LUPTA DIAVOLULUI CU NOI SI ANTIDOTUL OTRAVII DUHURILOR NECURATE. Dezbinatorul raceste dragostea, distruge unirea si ne stapaneste prin mandrie. CUM REZISTAM ASMUTIRII DEMONILOR?

30-07-2013 13 minute Sublinieri

razboi-cu-diavolul-ispite

Dumnezeu ne da tot ceea ce Ii cerem atunci cand Ii cerem uniti, in timp ce, daca nu suntem uniti in dorintele noastre si in viata, nu ne aude rugaciunile. Trebuie deci sa construim o simfonie a muzicii dumnezeiesti. Atunci cand ne adunam in numele lui Hristos, sa fie cu adevarat Hristos in mijlocul nostru, cuvantul lui Dumnezeu, intelepciunea Lui, puterea Lui. Uniti si legati in armonia duhovniceasca, unii aducand mai mult si altii mai putin, dupa darurile pe care le are fiecare, vom deveni un trup strans, unit, vrednic de capul sau, care este Hristos. Daca doi sau zece sunt suflete asemenea, atunci fiecare nu este unul, ci devine inzecit si ii gasesti unul pentru zece si zece pentru unul. Atunci cand fiintele sunt lipite si nu lasa nici un spatiu intre ele, devin de nedespartit, si, daca cumva o sageata le strabate sau daca se creeaza o distanta, toate se strica, se pierd. Asa si cu diavolul: atat cat suntem uniti nimic nu poate sa intervina intre noi, daca insa se strica sau se slabeste unirea noastra, el se arunca asupra noastra ca o avalansa distrugatoare, puternica. Asa incat, luptandu-ne intre noi, facem loc diavolului. Ar trebui sa fim uniti impotriva lui, in loc sa ne parasim aproapele in razboi si sa ne intoarcem unul impotriva celuilalt. De aceea si noi devenim din ce in ce mai slabi, iar diavolul devine din ce in ce mai puternic, pentru ca nu luptam impreuna impotriva lui, ci il facem pe el general al razboiului pe care il ducem unul contra celuilalt.

Nimic nu loveste mai mult neamul omenesc decat racirea dragostei si nimic nu-l desfigureaza atat de mult precum indepartarea dragostei. cearta sotiRacirea dragostei creeaza diferente de pareri, tulburari si polemici [de idei], pentru ca dispozitia de a nu-i iubi pe fratii nostri, naste iubirea de putere, bucuria de a stapani, iar acestea sunt ideologii potrivnice, tulburatoare, anarhice. Nimic nu raceste dragostea asa cum o fac dihonia, neintelegerea, cearta. Nimic nu mareste asa de mult raul ca racirea dragostei, caci racirea dragostei conduce catre egocentrism, iar acesta strica, desface, sfasie unitatea dintre oameni.

Sanatatea sufleteasca nu se dobandeste in despartire, ci in unire. Unirea are o putere mai mare decat orice altceva de a ne asigura mila lui Dumnezeu. Nu exista un alt mod de mantuire a omului decat aproapele sau interesul aproapelui. Legatura cu aproapele este leacul vietii si al invierii, al nemuririi. Si, prin unirea cu aproapele, omul poate atinge si desavarsirea. Omul care nu stie sa se uneasca cu aproapele sau este un lucru nefolositor, o entitate nefolositoare. Nu poate cineva sa aibe o cugetare inalta si sa semene cu lucrurile neinsufletite si sa aiba chipul lui Dumnezeu complet desfigurat. Asa ca sa cugetam si sa ne preocupam de ceilalti, ca sa avem unirea cea trebuincioasa. Chiar si existenta omului este dobandita de unirea lui cu aproapele, subliniaza Sfantul Ioan Gura de Aur, precuvantand astfel, cu cincisprezece veacuri inainte de Huber, atunci cand zice: “devin eu atunci cand zic tu“.

(Din Casnicia, Dificultati si solutii, de Pr. Filoteu Faros si Pr. Stavros Kofinas)

  • Doxologia:

“Nu lovi pe cel lovit de patimi!”

Pricina tuturor relelor este absenţa dragostei. Osândirea, vorbirea de rău, lăcomia, răpirea ce­lor ale altuia, uneltirile, viclenia, faptele josnice, temerile, frica, nedreptăţile, mărturia mincinoa­să, toate acestea sunt posibile tocmai din pricina absenţei dragostei. Capriciile, răutăţile, nerăb­darea şi neiubirea de oameni, conlucrează sistematic spre a pogorî în suflet anxietatea pentru totdeauna.

Cu mult timp înainte, cel mai mare propovăduitor al tuturor veacurilor, Sfântul Ioan Gură de Aur, descriind această stare a creştinilor, spunea acestea:

Nu pot găsi cuvinte de jelanie pentru o tragedie ca aceasta în care fiecare se răzvrăteste împotriva celuilalt, oamenii se mănâncă şi se sfâ­şie între ei, care pentru bani, care pentru slavă, în vreme ce alţii, simplu şi fără cuvinte, batjocoresc şi umilesc; astfel, îşi fac unii altora numeroase răni; privesc, aşadar, în această luptă, morţi mai mulţi decât cei căzuţi pe câmpurile de luptă, ast­fel încât însuşi numele de creştin a ajuns a fi fără de noimă”.

Nu socotesc cuvintele Sfântului Ioan o simplă figură de stil, retorică, ci, dimpotrivă, cred că ele descriu fără greş epoca noastră.

În absenţa unui generozităţii sufleteşti, rămân a se înstăpâni răzbunarea şi revanşa, astfel încât astăzi peste tot bântuie războaie şi tulburări în sânul aceluiaşi popor. În acest tip de război, cu totul special, omorându-i pe alţii, te ucizi pe tine însuţi, şi rănindu-i pe ceilalţi, îţi aduci vătămare şi ţie. “Nu lovi”, pune Sfântul Ioan Gură de Aur, “pe cel lovit de patimi!” “Însănătoşirea” aceluia va veni doar printr-o discretă toleranţă, prin iubirea dragostei, a adevărului şi a păcii!

Cele spuse până aici să nu fie socotite manual cu duhovniceşti poveţe, ci salut din inimă către omul închis în sine, înfricoşat şi cuprins de anxie­tate care, în ciuda tuturor greutăţilor, întâmplări­lor şi sfârşitului căii sale, continuă a căuta senină­tatea. Tare m-aş mai bucura, dacă izbuti nu să vă conving, ci măcar să vă fac să vedeţi cum săr­manul află mângâiere în sărăcia sa, cum bogatul află în averea sa o altfel de siguranţă, cum învăţătorul învaţă şi el în timp ce îi dăscăleşte pe alţii, cum lucrătorul, adeseori, află mai multă bucurie decât chiar stăpânul său. Vreau să spun că nu vom scăpa de anxietate răsturnând structurile sociale. Nu vom afla pacea schimbând cartierul, mijloacele de transport, hainele sau tovarăşul de viaţă. Ci liniştea şi mult dorita blândeţe sunt ur­marea unei conştiinţe împăcate, întrajutorarea şi dialogul ziditor. În aceste condiţii, cele mai mari rele sunt înstrăinarea, împietrirea, neînţelegerea şi separarea de ceilalţi. Şi cum să nu precumpă­nească anxietatea când atât de stăruitor lucrează împreună trufia şi invidia?

(Monahul Moise Aghioritul, Tristeţea anxietăţii şi bucuria nădejdii, Editura Sophia, p. 59-61)

Antidotul otrăvii ce intră în noi

De ce se îndrăcesc oamenii?

Omul trăieşte într-un mediu social. Gândurile, dorinţele, faptele, viziunea asupra lumii îi sunt definite într-o măsură uriaşă de influenţa mediului care îl înconjoară. Ştiţi că, dacă un om sănătos se află multă vreme lângă un bolnav de tuberculoză şi respiră acelaşi aer cu acesta, se molipseşte şi el. La fel ne molipsim şi de la bolnavii de gripă. Aşa se întâmplă şi în viaţa duhovnicească. Dacă omul trăieşte în atmosfera mulţimii duhurilor răutăţii care sunt sub ceruri, în mijlocul smintelilor, al unor exemple grave de necredinţă şi de dezmăţ, într-o atmosferă de patimi omeneşti neînfrânate, dacă trăieşte într-o atmosferă de prostie şi de vulgaritate, această atmosferă nu are cum să nu-i molipsească sufletul.

El respiră zi de zi acest aer otrăvit, unde mişună duhurile răutății care sunt sub ceruri. Şi se molipseşte nefericitul suflet, şi se face el însuşi locuinţă a dracilor. Şi atunci, ce să facem? manastire_padinaUnde să fugim de această atmosferă apăsătoare, încărcată cu primejdii de moarte? Unde este scăparea noastră? Unde este pavăza noastră în faţa dracilor, a duhurilor răutăţii care sunt sub ceruri? La toate întrebările grele să căutaţi totdeauna răspuns în Sfânta Scriptură. Uitaţi-vă în psalmul 61, şi acolo veţi afla răspunsul:

De la Dumnezeu vine răbdarea mea, că El este Dumnezeul meu şi Mântuitorul meu, Sprijinitorul meu… în Dumnezeu este mântuirea mea şi slava mea; Dumnezeu este ajutorul meu şi nădejdea mea este în Dumnezeu.

Iată unde este scăparea noastră, iată unde e antidotul otrăvii ce intră în noi din mediul care ne înconjoară.

(Dr. Dmitri Avdeev, Când sufletul este bolnav, Editura Sophia, p. 25-26)

Cei care se pot lupta să folosească împotrivirea!

Rugăciunea este pentru începători şi neputincioşi. Iar cei care se pot lupta să folosească IspitireaDionisiu4împotrivirea, care obişnu­ieşte să astupe gura diavolilor. În felul acesta Domnul nostru a biruit cele trei mari războaie ce i le-a pus înainte diavolul sus, pe munte. Senzualitatea prin “nu numai cu pâine va trăi omul“, slava deşartă prin “să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău“, şi iubirea de arginţi prin “numai Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui Unuia să-I slujeşti” (Mt. 4, 10).

Sfinţitul mucenic Petru Damaschin ne spune referitor la acestea: “Când diavolii îti aduc vreun gând de mândrie, atunci să-ţi aduci aminte de gândurile necuviincioase pe care ţi le spuneau şi smereşte-te. Iar când îţi vor aduce gânduri necuviincioase să-ţi aduci aminte de acele gânduri de mândrie şi să le biruieşti în felul acesta, încât nici să nu deznădăjduieşti din pricina gândurilor necuviincioase, nici să te mândreşti din pricina celor bune“.

Astfel când un oarecare cuvios bătrân era luptat de gânduri de mândrie, îşi spunea gândului său:Bătrâne, vezi-ţi desfrânările tale“, şi războiul înceta.

Există cazuri când cineva îşi mobilizează toate puterile duhovniceşti, toate gândurile bune şi totuşi nu poate alunga un gând rău. Care este pricina? “Deoarece mai întâi am primit să judecăm pe aproapele. Am judecat pe fratele nostru şi gândul nostru a pierdut puterea ce-o avea mai înainte.

Uneori suntem fără minte, de aceea ne stă­pânesc gândurile.

Însă de cele mai multe ori nu avem puterea să ne luptăm împotriva gândurilor, deoarece cedăm atacurilor lor, primim astfel de răni duhovniceşti care nu se vindecă nici chiar cu trecerea unui mare interval de timp.

De aceea e mai bine să scape cineva prin puterea rugăciunii şi a lacrimilor, deoarecelrg-1098-0117562

a) sufletul nu are întotdeauna aceeaşi putere,

b) diavolul are experienţa multor mii de ani, în timp ce a noastră este foarte limitată şi, încercând să ne împotrivim vom fugi biruiţi şi răniţi, căci mintea noastră iarăşi se întinează cu imaginaţia necuviincioasă, şi

c) alungă mândria şi arată smerenie cel ce scapă la Dumnezeu în ceasul războiului gândurilor şi se mărturiseşte pe sine nevrednic, smerit şi neputincios în a se lupta, şi numai pe Iisus Hristos tare şi puternic în război, deoarece El ne-a spus: “Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (In. 16, 33), adică patimile, gândurile şi pe diavolul.

(Ieromonah Benedict Aghioritul, Gândurile şi înfruntarea lor, Editura Evanghelismos, p. 37-39)

Nu lăsa furtuna ispitelor să te afecteze

În momentul în care suntem ispitiți, trebuie să dăm dovadă de răbdare și să ne rugăm. Ispita este un meșter iscusit. Ea este în stare să facă în așa fel încât lucrurile mărunte să pară grandioase. Ispita aduce neliniște, întristare și creează conflicte exterioare. Cunoaște multe trucuri și, mai ales, aduce omului îndoială. Pentru aceasta ea ne face să naufragiem de multe ori. Atunci când ispita ne dă năvală, atunci vine și harul lui Dumnezeu.

Când o persoană este ispitită, atunci ea își recunoaște slăbiciunea, se smerește și astfel atrage harul lui Dumnezeu. Nu lăsa furtuna ispitelor să te afecteze. Ea nu poate să îți facă rău. Bătăliile duhovnicești trebuie să poarte pecetea onestității și smereniei. Doar cel care poartă această pecete nu este afectat de greutățile acestei vieți, nici de josniciile diavolului și nici de dușmănia pe care i-o poartă cei care îi fac voia lui.

Bătrânul Amfilohie

Cine are interzis în iad?

traducere şi adaptare: Vlad Botez
sursa: http://orthodoxologie.blogspot.ro/

dsc_0176Părintele Sofronie a făcut următoarea observație unui ucenic de-al său în timp ce erau împreună în curtea mănăstirii îngrijindu-se de construcția noii biserici: „Este un lucru anevoios să zidești astăzi un altar de jertfă. Aceasta va asmuți toți demonii. A continuat apoi cu o anecdotă pe care o știa din Rusia:

O persoană a ajuns în iad și voia să zidească acolo o biserică pentru a se putea ruga. Cu toate păcatele sale, Îl iubea pe Dumnezeu și voia să se roage. Așa că a început să caute un loc pentru a săpa fundația. Atunci a venit un demon la el și l-a întrebat ce are de gând să facă. Atunci el a răspuns: << Vreau să construiesc o biserică pentru a mă ruga>>. Acest răspuns l-a bulversat pe demon, căci nu era cu putință să zidești o biserică în iad. Așa că a încercat să-l împiedice să facă acest lucru, dar nu a reușit, așa că a chemat în ajutor și alți demoni, dar nici aceștia n-au reușit să-l oprească. Atunci l-au chemat pe stăpânul lor după care au adunat acolo o legiune de demoni pentru a-l arunca afară din iad pentru a nu putea zidi acolo o biserică.

După care, părintele Sofronie a concluzionat: „Tot la fel, noi zidim biserici pentru a transforma iadul în rai, dar, dacă nu reușim, cel puțin nu vom fi primiți în iad de demoni”.

Smerenia este temelia vieţii duhovniceşti

Temelia vieţii duhovniceşti este smerenia. Puterea vrăjmasului nostru se ascunde în eosmândrie. Însă tot acolo se află si neputinţa lui. Luceafărul s-a înălţat călăuzit de mândrie spre înălţimi străine lui ca făptură, dar tot din mândrie a şi căzut. Cu mândria îi ispiteşte pe toţi oamenii. Nu întâmplător, la căderea cea dintâi în păcat, cea mai puternică ispită pentru Adam si Eva a fost aceasta: „veti fi ca nişte dumnezei. (Fc. 3, 5)

Dar nu s-a întâmplat aşa. Rezultatul a fost potrivnic: cei ce s-au mândrit au căzut, din pricina mândriei lor, chiar mai prejos decât dobitoacele. (Ps. 48, 12-13, 21)

Dacă vrem să biruim pe vrăjmaşul mântuirii noastre este de trebuinţă, înainte de toate, să îmbrăcăm pavăza smereniei. Aceasta ne va face de neatins înaintea diavolului, căci el este neputincios înaintea smereniei.

Domnul Iisus Hristos, Care „a desfăcut lucrurile diavolului” (1 In 3, 8) a arătat prin smerenia Sa arma cea mai puternică împotriva duhurilor vicleniei de sub ceruri. Întreaga viaţă pământească a Mântuitorului este o pildă minunată de smerenie nemaivăzută. Şi pogorârea Sa de pe Scaunul cel ceresc pe acest pământ păcătos, şi naşterea Sa într-o peşteră pentru oi, şi creşterea Sa nebăgată în seamă în tainicul oraş Nazaret, si ascultarea Sa fără cârtire față de semeni, și desăvârsita slujire a celorlalţi până la jertfa de sine, şi spălarea picioarelor ucenicilor Săi, patimile Sale şi moartea Sa pe cruce, toate dau mărturie despre desăvârşita Sa smerenie.

Dar această smerenie a Mântuitorului ne îndatorează şi pe noi să ne facem următori Lui.Că pildă am dat vouă, ca precum eu am făcut vouă, şi voi să faceţi” (In. 13,15) le-a spus El ucenicilor, după ce le-a spălat picioarele. Cel ce se smereşte pune singura temelie dreaptă a vieţii sale duhovniceşti-morale. Dacă omul porneşte pe calea feluritelor nevoinţe duhovniceşti fără smerenie, ci împins de mândrie, atunci, mai devreme sau mai târziu, va cădea. Numai nevoinţele şi faptele înălţate pe temelia cea adâncă a smereniei nu se vor clătina. Cu cât este mai înaltă clădirea pe care voim să o ridicăm, cu atât mai adânci temelii se cuvine să punem. Astfel se întâmplă şi în viaţa duhovnicească. Cu cât voim să ne înălţăm mai sus către Dumnezeu, cu atât mai mult trebuie să ne smerim.

Puterea diavolului se află în mândrie, dar în ea stă şi pierzania lui. El e puternic prin mândria lui, dar numai în faţa celor mândri, căci numai asupra acestora are el putere. Înaintea celor adânc smeriţi, mândria lui se vădeşte o armă neputincioasă de luptă. Gheaţa poate fi foarte tare, dar numai pe vreme geroasă. De o încălzeşte soarele, atunci gheaţa cea tare începe să se topească, neputincioasă. Asemenea şi mândria celui viclean este neputincioasă în faţa însoritei smerenii a celor cu adevărat bineplăcuţi lui Dumnezeu. Prin smerenia lor, ei se vădesc a fi cei mai viteji luptători. Oare, nu este acesta cu adevărat vitejie, să fii ocărât, iar tu să nu te răzbuni, să ierţi si să biruiesti răul cu binele? (Rom 12, 21)

Sfântul Antonie cel Mare a văzut răspândite peste pământ toate cursele celui viclean şi a strigat plin de tulburare: „Cine va putea să scape de acestea?” dar a auzit un glas care i-a răspuns: „Cei ce au smerită cugetare!

Nu întâmplător Mântuitorul a aşezat smerenia ca temelie a fericitei vieţi duhovniceşti: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că acelora este Împărăţia Cerurilor.” (Mt 5, 3) Dacă vrem să dobândim duhul păcii, prin care să ajutăm miilor de credincioşi din jurul nostru să se mântuiască, se cuvine să începem a duce o viață duhovnicească, aşezând ca temelie a sa smerenia.

Într-această virtute a celor săraci cu duhul stă ascunsă pacea duhovnicească, despre care vorbeşte Sfântul Serafim din Sarov. Către dobândirea acestei păci ne îndrumă neîncetat Mântuitorul, după cum ne povăţuieşte: „[să] vă învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” (Mt. 11, 29).

(Arhimandritul Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, Editura Predania, 2006, p.25)

CUVÂNT TEOLOGIC al părintelui Dumitru Stăniloae*

Este important să stăruim puţin asupra modului în care se stârnesc patimile în noi, pentru că aceasta ne va indica şi modul cum să ne opunem stârnirii lor. Precizăm că modul stârnirii este în esenţă acelaşi cu modul zămislirii patimilor. Atâta doar că zămislirea e mai grea decât stârnirea, neexistând încă patima în noi ca o fiară adormită ce are doar să se trezească. Dar un material inflamabil se găseşte în noi încă înainte de orice patimă, constituit din afecte, şi aceasta ajută într-o oarecare măsură la zămislirea patimii, aşa cum ajută patima deja existentă la stârnirea ei.

Cine nu a experiat că patima se stârneşte uneori atunci când ne aflăm în cursul îndeplinirii unei hotărâri bune, sau după ce am terminat executarea ei, sau atunci când ne aflăm într-o stare de meditaţie sau de odihnă sufletească în care nu se pune problema de a lua vreo hotărâre! În toate cazurile patima se stârneşte ca o rezistenţă şi revoltă a tendinţelor neluate în seamă. În aceste cazuri şi în altele, patimile îşi au în noi nişte antecedente.

Se pune deci întrebarea: cum se stârneşte patima în toate aceste cazuri?

În toate scrierile duhovniceşti ortodoxe se repetă, ca mod al stârnirii patimilor în orice împrejurare, schema următoare: Satana aruncă în mintea noastră un gând de păcat, aşa-zisul atac, pe care credem că putem să-l traducem şi prin momeală. El este prima răsărire a gândului simplu că am putea săvârşi cutare faptă păcătoasă, înfăţişându-se în faţa minţii ca o simplă posibilitate. El încă nu e un păcat, pentru că noi încă n-am luat faţă de el nici o atitudine. E parcă în afară de noi, nu l-am produs noi şi nu are încă decât un caracter teoretic, de eventualitate neserioasă, care parcă nici nu ne priveşte serios pe noi, care suntem preocupaţi cu toată fiinţa de altceva. Nu ştim cum a apărut, parcă cineva s-a jucat aruncându-ne pe marginea drumului, pe care se desfăşoară preocuparea cugetului nostru, această floare fără nici un interes, ca să o privim o clipă şi să trecem mai departe. Are prin urmare toate caracteristicile unui gând aruncat de altcineva, şi de aceea Sfinţii Părinţi îl atribuie Satanei. El e gândul simplu al unei eventuale fapte păcătoase, nezugrăvindu-ne încă nici o imagine concretă a acelei fapte şi a împrejurărilor în care s-ar putea săvârşi. Sunt şi cazuri însă când se stârneşte dintr-odată ca un foc ce ne aprinde imediat.

lrg-1283-0117396Când se stârneşte însă numai ca un gând neînfocat, de la acest atac până la fapta păcătoasă sunt mai multe trepte. Isihie Sinaitul numără patru: atacul, însoţirea, consimţirea, fapta sensibilă. Sfântul Ioan Damaschin numără şapte trepte: atacul, însoţirea, patima, lupta, robirea, consimţirea, făptuirea. Momentul decisiv e acela în care ia atitudine cugetarea noastră. Dacă am alungat gândul din prima clipă, am scăpat. Dacă însă începem să medităm asupra lui, să ne îndulcim în gând cu perspectivele păcatului, s-a produs „însoţirea, amestecarea gândurilor noastre cu gândurile dracilor vicleni“. Acum ne-am lipit de gândul rău, ni l-am însuşit, nu mai stă în noi străin. Prin aceasta am intrat în zona păcatului şi anevoie mai putem opri desfăşurarea până la capăt a acestui proces odată declanşat. Urmează apoi consimţirea la faptă, sau planul compus al gândurilor noastre şi al gândurilor Satanei pentru realizarea faptei. Abia acum gândul simplu se concretizează în imagini. După Sfântul Ioan Damaschin, prin însoţirea gândurilor noastre cu acel gând se produce, ca a doua fază, patima lăuntrică.

Momeala nu este încă păcat, pentru că nu depinde de noi ca să se producă, şi de ea nu e ferit nici un om.

Dar să vedem mai de aproape ce este acest gând simplu al păcatului, ce apare fără imagini în mintea sau în inima noastră?

Mai întâi, pe ce cale vine el de la diavolul? Vine direct sau prin ceva tot din noi? Sfântul Marcu Ascetul, care repetă în scrierea Despre Botez că e aruncat în noi de Satana, spune în cap. 140 al Legii duhovniceşti că e „o mişcare fără imagini a inimii“, iar în cap. 179, că, prin ea, „poftele cheamă mintea la vreo patimă“ (Filoc. rom. I, p. 243; p. 246).

Pe de altă parte, Diadoh al Foticeii spune că de la Botez Satana nu se mai află în adâncul sufletului, adică în minte, ci în „simţurile trupului“, „lucrând prin natura uşor de influenţat a trupului asupra celor ce sunt încă prunci cu sufletul“. „El călăreşte acum pe mustul cărnii, ca unul ce e cuibărit în trup, ca prin mustul lui să rostogolească mintea pe lunecuşul plăcerilor“, „învăluind prin mustul trupului mintea, ca într-un fum, în dulceaţa poftelor iraţionale“ sau, cum zice Ioan Scărarul,diavolul stă în stomac şi împiedică pe om să se socoată sătul, chiar dacă ar fi înghiţit tot Egiptul şi ar fi băut tot Nilul“.

De aici urmează că Satana ne trimite momeala prin mijlocirea poftelor trupeşti, stârnind mişcarea vreunei pofte ce dormitează în subconştient. „Mintea noastră, având o simţire foarte fină, îşi însuşeşte lucrarea gândurilor şoptite ei de duhurile rele oarecum prin trup“ (Diadoh al Foticeii, Filoc. rom. I, p. 380).

Momeala e, aşadar, prima apariţie în conştiinţă a unei dorinţe rele. La început ea n-are vehemenţă şi se prezintă sub forma unui gând simplu. Mai bine zis, conştiinţa ia act de ea încă de la prima trezire, şi această primă lucrare a ei în conştiinţă se face sub forma unui gând. Numai dacă nu e înăbuşită prin reacţia noastră hotărâtă, această mişcare câştigă intensitate, încât cu greu îi mai putem rezista.

[…]

Scara

Legaturi:

***


Categorii

Pagini Ortodoxe, Parintele Staniloae, Vlad Botez

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

16 Commentarii la “LUPTA DIAVOLULUI CU NOI SI ANTIDOTUL OTRAVII DUHURILOR NECURATE. Dezbinatorul raceste dragostea, distruge unirea si ne stapaneste prin mandrie. CUM REZISTAM ASMUTIRII DEMONILOR?

  1. Pingback: PARINTELE PANTELIMON DE LA OAŞA despre ISPITELE DIAVOLULUI si CAUTAREA LUI DUMNEZEU (video): “Cu diavolul nu joci sah, ca intotdeauna pierzi!” -
  2. Pingback: LUCRAREA DEMONILOR IN SUFLETELE NOASTRE. Forme de manifestare a indracirii si CUM PUTEM LUPTA CU INFLUENTELE DIAVOLESTI -
  3. Pingback: ISPITIRIREA LUI IISUS DE CATRE DIAVOL, IN PUSTIA CARANTANIEI. Cum putem dobandi biruinta in razboiul cu ispitele celui-rau? – Talcuirea Sfantului Nicolae Velimirovici la Evanghelia Sambetei de dupa Botezul Domnului -
  4. Pingback: PREDICA PARINTELUI IOANICHIE BALAN la Duminica a IV-a din Postul Mare – INDRACIREA PRIN PATIMI si LUPTA CU DIAVOLUL. “Traim intr-o lume dirijata de nevazutii demoni si de vazutele lor slugi, care o conduc spre satanizare” -
  5. Pingback: “Tot darul de Sus ni-l insusim neaparat prin suferinta”. PARINTELE SOFRONIE despre BUCURIA DE A FI BIRUIT DE DUMNEZEU. De ce Dumnezeu ingaduie incercarea parasirii Sale, a “pogorarii in intuneric” si a atacurilor infuriate ale Ispi
  6. Pingback: SFANTUL AMBROZIE DE LA OPTINA despre diferite forme de INSELARE: “Nu orice dorinta ce pare buna e de la Dumnezeu. Tot ce insufla vrajmasul este ori INAINTE DE VREME si PESTE PUTERI, ori cu SEMETIE si cu slava desarta” -
  7. Pingback: Invataturi ale SFANTULUI AMBROZIE AL OPTINEI despre LUPTA DUHOVNICEASCA impotriva feluritelor si rafinatelor ISPITE ALE VRAJMASULUI: “Striga catre Domnul si catre Maica lui Dumnezeu cu constiinta adanca a starii tale putrede, parasind gandurile seme
  8. Pingback: CUM NE PUTEM ASEMANA CHIPULUI DIAVOLULUI? “Asa cum cel demonizat umbla fara nicio haina pe el, asa si noi… daca avem un gand rau despre cineva, ii dam drumul cu usurinta, nu mai acoperim cu nimic“. RACNETUL TERORIZANT AL DEMONULUI si 
  9. Pingback: RAZBOIUL GANDURILOR si RAZBOAIELE DINTRE NOI. Familia ortodoxa si lupta cu “duhurile de sub cer” intre IMPOTRIVIRE si ASCULTARE “IN DOMNUL” -
  10. Pingback: CUVIOSUL SILUAN ATHONITUL ne arata, prin pilde vii, METODELE DUHOVNICESTI DE A REZISTA TURBATELOR ATACURI DEMONICE, care sunt roadele amare sau tragice ale INCAPATANARII NEASCULTATOARE si pana unde poate merge IUBIREA DE APROAPE si RUGACIUNEA PENTRU CEI M
  11. Este Dumnezeu ,este si opusul LUI, diavolul, de la care pornesc toae relele pe pamant. Daca nu am crede in Domnul, cel rau ne-ar nimici imediat, numai ca Dumnezeu nu-l lasa , ne incearca ca sa ne vada cat de devotati II suntem LUI.Unii uita de Domnul si sunt atacati rau de cel spurcat conducandu-i la fapte cat se poate de josnice:crime, lene, minciuna, pornografie, alcoolism , droguri, homosexualitate.Numai mila Domnului poate ridica omul dintr-o astfel de mizerie.Altii nu cred deloc in Dumnezeu si nici ca este cel rau , isi conduce viata nestiind ca fac rau, ca ateii , spunand: trieste clipa.Unii oameni sunt salvati din gherele satanei pentru ca inainte au fost credinciosi , s-au ratacit pe drumul credintei si au revenit iar pe acelasi drum, si aici este ajutorul sfintilor, ingerilor, preotilor , bisericii.Altii gresesc, inloc sa apuce calea credintei pentru a iesi di necazul mare se duc la vrajitori si se afunda pe veci in iad. Nadajduiesc in mantuire , pentru ca eu cred in Hristos,si in invierea LUI.Fiecare are o cruce de dus , mai grea sau mai usoara.Uneori suntem ,,rastigniti pe cruce” de diavolii vazuti sau nevazuti , si ce sa facem?Acceptam crucea , caci altfel ne-am duce direct in iad.Sigur este o viata viitoare ,dupa moarte, pentru ca altfel nu ar avea sens existenta de aici.Nu se poate sa spui ca este doar atat , viata asta trecatoare, ar fi o lume suspendata in aer, ca o margea pe un fir de ata, fara rost.Doamne Iisuse Hristoase,fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatoasa.

  12. Pingback: Sfantul Tihon din Zadonsk despre RAZBOIUL CRESTINILOR IMPOTRIVA FRATILOR LOR: “O, in ce stare de plans a ajuns crestinatatea: sa se chinuiasca si sa se manance unul pe altul! ODINIOARA CRESTINII SE AJUTAU UNUL PE ALTUL, DAR ASTAZI SE ALUNGA SI SE ST
  13. Pingback: CAND VEZI CA ALTA MINTE SE LUPTA CU MINTEA TA… | Cuvântul Ortodox
  14. Pingback: RAZBOIUL NECONTENIT CU “STAPANITORUL ACESTEI LUMI”: “De partea cui sunt, intr-adevar: a lui Hristos ori a diavolului?” | Cuvântul Ortodox
  15. Pingback: Cuvant al Protos. Hrisostom de la Putna: “DIAVOLUL LUCREAZA INSELAREA PRIN OAMENI, incercand sa provoace GROAZA si, mai ales, DEZBINARE, RAZVRATIRE. Prezenta lui Dumnezeu PROVOACA, iar lumea reactioneaza prin VRAJMASIE fata de slujitorii Lui…
  16. Pingback: “Sa fiti uniti!” – BOALA DEZBINARII vs. ROADELE UNITATII izvorate din smerenie si dragoste. MANASTIREA PUTNA, serbarile istorice in jurul Marelui Stefan Voievod si UNIREA ROMÂNILOR (video, text) | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Rânduială de rugăciune

Carti

Documentare