Talcuri adanci si vii pentru noi desprinse din Pilda Fiului Risipitor: DE CE FUGIM DE ASCULTAREA LUI DUMNEZEU? Despre nebunia mandriei si a deznadejdii

25-02-2011 Sublinieri

– Predica Pr. Mihai-Andrei Aldea la Duminica Fiului risipitor, 20 februarie 2011 (Biserica Sf. Daniil Sihastrul) –

“De foarte multe ori omul nu asculta de glasul constiintei, nu asculta nici de glasul lui Dumnezeu, ci se face judecator si osanditor ai celorlalti. Daca s-ar putea s-ar face si pluton de executie, si i s-ar parea ca face un lucru foarte mare si minunat. Si sunt destui care au ajuns sa ucida oameni in numele lui Dumnezeu, pentru ca de fapt se pusesera pe ei insisi in locul lui Dumnezeu, in loc sa stea in locul lor, de oameni”.

***

“Iubiti credinciosi, adanca si minunat de folositoare este pilda pe care Domnul nostru Iisus Hristos ne-o pune astazi inainte, insa noi intelegem foarte greu Scripturile, pentru ca desi cuvantul Scripturii este scris pentru noi, noi ne purtam, dupa cum se exprima cineva in vremea aceea, ca si cum ar fi fost scrise pentru cineva de demult, iar nu pentru noi. Actualitatea, ca sa zicem asa, a Scripturii, nu este cu adevarat inteleasa decat de cei smeriti.

Peste tot am vazut oameni care incearca sa ia din Scriptura partea care la place lor, folosindu-se pentru aceasta de ideea ca atunci au fost niste vremuri, acum sunt altele, si atunci hotarasc ei care nu se mai potriveste pentru vremea de acum, si care trebuie lasata. Si in felul acesta, cum spune chiar Scriptura: “ratacesc, necunoscand nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu“, nici felul in care se cuvine sa le citim, sa le ascultam. Pentru ca toata Scriptura este buna, si nimic nu este de lepadat.

Zis-a Domnul pilda aceasta: “un om avea doi fii“. Desigur, Dumnezeu aici un pic simplifica lucrurile, ca sa ne fie mai usor sa le intelegem. Si acesti doi fii: dintre care unul, cel mai mare, sta sa munceasca si isi face datoria de fiu, neintrerupt si neincetat; dar celalalt, cel mai mic zice: “tata, da-mi partea care mi se cuvine mie din avere“. Am vorbit si in alti ani, si cred eu ca am inteles cu totii ca de fapt nu i se cuvenea nimic – pentru ca tatal nu era obligat sa-i lase ceva mostenire, si numai in masura in care era vrednic s-ar fi cuvenit sa aiba mostenire – , dar in bunatatea lui, tatal totusi ii da avere, pe care el bineinteles ajunge pana la urma sa o cheltuiasca aiurea: in pacate, in desfrau, in nebunii, cu multa lipsa de intelpciune. De ce? Pentru ca nu avea calauzire.

El a plecat intr-o tara indepartata, tocmai ca sa scape de gura tatalui sau, adica, mai bine zis, ca sa scape de cuvantul, de povatuirea, de indrumarea tatalui sau. Ceea ce se intampla foarte des si cu oamenii care se indeparteaza cat pot de Biserica: nu vin, nu vor s-auda. Pentru ca, dincolo de pretextele pe care le gasesc si pot sa le aduca – pentru ca pretexte ca sa nu vii la biserica poti sa gasesti miliarde si miliarde – dar, dincolo de toate aceste pretexte, adevarul este unul singur: pentru ca nu vor sa auda glasul lui Dumnezeu, pentru ca este mustrator, este dureros, este suparator. Fiindca de multe ori ceea ce auzi stii ca nu vei face. As fi spus “stii ca nu poti sa faci”, dar uneori chiar poti sa faci, insa nu vrei. De multe ori nu vrem, nu vrem sa facem ceea ce spune Dumnezeu. Si atunci de ce sa-L mai ascultam, ca ne mustra inima, si ne doare, si stim ca oricum n-o sa facem. Si atunci se gasesc tot felul de pricini foarte “serioase”, ca sa nu venim la biserica, ca sa nu citim Scripturile, ca sa nu cunoastem cuvantul lui Dumnezeu. Insa prin aceasta ne lipsim de foarte, foarte mult bine.

Omul atunci cand lucreaza, cand faptuieste, nu face asa cum ar putea sa para numai pe temeiul unui gand – mi-a venit mie un gand si m-am apucat sa fac ceva. Ca sa ma apuc sa fac ceva pentru ca mi-a venit acel gand, eu trebuie sa am o anumita pregatire sufleteasca, trebuie sa fiu deja deschis acelui gand, trebuie deja sa fiu pregatit sa-l primesc. De ce spun acest lucru? Pentru ca faptele noastre nu izvorasc din nimic, nu izvorasc – desi asa par – din impulsuri de moment. Impulsul acela de moment are insemnatatea lui, dar nu are nicio putere daca nu exista o predispozitie, daca nu exista o pregatire a omului catre o directie sau alta, buna sau rea. Hotararile pe care le luam intr-o clipa au in spatele lor toti anii vietii noastre, tot ceea ce am facut bine sau rau; in clipa aceea dam un vot. Hotararea aceea nu vine din nimic, ci vine din temelia pe care ne-am zidit noi viata. Si atunci, fiecare lucru bun pe care il ascultam macar, chiar daca nu izbutim sa-l facem, ne va ajuta sa luam hotarari mai bune, sau macar mai putin rele, oricum va insemna un ajutor pentru noi, o frana in alunecarea catre pacat, un sprijin in urcusul catre Dumnezeu, si asa mai departe.

Avem nevoie sa ascultam de cuvantul Tatalui nostru, avem nevoie sa ascultam cuvantul lui Dumnezeu, chiar si atunci cand nu suntem in stare, fie din slabiciune sau din neputinta, fie din voia noastra rea, chiar si atunci cand nu suntem in stare sa facem, macar sa-l ascultam! Tot este mai mult decat nimic, tot este un pas inainte, tot este un castig. Insa, de cele mai multe ori facem ca acest fiu, fugim undeva sa nu mai ascultam cuvantul lui Dumnezeu. Si din nou spun: pretexte se gasesc, nenumarate, nesfarsite.

Dar ce se intampla? Departarea de cuvantul lui Dumnezeu, departarea de ‘sacaiala‘ aceasta, de indrumarea aceasta care ne este neplacuta, ne pune tot mai mult in puterea celui rau, si raul se instapaneste tot mai mult in viata noastra. La o prima vedere omul care s-a departat de Dumnezeu, care s-a departat de Tatal lui si nu mai este cu El, este mai liber, face ce vrea, si castiga tot felul de lucruri care si le dorise – toate cu o cheltuiala, care este din ce in ce mai mare; toate cu un pret, care este din ce in ce mai greu de platit – si, incetul cu incetul in suflet si in trup, se ivesc vanataie dupa vanataie si rana dupa rana, si omul este din ce in ce mai ranit si mai batut. Nici macar nu-si da seama. Intra intr-o suferinta pe care nu poate sa si-o explice – ca doar este liber si face ce vrea – si care se adanceste.

Aceasta saracie, si foamete, si lipsa, in care a cazut fiul risipitor se arata la oricine se departeaza de Dumnezeu in felurite chipuri. [Sunt] oameni care izbutesc sa adune averi foarte mari, care sunt invidiati de toti naivii mai mici care se uita la ei la televizor sau la spectacole, sau cu nu stiu ce prilej, si-i vad mari, bogati, si minunati si pe urma se sinucid cu droguri, sau cu otravuri, sau chiar se spanzura, sau se suie in masini sau scutere d-astea de mare viteza si merg, si merg, pana izbuiutesc sa se faca praf si sa moara cu ele. Si este limpede ca pana la urma asta li se va intampla, ca ulciorul daca merge de prea multe ori la apa pana la urma sigur crapa. Iar ei stiu ca li se va intampla ceva rau, dar viata nu are nici un sens pentru ei, sunt nefericiti, sufera, ii doare, pentru ca asa se intampla cu oricine se departeaza de ascultarea cuvantului lui Dumnezeu.

Cata vreme macar il asculti, iti hraneste sufletul. Chiar daca te indarjesti in rautate si nu faci ceea ce sti ca trebuie sa faci, chiar daca poate nu esti in stare, nu ai destula intelepciune, sau destula putere sufleteasca, sufletul tau oricum se hraneste din cuvantul lui Dumnezeu, si atunci tine, ca sa zicem asa, la greutati, si te ajuta sa mergi mai departe, sa nu te prabusesti, sau daca ai cazut sa te ridici si sa mergi mai departe.

Si ajungem la o clipa de ceea mai mare insemnatate, la clipa in care fiul risipitor, – zice Scriptura –

venindu-şi în fire, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi” (Luca 15, 17-19).

Aceste cuvinte sunt cutremurator de adanci, si arata o lucrare de care de foarte multe ori nu ne invrednicim. Zice intai si intai: “venindu-si in fire“. Intr-adevar, multi oameni care sunt intr-o stare nenorocita simt – de fapt cred ca toti simt, undeva in adancul sufletului lor – ca au nevoie de Dumnezeu, dar mandria nu-i lasa sa recunoasca. Totusi cateodata apasarea este prea mare, si omul zice, desi el s-a departat de Dumnezeu: “De ce Doamne sufar atat?“, sau, cateodata chiar zice: “Doamne ajuta-ma!“, dar dupa care se intoarce la starea de neconstienta de mai inainte, si merge mai departe pe drumul pacatului fara nicio indoiala. Mai mult, ar vrea daca s-ar putea sa-L puna pe Dumnezeu sa slujeasca pacatului, ca si cum fiul risipitor ar cauta o cale sa-l sileasca pe taica-sau sa vina, sa-l ajute, sau sa-i trimita niste daruri acolo in tara in care el moare de foame, ca sa poata sa-si duca mai departe viata desfranata, dar fara a schimba nimic. De obicei asa fac oamenii, nu se gandesc: “mai am ajuns intr-un loc nenorocit, trebuie sa ies de aici“, nu se gandesc: “pacatul si acest fel de vietuire m-au adus la starea asta in care sunt, trebuie sa ies din asta, trebuie sa schimb ceva“. Cei mai multi incearca sa obtina cumva de la Dumnezeu, ca sa zic asa, “mai multi bani de cheltuiala”, dar tot in acelasi fel, tot in aceeasi tara, fara niciun fel de indreptare.

Acest fiu risipitor trece peste mandrie, de foame, din faptul ca si-a venit in fire, dintr-o pricina sau alta, reuseste sa faca acest lucru, si spune: “câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame!“. Si aici este clipa in care foarte multi ar incepe eventual sa-l injure pe tatal lor, sau sa-i injure pe argati, sau sa-i invidieze, sau, asa cum am spus, sa incerce cumva sa obtina trimiterea unor pachete, a unor ajutoare, ca sa poata sa-i faca sa mearga mai bine in tara pacatului. Dar el spune: ma voi scula si “mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău“. Pocainta. Dintr-o data intram intr-o lume noua. Desi nu-si da seama, tanarul care a spus aceste cuvinte in sinea lui, deja iesise din tara in care se afla, din lumea pacatului, pentru ca el recunoaste ca a gresit.

Cati recunosc ca au gresit? Foarte putini. (…) Noi de obicei suntem orbi la greutatea pacatelor noastre, noi mereu gasim justificari. Cum mereu gasim justificari sa nu venim la biserica, mereu gasim justificari pentru pacatele noastre: sigur am pacatuit, dar asa au fost imprejurarile” , “m-a silit nu stiu cine, m-a influentat nu stiu care“, “societatea asta cere. Ce era sa fac?“. Sa faci ceea ce este bine! Asta trebuia sa faci, ceea ce este bine, indiferent ce face societatea, ca niciodata societatea nu te va apara inaintea Judecatii de Veci, niciodata.

Tanarul acesta isi da seama de adancimea pacatului lui, isi da seama ca pacatul l-a despartit de tatal lui, si ca prin bataia de joc pe care el a savarsit-o fata de averea, si fata de munca, si fata de bunatatea tatalui sau, el nu mai este vrednic sa fie socotit ca fiu al sau.

Aceasta constiinta o avem si noi cateodata, ne dam seama, am gresit inaintea lui Dumnezeu foarte tare, noi nu mai suntem vrednici, sau eu nu mai sunt vrednic sa ma numesc crestin, sau cu atat mai mult, sa ma numesc fiu a lui Dumnezeu. Nu?! Dar, chiar daca foarte multi dintre oameni isi dau seama de acest lucru, raspunsul lor la acest cuvant al constiintei este mandria:Ei, atunci o sa pacatuiesc mai departe!“, “Ei, atunci nu mai este pentru mine scapare, nu mai este pentru mine mantuire“, Nu-i asa ca stau tot departe de Dumnezeu, ma tavalesc mai departe in pacat, eventual ma tavalesc in deznadejde“, “in sfarsit, oricum merg mai departe pe drumul pieirii“. De multe ori ne stapanesc aceste ganduri, de foarte multe ori.

Chiar cand omul isi vine in fire, isi da seama ca a gresit la cer si inaintea lui Dumnezeu si nu mai este vrednic sa se mai numeasca fiu, de multe ori, asta nu inseamna de fapt pocainta, ci inseamna deznadejde. De multe ori in loc sa se intoarca omul spre Dumnezeu, se indeparteaza. In loc sa aiba incredere in bunatatea Lui, stie el mai bine ca Dumnezeu ce si cum poate sa faca Dumnezeu. In loc sa se smereasca, si sa se gandeasca: “Da, am gresit, nu mai sunt vrednic sa fiu fiu, dar macar sluga, macar rob sa fiu, dar macar sa fiu acolo“. El nu! Dar atatia nebuni zic in zilele noastre: “decat rob in Rai, mai bine stapan in Iad“. Este un cuvant dracesc, pe care multi il spun in nebunia lor. Stapan in Iad peste ce? Raspuns: peste nimic. Acolo nu este ceva pe care sa poti sa-l stapanesti. Nu sunt pamanturi si ape si munti peste care sa poti sa stapanesti. E gol, e neant, e nimic, e intuneric si nimic in plus. Nici macar peste tine nu esti stapan in Iad, pentru ca te stapanesc patimile, si chinurile si durerile. Si iata cum mandria il innebuneste pe om, si-l face sa nu vada niste lucruri care sunt simple si de bun simt. Dar, din pricina mindriei, din nou o spun, omul orbeste si nu mai vede. Cutremurator!

Insa tanarul acesta nu cade in aceasta capcana, nu este prins de mandrie in asa fel incat sa nu inteleaga si sa nu recunoasca. El trece peste acesta lucrare a diavolului si spune: “Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău, fa-ma ca pe unul din argatii tai, si sculandu-se a venit la tatal sau“. Vedeti, de multe ori Scriptura vorbeste cu adancimi fulgeratoare, zice: “sculandu-se, a venit la tatal sau“. Cat de usor am putea sa trecem de acest cuvant, daca il citim obisnuit! Dar sa ne dam seama ce inseamna. “Sculandu-se” are doua intelesuri. Pe de-o parte s-a ridicat din pacat si a pornit catre viata – este acest inteles simbolic. In al doilea rand, faptul ca a venit la tatal sau, vedeti ca se vorbeste ca de o intoarcere! Tinutul mortii in care s-a dus nu era locul in care ar fi trebuit sa stea. El trebuia sa fie la tatal sau, si intr-adevar el a venit la tatal sau, adica in locul in care trebuia sa fie. Dar pe langa aceste doua intelesuri mai este si un al treilea lucru la care trebui sa mai cugetam. Tara in care s-a dus era o tara indepartata. El s-a sculat si a pornit catre tatal sau. Si de unde stim ca s-a sculat cu adevarat si ca s-a indreptat? Pentru ca nu s-a oprit pe drum! Dar credeti ca pe drum diavolul nu l-a ispitit, credeti ca nu s-au ivit prilejuri de a mai sta in pacat, de a se intoarce, sau de a ramane intr-o tara ca aceea a pacatului? Dar de data aceasta el nu s-a mai lasat pacalit, nu s-a mai lasat inselat. Desi sunt cateva cuvinte, acest “si sculandu-se, a venit la tatal sau“, aceste cuvinte inchid in ele o lupta, pe care de foarte multe ori ne este atat de greu sa o dam: intoarcerea catre Dumnezeu, fara a ne mai opri in lumea pacatului, fara a mai ramane in tara aceea in care eram robiti.

Iar pe cand era departe, tatal sau l-a vazut si i s-a facut mila. Vedeti cum il astepta tatal sau? Si de departe l-a vazut si i s-a facut mila de osteneala si lupta lui, de aceasta indarjire pe care trebuia el sa o aibe impotriva viforul mortii, care incerca sa-l traga inapoi catre Iad si catre pacat si catre moarte. Si, ca sa-l ajute i-a iesit in intampinare, alergand a cazut pe grumajii lui si l-a sarutat. Vedeti cum vine dragostea lui Dumnezeu, inaintea chiar a pocaintei noastre, cum vine in ajutorul nostru, in sprijinul nostru? Cu cata dragoste ne asteapta Dumnezeu in ciuda tavalirii noastre in pacat?!

Stim ce se intampla in continuare. I-a zis feciorul: “Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău“. Tatal il primeste cu dragoste, ii da haina, ii da inel, ii da incaltaminte, junghie vitelul cel gras. Bineinteles ca daca am fi fost noi in locul fiului risipitor am fi spus: “tata nu-mi place haina asta, vreau alta, sandalele astea nu sunt la moda, vreau unele mai trendy, inelul asta nu este dupa ultima moda nici el, este un pic depasit, ar trebui sa aibe un model mai frumos“… Suna un pic glumet ceea ce spun, dar este foarte adevarat ca de multe ori suntem extrem de carcotasi impotriva darurilor lui Dumnezeu, si foarte nemultumiti, si foarte nemultumitori ne aratam fata de cele pe care le primim, fie de la oamenii din jurul nostru, fie de la Dumnezeu.

Dar trecand peste acestea, sa mergem la clipa in care vine fratele cel mare, care vine de la munca si aude petrecere in casa. Mai ce petrecere?” Ca tatal lui nu i-a spus nimic, nu l-a chemat. Mai ce petrecere, ce poate sa fie, ce aude? Ca a venit fiul cel curvar, cel batjocoritor de tatal, care a risipit averea cu desfranatele, este cel pentru care tatal a dat petrecere. Moment foarte greu, o clipa foarte grea.

Vedem insa ca fiul era la lucru; si tatal stim ca muncea. Dar cum se face ca tatal si-a intampinat fiul, iar fratele nu si-a intampinat fratele? Pentru ca fratele a fost mai aspru in judecarea si osandirea celui care pacatuise, decat tatal. Pentru ca tatal avea dragostea care astepta intoarcerea celui ratacit, in vreme ce fratele cel mare il scosese de la inima lui si pentru el era, ca sa zicem asa, dupa Scriptura, ca un vames si ca un strain. De unde vedem ca il scosese complet de la inima lui? Pentru ca el ii spune tatalui sau: “Când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele“, [si] nu zice: “cand a venit acest frate al meu“. El nu-l mai socoteste frate, ii zice: “acest fiu al tau“, adica “tu-l mai socotesti fiu al tau, dar el mie nu-mi mai este frate“. Vedeti ca il taiase de la inima lui cu totul? Nu mai avea dragoste fata de el. Este o primejdie foarte mare, care-i pandeste pe toti cei care vin catre Dumnezeu, aceea – care au primit niste daruri si s-au ostenit un pic, si cat de cat au facut si ei ceva pe calea lui Dumnezeu – sa se inchipuie, chiar fara sa-si dea seama, mai buni si mai drepti decat Dumnezeu.

Strecoara diavolul o trufie foarte fina si foarte primejdioasa in sufletele multora dintre crestini. Ei lucreaza, cum munceste acest fiu, asculta de voia lui Dumnezeu si o implinesc, dar deja prin acest lucru ei inceteaza in inima lor sa se mai socoteasca ucenici. Si asa cum fiul cel risipitor a plecat, ca sa nu mai auda glasul tatalui, la fel si acestia, undeva, nu mai aud glasul tatalui. Ca doar fiul cel mare stia foarte bine ca tatal isi asteapta fiul ratacit. Nu este uimit de aceasta. Deci stia ca-l asteapta. Si atunci, daca el intr-adevar ar fi fost un fiu cu totul si cu totul ascultator, l-ar fi asteptat si el, ar fi dorit si el intoarcerea lui. Macar si-ar fi intrebat tatal: “Dar de ce pe el care s-a dus si si-a mancat averea cu desfranatele si cu pacatele, tot il mai astepti, de ce?“.

Si tatal i-ar fi spus: “Uite de ce: pentru ca el acuma este mort, dar poate sa invieze, si se cuvine sa ne bucuram. El a intrat intr-o moarte sufleteasca cumplita, si intr-adevar acuma este ca mort, dar poate sa invieze. Exista putinta aceasta a invierii omului din pacat, si pentru aceasta trebuie sa-l astept, si sa ne rugam, si sa nadajduim ca va invia si ca se va intoarce, si ca va fi viu, si sa stea pe picioarele lui, si sa ramana cu adevarat in viata, nu mort.

De ce fiul cel mare nu a stiut aceste lucru? Pentru ca el, deja, nu asculta de tatal sau in privinta dragostei. Il asculta in toate celelalte lucruri. De unde stim ca-l asculta in toate celelalte? Pai tatal ii spune: “Tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt“, deci este limpede ca in toate il asculta, in afara de acest lucru. Si ce se intampla? Asa cum spune Hristos, se cuvenea insa “să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat“. Si faptul ca aici Hristos termina cuvantul, ne face pe noi sa banuim, sa nadajduim, sa credem, ca fratele a inteles si a intrat cu tatal sau la petrecere, si a primit inapoi pe fratele care fusese mort. Si, desi ramasese singur la tatal sau inainte, acuma din nou a avut un frate alaturi de el cu care sa poata merge mai departe.

De foarte multe ori nu se intampla asa! De foarte multe ori oamenii se incranceneaza in a judeca si a osandi pe ceilalti. Aici este un punct de legatura, dar cumva si de despartire, intre pilda Vamesului si a Fariseului, de duminica trecuta, si pilda aceasta. Fariseul nu asculta glasul lui Dumnezeu nici o clipa. A vorbit numai el, si nu a cautat un raspuns de la Dumnezeu. Fratele acesta mare, vorbeste cu tatal sau, si, desi ii reproseaza si este suparat, asculta raspunsul. Si aceasta ascultare a cuvantului, iata, poate sa-l faca sa invie. Vedeti ca el acuma era pe marginea prapastiei. Asa cum fratele sau fugise de tatal sau ca sa petreaca in pacat, si el in clipa aceasta a vrut sa se desparta de tatal sau, si n-a mai vrut sa intre in casa. De ce? Ca sa petreaca in pacatul trufiei, al mandriei, al judecarii, al osandirii celuilalt, al lipsei de iubire. Nu era acelasi pacat cu cel pe care il facuse fratele lui, dar era un pacat destul de puternic ca sa-l desparta de tatal sau,adica un pacat destul de puternic care sa-l duca in Iad.

Si, repet, se intampla multora care incearca sa fie buni, incearca sa mearga pe calea lui Dumnezeu, dar ajung sa se creada ei insisi dumnezei, si sa imparta ei mantuirea si osandirea dupa cum le place lor; incearca ei sa porunceasca pana si preotilor sau episcopilor cum sa vorbeasca, cum sa se roage, si asa mai departe. Ajung sa incerce sa randuiasca ei toate ale Bisericii, ale neamului, ale lumii, tot, tot, tot, si se pun in locul lui Dumnezeu chiar fara sa-si dea seama.

Desigur fratele acesta mare nu a ajuns chiar pana la o asemenea adancime a pacatului, pentru ca vorbind cu tatal sau s-a izbavit. Insa foarte multi sunt cei care nu vor sa asculte. Asa cum multi nu vor sa asculte de glasul constiintei, dupa cum am vorbit mai devreme, si nu se intorc cu adevarat catre Dumnezeu, nu se pocaiesc cu adevarat de pacatele lor, la fel, de foarte multe ori, asa se intampla si aici. De foarte multe ori omul nu asculta de glasul constiintei, nu asculta nici de glasul lui Dumnezeu, ci se face judecator si osanditor ai celorlalti. Daca s-ar putea s-ar face si pluton de executie, si i s-ar parea ca face un lucru foarte mare si minunat.Si sunt destui care au ajuns sa ucida oameni in numele lui Dumnezeu, pentru ca de fapt se pusesera pe ei insisi in locul lui Dumnezeu, in loc sa stea in locul lor, de oameni.

Pilda aceasta a Fiului Risipitor, asa cum am zis, este adanca si foarte folositoare, este adanca si foarte actuala. Si, dupa cum vedem din ea, nicio parte, dar nicio particica nu este de lepadat. Am trecut peste cateva cuvinte un pic mai repede si intr-un fel ma mustra constiinta, pentru ca toate sunt minunate si foarte folositoare. Am aratat prin acea pilda: “si sculandu-se a venit la tatal sau“, prin cateva vorbe, cata adancime de invatatura ne daruieste Dumnezeu. Dar, cum se spune, “ce-i prea mult strica“, si daca lungim cuvantul peste masura mi-e teama ca vom pierde ceea ce am putea altfel castiga.

Sa incercam sa vedem pildele acestea, si toate cuvintele Scripturii, pentru viata noastra. Pentru ca pentru viata noastra sunt date. Noi suntem si fiul cel risipitor, si noi suntem cateodata si fiul cel mare, mai ales in impietrirea lui fata de fratele care a gresit. Cel mai trist este ca de multe ori noi suntem fiul risipitor impietrit in lipsa de iubire fata de fratele care a gresit, adica luam, cum ar veni, ce e mai rau si de la unul si de la celalalt.

Sa incercam insa, sa ne dam seama de un lucru. Dincolo de toata adancimea pacatului, dincolo de toata adancimea greselii, dincolo de tot ceea ce ne face noua rau, straluceste cuvantul lui Dumnezeu, care este viata, care este iubire, care este mangaiere, si care este putere. Ascultand cuvantul lui Dumnezeu, cu adevarat, asa cum se cuvine – adica ascultand, nu facandu-ne ca ascultam – ascultand cuvantul lui Dumnezeu si viata noastra se lumina, si sufletul nostru se intareste, si castigam pas cu pas puterea de a fi un pic, macar un pic mai buni. Desigur, de cate ori o sa ne inchipuim ca suntem buni, o sa cadem din nou in pacat, o sa ne intoarcem la roscove, si la porci, si la tavaleala sau la lipsa de iubire fata de fratele s.a.m.d.. Dar, ascultand cuvantul lui Dumnezeu iarasi o sa ne intoarcem. Si avem acest cuvant a lui Dumnezeu care zice: “pe cine vine la mine, nu-l voi scoate afara”. Deci, daca gresim de miliarde si miliarde de ori, si de fiecare data ne intoarcem, El nu ne va scoate afara. De fiecare data ne va primi, si pana la urma prin mila si ajutorul Lui ne vom mantui. Sa ne ajute Dumnezeu sa castigam aceasta!”

Alte cateva predici audio ale pr. Aldea – aici si aici

Legaturi:


Categorii

Ce este pacatul?, Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Egoismul, voia proprie, Fiul Risipitor, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Mandria, trufia, Mari duhovnici, preoti si invatatori, Parintele Mihai Andrei Aldea, Pocainta, Razboiul nevazut, Talcuiri ale textelor scripturistice, Triodul si Postul cel Mare

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

50 Commentarii la “Talcuri adanci si vii pentru noi desprinse din Pilda Fiului Risipitor: DE CE FUGIM DE ASCULTAREA LUI DUMNEZEU? Despre nebunia mandriei si a deznadejdii

<< Pagina 1 / 2 >> VEZI COMENTARII MAI NOI

  1. mie mi se pare ca era „cuvant dracesc”, nu „grecesc”…

  2. Cred ca fuga de ascultarea de Dumnezeu ne vine din mandrie. Chiar ma gandeam de curand ce-i face pe toti oamenii sa alerge mereu dupa altceva, dupa mai mult si sa nu fie multumiti cu cea au. Si mi-a venit in gand : Mandria. De ce sa aiba altul mai mult, de ce sa fie mai sus in societate, de ce sa-i fie mai bine…si asta este valabil in toate societatile, in toate punctele cardinale. Si uite asa se gasesc motive ca pana la urma sa faci pact cu diavolul ca sa fii “in randul lumii”.Personal am mari discutii uneori cu copiii mei, dar ceea ce este mai de mirare ca le am si cu tatal meu 🙂 care imi da mereu acest raspuns “Pai daca toata lumea face asa ,noi sa facem altfel ?” Avem tot timpul frica sa nu fim izolati de societate, dar tocmai asta ne-ar aduce beneficii spirituale. Cred ca fiecare crestin, in lumea de astazi poate sa-si faca “pustia lui”, adica sa se roage si sa-si planga pacatele in inima lui, sa evite iesirile “in societate” de dragul distractiei, ci sa se insoteasca cu oameni credinciosi care nu fac dezmat, sa evite sa faca cheltuieli pentru lucururi inutile, sa evite prietenia cu atei, sectanti sau hulitori de Dumnezeu. Toti suntem pacatosi, dar imi zicea parintele meu : “Macar sa ai constiinta pacatului si sa-ti para rau” ! Adica stiind ca esti pacatos, ca esti neputincios in fata tentatiei, macar sa fii umil, nu sa te indreptatesti.
    Este adevarat ca este greu sa ajungi la umilinta, si nu vorbesc de umilinta in sensul sa te lasi umilit si sa nu mai ai demnitate, ci la umilinta aia care te face sa te inneci in lacrimi gandindu-te la conditia ta umana.
    Dar, cum am mare evlavie la Sfantul Siluan, ma gandesc la ce-a primit el de la Domnul :” Tine mintea ta in iad, si nu deznadajduii”.
    Domnul sa fie cu noi toti !

  3. @Hrisanti:
    Frumos şi foarte adevărat. Bunul Dumnezeu să iţi lumineze în continuare inima şi mintea.

  4. Noi, oamenii, care pe lume
    Ne spunem toate prin cuvânt
    Mai credem sincer –înlăuntru-
    C’avem în cer un Tată sfânt ?

    Noi cei care-am primit botezul
    Făgăduindu-i lui credinţă,
    Mai credm oare că ni-i Tată ?
    Sau… acum credem în ştiinţă ?

    Noi cei care minţim tot timpul
    Mai ştim ce este Adevărul
    Pe care l’a plătit prin cruce
    Domnul Iisus Mântuitorul ?

    Ne-a mai rămas oare’nlăuntru
    Ceva neîntinat şi sfânt,
    Ca să ne’ajute să’nţelegem
    Şi să îl credem pe Cuvânt ?

    Maimauţa nu ne-a scris o vorbă.
    Neantul nu ne dovedeşte
    Nici că ni-i tată, nici origini,
    Nici că ne iartă şi iubeşte.

    Din ce-am zidit pe lumea asta
    Din ce-am gândit şi din ce ştim
    Nimic nu ne ajută-n viaţă
    Să fim curaţi, să ne sfinţim.

    Numai Scriptura ne descrie
    Şi ne ajută ca să ştim
    Ce-i omul sufletul şi viaţa
    Şi pentru care scop trăim.

    Ştiinţa lumii cea trufaşă
    N’are habar de veşnicie
    Ne spune însă –şi mulţi credem-
    Că vom pleca din … galaxie…,

    Că după ce distrugem Tera
    -chiar noi- prin ce ne-a dat ştiinţa
    Ne vom muta pe alte stele…,
    Că-i mit cam tot ce’a spus credinţa.

    Şi mulţi chiar credem în aceasta
    -Cu totul-, ca în ce-i mai sfânt
    Dar pe Iisus, Mântuitorul
    Nu îl mai credem pe Cuvânt.

    Noi cei ce folosim minciuna
    Chiar şi în ceia ce gândim,
    Nu putem crede Adevărul
    Căci şi pe noi chiar, ne minţim.

    Din toţi cei ce-am primit botezul
    Câţi am citit Sfânta Scriptură ?
    Câţi ştim ce ne-a adus Cuvântul
    Prin sfânta sa învăţătură ?

    Şi câţi din noi – care-am citit-o –
    Ne raportăm la Dumnezeu
    În ce trăim – în gând şi faptă-
    Şi-i împlinim Cuvântul său ?

    Câţi căutăm la cei ce’nvaţă,
    De trăiesc sincer adevărul
    Şi câţi o apără cu viaţa
    Cm a făcut Mântuitorul ?

    Iisus, Mântuitorul nostru
    Prin ce ne-a spus şi-a învăţat ,
    Nu El, ci noi – dacă îL credem-
    Avem ceva de câştigat.

    Dar noi cei ce minţim în toate
    Nici nu mai ştim ce-i Adevărul
    Şi ne’ndoim de ce ne spune
    Prin jertfa sa Mântuitorul.

    Trăirea noastră în minciună
    A stins aproape tot ce este sfânt
    Deaceia nu-l mai ceredem astăzi
    Pe Tatăl nostru, pe Cuvânt.

    Noi cei ce ne’ncălcăm cuvântul
    Prin ce gândim, prin ce am spus,
    Ne socotim maimuţa tată
    Deşi ni-i Tată cel de sus.

    El ne dă cinstea Lui cea sfântă
    Şi noi o socotim minciună
    Noi cei ce scriem ficţiunea
    Şi socotim că ea-i cea bună.

    Ne bizuim pe ce ne’aduce
    Noul modern, multa ştiinţă
    Nu pe ce spune Adevărul
    Perzent în noi prin conştiinţă.

    Că nu e om care să mintă
    Şi să nu ştie că-n cea spus
    S-a lepădat de Adevărul
    Plătit pe cruce de Iisus.

    Că-n orice gând şi-n orice frază
    Prin care ştim că am minţit,
    Am slujit tatălui minciunii
    Şi Adevărul l’am sluţit.

    Când va’nceta în noi minciuna,
    Şi vom păzi tot ce e sfânt,
    Ne vom întoarce iar la Tatăl,
    Findcă-l vom crede pe Cuvânt.

    Vom şti ce’nseamnă Adevărul
    Ce-i jertfa sa pe sfânta Cruce
    Ce viaţa noastră, ce-i credinţa
    Şi Adevărul unde duce.

    Vom şti pe lume cine-i Tatăl
    Şi ce comori sunt cele sfinte,
    Cine distruge omenirea,
    Cine înşeală, cine minte.

    E vremea să ne’ntoarcem sincer
    La Tată cel ceresc şi sfânt,
    Să izgonim din noi minciuna
    Şi să îl credem pe Cuvânt.

    Toţi suntem fii lui pe lume.
    Toţi suntem fii risipitori,
    Dar Tatăl nostru ne primeşte
    De-i devenim ascultători.

  5. @ Marian

    Nadajduiesc, frate, caci fara Dumnezeu nu exista nici inima, nici minte :-)! Ma bucura tare mult ca uite, aici la fratii admini, ne putem mangaia si regasi, cu câte o vorba sau un gând intru Hristos!

  6. @Hrisanti ,

    ” …si nu vorbesc de umilinta in sensul sa te lasi umilit si sa nu mai ai demnitate… ”

    Eu , unul , cred ca acesta-i sensul adevarat , aceasta umilinta ar trebui sa o cautam , altfel nu ne putem curata desavarsit de pacatoasa si prosteasca mandrie . Ba as spune ca demnitatea nu este decat o forma mascata , foarte frumos deghizata a mandriei . De obicei in spatele ei ne ascundem atunci cand vrem sa ne indreptatim gandul mandru , cand ii cautam motivatia , acesta-i boldul fariseismului . Si o spune unul care lupta de ani de zile cu aceasta .

    Doamne , ajuta-ne !

  7. @ Fane:

    Sa nu exageram. Uneori este cu adevarat asa, alteori nu. Exista si demnitate autentica si smerenie gresit inteleasa. Insa ele e greu sa fie deosebite altfel decat in duh, in inima. Si e adevarat ca astazi traim intr-un duh general al indreptatirii continue prin numele virtutilor si prin numele parintilor. Prin forme sfinte sau macar nobile sau macar… prestigioase, incarcate de o aura mitizanta, pe care le umplem cu continutul murdar si pervers al patimilor noastre. Si asta se intampla, in functie de inclinatia firii noastre sau in functie de conjunctura si de agendele pe care le avem de justificat (post factum), si cu smerenia, si cu demnitatea. Ne inselam pe noi insine si mai ales pe ceilalti… cu buna stiinta sau inconstient. Ne amagim si amagim, in orice caz. Pentru ca nu traim crestineste, nu ne luptam pentru asta, ci ne luptam doar SA DEMONSTRAM altora ceva sau sa ACUZAM pe altii ca nu sunt… asa cum vrem noi. Dar JUDECATA va fi UNA. Si nu o vor face unii ca acestia, Slava Domnului!

    Exista totusi o umilinta degradanta si depersonalizanta (vezi culminarea ei in acceptarea reeducarii, a “autodemascarii”, mai exista o ispita a unei smerenii DOAR formale si care nu are inauntru constiinta pacatului propriu, exista ispita auto-devalorizarii proprii din deznadejde sau din complex de inferioritate, din akedie, din frica de oameni, etc., cand nu ai curaj sa te marturisesti, sa te arati drept ceea ce esti, cand ti-e rusine ca esti crestin, etc.

    Dupa cum exista oameni care, pentru ca nu au si nu vor sa aiba nici cea mai mica masura comuna cu Evanghelia, cu Fericirile, cu Predica de pe munte, deci cu viata duhovniceasca/launtrica, cu pocainta si cu smerenia, ajung sa le desfiinteze si sa puna in loc numai un zel nebun al sangelui fierbinte, amestecat cu multa ura, agresivitate, resentimente, spirit de vendeta. Pentru acestia din urma nici nu exista smerenie, umilinta duhovniceasca. Turbeaza precum insusi “tatal”duhului care ii mana, atunci cand intalnesc asa ceva. Nu suporta sa se smereasca si atunci decreteaza ca ORICE forma de smerenie este, automat, FALSA. Nu pot sa-ti arate nicaieri insa si cum ar arata totusi smerenia adevarata. Probabil doar in…. trufie 🙂 Efectiv nu-i intereseaza si nu vor sa auda de PORUNCA DE BAZA din Noul Legamant. De asta nici nu suporta pilda Sfantului Valeriu Gafencu si cuvintele lui profetice, pentru ca ele i-ar impiedica de la drumul lor, orientat EXACT spre cele contrarii:

    http://www.cuvantul-ortodox.ro/2011/02/17/sfantul-valeriu-neinteles-si-prilej-de-poticnire-pentru-multiioan-ianolide-despre-sfantul-valeriu-gafencu-si-nasterea-din-nou-in-temnita-si-ieri-si-azi/

    http://www.cuvantul-ortodox.ro/2011/01/24/90-de-ani-de-la-nasterea-sfantului-inchisorilor-fericitul-martir-valeriu-gafencu-mai-aproape-de-noi-ca-oricand-prin-cuvantul-si-exemplul-sau-profetic/

  8. da , admin , de aceea imi si spun tot timpul ca linia dintre smerenie si mandrie este foarte … subtire , foarte inselatoare . Pentru noi , ” muritorii de rand ” este foarte greu sa ne mentinem pe traiectorie fara sa incalcam marcajul , delimitarea si cadem in mandrie . De cate ori mintea uita sa se concentreze la limite , de atatea ori cad . Doar El , Duhul ne poate ajuta in aceasta privinta , sprijinindu-ne pasii .

    Doamne , ajuta-ne !

  9. Pingback: Război întru Cuvânt » MILUIESTE-MA, DUMNEZEULE, MILUIESTE-MA … Omilii ale Sf. Teofan Zavoratul in Miercurea Curata despre ce inseamna sa facem pocainta si cum sa ne pregatim cum se cuvine pentru Sfanta Impartasanie?
  10. Pingback: Război întru Cuvânt » PARINTELE MELCHISEDEC, STARETUL MAN. PUTNA: “Avem nevoie de multa rugaciune si priveghere! Neamul si omenirea intreaga gem, dorind rugaciunea!”
  11. Pingback: Război întru Cuvânt » “Lu­minatorul trupului este ochiul…” PARINTELE MIRON MIHAILESCU despre porunca de a vedea lumea prin ochii lui Dumnezeu si despre DUREREA IROSIRII
  12. Pingback: Vindecarea fiului lunatec. "O, neam necredincios si indaratnic, pana cand voi fi cu voi...?" Mustrarea durerii lui Dumnezeu si conditia crestinului in lume
  13. Pingback: NERECUNOSTINTA SI OPORTUNISM. Cat iubim si cat ne amagim cu inchipuiri si surogate? PANA CAND NE VA MAI RABDA DUMNEZEU? -
  14. Pingback: Predica IPS BARTOLOMEU ANANIA la DUMINICA FIULUI RISIPITOR (2006). Instrainarea dorului nebun de duca si dorul lui Dumnezeu -
  15. Pingback: NOI SI FIUL RISIPITOR. Cum incepe caderea de la pacate mici si cum trebuie sa fie ridicarea si intoarcerea. PREDICI EXCEPTIONALE ALE SF. TEOFAN ZAVORATUL -
  16. Pingback: Nu spargeti oglinda! -
  17. Pingback: PARINTELE SOFIAN BOGHIU DESPRE SPOVEDANIE SI CANONUL CEL MARE. De ce este nevoie sa ne marturisim si cum biruim frica si rusinea? -
  18. Pingback: Judecata Iubirii parintesti – “adanca pana in adancul inimii noastre”. DAR NOI… AVEM INIMA DE FII? ALEGEM INCREDEREA SAU INCRANCENAREA? -
  19. Pingback: FUGA IN EGIPT. Despre fuga de Dumnezeu si ostilitatea lumii, despre puterea lui Dumnezeu si puterea lumeasca cu PARINTELE COMAN -
  20. Pingback: “Adame, unde esti?”. CE AU FACUT ADAM SI EVA DUPA CADERE? CE FACEM NOI DUPA CE PACATUIM? -
  21. Pingback: CONSTIINTA si NESIMTIRE -
  22. Pingback: Pacate pe care nu le spovedim: pacatul cartelii – NEMULTUMIREA PENTRU NIVELUL DE TRAI, PENTRU INFATISAREA EXTERIOARA… -
  23. Pingback: VEACUL ANTIHRISTIC AL MINCIUNII. Cand si cum ne mintim singuri? -
  24. Pingback: FIUL RISIPITOR. Predica audio a Parintelui Hrisostom de la Putna -
  25. Pingback: Risipitorii | Alex Rădescu
  26. Pingback: Predica puternica a Parintelui Longhin de la Banceni (2011, video): LUATI-L PE HRISTOS IN VIATA VOASTRA, IN FAMILIA VOASTRA, IN DUREREA VOASTRA! -
  27. Pingback: VENIREA IN FIRE -
  28. Pingback: “INVREDNICESTE-MA, DOAMNE, SA TE BUCUR SI EU CU INTOARCEREA MEA!”. Cand uitam ca suntem fii risipitori sau uitam cum ne iubeste si ne asteapta Tatal… ISPITELE CRESTINULUI – INTRE OBRAZNICIE SI DEZNADEJDE -
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate