutea puterii actului, arestarea a devenit faptă, adică vinovatul a fost prins şi băgat la închisoare.

Satana este legat prin Tainele Bisericii noastre. Să vedem, de pildă, ce se întâmplă prin Sfântul Botez:

a) Ne lepădăm de satana, refuzăm să fim împreună cu el, ieşim din rândurile lui.

b) Ne unim cu Hristos. Intrăm în rândurile celor care Îl urmează pe Hristos şi Îi aparţinem Lui.

c) Invocăm Sfânta Treime, în numele Căreia ne şi botezăm.

d) Participăm la moartea şi învierea lui Hristos, urmându-L, altfel spus, pe Biruitor, ca pe Unul ce îl târăşte în spatele „carului” Său pe satana umilit şi înfrânt definitiv.

e) Primim Ungerea Sfântului Duh şi suntem pecetluiţi ca robi ai lui Dumnezeu, Căruia Îi vom aparţine în veci.

Satana este, aşadar, legat. Numai dacă vrem noi, el poate avea o anumită înrâurire asupra noastră. Altfel, suntem protejaţi de harul Domnului. Să ne amintim de acea scenă impresionantă în care Domnul, cu puţin înainte de patima Sa, îi spune la un moment dat Apostolului Petru: «Simone, Simone, iată satana v-a cerut pe voi, ca să vă cearnă ca grâul. Iar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta; şi tu oarecând întorcându-te, întăreşte pe fraţii tăi» (Luca 22,31-32). Este exact ceea ce face Domnul, din cer, unde se află, pe întreaga perioadă a limitării puterii Satanei: «pururea trăind ca să se roage pentru dânşii» (Evrei 7,25). De acolo, din cer, Arhiereul nostru veşnic Se roagă să nu mai cădem în mâinile satanei. Trebuie însă ca şi noi să împlinim partea ce ni se cuvine, lucrând împreună cu Domnul la mântuirea noastră.

Dumnezeu are în vedere anumite planuri, de care noi nu avem cunoştinţă. El îngăduie Satanei însuşi să conlucreze fără să ştie la realizarea lor, chiar dacă acesta este mişcat doar de răutate şi numai rău vrea să facă. Împlinirea planurilor dumnezeieşti reprezintă în final şi o ruşinare a Satanei, întrucât îl arată a fi dependent de Dumnezeu, tocmai de Cel de Care a vrut să se rupă, pentru a deveni autonom. În ceea ce ne priveşte, totul este să avem încredere în judecata şi în iubirea lui Dumnezeu, întrucât El ştie foarte bine ce are de făcut.

Însă acest fapt să nu ne liniştească până într-atât, încât să ajungem trândavi şi moleşiţi. Apostolul Petru ne îndeamnă: «Fiţi treji, privegheaţi; pentru că protivnicul vostru, diavolul, ca un leu răcnind umblă, căutând pe cine să înghită» (I Petru 5,8). Diavolul a fost legat, însă mai este încă primejdios, precum un câine mânios ţinut în lanţ. Să nu intrăm în zona sau în spaţiul lui de mişcare. O fiară, chiar rănită de moarte, mai este încă primejdioasă. Nu te apropia de ea până ce nu şi-a dat ultima suflare. În cazul Satanei, nimicirea lui veşnică de la sfârşit mai întârzie. De acest lucru nu trebuie să ne îndoim. Până atunci, însă, atenţie.

Omilia a patruzeci şi noua

Apocalipsa (20, 1-10):

  • Analizarea temei omiliei precedente. Împărăţia de o mie de ani a lui Hristos.
  • Învierea: în mai multe etape sau doar una generală pentru toţi?

Continuăm astăzi cu analizarea chestiunii la care am rămas în omilia precedentă, legată de împărăţia lui Hristos de o mie de ani şi mai ales de semnificaţia şi caracterul învierii oamenilor.

Tronurile celor care vor împărăţi împreună cu Hristos

Haideţi să vedem acum cu atenţie ce zice textul însuşi referitor la împărăţia lui Hristos:

Şi am văzut tronuri şi au şezut pe ele şi judecată li s-a dat lor. Şi am văzut sufletele celor tăiaţi pentru mărturia lui Iisus şi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi care nu s-au închinat fiarei, nici chipului ei şi nu au luat semnul pe fruntea lor şi pe mâna lor. Şi au vieţuit şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani. Iar ceilalţi morţi nu au înviat până nu se va sfârşi mia cea de ani. Aceasta este învierea cea dintâi. Fericit şi sfânt este cel ce are parte întru învierea cea dintâi; peste aceştia moartea cea de a doua nu are putere, ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu, şi ai lui Hristos; şi vor împăraţi cu El o mie de ani.

Dacă urmărim textul cu atenţie, constatăm că există o mulţime de chestiuni asupra cărora ar merita să zăbovim. Să le luăm la rând, atât cât ne stă în putinţă.

Sfântul Ioan vede tronuri. Unde stau ele? Nu se spune la modul concret. Întrucât nu este menţionat locul lor, cel mai sigur ar fi să acceptăm că este vorba de cer, nefiind vorba aici de judecata finală a oamenilor. Merită să remarcăm faptul că nu se face referire la venirea lui Hristos pe pământ spre judecata întregii lumi. Prin urmare, este vorba de un eveniment care are loc în cer. Tron presupune o anumită autoritate şi o distincţie specială acordată cuiva. Cine sunt cei care au stat pe tronuri? Nu este precizat, ci se vorbeşte la modul general. Totuşi, printre cei aşezaţi pe tronuri sunt socotiţi aceia care L-au mărturisit pe Hristos, indiferent de urmări, mergând până la mucenicie, precum şi cei care, într-un fel sau altul, au propovăduit cuvântul Lui. Martirii au fost junghiaţi cu sabia pentru curajul mărturisirii lor, iar această junghiere este expresia a sălbăticiei cu care autorităţile de atunci au ştiut să primească mărturia lor. Numai dacă ar fi să cugetăm puţin la ce înseamnă cu adevărat acest martiriu, şi tot ar fi de ajuns să ne cutremurăm de sălbăticia lui. Când se vorbeşte de junghierea lor, nu înseamnă, desigur, că toţi au fost omorâţi în acelaşi chip. Folosim însă o astfel de expresie, «junghiaţi», şi atunci când, de pildă, vorbim de cei ce s-au jertfit pentru patrie. Nu înseamnă că toţi au fost măcelăriţi, ci este o expresie prin care indicăm felul morţii lor nefireşti şi violente suferite pentru ţară. Alţi martiri au fost omorâţi în alt chip care, desigur, nu a fost mai puţin dureros. Aceşti martiri nu s-au închinat fiarei şi nu au primit semnul pe mâna sau pe fruntea lor.

Este accentuată încă o dată marea importanţă a mărturisirii lui Hristos şi a cuvântului Său, precum şi curajul de a nu te pleca în faţa oricărei ameninţări ce are drept ţel închinarea şi recunoaşterea fiarei ca Dumnezeu. Prin urmare, credincioşii sunt întăriţi şi încurajaţi pe faţă a nu ceda, ci a merge înainte, dacă este nevoie chiar până la mucenicie.

Celor ce au şezut pe tronuri li s-a dat puterea de a judeca. Ne aducem aminte că în Răsărit puterea împărătească exercita şi puterea judecătorească supremă. Cinstea acordată acum celor ce stau pe tronuri este aşadar una împărătească. Faptul acesta este subliniat şi în continuare, atunci când se spune că «au împărăţit cu Hristos». Făcându-se părtaşi puterii împărăteşti, ei au dreptul să judece. Judecând, iau parte deja la exercitarea puterii lui Hristos.

Despre participarea Sfinţilor Apostoli la judecata finală împreună cu Hristos aflăm din cuvintele adresate de Domnul acestora:

«Amin grăiesc vouă, că voi, cei ce aţi urmat Mie, întru a doua naştere, când va şedea Fiul Omului pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel» (Matei 19,28; Luca 22,30).

Apostolul Pavel spune că acelaşi lucru va fi valabil pentru toţi sfinţii (I Corinteni 6,2-3). Nu putem dezvolta aici care este înţelesul mai tainic al împărăţirii şi al judecăţii. Rămânem la acele lămuri care au avut loc deja. Toţi cei pomeniţi mai sus vor împărăţi totuşi împreună cu Hristos, trăind împreună cu El o mie de ani. Ceilalţi, care au murit, nu trăiesc aceşti o mie de ani. Viaţa aceasta sau cei o mie de ani constituie prima înviere şi fericiţi sunt cei care vor avea parte de ea. Cea de a doua moarte nu are nicio putere asupra lor. În răstimpul mileniului respectiv, ei vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos, cu Care vor împărăţi împreună.

Pornind de la textul nostru, se desprind câteva chestiuni ce merită a fi luate în seamă, Dacă vom răspunde la ele, vom putea înţelege mai bine această realitate a împărăţiei de o mie de ani.

Împărăţia de o mie de ani a lui Hristos

a) Numărul 1000. Întrucât se vorbeşte despre împărăţia de o mie de ani a lui Hristos, punându-se în paralel legarea satanei pentru această perioadă de timp şi starea celor morţi care nu vor avea parte de acei o mie de ani, haideţi să examinăm semnificaţia numărului 1000:

În Apocalipsă sunt folosite o mulţime de numere. Aproape de fiecare dată, ele constituie simboluri, nefiind aşadar folosite în înţelesul lor obişnuit. Să dăm câteva exemple: cumpăr doi pepeni, cinci kilograme de cartofi, trei mături şi plătesc 2000 de drahme. Îi datorez cuiva 5000 de drahme şi nu le voi returna timp de 6 luni. Am în bancă un milion şi nu îi voi scoate vreme de doi ani, iar dobânda va fi de 144000 etc. Aceste numere exprimă doar nişte sume şi nimic mai mult. Când spun «trei mături», înţeleg trei mături, şi nu altceva. Dar dacă îi spun cuiva: să ai ochii în paisprezece, vreau să spun că trebuie să-şi îndrepte ochii în tot atâtea locuri sau că trebuie să fie atent? (Aţi observat cum apare şi aici cifra 7, 7+7=14). Chiar dacă eu, personal, aş înţelege literal acest lucru, desigur că celălalt nu ar putea pune în aplicare aşa ceva. Însă nu mă gândesc la acest lucru nici eu, nici cel căruia îi spun, ci spun doar că ar trebui să-şi încordeze foarte mult atenţia pentru a preîntâmpina un pericol sau altul. În cazul de mai sus, numărul 14 exprimă cu totul altceva decât o valoare aritmetică. Dacă spunem despre cineva că are mintea de 400, ce înţelegem de aici? (Pentru cei mai tineri, care nu ştiu de unde vine această expresie, facem precizarea că în Grecia, înainte să fie folosit kilogramul ca unitate de măsură pentru greutate, aveam ocaua, ce cântărea 400 de grame. Însă o oca corectă trebuia să aibă exact 400 de grame). Dacă spunem, aşadar, cuiva că mintea lui este de 400, înţelegem că mintea, logica lui este cu totul corectă. 400 înseamnă, în acest caz, ceva desăvârşit, fără vreo lipsă.

În mod similar, pentru a se exprima diferite înţelesuri, în Apocalipsă sunt folosite numere cu înţeles simbolic. Am vorbit despre înţelesul unora dintre numere, cum ar fi: 7; 3; 5; 12 ori altele, aşa că nu mai este nevoie să revenim la ele. Precum şi în cazul altor numere, aşa şi cifra 1000 este folosită în Apocalipsă nu ca valoare matematică, ci simbolică, însemnând mult. Acest fapt este ceva obişnuit în Scriptură. «A trăit o mie de ani….» (Ecleziast 6,6), a trăit adică curgerea timpului celor o mie de ani. «Şi i-a spus ei: Fă-te întru mii de zeci de mii…» (Facere 24,60). Ţi-am urat, altfel spus, fiica mea, ca urmaşii tăi să fie nenumăraţi…etc. De altfel, la fel folosim şi noi cifra 1000 în limbajul zilnic. Amintiţi-vă de colindele copiilor, când spuneau: iar gazda să trăiască o mie de ani…

O mie înseamnă, aşadar, o perioadă îndelungată, nu ceva extins la infinit, dar nici prea puţin. Plecând de la aceste înţelesuri, textul ne sugerează că această împărăţie a lui Hristos va avea o durată mare.

b) La care împărăţie a lui Hristos se face referire. În textul nostru se vorbeşte despre împărăţia lui Hristos, însă care este aceasta? Întrucât în Noul Testament se vorbeşte despre două împărăţii sau mai degrabă despre două chipuri ale aceleiaşi împărăţii. Unul are un caracter mai pământesc, cu deschidere însă către desăvârşire, împlinire şi înaintare spre ceva mai înalt. Este vorba de ceea ce numim Biserica luptătoare de pe pământ. Foarte lămuritoare în acest sens sunt parabolele împărăţiei de la capitolul al 13-lea al Evangheliei după Matei: parabola semănătorului, neghinelor, aluatului, grăuntelui de muştar, neguţătorului etc. Deşi se vorbeşte despre împărăţia cerurilor, localizarea ei pe pământ se înţelege a fi o stare sau dispoziţie duhovnicească.

Un alt chip al împărăţiei este pur ceresc, împărăţia fiind «pregătită de la începutul lumii» pentru credincioşii lui Hristos, binecuvântaţii Tatălui (Matei 25,34).

La ce împărăţie face referire textul nostru? Deşi aici textul nu este clar, să încercăm să-l facem mai accesibil, plecând de la elementele puse de el la dispoziţie. Aici se vorbeşte, aşadar, de tronuri şi de sufletele ce stau pe tronuri. În timp ce stau pe tronuri, ele judecă, adică exercită o putere împărătească. Dificultatea apare atunci când sunt înfăţişate ca trăind şi împărăţind cu Hristos, timp în care ceilalţi, cei morţi, nu trăiesc mia respectivă de ani.

Viaţa celor ce împărăţesc cu Hristos este numită «prima înviere». Caracterul împărăţiei depinde de înţelesul dat cuvintelor au vieţuit ori nu au vieţuit, de înţelesul «primei învieri» şi al «celei de a doua învieri».

Este absolut necesar să vedem ce înseamnă pe de-o parte «au vieţuit», iar pe de alta «nu au vieţuit».

Textul de la versetele 4-6 face referire nu la toţi morţii, ci în mod concret la martirii lui Hristos şi, desigur, nu la toţi, ci la o categorie anume de martiri sau, după cum ne indică erminia, la două feluri de martiri ai lui Hristos din aceeaşi categorie. Ce înţelegem prin aceasta? În text se spune:

«am văzut tronuri şi au şezut pe ele şi judecată li s-a dat lor. Şi am văzut sufletele celor tăiaţi pentru mărturia lui Iisus şi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi care nu s-au închinat fiarei».

Fie că este vorba doar de sufletele celor «junghiaţi», care au mărturisit pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru Hristos şi nu s-au închinat fiarei, fie că este vorba pe de-o parte de sufletele martirilor junghiaţi, iar pe de alta de cei ce nu s-au închinat fiarei, dar care din diferite motive nu au fost executaţi. Dacă acesta ar fi înţelesul, avem de a face atunci cu martiri ai lui Hristos şi cu mărturisitori ai lui Hristos. În orice caz, aceasta este singura categorie de sfinţi despre care se spune cu tărie că au stat pe tron şi că judecă. Ce înseamnă «au vieţuit»? Dacă socotim că «au vieţuit» înseamnă învierea lor din morţi, atunci Hristos a venit pe pământ şi împărăţeşte. Plecând însă de la această părere, apar ca fiind înviaţi doar cei care au mărturisit în vremea fiarei (antihristului), fapt care naşte următoarea întrebare: ce s-a întâmplat cu ceilalţi martiri şi sfinţi ai altor epoci, dinainte de împărăţia fiarei, a antihristului? Iar aceştia nu sunt unul sau doi, ci nenumăraţi. Nu sunt menţionaţi printre cei ce stau pe tronuri nici cei doisprezece Apostoli ai lui Hristos. Hristos însă a spus clar şi categoric:

«voi, cei ce aţi urmat Mie, întru a doua naştere (la naşterea cea din nou), când va şedea Fiul Omului pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel» (Matei 19,28).

