IPS Ierotheos Vlachos despre CRIZA SPIRITUALA a Occidentului descrestinat si nevoia de ELIBERARE, deviata spre miscarile NEW AGE. Marturia unui SFANT CONTEMPORAN, trecut prin ratacirile ORIENTALE, privitoare la caracterul DEMONIC al acestor practici si la INSELAREA TRAGICA a TEHNICILOR DE “INDUMNEZEIRE” si a contopirii in “ABSOLUTUL SUPRAPERSONAL”, aflat “dincolo de bine si de rau” vs. DUMNEZEUL PERSONAL al Revelatiei crestine (III)

“Si auzindu-l pe Staret nu am putut sa nu-mi amintesc de chipurile dracesti ale «supraoamenilor» ce se inalta «dincolo de bine si de rau»“ (Cuviosul Sofronie Saharov)

***

Partile anterioare:

2. Cauzele aparitiei si rapida lor proliferare [a miscarilor religioase contemporane, cu caracter sincretist, n.n.]

Trebuie notat faptul ca aceste miscari provin din Orient, traver­sand, insa, spatiul Occidentului. Cu alte cuvinte, nu ajung in tara noastra pe o filiera orientala directa, ci se zamislesc si iau nastere in Apus. Aproape in totalitate, intai-statatorii lor locuiesc in America. Acest fapt are o mare insemnatate si inlesneste, totodata, intelegerea fenomenului cu care ne confruntam.

Dupa cum bine stim, in Apus climatul general este unul propi­ce raspandirii acestor miscari, de vreme ce drumul le-a fost des­chis prin proclamarea mortii lui Dumnezeu. Desigur, nu este vor­ba despre faptul ca Dumnezeu ar fi murit intr-adevar, ci ca oamenii L-au indepartat din viata lor si au pierdut Harul Sau.

Adevaratii Proroci ai vremurilor noastre, precum Parintele Iustin Popovici, au aratat un mare adevar, anume ca raspunderea prntru toata aceasta stare de lucruri care dainuie in Apus – transformat intr-o fabrica producatoare de idoli – o poarta papismul. Patrunderea filosofiei scolastice in sanul „teologiei” si abordarea iezuita a diverselor aspecte ale vietii i-au dezamagit pe oameni, determinandu-i sa caute, sub egida unei revolutii spirituale, alte cai de eliberare. Teoriile lui Rousseau il indeamna pe om sa se intoarca la natura, prin aceasta intelegand ca el trebuie sa inlature din sine tot ceea ce este supra-natural (mai presus de fire) si sa se preocupe de ceea ce este natural (firesc), de ceea ce apartine acestei lumi, in masura in care „omul dupa natura”, fara Dumnezeu si fara cautari spirituale este considerat a fi si cel mai bun.

Ca raspuns la intrebarea „Care este «omul dupa natura» si ce este firea (natura) umana?”, au fost formulate felurite teorii care l-au adus pe om in pragul unei cumplite deznadejdi, precum teo­ria despre Supraom sau cea existentialista. Este cunoscuta filosofia lui Nietzsche, care a avut o influenta covarsitoare in Apus.

Supraomul lui Nietzsche este definit de patru principii.

• Primul – necesitatea mortii lui Dumnezeu. Zarathustra le spune discipolilor sai: „Acest Dumne­zeu a fost cea mai mare primejdie pentru voi. Dar nu va temeti, Dumnezeu a murit!”
• Al doilea principiu – [„omul e ceva ce trebuie depasit”] „Sa nu va fie mila de semeni; nu doar sa-i lasam sa cada, ci sa-i imbrancim si noi”.
• Al treilea-[_„vointa de putere”] „Cea mai insemnata este vointa de putere, care nu cunoaste raspundere sau mila”.
• Iar al patrulea principiu – „Totul este permis. Pentru Supraom nu exista nici bine nici rau”.

Astfel, vedem ca „moartea lui Dumnezeu” a adus cu sine si moartea omului, intrucat l-a salbaticit, l-a transformat intr-o fiara. Punerea in practica a acestor teorii a facut ca omenirea, indeosebi odata cu cel de-al Doilea Razboi Mondial, sa se scalde intr-o cumplita baie de sange. Existentialismul ateu, zamislit de teoriile lui Rousseau, a condus la Supraomul lui Nietzsche, pentru a sfarsi in forma existentialismului contemporan, ce reprezinta o desavarsita sinucidere a omului. In privinta acestuia, putem vorbi despre orice altceva, numai despre umanism nu^[1].

Prin prisma istoriei sale, spatiul apusean este dominat de cele mai contradictorii elemente. Se vorbeste despre libertati personale, in vreme ce s-a pierdut libertatea persoanei. In societatile apusene, locul persoanei a fost luat de individ, omul a devenit o masa, un numar in mainile celor putini [a noilor „oligarhi”, n. trad.]. In unele societati, nu este socotit decat un obiect insufletit in mainile patro­nului, iar in altele, un animal bun numai sa produca unelte.

Aceasta stare de lucruri – in mare parte incetatenita si in tara noastra [Grecia, n. trad.] – aduce in sufletele tinerilor framantati de problemele ivite, o adanca descurajare. Redam mai jos cuvantul plin de amaraciune al unui tanar grec din zilele noastre:

„In marile spitale, omul nu este mai mult decat un animal bun de mace­larit, in registrele armatei, ale politiei sau ale companiei de telefoane, nimic altceva decat un numar, la alegerile electorale, un vot in plus sau in minus, in economie, un venit pe cap de locuitor, la banca, un numar de depunere, pentru fotbal, spectacole muzicale sau productii cinematografice cu pornografie si gangsteri, un bilet… si in fine, tara in care locuieste nu mai repre­zinta decat un numar de paturi pentru tranzitul turistic… Astfel, omul inceteaza sa se mai simta om, devine mai curand o unealta in mainile sta­tului, ale industriei, ale stiintei, ba chiar si ale Bisericii oficiale, care s-ar presupune ca a fagaduit sa-l slujeasca. Toate formele de putere s-au napus­tit asupra noastra, pentru a face din noi niste egoisti nevolnici. Slujba, femei, casa, un trai bun, sejururi si concedii, iar apoi doi metri de pamant. Pana si moartea a fost izgonita din constiinta omului, nimeni nu mai tine cont de ea; a incetat sa mai aiba vreo inraurire asupra vietii noastre poa­te pentru faptul ca omul nu si-a mai indreptat gandul catre cele din jurul sau. Kostas Axelos spunea in legatura cu aceasta: «Astazi oamenii nu mai mor ca oamenii, ci pier precum animalele.» Cu putin umor, facand haz de necaz, am putea spune despre civilizatia de astazi a societatii noastre consumiste si a programelor menite sa ne asigure fericirea ca «este o civilizatie nu [simplu spus] a mortilor, ci una a hoiturilor».”

Este o realitate ce da nastere fricii si nesigurantei. Alungandu-L pe Dumnezeu din viata sa, omul si-a pierdut sistemul de referinta; lumea sa launtrica si exterioara au ajuns cu totul ravasite. Astfel, asa cum am aratat mai inainte, ceea ce il defineste acum este o autonomie, de altfel, cel mai mare pacat al epocii noastre. Materialismul practic, prin care darurile Ziditorului devin obiectul idolatriei sau demonolatriei, s-a instapanit pretutindeni. Omul a devenit prin excelenta sufletesc (psyhikos), a ajuns sa vietuiasca la nivelul psihismului si sa se alipeasca, prin toate faptele sale, de cele de aici, pierzand cu totul simtul vietii viitoare. Astfel, fara Hristos, omul

„devine adiere a mortii si rob al diavolului, iar aceasta ii umple in chip neocolit existenta de frica, [numita de Parinti] „abatere de la credinta si lipsa de incredintare dumnezeiasca” (Sfantul Ioan Sinaitul, al Scarii), care aduce iarasi inlauntrul sau „vinovatia de rob” si „iadul”^[2].

Nu doar ateii au fost dezamagiti de crestinismul din Apus, ci si crestinii insisi, prin secularizarea fara margini a credintei, de vreme ce, odata despartiti de radacinile cele de viata datatoare ale Traditiei ortodoxe, nu au mai trait adevaratul crestinism. Sunt graitoare cele marturisite in acest sens de existentialistul ateu Sartre:

„Familia mea a fost influentata de curentul descrestinarii treptate, ce a luat nastere in societatea metropolei lui Voltaire…Toti credeau, fireste, dintr-un simt al tactului, al „discretiei sociale”… Lumea buna credea in Dumnezeu pentru a nu fi nevoita sa vorbeasca despre El... La necredinta m-au adus nu controversele dogmatice ci nepasarea bunicilor mei.”^[3]

Bunicul lui Sartre fusese un protestant necredincios, iar bunica sa, catolica doar cu numele.

Tanarul de astazi, traind in aceasta societate sufocanta, cu precadere materialista, carnala, ce nu ii fagaduieste nici o izbavire, nici nu-i ofera vreo dezlegare pentru problemele sale existentiale, simte nevoia eliberarii. Uneori incearca sa o dobandeasca prin consumul de droguri, alteori adancindu-se in politica sau in religie. Astazi sunt multi tineri in Occident care Il cauta pe Dumnezeu cu dorire, cu multa osardie si as spune, cu un suflet curat, feciorelnic. Trebuie facuta, insa, o observatie: ceea ce ii indeamna la aceasta nu are de-a face cu crestinismul, ci cu religia. Ei cauta un fundament sigur pe care sa isi sprijine nesiguranta in care traiesc. Cauta autoritati metafizice. Protesteaza in fata minciunii din jurul lor.

Alte cauze ale aparitiei acestor curente sunt puternica atractie pe care o exercita promovarea unui nou mod de viata, curiozitatea cu care omul se apleaca aupra altor viziuni despre Dumnezeu si egoismul ce nu ii ingaduie sa fie multumit cu cele predanisite, imboldindu-l sa caute noi cai, mai bune, de mantuire si de dobandire a unei cunoasteri superioare, ce nu este la indemana celor multi. Toate acestea, la care se adauga simtamantul rascolitor ca pretu­tindeni stapanesc minciuna si amoralismul^[4] – [negarea principiilor morale, nerecunoasterea existentei lor, n trad.] – reprezinta adeva­ratele cauze ce ii imping pe tinerii de astazi sa devina initiatorii sau adeptii unor astfel de miscari.

Din pacate, multe dintre cauzele amintite pot fi aflate si in tara noastra [Grecia, n. trad.], fapt ce inlesneste patrunderea in spatiul Traditiei ortodoxe vii a acestei realitati dracesti din zilele noastre. Unele grupari exploateaza Traditia grec-ortodoxa, slujindu-se de ea in interese personale, iar altele o trec pur si simplu cu vederea, desconsiderand-o.

Pana si teologia academica – in vremurile mai vechi, dar in parte si astazi – se adapa din izvoarele teologiei scolastice, care a pricinu­it un rau atat de mare in Apus, unde Dumnezeu a devenit un obiect ce serveste speculatiilor logice ale omului, in vreme ce El este Viata si se traieste in sanul unei relatii personale.

Pe de alta parte, pietismul, ca reactie fata de teologia academi­ca, a dat nastere in popor unui puternic curent moralist, morala capatand intaietate in fata dogmei, sau a dezvoltat o „spiritualita­te” individuala, in care locul bunei cinstiri din sanul Bisericii a fost luat de o credinta si o lucrare a virtutii la nivel de individ sau a con­dus chiar la o conceptie activista despre misiune si rolul marturi­sirii crestine in lume. A vorbit mult despre Hristos, dar prea putin L-a oferit pe Hristos. Este semnificativ faptul ca a cultivat din ras­puteri viata exterioara, a sustinut dezvoltarea gandirii si a acordat o mare insemnatate stradaniei omenesti. Pe de alta parte insa, nu a avut constiinta teologiei patristice si, fireste, niptice, ci mai cu sea­ma a luptat – desigur, indirect – impotriva monahismului si a culti­vat ideea propovaduirii „principiilor fundamentale” ale credintei.

Intr-un astfel de climat, si tinerii din Grecia zilelor noastre, dorind ceva mai adanc si mai de esenta, dincolo de conventionalisme si formalisme, ajung sa imbratiseze astfel de teorii buddhiste despre eliberarea omului. De vreme ce nu cunosc Traditia noastra, invataturile diversilor maestri orientali (guru) ii umplu de entuziasm. Odata ce a pierdut legatura cu teologia ortodoxa, poporul nostru a ajuns sa-si caute mantuirea in apele tulburi ale Orientului. Despre marea insemnatate a Traditiei ortodoxe, ca mijloc de a infrunta aceste curente religioase, vom vorbi, insa, in capitolul urmator.

 3. Pozitia Bisericii Ortodoxe fata de aceste miscari

Trecem acum la un alt capitol al comunicarii de fata, pe care il consider a fi unul cat se poate de insemnat, insa in prezentarea caru­ia sunt nevoit sa fiu concis. S-ar fi cuvenit poate sa discutam despre aceasta tema in cadrul unei comunicari separate, totusi am socotit necesara alaturarea sa la capitolele precedente, pentru a avea o per­spectiva de ansamblu asupra problemei.

Care este pozitia Bisericii Ortodoxe fata de aceste curente? Notam faptul ca singura Ortodoxia poate purta un dialog adevarat cu aces­te miscari, data fiind bogata si sanatoasa Traditie pe care o detine, in vreme ce alte „biserici”, odata despartite de Traditie, sunt incapabile sa se mai angajeze in combaterea lor. Din nefericire, si ilustrii teologi ai papistasilor considera astazi miscarea buddhista drept una de mare valoare, afirmand in studiile lor faptul ca toate religiile, deopotriva cu crestinismul, conduc catre acelasi punct comun-manturea omului. Aceasta este, insa, o erezie.

Vom prezenta in cele ce urmeaza o seama de adevaruri ortodoxe.

1. Energii-lucrari demonice

Potrivit invataturii Bisericii, modul de viata promovat de aceste curente orientale prezinta de multe ori aspecte demonice. Ortodoxia, intemeiata pe Traditia Sfintei Scripturi si a Sfintilor Parinti, ca una ce vadeste prin Revelatie neintrerupta prezenta a energiei nezidite a Duhului Sfant in sanul Bisericii, propovaduieste credinta in Dumnezeul Cel Treimic si in mantuirea care vine doar de la Acesta. Prorociile despre misiunea pamanteasca a lui Mesia constituie mie­zul invataturilor Vechiului Legamant, iar venirea Sa in lume, insasi esenta celui Nou. Ca atare, in afara Preasfintei Treimi, vorbim despre energii-lucrari demonice: „Toti dumnezeii neamurilor sunt draci” (Psal­mul 95:5)^[5]. Cei ce se apleaca asupra doctrinei buddhiste despre elibe­rarea omului vin de cele mai multe ori in contact cu puterile satanei.

„S-a demonstrat faptul ca diferitele silabe intrebuintate in meditatie – «om», «in», «ain»… -, repetate fara intrerupere in timpul practicarii exercitiilor yoga, reprezinta prescurtari ale numelor zeitatilor hinduse. Astfel, silaba «om», care in sanscrita se compune din trei sunete corespun­zatoare literelor «A», «U», «M», este un simbol ascuns ce face trimitere la cei trei mari zei ai hinduismului, Brahma, Vishnu si Shiva.“^[6]

Arhimandritul Gheorghios, Egumenul Manastirii Grigoriou din Sfantul Munte, noteaza:

„(…) multi oameni astazi, si mai cu seama tineri, dintr-o atitudine de razvrat fata de aceasta civilizatie a tehnologiei, dar si dintr-o nevoie launtrica adanca, pe care cauta sa si-o implineas­ca, imbratiseaza religii si filosofii mistice si moral-ascetice de provenienta orientala (yoga, ocultism etc.) si spun ca vad o anumita lumina. Insa, asa cum se poate constata, aceasta lumina, daca nu este una draceasca, este rodul inchipuirii omenesti, motiv pentru care ea nu il conduce in cele din urma pe om la impartasirea de Dumnezeiasca Lumina cea nezidita a Sfin­tei Treimi. Astfel, omul ajunge la o anumita schimbare morala si la des­tinderea incordarii nervoase, dar nu se poate rupe cu hotarare din cercul inchis al vietuirii egoiste, pentru a-L intalni, astfel, pe Dumnezeu. In cele din urma, nu numai ca nu-si deschide sufletul spre Dumnezeu, ci se inchi­de inca mai mult in sine, complacandu-se in inselatoarea odihna pe care o dau o cercetarea moralista a sinelui si autosuficienta.”^[7]

Intrucat ajung sa intre in legatura cu demonii, acesti oameni, in ciuda parelnicei si trecatoarei linisti sufletesti pe care o afiseaza, sunt stapaniti de o framantare launtrica, fiind in genere indivizi nevrotici cu numeroase boli psihice si chiar trupesti, potrivit marturiei acelei grecoaice la care am facut referire intr-un alt capitol al comunicarii de fata.

Faptul ca multe dintre aceste miscari religioase au o latura demonica transpare din importanta pe care o acorda meditatiei in dauna rugaciunii si, totodata, din starea in care intra omul in rastimpul incantatiei „Hare Krishna”.

As dori, in continuare, sa redau raspunsurile pe care gurul miscarii Misiunea Luminii Divine, Maharaj Ji, le-a oferit la o serie de intrebari ce i-au fost adresate:

„Intrebare: Ne poti spune, guru Maharaj Ji, unde se aflaDumnezeu?

Raspuns: Dumnezeu se afla in inimile noastre. Priviti inlauntrul ini­mii si-L veti gasi. A invata cum sa priviti, aceasta este cunoasterea.

Intrebare: Pot ajunge la Dumnezeu prin rugaciune sau acest lucru este cu putinta doar prin meditatie?

Raspuns: Meditatia este calea directa, in vreme ce rostirea unor cuvinte este una indirecta… Cunoasterea, insa, este tehnica desavarsita, ea nu pre­supune nici o mijlocire.

Intrebare: Da, dar am atatea lucruri pe care vreau sa I le spun lui Dumnezeu…Vreau sa exprim in fata lui ceea ce simt. Pot face aceasta prin meditatie?

Raspuns: Nu, deoarece prin meditatie ai prilejul sa ajungi la Dumnezeu de-a dreptul. Daca vrei sa-I transmiti ceva, spune-mi mie, si eu iti voi da raspunsul. Il voi primi direct de la Dumnezeu si ti-l voi spune. Daca vrei sa comunici, insa, nemijlocit cu Dumnezeu, atunci practica meditatia. Vorbeste cu El pe limba meditatiei. Acesta este un lucru desavarsit si mai sfant decat cuvintele insesi.

Intrebare: Vreau sa Il intreb pe Dumnezeu despre tine, daca esti vrednic de crezare, daca invatatura ta este adevarata.

Raspuns: Despre aceasta nu Il poti intreba. Ai astfel de intrebari pentru ca nu ai ajuns la cunoastere…Cand o vei dobandi, vor disparea.

Intrebare: Dumnezeu si satan sunt totuna?

Raspuns: Dumnezeu este si inlauntrul lui satan. Dumnezeu este pretutindeni. Stii ce este Dumnezeu? Dumnezeu este Cuvantul Sfant, „La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvan­tul» [Ioan 1:1]. Acesta este Cuvantul, acesta este Dumnezeu… si Cuvan­tul acesta este peste tot: in tine, in orice fiinta omeneasca. Durerea, stii ce este? Raul nu exista. Raul este tocmai ignoranta mintii noastre.

Intrebare: Biblia, Noul Testament afirma ca Iisus este viu acum, traieste.

Raspuns: Cat priveste faptul ca Iisus traieste, da. Iisus traieste. Rama traieste si el, Krishna traieste, Buddha traieste, dar toti s-au unit, deve­nind o mare putere. Iar cand puterea aceasta isi va intinde mana… toate lucrurile strambe din lume vor fi nimicite.

Intrebare: Va intarzia aceasta?

Raspuns: Se va petrece foarte curand. De acum incep sa isi intinda mana, asa sa stii. Vreau sa spun asta lumii intregi… Oamenii citesc Biblia si vor sa o inteleaga cu mintea lor, nu-i asa? Nu o pot intelege. Biblia nu poate sa infatiseze viata spirituala si sa fie deopotriva inteleasa cu mintea omului. Mintea este nedesavarsita. Arata intotdeauna stramb lucrurile. Mintea este o lumina intunecata.

Intrebare: Guru, de ce oamenii L-au omorat pe Iisus?

Raspuns: Daca Iisus nu ar fi fost rastignit, nimeni nu I-ar fi aratat cin­stire. Acum, oricine isi poate aminti de Iisus Hristos, ca Cel Ce a fost span­zurat pe lemn.

Intrebare: Pe Dumneavoastra va vor cinsti oamenii?

Raspuns: Da, in privinta aceasta trebuie sa fiu neinduplecat.”^[8]

Din aceasta discutie reiese limpede faptul ca miscarile de care ne ocupam promoveaza meditatia abstracta in dauna rugaciunii, ca Dumnezeu si diavolul se confunda si ca Hristos nu este considerat Unicul Dumnezeu, ci este pus in rand cu Rama, Krishna si Buddha. Cele de mai sus vadesc mentalitatea demonica ce sta in spatele aces­tor miscari.

Totodata, in timpul incantatiei „Hare Krishna” se petrec lucruri care nu doar ies din sfera firescului, dar daca nu sunt cu totul dracesti, se afla la limita demonismului. Cei care practica meditatia cu „Hare Krishna” scriu:

„Vibratia transcendentala produsa de repe­tarea mantrei este o metoda minunata de reinnoire a constiintei noastre transcendentale. Traind ca entitati spirituale, avem cu totii, dintru ince­put, constiinta lui Krishna. Fiindca ne-am legat, insa, inca din vremuri stravechi, de materie, constiinta noastra a fost pervertita de aceasta natura materiala. Materialitatea in care traim acum poarta numele „maya” sau „iluzie”. Constiinta lui Krishna nu este ceva artificial, impus mintii noastre, ci energia-lucrarea fireasca, cea dintru inceput, a entitatii vii. Cand auzim vibratia transcedentala, aceasta constiinta reinvie. Metoda meditatiei, care este cat se poate de simpla, se recomanda a fi practicata in vremurile de acum… Incantatia „Hare Krishna” isi primeste „activarea” direct de pe „platforma spirituala” si, astfel, sunetul vibratiei se ridica deasupra tuturor nivelurilor inferioare ale constiintei omului, adica cel supus simturilor, cel mental si cel intelectual. Nu este necesar, asadar, sa intelegem limba mantrei, dupa cum nici speculatiile ratiunii nu sunt de trebuinta…rasare pur si simplu de la sine. La inceput, starile de extaz transcedental, dintre cele opt forme cunoscute, pot lipsi: 1. Tacerea, 2. Transpiratia, 3. Fiori, 4. Paralizia corzilor vocale, 5. Frisoane, 6. Slabirea puterii corpului, 7. Vorbirea extatica, 8. Starea de hipnoza. Este mai presus de orice indoiala faptul ca prin incantatie cineva poate fi pentru un scurt rastimp ridicat indata la aceasta platforma spirituala, in vreme ce altuia, in stradania sa de a dantui pe muzica fredonata a mantrei, i se arata doar prima dintre starile amintite.”^[9]

Toate cate au loc in timpul incantatiei, precum transpiratia, fiorii, paralizia corzilor vocale, frisoanele, slabirea puterii trupului, vocea extatica sau starea de hipnoza, dau marturie despre prezenta unei puteri satanice.

Parintii duhovnicesti contemporani invata ca cei care au trecut prin aceste miscari si au aratat interes pentru o asemenea forma de „eliberare” primesc inlauntrul lor puteri satanice, fapt pentru care, odata intorsi la Ortodoxie, trebuie sa arate o adanca pocainta si un plans preaindestulator. Daca nu exista aceasta pocainta de toata vremea (pentru tot restul vietii), experienta trecerii prin astfel de religii orientale lasa urme adanci, astfel incat viata lor duhovniceasca nu are o dezvoltare fireasca.

2. Dumnezeu este Persoana

In Ortodoxie Dumnezeu nu este considerat un obiect pe care il studiem, ci o Persoana pe Care O traim. In vreme ce filosofia idealista este stapanita de principiul: „La inceput era ideea”, iar materialismul propovaduieste ca: „La inceput era materia”, in crestinism tra­im adevarul ca: „La inceput era Cuvantul” (Ioan 1:1). Dumnezeu este Persoana, nu idee sau lucru. Cand credinciosul ortodox ajunge sa comunice cu Dumnezeu, dobandeste simtirea Dumnezeului Celui Viu, a existentei si a partasiei cu o Persoana. Sa ne amintim de Moisi, vazatorul-de-Dumnezeu, care in rugul ce ardea si nu se mistuia a auzit glasul Domnului: „Eu sunt Cel ce Sunt” (Iesire 3:14). Moisi, incredintat fiind de vederea-lui-Dumnezeu Cel personal, a luat asu­pra sa raspunderea slujirii si calauzirii poporului catre pamantul fagaduintei, randuindu-i, totodata, acestuia legi. Prorocul David striga: „Insetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu. Cand voi veni si ma voi arata inaintea fetei lui Dumnezeu?” (Psalmul 41:2). In aceste religii de factura orientala insa, simtirea pe care adeptii o incearca este cea a unei puteri suprapersonale. Sunt condusi catre o entitate supra-personala absoluta, ceea ce constituie deplina distrugere a omului.

Despre aceasta scrie in cartea sa His life is Mine^[10] Parintele Sofronie, care pentru o perioada de timp a fost si el adept al religiilor orientale:

„(…) prin sfatul de a nu ne lasa atrasi de exercitii tehnice, asa cum este cazul meditatiei transcendentale, nu fac altceva decat sa repet mesa­jul stravechi al Bisericii, pe care il exprima Sfantul Apostol Pavel: «Iar de basmele cele lumesti si babesti fereste-te si deprinde-te cu dreapta credin­ta. Caci deprinderea trupeasca la putin foloseste, dar dreapta credinta spre toate este de folos, avand fagaduinta vietii de acum si a celei ce va sa vina. Vrednic de credinta este acest cuvant si vrednic de toata primirea, fiindca pentru aceasta ne si ostenim si suntem ocarati si ne luptam, caci ne-am pus nadejdea in Dumnezeul Cel viu, Care este Mantuitorul tuturor oame­nilor, mai ales al credinciosilor» (I Timotei 4:7-10).

Calea Parintilor cere credinta statornica si indelunga rabdare, in vre­me ce contemporanii nostri vor sa puna mana pe darurile duhovnicesti, chiar si pe cel al vederii Dumnezeului Celui absolut cu silnicie si cu gra­ba, facand adeseori un paralelism intre rugaciunea in Numele lui Iisus si yoga sau intre meditatia transcendentala si celelalte asemenea ei. Trebu­ie sa atrag atentia asupra primejdiei unor astfel de greseli – primejdia de a vedea rugaciunea drept una dintre cele mai simple si mai usoare „tehnici” care conduc la unirea nemijlocita cu Dumnezeu. Este de neaparata trebuinta sa delimitam strict rugaciunea lui Iisus de orice alta teorie ascetica. Se afla in inselare cel care nazuieste sa se dezbare mental de tot ceea ce este trecator si relativ, cu scopul de a trece dincolo de un prag nevazut, de a-si intelege obarsia vesnica, resorbtia sa in izvorul a tot ceea ce exista, pentru a se intoarce si a se contopi cu Absolutul suprapersonal, cel fara Nume. Astfel de exercitii le-au dat multora posibilitatea de a ajunge la o contemplare mai presus de intelegere a sinelui: de a simti un fior mistic, de a cunoaste starea de tacere a mintii, cand aceasta se ridica deasupra limitelor spatiului si timpului. In astfel de stari, omul poate simti linistea pe care o da indepartarea de fenomenele lumii vazute, aflate in continua schimbare. Mai mult, poate avea chiar de o pregustare a vesniciei. Dar Dumnezeul Adevarului, Dumnezeul Cel Viu nu este de aflat in toate acestea. Ceea ce vede este insasi frumusetea omului, zidit dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, care ii apara ca fiind „dumnezeu”, in vreme ce el ramane, insa, ingradit in hotarele stricaciunii sale. Acest aspect are mare insemnatate. Tragedia consta in faptul ca omul afla o oglindire, pe care, in dorirea sa dupa viata vesnica, o confunda cu vederea cea adevarata. Practicand aceasta forma impersonala de meditatie, omul primeste in cele din urma incredintarea ca principiul dumnezeiesc exista in insasi firea sa. Astfel, omul este absorbit de ideea indumnezeirii – pricina caderii Protoparintilor. Cel orbit de inchipuita maretie a celor pe care le contempla intra, in realitate, pe fagasul autodistrugerii. Trece cu vederea Revelatia Dumnezeului Celui Personal. Percepe principiul Persoanei-Ipostas drept unul ingraditor, nevrednic de Absolut. Incearca sa se dezbare de asemenea limite si sa se intoarca la starea in care isi inchipuie ca a fost inainte de a se fi ivit in aceasta lume. De fapt, miscarea inspre adancurile fiintei sale nu este altceva decat atractia catre nefiinta, din care am fost chemati cu voia Celui Ce ne-a zidit.”^[11]

Trairea Dumnezeului Personal joaca un rol insemnat, deoarece se afla in stransa legatura cu iubirea. Dumnezeu iubeste si este iubit, de vreme ce persoana este cea care iubeste, nu ideea sau obiectul. Potrivit Sfintilor Parinti,

„Dumnezeu este numit uneori „dragoste” sau „iubire” iar altadata „indragit” si „iubit”. Deci, ca Unul Care este dragoste si iubire, Se misca, iar ca indragit si iubit, misca spre Sine toate cele care pot primi dragoste si iubire. Se misca si pune in miscare, ca Unul Care inseteaza de setea pentru El, doreste sa fie dorit si iubeste sa fie iubit”^[12].

Crestinul ortodox, unit cu Dumnezeu, vede in intreaga zidi­re ratiunile (energiile) lui Dumnezeu, de vreme ce nu exista legi „naturale”, ci ratiuni duhovnicesti, si, astfel, ii iubeste pe toti oame­nii si toate fapturile, intreaga creatie. In sanul miscarilor orientale nu exista iubire. Putem intalni oameni care nu ii vatama pe ceilalti, care nu savarsesc raul, oameni drepti, dar nu vom intalni oameni care sa iubeasca pana la jertfa, pana la daruirea kenotica de sine pentru mantuirea celuilalt.

Este tocmai ceea ce scrie Parintele Sofronie in cartea sa despre Staretul Siluan:

„I-am spus Staretului ca sunt oameni ce inteleg nepatimirea nu ca dra­goste pentru Dumnezeu, ci ca pe contemplarea fiintarii ce se afla mai pre­sus de osebirea binelui si raului, si ca ei socotesc o astfel de contemplare ca fiind mai inalta decat dragostea crestina. La aceasta Staretul a raspuns:

– Este invatatura vrajmasului. Duhul Sfant nu astfel invata.

Si auzindu-l pe Staret nu am putut sa nu-mi amintesc de chipurile dracesti ale «supraoamenilor» ce se inalta «dincolo de bine si de rau». Staretul a spus:

– Duhul Sfant este dragoste, si El da sufletului puterea de a ii iubi pe vraj­masi. Si cine nu iubeste pe vrajmasi, acela nu-L cunoaste pe Dumnezeu.”^[13]

[va urma]

 NOTE:

---

 

[1] Arhim. Iustin Popovici, Orthodoxos Ekklisia kai Oikoumenismos, Ed. Orthodoxos Kypseli, Thessalonic, 1974, pp 194 si urm.

[2] Ierom. Atanasie Jevnic, Oi anthropoi tou Theanthropou kai o midenismos ton synhronon yparxiston, p 24, n 46

[3] Ibidem, p 9

[4] Am propus dublarea traducerii termenului grecesc „amoralismos” printr-o scurta definiţie – notată între paranteze drepte – pentru a face mai limpede distinctia intre cei doi determinanţi negativi, „moral” şi „imoral”. Amoralismul  nu denumeşte o simpla lipsa a moralei in conditiile incalcarii acesteia, o decadere a moravurilor in sensul imoralităţii, ci însăşi negarea constanţei morale, renunţarea la principiile morale, la nivelul unui concept filosofic. (n. trad.)

[5] Notăm pierderea acurateţei în traducerea românească a psalmului, în măsura în care grecescul „daimonia” – „demoni”, „draci” este redat in versetul de faţă prin „idoli” („Toţi dumnezeii neamurilor sunt idoli”). O traducere fidelă faţă de textul grecesc ar fi Toţi dumnezeii paganilor sunt demoni” (v. Biblia sau Sfânta Scriptura, diortosită de Bartolomeu Valeriu Anania, 2009). Totuşi, pentru a nu lăsa loc de ambiguităţi, dat fiind sensul cu care termenul este folosit în cultele şi curentele filosofice ale Antichitatii – „demon”, „daimon” desemna un spirit mai degrabă bun decât rău -, consideram potrivita traducerea sa prin „draci”, cf „Ca toţi dumnezeii păgânilor sânt draci”. Psaltirea diortosită de Ierom. Rafail Noica, 2009. (n. trad.)

[6] Revista Panaghia i Eleftherotria, decembrie 1980, p 121

[7] Philotheos Kokkinos, Ako

[8] R. D. Clements, op cit, trad Sp Philos, Ed Pergamos, pp. 26-28

[9] Ibidem pp. 32-33

[10] His Life is Mine (in engleza in original), Viata Lui este a mea – a fost tradusa in limba romana cu titlul Rugaciunea, experienta vietii vesnice, trad. diac. Ioan I Ica jr. Ed Deisis, Sibiu, 2001 (n. trad.)

[11] Archim.Sophrony, His Life is Mine, Londra, 1977, p 115.

[12] Filocalia, Ed. Papadimitriou, vol. 2, p. 183, n. 84.

[13] Arhim. Sofronie, O Gherontas Siluanos, Ed. Sf. Mănăstire a Cinstitului Inaintemergător, Essex, pp. 111-112. Reproducem fragmentul după traducerea românească: Cuviosul Siluan Athonitul, trad. Ierom. Rafail Noica, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2009, pp. 113-114. (n. trad.)

(Din: Ierotheos, Mitropolit Al Nafpaktosului, Vremea Lucrarii, Editura Sophia, 2014)

Legaturi:

***