ASTEPTAND INVIEREA, SA LUAM AMINTE: “Eu stiu cum crestinii care acum plang patimile, asteapta sa invieze Cel Rastignit, ca sa-L puna iarasi pe Cruce…”

Ce folos are intru noi sangele lui Hristos?

Cuvant la Sfanta si Marea Vineri, la patima cea mantuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos

Cum a facut Dumnezeu pe om si cum s-a purtat omul cu Dumnezeu…

Dumnezeu, inlauntru in raiul desfatarii, a luat tarana din pamant, a zidit-o cu mainile Sale, a insufletit-o cu suflarea Sa, a cinstit-o cu chipul Sau si l-a facut pe om. Omul sus pe Muntele Golgota L-a facut pe Dumnezeu fara de chip, fara de suflare; tot sange, tot rane, pironit pe un lemn.

Vad acolo un Adam precum l-a zidit Dumnezeu, chip insufletit al lui Dumnezeu, incununat cu slava si cu cinste, de sine stapanitor, imparat tuturor zidirilor de sub luna, spre castigarea intregii fericiri pamantesti. Vad aici un Iisus Hristos in starea in care L-a adus omul, fara de frumusete, fara chip de om, incununat cu spini, osandit, necinstit, intre doi talhari, in necazul mortii celei mai dureroase. […]

Aceasta este, intre celelalte, cea mai mare patima a lui Iisus Hristos. Aceasta este cea care Ii raneste capul mai mult decat cununa de spini; aceasta este care Ii impunge coasta mai mult decat sulita; aceasta este cea care chinuieste mai mult decat prionirea; aceasta este care Ii amaraste buzele mai mult decat fierea; aceasta care Ii aduce greutate mai mult decat Crucea; aceasta care Il omoara mai mult decat moartea: a vedea pricina patimilor Lui si a mortii Lui pe un om, zidirea mainilor Lui. Si aceasta se cade sa fie toata pricina lacrimilor noastre, cum ca noi L-am rastignit, noi L-am omorat pe Dumnezeul nostru. […]

Eu stiu cum ca crestinii care acum plang patimile, cu toate acestea asteapta sa invieze Cel Rastignit, ca sa-L puna iarasi pe Cruce. Si pentru aceasta nu am venit sa-i indemn pe crestini la plangere. Eu nu bag seama la lacrimi trecatoare care nu se nasc din inima, care nu sunt roduri de umilinta. Sa-si tina crestinii lacrimile lor ca sa planga sau de paguba avutiei lor, sau de moartea rudeniilor lor, sau de binele vecinului. Nu are trebuinta de niste lacrimi ca acestea Iisus al meu. […]

Atat de pretioasa este mantuirea noastra, cat pretuieste sangele unui Dumnezeu.

O picatura numai a dumnezeiescului sange este cel mai scump margaritar al raiului, si o singura picatura ajunge sa stinga toate vapaile muncii celei vesnice. Si cu toate acestea, cu atata imbelsugare s-a varsat pentru mantuirea noastra, incat s-a varsat tot si n-a ramas nicio picatura in venele rastignitului nostru Iisus Hristos.

Socotiti bine acest lucru mare, crestinilor. Acesta Care a patimit, Care S-a rastignit, Care a murit, este Fiul lui Dumnezeu. Acesta a varsat tot sangele Sau ca sa rascumpere sufletele noastre. Si noi, vai! Inca tinem sufletele noastre sub robie; noi inca slujim pacatului; noi inca nu am venit la marturisire si la pocainta.

Dar ce folos este intru Sangele Meu? Poate sa ne zica noua Mantuitorul:

Atata sange pe care am varsat din toate madularele Mele, lupta aceea pe care am facut-o in gradina, atat sange a curs din tot trupul Meu din batai, din capul Meu de la spini, din coasta Mea de la sulita, atat sange cat a curs din ranele mainilor si picioarelor Mele a cazut pe pamant in zadar, ca sa fie calcat in picioare de oameni. Ce folos dar intru sangele Meu?

Parinte fara de inceput, Eu am facut voia Ta cea sfanta, am patimit, M-am rastignit, Mi-am dat duhul, am varsat tot sangele pentru mantuirea crestinilor, dar crestinii nu-L cunosc pe Mantuitorul lor, nu voiesc mantuirea lor, ci iubesc osanda lor.[…]

Ajunge, inca si prisoseste cat sange ai varsat pana acum pentru mantuirea noastra, Iisuse al meu, sufletul meu. Nu Te-as lasa sa Te mai duci, de ar fi cu putinta. Te-as ascunde inlauntru in inima mea. Dar amarnic! Este toata spurcata de pacate si ma tem ca Tu, Cel Preacurat, decat sa stai in inima Mea cea necurata, mai bine vrei sa stai pe Cruce si mergi la Cruce, unde Iti voi urma cu lacrimile mele. […]

Imparatia lui Iisus al nostru nu este imparatie din lumea aceasta.

Unui Imparat ca Acestea, defaimat si chinuit, ne inchinam noi, caci noi ne laudam cu in ocarile si chinurile lui! Cu o asa hlamida defaimata Il vrem, caci defaimarea noastra este slava si cinste. Ne place cununa Lui cea de spini, caci ne place scarba si necazul. Nu dorim sa aiba alt sceptru decat o trestie usoara, caci nu ne place greutatea avutiei lumesti. N-ati gresit, nu, o, nelegiuitilor, si nevrand ati hirotonisit pe Imparatul mucenicilor nostri si al sihastrilor nostri. […]

Crestinilor care ma ascultati, nu este asa? In acest chip cu adevarat este Imparatul Acela Caruia noi Ii suntem robi, Imparat durerilor si rabdarii. […]

Infatisarea Maicii Sale este inca o cruce in privirea ochilor Sai. […] Patimea Fiul, patimea si Maica impreuna; se intrista Maica, Se intrista si Fiul impreuna. Suferea Fiul la patima Sa scarba Maicii, suferea Maica, pe langa scarba ei, patima Fiului, si se facea la Fiu si la Maica indoita chinuirea, care din durerea Maicii si a Fiului se facea o singura durere, durere care venea din inima Fiului in inima Maicii si se intorcea din inima Maicii in inima Fiului. Si in acest chip durerea aceea venind si intorcandu-se se facea mai vartoasa si rupea amandoua inimile, ca sa le aduca intr-una. […]

Sa va faceti prieteni ai lui Dumnezeu totdeauna ati putea dar niciodata nu voiti. El se face om, moare, se rastigneste, patimeste, Isi varsa tot sangele pentru voi, si voi nu-L voiti. Inca pe atata sa patimeasca, si de-ar fi cu putinta iarasi de o mie de ori sa moara, voi nu bagati seama, voi nu-L voiti. Nu sunt oare zilele acestea in care Biserica noastra praznuieste patimile, crucea si moartea lui Hristos?

Dar cine este dintre voi care sa se pocaiasca cu adevarat si sa planga cu amar ca Petru?

Cine este dintre voi care sa zica din inima lui, ca talharul: Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni intru imparatia Ta?

Si inca cine, pentru iubirea de argint, sa nu vanda pe Hristos ca Iuda?

Cine, pentru interesele lumesti, sa nu-L osandeasca, ca Pilat?

Cine, pentru tot felul de pacate, sa nu-L pironeasca (…) pe Cruce? […]

Desi Hristos a murit ca sa faca pe vrajmasii Lui prieteni, ca sa-i mantuiasca pe pacatosi, acestia nu vor. Rastignitul Dumnezeu a patimit toate ca sa nu patimiti voi. El a luat asupra Sa datoria voastra si a platit cu sangele Lui. A ridicat gandurile voastre cele mandre cu cununa Lui de spini, a ridicat hulele voastre cu gustarea otetului si  a fierii. A ridicat vrajbele voastre cu impungerea coastei Lui. A ridicat jafurile voastre cu pironirea mainilor Lui. A ridicat necuratiile cele trupesti ale voastre cu ranele batailor lui. A luat toata greutatea pacatului vostru pe lemnul crucii. A ridicat pacatele, dar inca nu a dobandit pe pacatosi. […]

Dar iar stiu, Preadulce Iisuse, ca dragostea este un luciu nedesertat, care nu are fund. Mare este cu adevarat nemultumirea noastra, insa mai rabda inca putintel cu rabdarea cea obisnuita, cu care ai suferit rastignirea Crucii. Lungeste-ti mania si da-mi voie sa zic catre crestinii acestia un cuvant al gurii Tale celei milostive: Iarta-le lor! Daruieste iertare preotilor si mirenilor, daruieste iertare barbatilor si femeilor, daruieste iertare tuturor pacatosilor. Si de am statut pana acum Tie vrajmasi, cu darul Tau iar ne vom face prieteni.

Si cu nadejdea aceasta sarutand picioarele Tale cele curate, ne rugam Tie, pogoara-Te de pe Cruce si vino sa Te pironesti in inima noastra, ca sa fii nedespartit de noi si aici pe pamant, si in Imparatia cea cereasca. Amin.

(din: Cuvinte folositoare si de suflet mantuitoare ale Sf. Efrem Sirul si ale altor Sfinti Parinti, Ed. Bizantina, 2004)

Legaturi:

*