De aici înţelegem foarte clar:

a) El Însuşi va sta pe tronul slavei (atenţie la acest cuvânt) la naşterea cea din nou.

b) Cei doisprezece Apostoli vor sta pe douăsprezece tronuri pentru a judeca cele douăsprezece seminţii ale lui Israel.

Pe lângă cuvintele Domnului, mai avem şi o mărturie a Apostolului Pavel care le spune corintenilor:

«Au nu ştiţi că sfinţii vor să judece lumea?… Au nu ştiţi că pe îngeri vom judeca?» (I Corinteni 6,2-3).

Conform cuvintelor Apostolului Pavel celui de Dumnezeu insuflat, pe tronurile sfinţilor vor trebui să fie toţi creştinii credincioşi, întrucât toţi sunt chemaţi la sfinţenie, putând judeca lumea şi pe demoni. Aceştia vor judeca la sfârşit, întrucât Judecata va fi o singură dată. După Judecată, nu va mai fi nevoie de exercitarea puterii judecătoreşti. Este o nerozie să crezi că în împărăţia lui Dumnezeu va mai fi nevoie de tribunale.

De asemenea, în textul nostru, vorbindu-se de tronuri, nu se spune că a fost aşezat tronul slavei lui Hristos – aceasta se spune la versetul al 11-lea, accentuându-se faptul că acolo va avea loc Judecata – şi nici nu este menţionat că tronurile ar aparţine celor mai sus pomeniţi, sfinţilor sau măcar Apostolilor. Când ar urma atunci să judece Sfinţii Apostoli? După Judecată? În cadrul unui proces cu recurs? La astfel de concluzii neroade, ca să nu spun hulitoare, pot fi conduşi cei ce îşi pleacă urechea la tâlcuirile ereticilor şi ale aşa-zişilor Martori ai lui Iehova.

A doua chestiune ce apare în pasajul cercetat de noi este faptul că nu se vorbeşte de naşterea din nou la care v-am spus să luaţi aminte. Ce vrea să însemne naşterea din nou? Este vorba, aşadar, de o naştere de la început, adică de o renaştere a creaţiei odată cu prezenţa lui Hristos, preschimbarea ei într-o «nouă creaţie», despre care o să vorbim puţin mai încolo, într-un alt capitol. În acest loc nu se pune problema unei învieri a morţilor, a tuturor celor adormiţi, ci doar a unora rânduiţi dinainte, care este indisolubil legată de prezenţa lui Hristos.

A treia întrebare ce se naşte aici este peste cine va împărăţi Hristos împreună cu martirii? Pe cine va judeca, întrucât ceilalţi morţi nu vor fi înviat?

A patra întrebare este următoarea: Foarte bine, Hristos împărăţeşte cu sfinţii Lui. Cum vor putea atunci «neamurile», adică idolatrii, să vieţuiască în acea perioadă de o mie de ani împreună cu Împăratul Hristos şi cu cei împreună împăraţi cu El, cei ce s-au arătat sfinţi, sfinţii martiri şi mărturisitori? Şi idolatrii nu vor fi puţini, întrucât doar cei care s-au pornit împotriva Ierusalimului sunt nenumăraţi ca nisipul mării. Apoi, un alt aspect, doar atât de puţini credincioşi vor fi atunci, cât să fie cuprinşi într-un singur oraş?

Prin urmare, atât venirea lui Hristos ca Împărat slăvit, şi nu ca profet smerit, ignorat de conducătorii lui Israel şi de puternicii pământului, cât şi venirea atâtor sfinţi slăviţi, nu a reuşit oare să limiteze numărul idolatrilor, cel puţin atât cât cei dintâi să fi încăput într-un oraş în care toţi să fie credincioşi? Aceasta, desigur, în situaţia în care nu mai era începătorul răutăţii, cel care dintru început a fost mincinos şi înşelător de oameni, adică diavolul. Iată câte lucruri de neînţeles pot apărea plecând de la o concepţie eretică, cu totul nepotrivită învăţăturii curate precum cristalul a Evangheliei despre «noua creaţie» ce va avea loc odată cu cea de a doua venire a lui Hristos. Aşadar, dacă ţinem seama de învăţătura sănătoasă a Bisericii, pe durata acelei mii de ani, avem de a face cu o împărăţie şi împreună-împărăţire duhovnicească împreună cu Hristos în cer.

Am ajuns acum la o altfel de întrebare: câte învieri vor avea loc? Va fi în principiu o singură înviere, urmată apoi de altele, în diferite faze, ceea ce înseamnă mai multe învieri sau va fi doar una generală pentru toţi în acelaşi timp?

Să vedem ce ne spune Scriptura referitor la aceasta?

În Vechiul Testament, mai exact la Profetul Daniil, citim următoarele:

«În vremea aceea, scula-se-va Mihail, voievodul cel mare, cel ce stă peste fiii poporului tău, şi va fi vreme de necaz cum n-a fost ca aceasta de când a fost neam pe pământ până în vremea aceasta. Şi în vremea aceea se va mântui tot poporul tău, care s-a aflat scris în carte. Şi mulţi din cei ce dormeau în ţărâna pământului se vor scula, unii la viaţă veşnică, iar alţii la ocară şi la ruşine veşnică… Şi tu mergi şi te odihneşte, că încă mai sunt zile şi ceasuri până la plinirea sfârşitului; şi te vei odihni şi te vei scula întru soarta ta, la sfârşitul zilelor» (Daniel 12,1-2 şi 12).

Aici, în acest text, vedem că se vorbeşte despre o singură înviere. Daniil însuşi, care este alesul lui Dumnezeu, va învia la învierea cea de obşte, iar nu mai înainte.

Cuvântul Domnului este mult mai clar în această privinţă:

«Căci Fiu al Omului este, nu vă miraţi de aceasta. Că vine ceasul întru care toţi cei din mormânturi vor auzi glasul Lui. Şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune, întru învierea vieţii; iar cei ce au făcut cele rele, întru învierea osândei» (Ioan 5,28-29).

Ceasul desemnează un timp concret când va avea loc învierea tuturor, fără excepţie. În altă parte, Domnul spune:

«Şi aceasta este voia Tatălui Celui Ce M-a trimis pe Mine, ca tot ce Mi-a dat Mie, să nu pierd dintr-însul, ci să-l înviez pe el în ziua cea de apoi. Şi aceasta este voia Celui Ce M-a trimis pe Mine, ca tot cel ce vede pe Fiul şi crede întru El, să aibă viaţă veşnică; şi Eu îl voi învia pe el în ziua cea de apoi… Nimeni nu poate să vină către Mine, de nu-l va trage pe el Tatăl Cel Ce M-a trimis pe Mine; şi Eu îl voi învia pe el în ziua cea de apoi… Cela ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică; şi Eu îl voi învia pe el în ziua cea de apoi» (Ioan 6,39-40, 44, 54).

Nu este impresionantă, fraţii mei, această împătrită repetiţie referitoare la ziua cea de apoi ca zi a învierii tuturor morţilor? Se subliniază cât se poate de clar faptul că învierea va avea loc în ultima zi a lumii acesteia, adică atunci când va fi cea de a doua Sa venire.

Apostolul Pavel ne mai dă încă o încredinţare:

«Căci aceasta grăim vouă cu cuvântul Domnului, că noi cei vii, care vom fi rămas întru venirea Domnului, nu vom întrece pe cei adormiţi. Pentru că Însuşi Domnul, întru poruncă, la glasul Arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi cei morţi întru Hristos vor învia întâi. După aceea, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi împreună cu ei, în nori, întru întâmpinarea Domnului în văzduh; şi aşa pururea cu Domnul vom fi» (I Tesaloniceni 4,15-17).

În alt loc mai adaugă ceva foarte important:

«Iată, taină zic vouă: Că nu toţi vom adormi, dar toţi ne vom schimba într-o cirtă, într-o clipeală de ochi, la trâmbiţa cea de apoi. Pentru că va trâmbiţa şi morţii se vor scula nestricaţi şi noi ne vom schimba» (I Corinteni 15,51-52).

Dumnezeiescul Apostol ne împărtăşeşte acest adevăr tainic că nestricăciunea celor ce vor trăi în vremea celei de a doua veniri a Domnului se va realiza după învierea tuturor morţilor, şi nu înainte. Este exclus ca oamenii să vieţuiască în starea lor obişnuită vreme de o mie de ani înaintea Parusiei. Nu se face nicăieri referire la nestricăciunea trupurilor mai înainte de acest eveniment.

Va exista, aşadar, doar o înviere de obşte. Vorbind despre înviere, în acest caz înţelegem învierea trupurilor. De ce vorbeşte textul despre «învierea cea dintâi»? Ce vrea să spună?

Atâta timp cât există doar o înviere şi doar una va avea loc, cea dintâi înviere nu poate fi decât una duhovnicească. Despre acest fel de înviere se vorbeşte foarte mult în Noul Testament.

Învierea presupune existenţa morţii. Şi în privinţa învierii duhovniceşti este la fel. Pentru aceasta este accentuată de multe ori în Scriptură realitatea vieţii duhovniceşti şi a morţii duhovniceşti. Dumnezeu este «Cel Ce este», Cel Care are «viaţă în El Însuşi» (Ioan 6,48). În acelaşi fel, Hristos este şi El viaţă (Ioan 1,4). Este «începătorul vieţii» (Fapte 3,15). Este «pâinea vieţii» (Ioan 6,48) şi «dătător de viaţă» (Ioan 1,28). Toate acestea fac referire la viaţa duhovnicească. Îndepărtarea omului de Dumnezeu l-au dus la moarte duhovnicească. Vedem că s-a întâmplat acest lucru cu cei întâi zidiţi. Dumnezeu le-a spus cu tărie:

«Din tot pomul care este în grădină să mănânci. Iar din pomul ştiinţei binelui şi al răului să nu mâncaţi dintr-însul, căci în ziua în care veţi mânca din el, cu moarte veţi muri» (Facere 2,16-17).

Se poate observa aici că cei dintâi zidiţi nu au murit îndată după călcarea poruncii, ci au trecut foarte mulţi ani până la moarea lor. Atunci ce sens are expresia: «căci în ziua în care veţi mânca…cu moarte veţi muri»? În ziua în care veţi mânca, în aceeaşi zi veţi şi muri? Nu se înţelege aici că ar fi vorba de moartea trupească, ci de moartea duhovnicească. Cea trupească a urmat mai târziu. Acelaşi lucru îl vedem şi în parabola fiului risipitor (Luca 15,32). Fiul nu era mort trupeşte, ci duhovniceşte.

Sfântul Apostol Pavel le scrie colosenilor:

«Şi pe voi care eraţi morţi întru păcate şi întru netăierea împrejur a trupului vostru, v-a înviat împreună cu Dânsul (Hristos), iertându-vă vouă toate greşealele» (Coloseni 2,13).

Aici se face din nou referire la moartea duhovnicească a acelora dintre creştini care, deşi au crezut în Hristos, au lăsat să intre în sufletul lor păcatul ascuns sub tot felul de greşeli. Acest păcat a însemnat călcarea voii dumnezeieşti şi a dus la despărţirea de Dumnezeu.

În final, Domnul îi spune episcopului Sardelor:

«Ştiu faptele tale, că ai nume că trăieşti, dar eşti mort» (Apocalipsa 3,1).

Înţelesul cuvântului «mort» este evident duhovnicesc”.

NOTE:

1 Armaghedon nu se declină la genitiv, ci apare la nominativ. Acest lucru nu poate fi transpus în cazul limbii române, întrucât s-ar traduce al Armaghedon, în loc de al Armaghedonului [n.tr].

2 Dύναμη (gr.) (dinami) = este putere potenţială, ca virtualitate [n.tr.].

3 Ενέργια (gr.)(energhia) = este o putere potenţială aflată deja în lucrare sau desfăşurare [n.tr.].

(Din: Arhimandrit Evsevios Vittis, Talcuiri la Apocalipsa, vol. III, Ed. Egumenita)

Legaturi:

***


Categorii

Dogme/ erezii, Iudaism / Rabini, Mari duhovnici, preoti si invatatori, Talcuiri ale textelor scripturistice, Talcuiri la Apocalipsa, Vremurile in care traim

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

26 Commentarii la “TALCUIRI LA APOCALIPSA. Despre Armaghedon si ereziile imparatiei de o mie de ani: MARTORII LUI IEHOVA, MESIANISMUL IUDAIC, SIONISMUL

  1. am citit primul volum ,acum sunt la cel de-al doilea. destul de clar explicat si cu argumente puternice,dar ce va fi doar Dumnezeu poate stii,in ori ce caz,prea bine nu o sa ne fie…Grele vremuri treim,si din pacate,nu alergam dupa ce trebui,Mantuirea ar trebui sa ne fie singuru scop,dar din pacate multi dintre noi nici nu ne mai gandim la asta…

  2. Pericopa evanghelica: Luca 19, 29- 40; 22, 7- 39

    29. Iar când S-a apropiat de Betfaghe şi de Betania, către muntele care se zice Muntele Măslinilor, a trimis pe doi dintre ucenici,
    30. Zicând: Mergeţi în satul dinaintea voastră şi, intrând în el, veţi găsi un mânz legat pe care nimeni dintre oameni n-a şezut vreodată. Şi, dezlegându-l, aduceţi-l.
    31. Şi dacă vă va întreba cineva: Pentru ce-l dezlegaţi?, veţi zice aşa: Pentru că Domnul are trebuinţă de el.
    32. Şi, plecând, cei trimişi au găsit precum le-a spus.
    33. Pe când aceştia dezlegau mânzul, au zis stăpânii lui către ei: De ce dezlegaţi mânzul?
    34. Iar ei au răspuns: Pentru că are trebuinţă de el Domnul.
    35. Şi i-au adus la Iisus şi, aruncându-şi hainele lor pe mânz, l-au ajutat pe Iisus să urce pe el.
    36. Iar pe când mergea El, aşterneau hainele lor pe cale.
    37. Şi apropiindu-se de poalele Muntelui Măslinilor, toată mulţimea ucenicilor, bucurându-se, a început să laude pe Dumnezeu, cu glas tare, pentru toate minunile pe care le văzuse,
    38. Zicând: Binecuvântat este Împăratul care vine întru numele Domnului! Pace în cer şi slavă întru cei de sus.
    39. Dar unii farisei din mulţime au zis către El: Învăţătorule, ceartă-ţi ucenicii.
    40. Şi El, răspunzând, a zis: Zic vouă: Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga.
    7. Şi a sosit ziua Azimelor, în care trebuia să se jertfească Paştile.
    8. Şi a trimis pe Petru şi pe Ioan, zicând: Mergeţi şi ne pregătiţi Paştile, ca să mâncăm.
    9. Iar ei I-au zis: Unde voieşti să pregătim?
    10. Iar El le-a zis: Iată, când veţi intra în cetate, vă va întâmpina un om ducând un urcior cu apă; mergeţi după el în casa în care va intra.
    11. Şi spuneţi stăpânului casei: Învăţătorul îţi zice: Unde este încăperea în care să mănânc Paştile cu ucenicii mei?
    12. Şi acela vă va arăta un foişor mare, aşternut; acolo să pregătiţi.
    13. Iar, ei, ducându-se, au aflat precum le spusese şi au pregătit Paştile.
    14. Şi când a fost ceasul, S-a aşezat la masă, şi apostolii împreună cu El.
    15. Şi a zis către ei: Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paşti, mai înainte de patima Mea,
    16. Căci zic vouă că de acum nu-l voi mai mânca, până când nu va fi desăvârşit în împărăţia lui Dumnezeu.
    17. Şi luând paharul, mulţumind, a zis: Luaţi acesta şi împărţiţi-l între voi;
    18. Că zic vouă: Nu voi mai bea de acum din rodul viţei, până ce nu va veni împărăţia lui Dumnezeu.
    19. Şi luând pâinea, mulţumind, a frânt şi le-a dat lor, zicând: Acesta este Trupul Meu care se dă pentru voi; aceasta să faceţi spre pomenirea Mea.
    20. Asemenea şi paharul, după ce au cinat, zicând: Acest pahar este Legea cea nouă, întru Sângele Meu, care se varsă pentru voi.
    21. Dar iată, mâna celui ce Mă vinde este cu Mine la masă.
    22. Şi Fiul Omului merge precum a fost orânduit, dar vai omului aceluia prin care este vândut!
    23. Iar ei au început să se întrebe, unul pe altul, cine dintre ei ar fi acela, care avea să facă aceasta?
    24. Şi s-a iscat între ei şi neînţelegere: cine dintre ei se pare că e mai mare?
    25. Iar El le-a zis: Regii neamurilor domnesc peste ele şi se numesc binefăcători.
    26. Dar între voi să nu fie astfel, ci cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai tânăr, şi căpetenia ca acela care slujeşte.
    27. Căci cine este mai mare: cel care stă la masă, sau cel care slujeşte? Oare, nu cel ce stă la masă? Iar Eu, în mijlocul vostru, sunt ca unul ce slujeşte.
    28. Şi voi sunteţi aceia care aţi rămas cu Mine în încercările Mele.
    29. Şi Eu vă rânduiesc vouă împărăţie, precum Mi-a rânduit Mie Tatăl Meu,
    30. Ca să mâncaţi şi să beţi la masa Mea, în împărăţia Mea şi să şedeţi pe tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel.
    31. Şi a zis Domnul: Simone, Simone, iată satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu;
    32. Iar Eu M-am rugat pentru tine să nu piară credinţa ta. Şi tu, oarecând, întorcându-te, întăreşte pe fraţii tăi.
    33. Iar el I-a zis: Doamne, cu Tine sunt gata să merg şi în temniţă şi la moarte.
    34. Iar Iisus i-a zis: Zic ţie, Petre, nu va cânta astăzi cocoşul, până ce de trei ori te vei lepăda de Mine, că nu Mă cunoşti.
    35. Şi le-a zis: Când v-am trimis pe voi fără pungă, fără traistă şi fără încălţăminte, aţi avut lipsă de ceva? Iar ei au zis: De nimic.
    36. Şi El le-a zis: Acum însă cel ce are pungă să o ia, tot aşa şi traista, şi cel ce nu are sabie să-şi vândă haina şi să-şi cumpere.
    37. Căci vă spun că trebuie să se împlinească întru Mine Scriptura aceasta: “Şi cu cei fără de lege s-a socotit”, căci cele despre Mine au ajuns la sfârşit.
    38. Iar ei au zis: Doamne, iată aici două săbii. Zis-a lor: Sunt de ajuns.
    39. Şi, ieşind, s-a dus după obicei în Muntele Măslinilor, şi ucenicii l-au urmat.

    Pericopa apostolica: III Ioan 1, 1- 15

    1. Preotul, către Gaiu cel iubit, pe care îl iubesc întru adevăr:
    2. Iubitule, mă rog să ai spor în toate şi să mergi bine cu sănătatea, precum bine mergi cu sufletul.
    3. M-am bucurat mult când au venit fraţii şi au mărturisit despre adevărul tău, aşa cum umbli tu întru adevăr.
    4. Mai mare bucurie decât aceasta nu am, ca să aud că fiii mei umblă întru adevăr.
    5. Iubitule, cu credinţă faci oricâte faci pentru fraţi şi aceasta pentru străini,
    6. Care, în faţa Bisericii, au dat mărturie despre dragostea ta. Bine vei face să-i ajuţi în călătoria lor, după cum se cuvine înaintea lui Dumnezeu.
    7. Căci pentru numele lui Hristos au plecat la drum, fără să ia nimic de la neamuri.
    8. Noi, deci, datori suntem să sprijinim pe unii ca aceştia, ca să fim împreună-lucrători pentru adevăr.
    9. Am scris ceva Bisericii, dar Diotref, care ţine să fie cel dintâi între ei, nu ne primeşte.
    10. Pentru aceea, când voi veni, îi voi pomeni de faptele pe care le face, defăimându-ne cu vorbe urâte; şi nemulţumit fiind cu acestea, nici el nu primeşte pe fraţi, nici pe cei care voiesc să-i primească nu-i lasă, şi-i dă afară din Biserică.
    11. Iubitule, nu urma răul, ci binele. Cel ce face bine din Dumnezeu este; cel ce face rău n-a văzut pe Dumnezeu.
    12. Lui Dimitrie datu-i-s-a mărturie de către toţi şi de către însuşi adevărul; mărturie îi dăm şi noi şi ştii că mărturia noastră este adevărată.
    13. Multe lucruri aveam să-ţi scriu; totuşi, nu voiesc să ţi le scriu cu cerneală şi condei,
    14. Ci nădăjduiesc să te văd în curând, şi atunci vom grăi gură către gură.
    15. Pace ţie! Prietenii te îmbrăţişează. Îmbrăţişaţi pe prieteni, pe fiecare după numele lui.

  3. foarte folositoare aceasta postare. Sunt atatea sminteli din pricina celor care se apuca sa talmaceasca Apocalipsa dupa mintea lor si atat de putine interpretari date de Sfintii Parinti incat o astfel de sinteza este de mare ajutor. multumim!

  4. Foarte interesant. O gura de aer curat dupa atatea teorii venind din partea protestantilor. Daca citesti ultimele capitole din Isaia (60-66) unde cred ca este descrisa imparatia milenara ai putea sa juri ca protestantii au dreptate. Cred ca din cauza asta prind aceste teorii foarte mult.

  5. Pingback: TABLOIDIZAREA APOCALIPSEI sau cum ne anunta ”Libertatea” ca ”Antihristul e printre noi” - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  6. Pingback: Pr. Gh. Metallinos: textul esential despre NOUA ORDINE MONDIALA, Imperiul European si NOUA ERA. Care este taria ortodoxiei si la duce IDEOLOGIZAREA acesteia? - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  7. Pingback: Secta 666 condusa de ”antihrist” prevesteste sfarsitul lumii pe 30 iunie - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  8. Pingback: SONDAJ GLOBAL DESPRE SFARSITUL LUMII SI ”PROFETIILE” MAYASE LEGATE DE 2012: SUA si Turcia cred in cea mai mare proportie ca ARMAGHEDONUL e iminent - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  9. Pingback: Clubul de la Roma: FARA UN GUVERN GLOBAL OMENIREA VA DISPAREA. Adunarea Generala a Clubului va avea loc in Bucuresti (octombrie 2012) - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  10. Pingback: Profesorul si masonul Di Bernardo ”profeteste” VENIREA TIRANULUI ILUMINAT, adica a ANTIHRISTULUI, ca solutie la CRIZA OMENIRII - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  11. Pingback: Parintele Serafim Rose: SEMNELE SFARSITULUI LUMII (I). De ce sa studiem semnele vremurilor? Cum sa ne formam discernamantul duhovnicesc? -
  12. Pingback: SEMNELE SFARSITULUI LUMII (II) – Emanciparea femeilor, egalitarismul socialist si utopiile sangeroase ale “RAIULUI PE PAMANT” -
  13. Pingback: Cotidianul Adevarul face comert cu Apocalipsa greco-catolicului recent CRISTIAN BADILITA - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  14. Pingback: “GATA PENTRU… INCEPUTUL LUMII” (emisiunea In premiera). Mesaje NEW AGE despre apocalipsa 2012 si neomilenarismul pr. Constantin Necula [VIDEO] - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  15. Pingback: EREZIILE CONTEMPORANE. Parintele Arsenie Vliangoftis despre cateva din marile secte antihristice ale zilelor noastre si mijloacele lor de inrobire si spalare a creierelor -
  16. Pingback: DESPRE CADEREA BABILONULUI SI FALSELE MINUNI ALE LUI ANTIHRIST. Cum sa ne ferim de inselare? -
  17. Pingback: Evanghelia eshatologica de la Luca, din prima zi a Postului Mare, foarte importanta mai ales pentru zilele noastre: “LUATI SEAMA SA NU FITI AMAGITI!” -
  18. Pingback: SUNTEM CEI DIN URMA: 666 din 1984? POLITIA GANDIRII sau natura ANTIHRISTICA a totalitarismului CORECTITUDINII POLITICE/ Pacatele strigatoare la cer si VREMURILE DIN URMA. - Recomandari
  19. Pingback: Parintele Paisie Aghioritul despre RAZBOIUL MONDIAL. Profetii si apocrife despre DISTRUGEREA SIRIEI SI A DAMASCULUI - Recomandari
  20. Pingback: A MURIT ARIEL SHARON. Viata “REGELUI ISRAELULUI” si “prorocia” Rabinului Ițak Kaduri: “Mesia” (Antihrist) se va arata dupa moartea lui Sharon - Recomandari
  21. Pingback: PRIMA EVANGHELIE DIN POSTUL MARE si RAZBOIUL: “Sa nu va inspaimantati… Iar cand vor incepe sa fie acestea, prindeti curaj si ridicati capetele voastre” - Recomandari
  22. Pingback: SEMNE, ASTEPTARI SI ACTIUNI “APOCALIPTICE”: Icoanele care plang din Ucraina, “luna insangerata” din Vinerea Mare, “profetiile” islamice despre “MARELE MACEL” din Siria si intoarcerea “IMAMULUI MAHDI
  23. Pingback: CUTREMURATOAREA BUCURIE A INTALNIRII CU HRISTOS: “Unde vom gasi un stapan mai bland, un Tata mai bun, un Frate care sa puna umarul acolo, cand ne este greu, un Mire care sa Se jertfeasca in locul nostru si pentru noi?” | Cuvântul Ortodox
  24. Pingback: PARINTELE PAISIE AGHIORITUL DESPRE ANTIHRIST: “Totul va deveni un spital de nebuni. Vin ani grei, vom avea incercari mari. Crestinii vor avea mare prigoana” | Cuvântul Ortodox
  25. Pingback: Un important rabin din Israel considera ca “MESIA” se va arata in SEPTEMBRIE 2015 | Cuvântul Ortodox
  26. Pingback: Parintele Ioan Buliga: CE-I OPRESTE PE OAMENI SA VINA LA BISERICA? | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate