Omul de azi intre (ne)fericire si divertisment; INDIVIDUALISMUL, DEPRESIA SI PACOSTEA COMUNICARII VIRTUALE. Conferinta de la Iasi a lui Virgiliu Gheorghe (VIDEO)/ “Sapa inlauntrul tau!” – ACTIVISMUL FARA PROFUNZIME SI ALERGATURA CARE NU NE LASA SA NE CUNOASTEM/ “Voi fi intarit numai cand imi voi accepta neputinta”/ CE INSEAMNA A BIRUI LUMEA?

26-03-2014 47 minute Sublinieri

– Bună seara, bine v-am găsit! Mă bucur că iată, sunt aici în Iaşi, cetatea domnitorului Vasile Lupu, la care ţin foarte mult. După trei, patru ani – de patru ani cred că n-am mai fost la o conferinţă în Iaşi. Subiectul este nou şi pentru mine, nu am mai susţinut o conferinţă pe această temă, deşi este conex cu preocupările mele, „Fericire versus divertisment în epoca mass-media”. Şi m-am gândit să abordez această temă, pentru că mi se pare că e una dintre temele cele mai importante pentru omul contemporan, căci ce altceva avem mai important în viaţa aceasta decât dorinţa, năzuinţa aceasta de a fi fericiţi. Cine de aicea ar putea spune că nu-şi doreşte să fie fericit în viaţă? Şi veţi spune: „Şi?” Vreau să vă spun că astăzi nu mai este chiar atât de uşor să fii fericit. Într-o societate tradiţională, dacă ţineai cârma după cum îţi indica – să zic – familia, comunitatea, Biserica, lucrurile mergeau bine. Astăzi eşti pe cont propriu într-o societate individualistă, când oamenii s-au separat – că de asta nu putem să strângem nişte semnături, nu mai ai unde să-i găseşti pe oameni. Nu mai comunică între ei. Am fost cu ani în urmă, făceam culegeri de folclor prin Munţii Apuseni, acum vreo 15 ani, 18 ani, şi-mi spune o ţărancă de undeva pe Valea Arieşului:

Înainte toate erau la comun.

Alt ţăran, râmeţ, zice:

Dacă nu-l chemai pe unul la clacă, să lucreze pe gratis, se supăra.

Astăzi şi cu bani nu vin. Iar femeia zice:

„Acum fiecare cu maşina lui, fiecare cu frigiderul lui, fiecare cu televizorul lui, fiecare cu casa lui, noi nu ne mai întâlnim.”

Şi asta se întâmpla pe Valea Arieşului, undeva sus, în munte. Din păcate, vedeţi că societatea modernă a venit aşa, cu un tăvălug, şi-a schimbat modul de viaţă, a schimbat concepţiile, comportamentele, atitudinile. Pe unde a pătruns modernitatea s-a dus ospitalitatea românului, care e proverbială.

Eu vă spun, am umblat prin Europa, prin lume, nu ştiu dacă este popor atât de ospitalier. E greu să găseşti popor atât de ospitalier ca poporul român, sau cel puţin cum era poporul român când l-am cunoscut, acum vreo 20 de ani. În Maramureş, în Moldova, în Munţii Apuseni, în zona Hunedoarei, făceam culegeri de folclor şi aşa mai departe.

Deci cine nu-şi doreşte să fie fericit sau cine îşi pune problema că se căsătoreşte sau începe o viaţă de familie ca să fie nefericit? Sau că intră în viaţă cu perspectiva aceasta? De la copilul cel mic care se aruncă disperat la sânul mamei, până la bătrân, care îşi doreşte cu tărie să stea cei mici împrejurul lui, sau cei care – să spun – îşi predau viaţa în mâinile lui Dumnezeu, monahii. Cu toţii caută, într-un fel sau altul, fericirea. Însă fericirea este un concept cam greu de conceptualizat, e greu de cuantificat şi cuprins. Ce poţi să spui despre cineva că-i fericit? Poate să te doară capul, cum mă doare pe mine acuma destul de tare, şi să nu poţi să spui că eşti nefericit. Pot să te doară genunchii, să te doară spatele, să ai o boală incurabilă şi totuşi să fii mai fericit decât alţii. Poţi să mergi la o petrecere, să te simţi foarte bine, să te întorci însă acasă, singur, în faţa televizorului, c-un pahar de whisky în mână, dacă eşti american, cu o bere în mână dacă eşti german sau, poate, român, şi să-ţi petreci seara singur, simţindu-te foarte nefericit. E greu de spus la un moment dat când un om este fericit. Pentru că fericirea nu este numai o stare de moment. Nu? Acuma m-am simţit bine şi ce fain a fost. Asta rămâne pentru omul modern care este animat, cum vom vedea, de divertisment. Pentru orice om însă, cât ar fi el de sus sau de jos, vedetă de cinema sau actor sau, să spunem, sportiv celebru, sunt anumite momente în viaţă când rămâne singur şi atuncea se trage linie şi poate spune dacă este fericit sau nefericit. Freddie Mercury, din câte îmi amintesc, ştiţi, o legendă a rockului, la sfârşitul vieţii spunea: Am avut tot ce mi-am dorit, bani, celebritate, femei, bărbaţi – că era bisexual, acuma aşa se poartă în discuţii – şi niciodată n-am fost fericit. Şi nu e singurul. Dacă luaţi vedetele la momentele lor sincere, nu când dau lecţii pe micul ecran, veţi constata că foarte puţine dintre ele sunt cu adevărat fericite şi ce-am observat din statistici, din cercetare proprie, foarte multe suferă de aşa-zisa depresie bipolară. Care înseamnă când au o stare maniacă […] când sunt depresive şi au nevoie imediat de un drog care să le susţină psihologic. Deci nu este uşor să identifici, să conceptualizezi, să cuantifici fericirea, şi, cu atât mai mult, să spui despre cineva că este fericit. Sau nu e fericit. Pentru că oamenii, în general, disimulează foarte bine. Este foarte greu pentru cineva să accepte că este nefericit. Şi să recunoască în faţa celorlalţi. De aceea, asistăm la un mare circ.  O lume în care joacă fiecare rolul lui de om fericit. Ca să-i convingă pe toţi ceilalţi că el e fericit, că doar-doar ceilalţi l-or convinge ei pe el însuşi că este fericit. E greu de dus sentimentul ăsta al nefericirii personale.

Ştiţi fenomenul ăsta, Facebook? Este unul care naşte starea asta de demotivare şi de nefericire. Şi ştiţi de ce? Cei care sunt prinşi? Pentru că, în spaţiul respectiv, în primul rând – eu vă spun  că am studiat, am peste 100 de studii în calculator pe tema Facebook, relaţia lui cu depresia, cu anxietăţi şi aşa mai departe… Dar, dincolo de cercetările acestea, care sunt obiective, acolo eşti, eşti cineva în măsura în care ai like-uri cât mai multe. Şi ai cu atât mai multe cu cât dai mai bine. Cu cât arăţi mai fericit. Eşti mai tare, spui ceva, spui ceva celorlalţi. E, se pare că-n viaţă nu poţi tot timpul să fii la fel. Acolo omul este reprezentat de imagini sau nişte lucruri care te reprezintă. Dar nu este reprezentat de el însuşi. Cum este în lumea reală. Fiecare dintre noi este pentru că este într-un raport direct, personal, cu cel de lângă el. Îl vezi cum zâmbeşte, te uiţi în ochii lui, îi vezi bărbia, îţi dai seama [dacă] e un om volitiv, e un om blând, e un om şi aşa mai departe. Acolo, nu. Acolo vezi nişte fotografii. Ei bine, fotografiile respective, totdeauna sau majoritatea, încearcă să creeze o imagine cât mai frumoasă despre sine însuşi. De aceea, lumea aceasta este legată de narcisism. Creşte rata de narcisism. Narcis, ştiţi, se uita în apă şi se îndrăgostise de chipul lui. Din păcate, cam aşa se întâmplă, de ce? Pentru că tu-ţi concentrezi atenţia pe imagine. Trăim într-o epocă mediatică, într-o societate a spectacolului, în care, ca să fim luaţi în seamă, trebuie să avem o imagine cât mai bună. Suntem un fel de comercianţi, de vânzători ai propriilor noastre imagini. Nu a noastră, [a] ceea ce suntem noi, ci a ceea ce vrem să părem sau ceea ce vrea lumea să fim. Pentru că, încet, încet, în viaţa asta sau în societatea actuală, e mai important să fii potrivit a ceea ce îşi doreşte lumea să fii, adică potrivit aşteptărilor lor, decât ceea ce te aştepţi tu sau ceea ce eşti de fapt. Sunt nişte roluri care încet, încet distorsionează, alienează fiinţa umană. Le vezi pe unele fete care, săracele, se chinuiesc, se deghizează în tot felul de haine şi tot felul de unsori ca să pară altcineva. Şi mă uit uneori, trist, la spectacolul acesta. Faptul că omul nu mai poate fi el însuşiŞi, la un moment dat în viaţă, trebuie să fii şi tu însuţi. Şi atuncea trebuie să fii cel care eşti. Cine eşti, cine suntem? E şi asta o întrebare, dar nu este momentul acuma, este vorba de cum ne definim noi identitatea şi sinele. Însă necazul este că fuga aceasta continuă după modele mediatice, după identităţi mediatice, ne face la un moment dat incapabili sau ne pune în imposibilitatea de a spune cine mai suntem noi. Constată şi psihiatrii, şi psihologii… societăţii americane, cel puţin, că tinerilor de astăzi le este greu să-şi ia o identitate. Nici măcar dacă sunt bărbaţi sau femei nu mai ştiu. Ceea ce… vă daţi seama unde s-a ajuns cu alienarea. Deci nu mai ştiu nimic despre ei. Sau nu mai pot spune nimic despre ei. Pot spune despre ei enumerându-şi materialele vizionate. Filmele care ne plac şi aşa mai departe. Lucrurile care ne plac spun despre noi. Întrebarea este: Este omul astăzi, omul modern, mai fericit decât cel de acum o sută de ani? Într-o societate care a venit în întâmpinarea noastră, iată, cu atât de multe tehnologii, cu atâta confort… Gândiţi-vă, o femeie acum o sută de ani spăla la râu şi vara, şi iarna. Sau până când se îngheţau apele. Şi nu era uşor. Şi ţesea hainele în casă. Şi iarăşi nu era uşor. Astăzi te duci la un magazin, ai cumpărat cât să porţi doi ani de zile. Atuncea trebuia să le întreţii, să te lupţi, să le coşi, să le speli. Le pui în maşina de spălat, apeşi pe un buton şi se spală singure. Doar le scoţi. Unii nici atâta nu mai pot să facă. Li se pare şi asta complicat. Şi atunci ne întrebăm care este aportul în zona aceasta a satisfacţiei noastre sufleteşti, a fericirii, între omul modern şi omul tradiţional. Sunt o mulţime de indici pe care să zic că psihologia i-a dezvoltat. A[i] stării de bine. Dar, pentru că este o zonă destul de alunecoasă şi foarte complexă, n-o să mă leg de ei. O să iau un altfel de indice. Al stării de rău. Care este depresia. Depresie în limba greacă se zice katáthlipsi̱Thlípsi̱ înseamnă ‘tristeţe’. Katáthlipsi̱ înseamnă ‘tristeţe profundă‘. Deci depresia, etimologic vorbind şi logic, este o tristeţe care se acumulează şi se instalează ca stare de fapt, ca stare de conştiinţă. Întrebarea pe care o putem pune este: Un om depresiv este fericit? Un om trist, care nu mai aşteaptă nimic şi [pentru] care parcă totul a căzut în jurul lui, s-a prăbuşit, este un om fericit? Greu de spus lucrul acesta. În acest context însă, trebuie să ştim că statistica arată că până la 25% din populaţia ţărilor dezvoltate suferă de depresie în fiecare an. Nu-s neapărat aceiaşi. Un prieten care este psihoterapeut şi psihiatru în Elveţia îmi spune că până la 40% sunt în Elveţia. Am fost acum două săptămâni în Germania, la o conferinţă, şi nici acolo lucrurile nu stau mai bine. Populaţia nativă germană, din zona germană şi elveţiană, nu vorbim de turci, că ăştia-s mai puţin depresivi… Deci asta spune foarte mult despre faptul că omul modern, deşi are mijloace, e înconjurat de mijloace, nu mai este atât de fericit. Sau nu mai este atât de bine în raport cu omul tradiţional, unde depresia era aproape necunoscută. Imaginaţi-vă un ţăran depresiv.  Mai ajungea câte unul să se sinucidă, dar şi ăsta era aşa… vorbeau despre el toate satele din jur. Nu se cunoştea fenomenul. Şi oamenii nici nu erau atât de obsedaţi de ideea de fericire. Pentru că… o să vedem…

Însă fericirea omul n-o căuta într-o societate tradiţională aşa cum o caută astăzi. Nici nu se gândea, poate. În general, să vedem, sunt trei planuri: planul biologic, în care, evident, urmăreşti să-ţi satisfaci foamea, setea, nevoile acestea biologice, ce ţin de instinct; planul social, în care vrei să fii binevăzut de ceilalţi, să socializezi, „să fii în rândul lumii”, cum spunea românul nostru; şi planul superior, planul religios, care, în toate societăţile tradiţionale le îngloba pe celelalte două. După cum observă Eliade, nimic aproape din existenţa omului tradiţional nu era în afara orizontului religios. Fie că-i creştin, fie că era păgân. Tot comportamentul omului tradiţional era legat de structura mitică a culturii în care trăia. În societăţile păgâne. Adică de comportamentele exemplare. Iar la creştini tot aşa. De ceea ce îţi spunea ţie credinţa că trebuie să faci ca să te uneşti cu Dumnezeu. Coloana aceasta, axul acesta, axis mundi, apare în toate culturile, în toate religiile şi ne arată aspiraţia omului de a se uni cumva cu Dumnezeu. Şi asta însemna foarte mult pentru om, pentru că îi dădea o statornicie. Îi dădea un echilibru. Zilele trecute urmăream un filmuleţ despre ce se întâmplă în America, un specialist la ei, un mare specialist în psihologie şi economie, spune că e o mare problemă astăzi. Oamenii nu mai funcţionează. Şi, spune, de ce nu mai funcţionează? Pentru că omul face doar atât cât este plătit să facă. Din ce în ce mai mult face atât cât este plătit să facă. Şi asta înseamnă că nu mai face bine. Şi-i dă exemplu pe cei care fac bine pentru că au un suport moral în spate. Toffler [Alvin n. n.] în anii ’70 spunea lucrul ăsta. Schimbările majore în omenitate vor distruge psihicul omului. Ca să poţi să te salvezi, trebuie centre de stabilitate. Şi unul dintre cele mai importante centre de stabilitate era familia (cu obiceiurile – să zic – care-s importante în viaţă), dar, dincolo de acestea, credinţa, care te înrădăcinează. Şi atunci vânturile, schimbările, nu te mai aruncă într-o parte şi alta. În momentul în care societatea s-a secularizat, dintr-o dată omul s-a trezit într-un spaţiu al relativităţii, al incertitudinii, şi asta îl înnebuneşte. Mai ales pe femei, care au tendinţa de a fi mult mai stabile, au nevoie de un spaţiu al lor. Pentru că trebuie să nască, trebuie să crească un copil, bărbatul se deplasează, e mult mai mobil. Deci omul tradiţional nu ştia de fericire, dar ştia că trebuie să facă anumite lucruri care lui îi aduceau o mulţumire, o pace. Ştia că se împlineşte astfel. Omul modern, însă, se trezeşte într-un spaţiu în care nu mai există constante, nu mai există rânduieli, nu ştie ce să facă. Noi în societate aproape că nu mai ştim ce să facem, nu mai există rânduieli: cum să-ţi construieşti o familie, cum să-ţi cunoşti un om, cum să faci în viaţa de familie, cum să te împaci cu soţul sau soţia, cum să creşti un copil. Lucruri care erau de la sine înţelese. Veţi spune: „Şi-acuma sunt”. Nu sunt. Vă spun că eu asta studiez. Nu sunt şi, ca atare, rata divorţului ajunge până la 60% în ţările occidentale, în ţările dezvoltate. Şi la noi, creşte, creşte, cu câteva procente anual. Procente bune. În schimb, astăzi modelele acestea privind aşteptările omului sau realizarea lui au început să se schimbe. Deoarece cultura divertismentului vine în întâmpinarea noastră şi ştie că, mai mult decât orice, ne dorim să fim fericiţi, să ne fie bine. Şi cumva ne deviază într-o anumită direcţie atenţia. Modelele, însă, nu mai sunt aşezate. Într-o societate tradiţională, aveai foarte mare libertate, veneai tu către ele. Astăzi, vin ele către tine. Noi, prin toate, prin tot ceea ce ne înconjoară, suntem bombardaţi cu stimuli care ne trag să ne împrietenească, să ne facă aliaţii lor. Astfel că, noile proiecte, din fericire, sunt instabile, de scurtă durată şi cu o răsplată maximă pe un interval scurt, incitând nivelul senzorial, simţurile, cu putere. Faţă de societatea tradiţională unde, iarăşi, şi aicea mă opresc ultima oară, era familia, creşterea copiilor, realizarea unor obiective cum erau: să-ţi agoniseşti ceva, să-ţi aranjezi o casă, era întâlnirea cu cei apropiaţi, cu natura, cu tot ceea ce-ţi putea da o bucurie simplă, însă care să-ţi dea sentimentul împlinirii. De ce? Pentru că răspundea unor aşteptări sufleteşti. Şi asta este cea mai mare problemă. Divertismentul nu mai vine să răspundă aşteptărilor noastre lăuntrice. El vine ca să ne construiască noi aşteptări. Preia nişte năzuinţe, preia nişte propensiuni, nişte tendinţe, şi le deviază acolo unde urmăreşte. Fericirea în epoca divertismentului este privită eminamente prin prisma senzaţiei.

[…] Deci căutarea fericirii în societatea modernă ajunge să fie căutarea plăcerii, pentru că ceea ce vinde divertismentul este plăcerea de scurtă durată şi imediată. Am nişte prieteni care fac studii în şcoli. Şi au constatat că pe tineri în ziua de astăzi nu-i mai interesează problema dragostei, iubirii. Ci-i interesează problema sexului. Dacă le vorbeşti despre dragoste, nu te sesizează. Dacă le vorbeşti despre sex, imediat s-au aprins beculeţele. Pentru un om din generaţia mea, lucrul este total inexplicabil şi greu de pătruns, greu de înţeles. Cum, un tânăr nu mai e interesat de dragoste? Într-un fel sau altul el e interesat de dragoste, dar atât de puternic s-a deviat atenţia de la dragoste la sex, încât el are impresia că satisfacţia sexuală o să-i satisfacă lui dorinţa de dragoste. Asta-i toată povestea. Nu e altceva. Deci este o alienare, e o convertire. Şi-n general să ştiţi, toată cultura modernă lucrează cu convertiri, cu sublimări. Tehnic. Deci se ştie foarte bine ce se face. În publicitate fiecare ţintă este aleasă bine. Publicitatea ştiţi că funcţionează ca un război. Eu o consider cea mai cumplită şi mai imorală instituţie – sau cum vreţi să-i spuneţi – din istoria umanităţii. Pentru că ea atentează direct la libertatea omului. Pentru ea nu contează omul ca persoană. Contează individul şi ceea ce poţi obţine de pe urma lui. Eu nu ştiu cum se poate vorbi despre faptul că trăim într-o societate democratică în care există publicitate. Nu există. Publicitatea anulează complet ideea de democraţie, pentru că ea anulează libertatea omului. Ea se foloseşte de nişte mijloace, în general manipulatoare, persuasive, magice chiar, ca să-ţi alieneze, să-ţi altereze ţie voinţa. Să te îndrepte către un obiect sau către altul. Şi funcţionează. Suntem într-un fel sau altul, suntem, oricât ar fi, victimele mesajului publicitar. Divertismentul creează premisele unei gratificaţii imediate. Ce-nseamnă asta? Copilul nu este întrebat de mic dacă vrea să se distreze sau nu. El este atras pe toboganul acesta al distracţiei. Fie de televizor, fie de muzică, fie de tot felul de jocuri. Şi creierul şi fiinţa lui se învaţă, se obişnuieşte cu anumite stări de conştiinţă. Care-i cer mai departe acelaşi tip de comportament. Deci el, practic, omul din primii ani de viaţă începe să intuiască sau să înveţe de la societate că acesta este un obiectiv esenţial: să te distrezi. Însă stimulii aceştia lucrează, cum am spus mai devreme, lucrează chiar cu neurotransmiţătorii noştri. Lucrează cu ceea ce nouă ne creează şi ne controlează atenţia. Orice stimul de genul acesta produce dopamină. Dopamina produce euforie şi concentrează sau dirijează atenţia în direcţia comportamentului respectiv. Astfel că, mintea fiind supusă permanent acestei presiuni, încet, încet se învaţă cu ea. Învăţându-se cu ea, o aşteaptă. În sensul că, dacă eu mă dezobişnuiesc să fiu atent eu însumi la lucruri care vin din mine şi răspund şi mă reflectă pe mine, ci sunt atent tot timpul în afară, în primul rând îmi va scădea capacitatea de a reflecta la cea ceea aşteaptă în viaţă sufletul meu sau ceea ce aştept eu ca om şi mă voi concentra tot mai mult asupra stimulilor exteriori. Volkov Troţki, directoarea Asociaţiei de Dependenţă din Statele Unite, spune că cei din noua generaţie nu se mai pot motiva pentru că ei sunt suprastimulaţi. Această suprastimulare care dă sentimentul de distracţie este cea care anihilează, anulează capacitatea de a se mai concentra. În sensul că orice stimul, schimbarea, noutatea, excitaţia, lucrează pe aceste nivele dopaminice. Dopamina este un neurotrasmiţător care ajută, cum se spune, la comunicarea dintre neuroni în anumite zone din cortex, favorizând stările acestea de bine, de euforie. Pe ele se merge. Cocaina, de exemplu, muzica, pornografia şi altele [cu] aceste centre acţionează. Şi fumatul. Dar fumatul aduce atâta [puţin], cocaina aduce atâta [mai mult], pornografia aduce chiar mai mult. Deci fiecare comportament, în funcţie de capacitatea lui, şi produce o cantitate mare de dopamină. Dă sentimentul de bine. Problema care este? Creierul se obişnuieşte cu această stare artificială de bine şi ia măsuri. Pentru că nivelele mari de dopamină ard creierul. Dopamina metabolizează în dopal. Iar dopalul este o neurotoxină ce arde celula nervoasă. Cu cât eşti mai excitat o perioadă lungă de timp, cu atâta şansele să ţi se ardă neuronii sunt mai mari. Consumatorii de droguri sau ai tuturor acestor comportamente care produc stări de excitaţie puternică, „fericire maximă”, distrug creierul. Şi atunci ce face creierul? Anulează receptorii. Receptorii sunt cei care recepţionează neurotransmiţătorul, dopamina. E ca şi cum ai ieşi în soare puternic, şi atuncea ochiul se adaptează şi reduce recepţia. În momentul în care treci într-o sală cu penumbră, dintr-o dată nu mai vezi bine până când nu te adaptezi din nou. Dar, dacă stai cu ochii în soare multă vreme, o să vezi că ţi se arde complet. Şi nu-ţi mai revii sau poţi să-ţi pierzi complet o parte din vedere. Cam aşa funcţionează şi creierul. Reduce receptorii. Cel puţin ăsta e unul dintre mecanisme. Ceea ce contează este că, după o stimulare puternică, apare o groapă de potenţial. Deci scade nivelul de dopamină. Şi atuncea omul se simte demotivat. Deci primul pas către depresie este demotivarea. Lucru pentru care m-am obişnuit să-i aud pe tineri astăzi spunând: „Mă simt foarte plictisit. Suntem foarte plictisiţi”. Eu vă spun sincer, în generaţia mea, eu n-am cunoscut tânăr plictisit. Eu nu am fost plictisit în viaţa mea. Nu ştiu, nici nu ştiu cum este să fiu plictisit. Că îţi cauţi ceva de lucru. Dar e vorba asta, că nu mai au capacitatea să caute, nu se mai pot stimula, autostimula. Ăsta-i mecanismul. Nu-i vorba că n-ar mai avea ce să găsească. Nu-i mai interesează pentru că s-au obişnuit să fie hiperstimulaţi din afară, nu dinăuntru. Fericirea aceasta artificială vedeţi că are efecte adverse. Primul este nefericirea. În sensul cu cât tânărul se excită mai mult prin nişte mijloace artificiale, cu atât reculul va fi mai puternic şi va fi mai nefericit în lipsa acelor mijloace. McLuhan, unul dintre cei mai importanţi cercetători ai comunicării o spune din anii ’70-’80: Fraţilor, mijloacele, ca extensie a organelor şi a minţii umane, amputează organul şi mintea. Mijloacele amputează. Cei care poartă ochelari puternici vor vedea din ce în ce mai slab. Întotdeauna trebuie să ai ochelarul puţin mai în spate decât ai tu nevoie ca ochiul să se forţeze. Pentru că, dacă el nu se mai forţează şi-i foarte relaxat, tot din relaxare în relaxare va creşte dioptria. V-am dat un exemplu. Tot aşa şi aici: atâta timp cât stimulii vin din afară şi ne obişnuim cu stimuli puternici, noi nu mai suntem capabili noi înşine să facem lucrurile. Ne-am obişnuit… Devenim ca un fel de mecanism cibernetic, în care fluxul este din afară, nu dinăuntru, dar ăsta nu este omul. Există o lege în folosirea medicamentelor acestora analgezice sau psihotrope: cu cât este mai puternic medicamentul, cu cât efectul e mai rapid, cu atâta dă dependenţă mai rapidă. Adică, dacă eu am o durere mare şi iau un analgezic care rapid îmi anulează durerea, acel medicament foarte repede va da dependenţă. De ce? Creierul nostru se învaţă. Se învaţă că, dacă eu iau medicamentul ăla, o să fie mai bine. Stimulul e puternic. Astfel că se tinde să se folosească medicamente care au o curbă foarte lină a efectului: creşte încet, scade încet, astfel încât eu să nu-mi dau seama bine şi creierul meu să nu devină dependent de stimulul ăla, pentru că o să-l caute şi-o să-l dorească. Ca să adaug la ideea de mai înainte. Cu cât stimulii aceştia şi fericirea aceasta artificială de tip divertisment este mai puternică, cu atât tendinţa de dependenţă… devii dependent de stimul, pentru că ai nevoie de el. Aveam un prieten georgian. Fratele lui… din familia conducătoare a Georgiei… El era preot, fratele era şeful brigăzii de combaterea crimei organizate din Georgia. Şi, pe front, când s-au bătut ei acolo în Cecenia, a murit un prieten în braţe şi el s-a apucat de droguri. A avut la dispoziţie, că ei asta făceau. Şi s-a drogat ani şi ani de zile până a pierdut tot: casă, bani, post, familie. Şi, la un moment dat, îi zice un prieten: „Gheorge – că aşa îl cheamă pe omul acesta – hai, mă, să ne lăsăm de droguri”. Şi el i-a zis:Bine, bine, ne lăsăm de droguri, dar ce facem cu timpul?” Înţelegeţi? Clipa, secunda următoare tu n-o mai suporţi. Ca la copiii aceştia care sunt plictisiţi. Nu mai au ce face, clipa următoare este un chin. Am lucrat cu consumatori de droguri şi mi-au spus: Domnule, problema [nu] e plăcerea, la un moment dat nu mai poti de durere.suferinţa aceasta ajunge la nivele dramatice. Înnebunitoare. Că şi consumul de droguri este tot o formă de divertisment. Şi unul din[tre] cele mai puternice. Ai luat praful acela, eşti în altă lume. Cum spunea unul: „Dom’le, mă uit la praful ăla şi mă gândeam: Cum poa’ să-ncapă un drac aici?” Într-un praf alb? Vă dau cuvântul meu. Omul arăta… avea 45 de kile. Avusese 125, pierduse şi ăsta tot. Şi zic: Nu-mi dau seama. La Spitalul din Bucureşti, la recuperare. Că el era convins, toţi sunt convinşi că există diavol. Dar că există Dumnezeu nu sunt toţi convinşi. Însă, cu diavolul, spuneau cert: „A, Dumnezeu nu există.” „Dar diavolul?” „A, da. Mă chinuia, sare de gâtul meu.”

Cum lucrează divertismentul? Pentru că aşa cum lucrează divertismentul, aşa sunt vieţile noastre, pentru cei care se expun divertismentului. În primul rând, el lucrează cu excesul şi cultivă excesul. Nu e rău să mănânci, dar să mănânci în exces e rău. Nu e rău să bei, dar să bei în exces e rău. Nu e rău să stai cu prietenii, dar să trăieşti tot timpul cu prietenii şi să nu mai ştii nici de muncă, nici de altceva e rău. Divertismentul preferă excesul. Excesul produce această stare de excitaţie. Lucrând cu excesul, după ce v-am spus mai înainte, înţelegem foarte uşor că el dă uşor dependenţă. Excesul dă dependenţă. Te scoate dintr-un ritm, te face dependent de el, şi cu cât devii mai apropiat şi dependent de el, de acel comportament, de acel mod de viaţă, ţi-e foarte greu să te întorci înapoi. A te întoarce înapoi înseamnă să-ţi restructurezi întregul comportament şi întreaga existenţă. Ceea ce pentru noi este foarte greu, mai ales când excesul respectiv a distrus voinţa. Pentru că excesul respectiv generează dependenţă. Compulsivitate, dependenţă, Biserica o numeşte patimă. Adică eşti pasiv, patima vine din pathitiki din greacă, eşti pasiv în raport cu ceva. Cu consumul de alcool. Când îl vezi pe masă, ăla hotărăşte pentru tine. Tu nu mai hotărăşti cât să bei. Când vezi mâncare, ea hotărăşte pentru tine, nu mai hotărăşti tu. Adică altceva îţi determină ţie comportamentul, nu voinţa şi conştiinţa ta. Astfel că omul, săracul, se chinuieşte şi aleargă tot timpul după materie. Dar, ca-n orice dependenţă, există o problemă: cu aceeaşi materie astăzi şi mâine nu merge. Mâine trebuie să-i dai ceva mai mult să mănânce. Pentru că dependenţa sau patima creşte. Deci ia-o ca o fiară, care creşte în timp şi are nevoie de mai multă materie. Întrebarea mea e: Câtă poţi să-i dai tu? Pentru că materia asta, la un moment dat, se epuizează şi din mijloacele care sunt limitate, şi din faptul că ţie ţi se epuizează organismul. Adică toată chestia asta încet, încet suge, te chinuieşte. Inevitabil, omul ajunge într-o stare de depresie, deznădejde, care în fazele cele mai adânci – să zic – ale gropii de potenţial, duce la sinucidere.

Bine. Am vorbit despre faptul că divertismentul, în general, converteşte. În publicitate, sunt nişte legi. Modul în care funcţionează publicitatea este foarte, foarte deştept. Ca un război. Ea are ţinte, strategii publicitare, campanii publicitare… Vedeţi limbajul? Strategie, ţintă, campanie, obiectivIndivizii sunt ţinte, nu credeţi că sunt persoane, nu există aşa ceva. Şi sunt tot felul de mijloace prin care este estimat succesul sau insuccesul bătăliei. Pe care au dat-o în câştigarea a ce? A atenţiei, a minţii, a comportamentului ş.a.m.d. Una dintre cele mai importante este reducţia. Ea reduce. Adică: îţi preia ţie o nevoie, nevoia de dragoste, şi o converteşte în sex. Nevoia de o relaţionare şi o converteşte în obiecte. Sensul oricum ocupă unul dintre locurile principale în chestiunea aceasta. Dar unul din principiile fundamentale ale publicităţii este convertirea lui a fi în a avea. Tot ce vedeţi în publicitate converteşte o dorinţă care ţine de a fi noi ceva în a dobândi ceva. Pentru că, logic, el ţinteşte un obiect pe care trebuie să-l cumperi, un comportament pe care trebuie să-l adopţi, deci ceva [pe] care tu trebuie să-l dobândeşti printr-o posesiune. Şi-n general, aşa lucrează. Care este efectul acestui fenomen? Există un mecanism foarte interesant prin care o posesiune ajunge să te posede. În sensul că tu invenstind în posesiuni devii tot mai atent la ele, tot mai îngrijorat privind posesiunile. Şi acea grijă este o formă de posesiune a ta însuţi. Dacă ai o rochie de 2000 de euro şi mergi la o petrecere, devii foarte atent[ă] cum mănânci. Preferi să nu mai mănânci nimic. Dacă ai una de 50 de euro, ştii că o rezolvi oricum. Dacă ai o maşină de 100.000 de euro, eşti foarte atent cum mergi pe stradă şi cum urci un… Acuma noi am şi urcat, am sărit bordura aicea, mă şi gândeam cu o maşină scumpă cum am fi făcut-o. Urci tot timpul. ieşi şi te uiţi pe fereastră, a zgâriat-o vreunul? Te costă zgârietura cât salariul tău pe două luni. Deci chiar cât ai fi de bogat, totdeauna pentru fiecare la nivelul maxim la care el foloseşte o maşină sau un produs, o posesiune, acea posesiune, prin grija care trebuie să o acorde începe să-l stăpânească. Dar nu sunt numai posesiunile acestea fizice, sunt şi posesiuni, proprietăţi intelectuale. Avem propriile idei, de care nu ne-am despărţi, deşi multe dintre ele sunt sinucigaşe. Pentru că noi stăruim şi noi suntem prin ele. În acele proprietăţi intelectuale. Fenomenul este foarte interesant, în sensul că, prin posesiuni, cumva a fi, fiinţa noastră, se scurge, pentru că fiinţa noastră se realizează prin relaţionare personală. Adică prin relaţia cu un om, cu o persoană. Pe când relaţia cu obiectele te face încet, încet să te disipi. Este ca şi cum s-ar împuţina fiinţa. Şi aceasta este una din marele surse de nefericire pentru omul modern.

Când eu vă spun, orice am face, cea mai importantă resursă de fericire în viaţa omului este comunicarea cu alţi oameni şi modul în care ceilalţi oameni te apreciază, te privesc, te iubesc. În Anglia, într-o statistică, se arăta că 60% din englezi se consideră singuri. Cum adică? Într-o societate în care pui mâna pe-un telefon şi vorbeşti în Honolulu în clipa aceasta – şi gratis! – eşti singur? Am cunoscut pustnici. N-am auzit pe niciunul dintre ei să spună că se simte singur. Oameni care nu văd doi oameni (două, trei persoane) timp de câteva zile, o săptămână. Niciunul n-am auzit până acuma că se simte singur. Iar aceşti oameni din mijlocul Londrei… Şi ştiţi cum e Londra? Am fost acum ceva vreme şi… Ca o junglă. Foarte densă în tot ceea ce vrei – se simt singuri. Şi chiar îmi spunea cineva care lucra la Ambasadă că cea mai mare problemă a lor, a românilor, acolo este singurătatea. Am zis: „Cum asta?” Zice: „Da. Vii acasă, eşti singur. N-ai absolut pe nimeni”. Deci marea problemă a noastră este că acest tip de cultură care îţi hărneşte, îţi converteşte toată atenţia – pentru că noi nu vorbim numai de faptul că eu cumpăr un lucru, o maşină, o casă. Atenţia mea e îndreptată în direcţia aceea. Eu am impresia că prin casa respectivă, prin maşina respectivă, mă realizez. […]. Şi investesc energie în lucrul respectiv. Şi începe să-mi stăpânească gândurile, că trebuie să fac rost de bani şi aşa mai departe. Asta îmi taie mie posibilitatea de a fi, de a mă raporta, de a exista. Noi, ca să existăm, logic vorbind, trebuie să avem un referenţial şi referenţialul ăla nu poate să fie lucrurile. În raport cu lucrurile noi nu putem să spunem că existăm ca persoane. Pe noi lucrul ăsta nu ne hrăneşte. E un paradox, cum vreţi. Noi avem nevoie de un om, de o persoană, care să ne asigure, să ne valideze, să ne asigure că existăm, ca persoană. Şi să ne aprecieze aşa cum suntem, să ne respecte aşa cum suntem, să ne iubească aşa cum suntem. În mod evident, proprietăţile hipertrofiază eul şi hrănesc egoismul. Omul modern, din păcate, din păcate, cu toţii, nu mai suntem cum eram, cum era omul acum 50 de ani, 100 de ani.  Nu mai suntem. Pentru că ne-am obişnuit să fim serviţi, ne-am obişnuit ca ceva să vină în întâmpinarea noastră. Ne-am obişnuit cu lozinca „Ţi se cuvine.” E o chestie care intră în mintea ta. Tot auzi „Ţi se cuvine”, „Tu eşti, tu eşti. Am fost în Germania şi vorbeam: „Domnule, care ar fi problema germanului, cetăţeanului german, nativ, să se apropie de ortodoxie?” Şi mi-a spus: „Două. Prima: Nu se poate smeri. El nu înţelege ce-i aia smerenie.” Zic: „Dar de ce? Cum?” „Păi lui de mic, din primii ani de viaţă, i se spune că el e cel mai bun. El îşi spune că el e cel mai bun şi că nu poate greşi. Peste tot, în şcoală, peste tot. Dacă – spune – dacă te pune să faci liniuţe, dacă ai făcut una mai dreaptă, zice: << Vai, extraordinar, ce liniuţă minunată ai făcut.>>”. Tot funcţionează cu creşterea încrederii în sine. Şi atuncea ajunge să trăiască într-o cultură în care el nu mai poate să se convingă pe sine însuşi că poate greşi, că poate exista păcatul. Deci ideea de păcat foarte greu este acceptată. A doua este ideea de comunicare şi sunt legate. Sunt legate. Nu se poate comunica pe el însuşi, nu se poate comunica pe sine. Nici în familie. Soţul şi soţia – mi-a zis – „Dom’le, nu, da’ fiecare are universul lui. Prietenii lui. Vacanţele cu prietenii lui.” Au vacanţe separat. Vă dau cuvântul meu, acum două săptămâni am vorbit. Eu, când am auzit, am zis: „Mă, nu se poate.” „Dar cum? Dar de ce? Aici toată lumea trăieşte aşa. O dată, măcar o dată pe an să-ţi faci o vacanţă cu prietenii tăi. Şi – zice – dacă soţul sau soţia nu ştie ce-i în sufletul tău, cum o să ştie preotul?” Deci omul e atât de dezobişnuit de ideea de a-şi descoperi sufletul, că eu am impresia că este dezobişnuit de ideea de a cunoaşte el însuşi ce este înlăuntrul sufletului lui, pentru că e jale. Omul acesta care îşi hrăneşte permanent egoismul foarte greu se întâlneşte cu celălalt. Şi să ştiţi că asta e una dintre cele mai mare probleme astăzi în societate: noi suntem neputincioşi din cauza egoismului. Credeţi-mă. Deci noi n-avem putere să ne mai angajăm în lucrări din cauza egoismului. În momentul în care omul se eliberează de egoism, capătă o putere lăuntrică, care-l propulsează către celălalt şi către a face ceva pentru ceilalţi.

Şi din punct de vedere hormonal, nu vorbesc de faptul că Dumnezeu este acolo şi lui Dumnezeu Îi place ca tu să dăruieşti. Nu mai vorbim despre asta. Se constată legea oxitocinei. Oxitocina este un hormon al ataşamentului în care tu te gândeşti la cineva drag sau tu vrei să faci ceva bun pentru cineva. De exemplu, o femeie, când i se vorbeşte de copilul ei sau de soţul ei, pe care îl iubeşte – presupunând – şi cu care are o relaţie bună, îi creşte nivelul de oxitocină. Dacă se ceartă toată ziua, îi scade nivelul de oxitocină. Dacă îl ia în braţe pe copil, îi creşte nivelul de oxitocină. Oxitocina este cea care este asociată – hormonul – cu ataşamentul, cu dăruirea. Vezi, femeia la naştere, oxitocina contribuie la contracţii. N-are contracţii, îi face cineva injecţie de oxitocină şi apar contracţiile. Dar, ceea ce nu se ştie este că, şi după naştere, nivelul de oxitocină rămâne foarte mare la femeie, nivel care o ajută să reziste stresului psihosocial. Hormonul acesta al oxitocinei este un hormon minunat. Minunat. Eu nu mă mai satur să vorbesc despre el. Dar n-am venit pentru asta astăzi. În cartea asta, Pornografia, maladia secolului XXI, dau cel puţin 15, dacă nu 20 de efecte pozitive ale oxitocinei, inclusiv combate cancerul: cancerul de sân, cancerul de nu ştiu ce. Sunt o grămadă de cancere. Scade rata, scade durerea. Copilul, în momentul în care se loveşte şi mama îi sărută mâna sau locul unde s-a lovit şi-i spune: „Gata, ţi-a trecut”, atuncea el are acel salt. Pur şi simplu, nivelul de oxitocină crescut îl face să depăşească durerea. Scade stresul psihosocial. Se vindecă rănile de două ori mai repede. Enorm de multe lucruri pe care le produce oxitocina. Care înseamnă ce? Nu înseamnă că alţii te iubesc. Înseamnă că tu-i iubeşti pe alţii. Deci oxitocina creşte când tu manifeşti sentimentul de dragoste, care, dacă este împărtăşit, cu atât mai bine, e minunat. Dar se constată acuma şi sunt o mulţime de studii, vin studii din spate, comportamentele astea de altruism ajută enorm omul modern. În primul rând, îl ajută să scape de dependenţă. Oxitocina te eliberează de dependenţă. În momentul în care te dăruieşti, devii mai puţin dependent de droguri. Eu tot le spun la depresivi: „Fraţilor, dăruiţi ceva. Faceţi ceva pentru alţii.” Pentru că depresiile, în general, sunt însoţite de o obsesie a propriei probleme. Nu mai poţi să ieşi din ea. În momentul în care faci pentru altul, în momentul în care vezi durerea celuilalt… Ia du-te la un bolnav de cancer, care aşteaptă săptămâna viitoare să moară, să vezi cât de mare ţi se va părea problema ta în raport cu problema lui. Şi, dacă compătimeşti cu el, vei fi într-adevăr ajutat să-ţi depăşeşti problema. Dar, dacă nu compătimeşti cu el, n-o să ai acest câştig. Apropo de bolnavi de cancer, am cunoscut bolnavi de cancer cărora le-am dat telefon să le recomand nişte remedii şi el mi-a spus: „Dar nu avem nevoie. Nu am nevoie de remediu, domnule Virgiliu. Eu sunt foarte mulţumit cu starea mea şi dau slavă lui Dumnezeu. Nu aştept să mă vindec, aştept moartea, dar să ştiţi că aşa cum L-am cunoscut eu pe Dumnezeu în perioada asta cred că nu aş fi putut să-L cunosc toată viaţa dacă nu aş fi avut cancerul ăsta.” Şi-a murit, într-adevăr, după două săptămâni. (El e din Bucureşti, om căsătorit […] dar ajunsese chiar la o măsură deosebită).

Deci omul egoist este omul care nu mai are capacitatea asta de a avea nivele ridicate de oxitocină şi se va simţi foarte nefericit. Pentru că el nu poate să iasă. Am cunoscut oameni şi mă uitam la tineri care consumă mult jocuri pe calculator şi stau mult pe internet… Ştiţi, jocurile pe calculator şi statul mult pe internet, în general, desensibilizează, scad nivelurile oxitocinice. Copiii care joacă jocuri şi au experienţa aceasta a violenţei virtuale se desensibilizează în faţa violenţei. Şi nu mai pot compătimi. Eu o spun şi cred c-am s-o repet tot timpul, poate înţelege cineva, nu există rău mai mare care să se petreacă în viaţa unui copil decât această desensibilizare. Pentru că-l va afecta pe viaţă. În momentul în care el nu mai compătimeşte – eu văd legea aceasta, a compătimirii, ca lege universală a existenţei umane. Aşa cum e gravitaţia lege universală, aşa şi compătimirea. Omul se realizează în viaţa aceasta prin această putere: a compătimirii. Nu poţi să primeşti dacă nu dăruieşti. Nu poţi să fii cu celălalt dacă nu compătimeşti cu el. Oamenii care compătimesc sunt oamenii care comunică foarte uşor şi cu care se comunică foarte uşor. Oamenii care compătimesc sunt foarte căutaţi de ceilalţi, pentru că ceilalţi au încredere în ei că n-o să-i dezamăgească. Copiii aceştia, obişnuindu-se cu violenţa, li se amputează organul compătimirii. Nu mai compătimesc.

Acum vreun an jumate, am ţinut o conferinţă la Târgu Mureş, în puşcăria de adolescenţi de acolo. Şi în urma conferinţei am intrat într-o celulă, să văd şi eu cum arată o celulă de adolescenţi. Televizorul trona în mijloc, ca-n orice casă, era o muzică incitatoare, c-aşa se lucrează, se face reeducarea sau educaţia în puşcăriile româneşti. Şi un băiat care era pe acolo mai spălat aşa şi mai dezgheţat, zic: „Ce faci, măi, aicea? Cum ai ajuns aici?” „Am omorât pe cineva.” „Păi cum l-ai omorât?” „Păi cu încă doi băieţi l-am bătut cu nişte bâte de baseball.” „Păi, zic, şi eraţi beţi?” „Nu.” „Şi cum aţi dat în el până când a murit?” Deci vedeţi? Obişnuiţi… Copilul… copil de persoană mai sus-pusă, nu… Că nu era al unui… Copiii aceştia care se obişnuiesc cu violenţa nu mai realizează că pot produce durere celuilalt. Şi atuncea merg dincolo de orice limită. Pentru că eu, în momentul în care ţip la cineva, în momentul în care fac cuiva un rău şi am simţit că i-am făcut rău, înăuntrul meu se produce un declic şi spune: „Bă, opreşte-te.” Mai ales dacă i-am dat o palmă, mai ales dacă s-a… Presupunând că nu sunt un om cu mânie patologică, mă blochează asta. Dar, dacă eu nu simt că în celălalt a fost o durere, nu simt treaba asta, eu voi lovi până când ăla va dispărea, îl voi omorî. Că nu sesizez. Asta-i o chestie lăuntrică. Eu am constatat-o prima oară la consumatorii de droguri. Şi mi-a zis un băiat, zice… Viorel, mi-aduc aminte cum îl cheamă. Mi-a zis: „Da’ cum e, mă, asta cu drogul ăsta când îl iei?” Zice: „Ştiţi cum este, domnul Virgil, e ca şi cum ai vedea un copilaş pe stradă că-l calcă o maşină şi-l face bucăţi. Şi tu te uiţi la el ca la un gândac care a fost strivit. Ca şi un dumnezeu. Eşti deasupra lucrurilor şi a lumii.” Şi-atunci am înţeles un lucru foarte interesant, anume faptul că noi suntem prinşi, cuprinşi cumva în viaţa celorlalţi, în viaţa lumii. Oricare din sala aceasta, garantez că, dacă vede pe cineva, la ieşirea de aici, a unui copil lovit sau a unui om lovit, va suferi. Ceva ne uneşte cu acel om. E o legătură lăuntrică. Ei bine, în momentul în care noi nu mai percepem legătura asta lăuntrică e o problemă. Drogurile te detaşează, te decuplează. Nu ştiu cum, neurologic, psihologic, dar şi la nivelul harului. Pentru că îmi face impresia şi chiar cred că prezenţa harului este aceea care te face să simţi în celălalt viaţa şi durerea, şi îndepărtarea lui te face să-l simţi pe acela ca pe o piatră, ca pe un animal, ca pe un dobitoc. Nici ca pe-un dobitoc, pentru că şi un animal, când îl vezi că suferă, suferi. C-aşa suntem noi legaţi. Ei bine, necazul este că cultura aceasta a divertismentului care atrage atenţia numai asupra a propriilor tale stări se opune complet acestui tip de fericire dobândită prin compătimirea şi a fi împreună cu ceilalţi. Ne împuţinează capacităţile. Şi de aceea revin la ideea dinainte, nu mai avem nici putere. Vă spun, puterea noastră, chiar şi în realizări personale, chiar şi în realizări în viaţă, stă în capacitatea de dăruire. Şi, încă o dată, vă rog, aveţi copii, aveţi nepoţi. Nu-i lăsaţi cu jocurile acestea care îi îndobitocesc. Vor intra în viaţa de familie şi n-or să ştie cum să iubească. Vor vrea să iubească şi n-or să poată să iubească. Am cunoscut oameni de genul acesta. Vor să spună o vorbă bună şi nu pot s-o spună, nu ştiu cum s-o spună. Nu-l simt pe celălalt. Şi de multe ori femeia spune: „Eu sunt singură. M-am căsătorit cu tine, dar sunt singură.” Pentru că femeile sunt mult mai delicate, mult mai sensibile la nivelul acesta al raportării. Dar ea nu-şi dă seama ce simte de fapt. Ea ce simte? Lipsa, absenţa bărbatului, care nu-i simte sufletul. Nu-i simte prezenţa. Această prezenţă o simţi atunci când ai o anumită delicateţe, o anumită subţirime a duhului, când compătimeşti cu cineva. Când eşti permanent atent. Înţelegeţi? În planul doi, indiferent ce-ai face, îl ai şi pe celălalt. Dar poţi să nu faci nimica şi să nu-l ai pe celălalt. Dacă eşti desensibilizat şi abrutizat, aceşti oameni nu mai pot comunica. S-au făcut experimente pe… revin la oxitocină. Nivelurile mari de oxitocină te fac să intuieşti faţa celuilalt. Adică au fost puşi oamenii să recunoască nişte chipuri. Şi să se întrebe: Omul ăsta zâmbeşte, plânge, ce simte el? Şi ce-au constatat? Cei cu nivelele cele mai mici de oxitocină, că se ia din sânge şi din salivă, erau incapabili să recunoască. Iar celor cu nivele foarte mari le era foarte uşor. Ce ne ajută pe noi să comunicăm cu cel de lângă noi? Faptul că-l simţim. Şi acela simte că noi îl simţim. Şi are încredere. Iar fac o paranteză. Am mers în Arad o dată, la o conferinţă, acum vreo şase ani, cred. Mi-au povestit acolo despre un băiat de acolo care a fost în Portugalia, la o petrecere. Şi-n urma petrecerii, un coleg, un băiat de acolo i-a zis: „Îţi dau o sută de euro dacă mă asculţi o oră.” Şi ăsta a zis: „Măi, dar te-ascult oricum.” „Nu, nu, nu. Te rog să mă asculţi o oră.” Erau o mulţime de tineri la petrecerea respectivă, de ce numai lui îi dădea o sută de euro să-l asculte o oră? Pentru că băiatul acesta avea capacitatea de a compătimi. Avea  un anumit tip de asumare a celuilalt. Şi celălalt simţea nevoia să-şi descarce sufletul cuiva care-l înţelege şi care nu-l batjocoreşte.

Cultura divertismentului vine nu numai cu proiecte pe termen scurt. Pentru că te face dependent de drog, de alcool, de filme, distracţii. Dar, până la urmă, poate că totuşi unul scapă. Ea vine cu proiecte de viaţă. Proiectul de carieră, de a avea bani mulţi, de a avea plăceri cât mai multe… Deci, ca principii generale. Toate aceste proiecte sunt înfăşurate în naraţiuni. Naraţiunea este o poveste care are o capacitate de a ne înlănţui mintea, ne cuprinde, şi ni se transmite. Şi noi învăţăm din poveşti. Omul învaţă din poveşti mai mult decât din orice lecţie i se dă în viaţa aceasta. Poţi să-i spui unui copil câte lecţii vrei. Dacă nu-i spui o poveste, n-a prins înţelesul. Însuşi comportamentul părintelui este o poveste. E o naraţiune. El narează. Exprimă ceva. E un comportament exemplar. Al bunicii. De aceea, succes în educaţia religioasă nu-l au cei care dau lecţii religioase, ci cei care într-adevăr au o relaţie cu Dumnezeu. Or copilul simte prezenţa, simte relaţia în naraţiunea pe care o trăieşte în raport cu părinţii lui. Aşa învăţăm noi de mici. Copilul se uită şi face şi el exact cum vede. Aşa facem şi ca adulţi. Ceea ce vedem se imprimă. Eu tot dau exemplul acesta: când mai merg cu avionul mă uit la femei, de multe iau câte o revistă de modă în mână şi jumate de oră o tot învârt. Şi se tot uită la pozele alea şi m-am uitat şi eu să văd, „Mă, ce văd?”. Nu văd nimic. Îşi fixează modele. Îşi construiesc naraţiuni. În care ele sunt prezente. Înţelegeţi? Nici nu-şi dau seama de multe ori ce fac. O fac instinctiv. Pentru că ştiu lecţia învăţată din mass media că, pentru ca să ai succes social, trebuie să fii dezirabilă sexual. N-o spun eu, o spun toţi marii publicitari. Dar pentru asta trebuia chiar să vă prezint, să intru în subiectul ăsta, dar aşa de puţin îmi place, că totdeauna îl evit. Dar cred că trebuie să mă întorc la el. Îl mai amân. Poate o să scap. Deci, dacă tot am intrat în naraţiuni, noi aşa învăţăm, prin naraţiuni. Le vedem, se instalează în mintea şi în sufletul nostru, şi la naraţiunea respectivă tot revenim. Adică am văzut un filmuleţ, ne-a plăcut, ne-am indentificat, ne-am proiectat acolo, cu personajul principal. Şi vrem şi noi să fim o eroină, vrem să ajungem un Făt-Frumos, care vine sau nu pe cal, dar numai să vină odată, şi tot construim în mintea noastră naraţiunea propriei noastre fericiri îndrăgostiri, iubiri, familii şi aşa mai departe. Vorbeam o dată cu părintele Coman şi ziceam: „Ce le-aţi sfătui pe fete?” zice: „Domnule, să fugă de reverii”. Reveriile condiţionează adesea nişte modele false. Pentru că noi nu mai avem modelele tradiţionale care sunt funcţionale, eficiente, ci avem nişte modele false în faţa ochilor. Puse de mass media. Nu sunt eficiente. În ce sens nu sunt eficiente? În sensul că ele nu te duc niciodată acolo unde-ţi promit că te duc. La fericire. Tânărul acela cu muşchii ca Arnold n-o să facă neapărat fericită o femeie. O să-l ia şi o să constate că e ca un bou: stă lângă ea şi n-are nimic cu ea. Şi domnişoara aceea care are picioare foarte lungi şi părul foarte blond sau nu ştiu cum n-o să-l facă neapărat fericit. Pentru că ea se uită mai mult în oglindă şi la unghiile ei. Şi el aşteaptă să-i pună masa. Deci problema este că aceste proiecte nu vin în întâmpinarea nevoilor noastre lăuntrice şi a ceea ce înseamnă un mod de viaţă firesc, ci creează nişte aşteptări false. Şi asta este cea mai mare problemă, zic eu, a lumii moderne. Aşteptările.

Două lucruri îl fac nefericit pe omul de astăzi. Dorinţele, proiectate mediatic, de mass media. Şi aşteptările. Create prin filmografie, în general, sau prin modelele contemporane care sunt în prim planul scenei mediatice. Dorinţele te fac să doreşti luna de pe cer şi, dacă n-o obţii, eşti foarte nefericit, că întotdeauna există o dorinţă mai mare, care stă în urma celeilalte. În viaţa de familie, cei care consumă foarte mult şi-au consolidat foarte mult legătura între mintea lor şi acele naraţiuni false, săracii, nu mai pot ieşi din ele. Femeia vrea să trăiască ca-n filme. Sau bărbatul. Nu se poate.Viaţa bate filmul”. Nu se poate. Viaţa e cu totul altceva decât filmul. Omul, în viaţă, este un om format din carne, muşchi, nervi, mai ales nervi, care cedează… Şi uite-aşa se duce, că-n film nu cedează decât aşa, de ochii lumii. Până la urmă tot se împacă şi lucrurile merg mai departe. Ei, în viaţa de toate zilele s-ar putea să nu meargă mai departe. Ai escaladat un conflict, i-ai zis: „Pleacă la mă-ta!” şi s-a dus şi nu s-a mai întors. În film se întoarce, cu flori. Eu vorbesc din ceea ce ştiu. Cazuri reale. Şi cu femeia la fel, ea se duce singură la mama. Pentru că, şi-acesta e un mare subiect, familia este un mare subiect. Marea problemă este că filmografia, sau naraţiunile, ne produc nişte aşteptări cu totul şi cu totul false privind viaţa de familie. Familia este cu totul altceva decât o presupune filmul. Şi noi pentru că nu plecăm cum trebuie în familie nici nu putem reuşi să ne construim acea familie care să ne facă fericiţi. Şi, până la urmă, nici nu ştim ce înseamnă fericirea în viaţa de familie. Pentru că, în filme, cum spunea cineva, n-o să vezi niciodată o familie obişnuită. Ci doar familii extraordinare. Şi, dacă familia ta e una obişnuită, o să spui: „Vai, ce monoton pe mine. Stau acasă tot cu copiii ăştia, nu s-a schimbat nimic în ultima lună.  E de neîndurat.” Şi, într-adevăr, nu mai poţi îndura şi faci depresie. Pentru că aşteptările tale sunt cu totul şi cu totul altele. Vrei să se schimbe ceva, să fie dinamic, ca-n film! Să ai şi tu carieră, să te admire bărbaţii, să… *[problemă tehnică]. Pe când [tu] stai acasă cu nişte copii şi bărbatul se duce şi el face tot ceea ce şi-ar dori. Are carieră, umblă şi… „Ce ştii tu? Tu ce? Eu stau acasă, tu vezi lumea.Şi femeia, vă spun sincer, fiţi atenţi, face depresie. Sunt şi motive reale: spaţiul acesta al casei, deprivarea senzorială… Înainte femeia ieşea în curte, mai dădea la animale, mai nu ştiu ce. Tot schimba ceva. Este ca un fel de spaţiu concentraţional. Aceleaşi probleme, copii şi aşa mai departe. E zăpăcită, plus că nu-i obişnuită şi e învăţată să le ia toate lucrurile acestea în piept.

Revin la problema aceasta cu obiectificarea sexuală, că m-am hotărât totuşi să v-o zic în seara aceasta. E tot vorba de un proiect. Faptul că femeia astăzi în mass media este… 65% dintre ele, din[tre] cele care apar pe ecran sunt sexualizate şi… Nu! 90% sunt sexualizate şi 65% sunt hipersexualizate. Percepţia femeii este aceea că ea trebuie să fie, într-adevăr, dezirabilă sexual. Şi apare aşa-numitul fenomen al obiectificării sexuale a trupului. Adică ea se pune în poziţia de obiect, se proiectează ca un obiect de satisfacere sexuală. Nu e o glumă, e o realitate constatată ştiinţific, cu tot felul de indici psihologici şi aşa mai departe… Care o duce la anxietate mai întâi, o duce la depresie mai pe urmă, o aruncă în patul oricui, pe urmă, şi, la sfârşit, o duce la deznădejde. Pentru ce? Ea este permanent confruntată concurenţial cu modele mediatice. Ea nu concurează cu femeile obişnuite. Ci cu femeile de la televizor. Sau femeile proiectate mediatic, la modă. Pentru că alea sunt în capul bărbaţilor, nu cele reale. Şi atunci este foarte greu să ţină concurenţa asta. Permanent, ea trebuie să fie slabă ca alea de pe micul ecran. Şi, dacă alea sunt anorexice, ei îi vine imposibil să ajungă la condiţiile acelea de greutate fizică. Şi eu zic că special acelea sunt anorexice pentru că femeia anorexică este o femeie bolnavă, ce nu poate să facă copii. Femeia aceea, vedeţi cum este în modelele acestea, prezentatoarele de modă. 70-80% zici că sunt bolnave. Le ies genunchii din încheieturi… Deci o femeie normală nu poate să fie aşa. Oricum, n-au şold, n-au nimic. Acelea nu-s femei. Am făcut studii pe sexualitate, femeia, cu cât creşte nivelul de estrogen, cresc formele feminine şi creşte fertilitatea. O femeie de tipul acela nu-i fertilă. Deci nu poate face copii. Şi atunci e normal, dacă eu bag un model de femeie nefertilă, să zic, infertilă… o pun în circulaţia, în piaţa aceasta a modelor, a fantasmelor, inevitabil, voi avea un efect asupra femeii din lumea reală. Care va face tot posibilul să fie şi ea la fel. Cum e la copiii care urmăresc personajele acestea, vedetele de [muzică] rock. Şi nu-şi dau seama că media lor de vârstă [speranţa de viaţă, durata vieţii] este 38 de ani, mi se pare. Foarte mică. Păi, dacă tu faci tot ce face ăla, rişti să-ţi scazi durata de viaţă. E foarte real. Pentru că finalul, punctul terminus, dă socoteală de tot ce s-a întâmplat între timp. Şi, dacă tu îi urmezi comportamentul, acolo ajungi. Această problemă, a obiectificării sexuale, o consider una dintre cele mai grave. Pentru că animă mentalul colectiv într-o măsură mai mare pătrunde în mintea femeilor. Am dat exemplul acesta, la bărbaţi sunt alte rele. Nu ştiu dacă mai mari sau mai mici. La bărbaţi face ravagii pornografia. Dar e cu totul altceva. Noi vorbim de modele. Modelele pe care le avem. Femeia este foarte dependentă de modele şi modelare. Ea vrea să ştie ce trebuie să facă. De aceea ele se uită la telenovele, nu bărbaţii. Ea trebuie să ştie, să înveţe cum să se poarte. Nu-i mai ajunge familia. De multe ori, nu mai are nici tată. Dacă n-are tată, nu ştie cum se purta tatăl cu mama, cum trebuie să se poarte un bărbat cu o femeie. Şi mă întreba o femeie după o conferinţă, face: „Ştiţi, eu sunt cea care a pus întrebarea respectivă, n-am avut tată, mâine mă căsătoresc. Nu ştiu ce să fac în familie, în raport cu tatăl.” Vin bărbaţi să spună: „Eu n-am avut tată, nu ştiu cum să mă port cu o femeie şi aşa mai departe.” Într-o societate tradiţională, chiar dacă tatăl murea, că se ducea pe front, locul în lua bunicul, locul îl luau cei din comunitate care deveneau un modele ale comportamentului. Astăzi sigur că comunităţile au dispărut, s-au dizolvat, nu mai ai acele modele. Modul în care lucrează cultura modernă este de a instala, prin divertisment şi programele acestea narative, nişte softuri. În sensul că ele creează nevoi noi, creează strategii noi de rezolvare a problemelor personale, deci cumva reformatează. Întrebarea este: Oare omul poate fi fericit în noul format? Statisticile arată că nu poate fi fericit. Pentru că, din păcate, hardul nu s-a schimbat. Şi pe el funcţionează bine numai un anumit tip de soft. Celelalte, pe care le instalezi, distrug hardul. Aşa era omul. Eu cred că hardul acesta este Chipul lui Dumnezeu din el. Este ceva care rămâne imuabil, neschimbabil, deşi se poate împuţina şi retrage cât mai mult odată ce lumea invadează lăuntrul nostru. O să vedeţi că, în tot ceea ce înseamnă umanitate, există nişte constante. Există nişte categorii de bine, de rău, de frumos. Societatea modernă, şi o să vedeţi tot mai mult în zilele care vor urma, în anii care vor urma, redefineşte tot ce înseamnă sistem axiologic. Binele îl redefineşte şi-i zice rău, răului bine, frumosului urât, adevărului minciună, minciunii adevăr. Veţi spune: „Şi? Poate că o să ne simţim bine în noul  sistem de referinţă.” Nu ne simţim bine, pentru că copilul când este mic recunoaşte pe un om blând, cu suflet bun, de unul rău. La ăla cu sufletul bun zămbeşte, cât ar fi de mic. La celălalt plânge. De unde ştie? Fără să-l audă. De unde ştie? Aceste condiţii, să spun, categorii sunt, după cum spune Kant, observabile. Sunt apriorice. Sunt date constitutiv conştiinţei noastre. Copilul, la un an, ştie când a făcut o prostie. L-ai pedepsit, el ştie că-i vinovat. Sau ştie că nu e vinovat. Zice: „Eu nu sunt vinovat. Eu am făcut aşa cum am crezut că este bine.” Deci trebuie să fii atent puţin la lucrurile acestea. Frumosul, urâtul, adevărul, minciuna, toate sunt categorii date în conştiinţa noastră. Cei care se joacă cu ele se joacă cu propria viaţă. Pentru că, încă o dată, vor introduce nişte distorsiuni în viaţa lăuntrică ale căror efecte sunt majore, grave pe termen lung. Duc la psihopatologii. Conflictele acestea între ceea ce îmi spune mie mintea să fac, adică softul imprimat aici, şi ceea ce-mi spune inima, conflictele acestea duc la boală psihică. Vedeţi câte o femeie care este pornită în viaţă să facă carieră. Şi se duce să facă carieră. Şi constată după timp că totuşi cariera nu o satisface. Şi zice: „Vreau să fac un copil.” L-a dat pe bărbatul ei afară din casă… Cunosc caz, din străinătate. Post mare. Trei, patru mii de euro pe lună. Dacă nu mai mult. Şi-l cheamă la telefon. Şi zic: „Da’ de ce l-ai chemat? Păi vreau să fac un copil cu el”, apoi îl pot trimite acasă. Da’ ea, săraca, simte nevoia de a avea pe cineva lângă ea. Şi i-am spus: Nu-i o rezolvare, pentru că aşa rezolvă englezoaicele. Şi-n foarte multe cazuri, în cele mai multe cazuri, aşa se rezolvă în lumea occidentală. Dar nu asta e rezolvarea. Problema este c-a plecat prost. A plecat cu un proiect greşit. Softul a fost prost, greşit pus şi s-a încrezut în el şi nu vrea să se lepede de el. Pentru că dacă se leapădă de el e ca şi cum s-ar lepăda de ea însăşi. Şi vom ajunge la punctul acesta de vedere. Deci, oricum ar fi, să fim foarte atenţi. Dacă comportamentele pe care le asimilăm, dacă modelele pe care le învăţăm, dacă aşteptările pe care ni le formăm nu răspund nevoilor autentice ale sufletului nostru, mai devreme sau mai târziu vom da socoteală. Pentru că conflictul acela ne va distruge viaţa. Când suntem tineri merge. Avem multe alegeri de făcut. Cu cât trec anii, e din ce în ce mai greu. Şi, la un moment dat, rămâi singur şi când tragi linie îţi dai seama că n-ai depus acolo unde trebuia să depui. V-o spun din experienţa şi relaţia cu foarte, foarte mulţi oameni de peste tot. Pe asta se întemeiază din păcate astăzi nefericirea omului modern, care nici nu mai ştie cum este să fie fericit. Nici nu mai ştie ce ar trebui să facă. Şi merge dintr-o confuzie într-alta. Se amăgeşte. Toată cultura aceasta a analgezicelor, a euforizantelor, a medicamentelor psihotrope este o cultură a amăgirii. Plecând de la televizor până la drogurile cele mai tari. Uiţi, uiţi şi te proiectezi tot timpul în afară, în afară. De ce? Că, dacă vii înăuntru, descoperi o jale cumplită. Sufletul tău e total nemulţumit de ce i-ai dat tu până acum. Suflet, psihic, cum vreţi să-i spuneţi. Că şi ateii sunt în aceeaşi situaţie. Mai rău, bineînţeles. Ce ne rămâne de făcut? Mă tot întreabă oamenii ce puteţi face, pentru că naraţiunile acestea sunt împletite cu istoricul viselor noastre. Nu-i o glumă. Noi aşa ne-am visat. Eu acolo sunt. Eu m-am visat că voi face aia în viaţă. Cum aş putea mâine să-mi schimb eu proiectul? Să zic: Nu, proiectul ăsta e greşit. Am visat 20 de ani şi de mâine nu. E foarte greu să te lepezi de tot. Deci aceste naraţiuni sunt împletite strâns cu evenimentele, cu visele noastre, cu năzuinţele noastre, tot ce am gândit noi în nişte conjuncturi şi am construit. Pentru că toată structura noastră lăuntrică este o structură narativă. Psihicul nostru lăuntric, viaţa noastră lăuntrică este un construct narativ, de poveşti. Înlănţuite una cu cealaltă, care au o logică şi o morală. Cum schimbi? Cum renunţi? Din punctul meu de vedere, nu se poate face lucrul acesta fără un singur lucru. Vă spun sincer, gândind logic, ca fizician. Eu, ştiţi, ce face omul la tinereţe tot pe aia o face şi în continuare. Eu am fost ateu, până pe la 20 de ani, dar nu ateu declarat, ci aşa… cum e multă lume azi atee deşi se cred credincioşi. N-aveam nicio treabă cu Dumnezeu, credeam în ştiinţă, fizică, relativitate, particule, spaţii. Numai când mă gândesc acuma la ele, şi-mi creşte nivelul de dopamină. Ca să vedeţi ce înseamnă legătura omului cu trecutul. Şi cu matematica. În fine. Nu cred că se poate schimba, reformata acest sistem. Pentru că eu vorbesc de o reformatare în ce sens? Există un calculator, IBM-ul, care are partiţia softul, pus pe o partiţie hard. Softu-i pus pe o partiţie. Când se strică, când vine un virus, se şterge tot şi se apelează partiţia respectivă. Şi ţi l-ai reînnoit. Ca şi cum ar fi atuncea nou, din punct de vedere al softului. Numai el are acest lucru. Aşa e şi omul făcut. Are un soft pus acolo pe hard de Dumnezeu. Toată treaba e să reformateze. Să şteargă tot şi să apeleze softul respectiv. Nu se poate face lucrul acesta decât într-un singur mod. Prin moarte. Nu poţi să separi naraţiunile vii, ce viază, şi sunt împletite cu evenimentele tale de viaţă, n-ai cum să le separi de restul cât timp eşti în viaţă. În ce sens moarte? În sensul grecesc care se numeşte, termenul este metanoia. Schimbarea minţii. Şi vă dau un exemplu care este relevant dintr-un anumit punct de vedere. Presupunem că un soţ cu soţia lui, în fine, au terminat şi ei o casă de construit, s-au luptat câţiva ani buni, au maşina lor, doi copilaşi şi proiectează viitorul… Sunt fericiţi. Şi soţia şi copiii pleacă undeva, au un accident şi mor toţi trei. Şi el rămâne singur. Gândiţi-vă la acest om pentru care toată viaţa lui era legată de soţie şi de copii. Toate proiectele de viitor, ultimii cinci ani, zece ani din viaţă. Tot ceea ce făcuse el. Când deschide uşa la bucătărie, când intră în dormitor îi regăseşte pe ei acolo. Şi nu este unul, sunt mulţi oameni în situaţia asta. Tot mai mulţi, de când cu flagelul acestei epidemii. Ce se va întâmpla în sufletul lui? Mi-a zis cineva de curând: „Domnul Virgil, mă simt ca şi cum aş fi murit. Nu mă mai pot bucura de nimic. De tot ce mă bucuram înainte nu mă mai pot bucura.” Nu se mai poate bucura. Adică lucrurile acelea care-i amintesc le priveşte prin prisma durerii respective. E ca şi cum a murit pentru ele. Cu o lună înainte, maşina, casa erau foarte preţioase.  Tot ceea ce-l înconjura avea un preţ, o valoare. Dintr-o dată nu mai au nicio valoare. Deci, dacă noi nu murim la modul acesta pentru aceste naraţiuni, nu putem scăpa de ele. Nu ne putem curăţa hardul şi va fi foarte greu să fim fericiţi atâta timp cât ne-am intoxicat cu naraţiuni păguboase, vătămătoare. Dacă nu ne-am intoxicat şi suntem bine, slavă Domnului. Însă cred că principalul mijloc şi singurul mijloc prin care noi putem să curăţăm acest lucru este această metodă pe care Biserica o propovăduieşte de 2000 de ani, a morţii, să mori pentru omul vechi. Nu este simplu, dar este şi singura şansă. Şi Biserica arată cum se face lucrul acesta, cum se petrece acest lucru. Altă metodă, sau ceea ce trebuie să facem… Homosexualii au un termen: coming out. Cei care [sunt] activişti homosexuali, care promovează acest lucru. Coming out înseamnă când tu-ţi dai seama că eşti ca atare şi ieşi în afară din lumea celor care sunt hetero, te realizezi pe tine. În curând s-ar putea, fraţilor, să trebuiască noi să facem coming out, în lumea în care trăim. Şi de-aia am amintit. Că lumea încet, încet devine altfel şi cred că iarăşi mai mult şi mai mult acum decât niciodată este de actualitate cuvântul Evangheliei care zice „ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi. Zice totul. Nu poţi, credeţi-mă, să-ţi mai menţii echilibrul sufletesc, mental, dacă doreşti cu tot dinadinsul colaborarea cu lumea şi cu trupul ei. Nu vorbesc cu oamenii, ci cu duhul lumii. Cu oamenii care gândesc într-un anumit fel, cu oamenii care au o anumită percepţie sau duhul acestei lumi care ne cere să fim într-un anumit fel care nu ne este prielnic, este vătămător. Personal, nu cred. Şi ultimul lucru: Hegel defineşte fericirea ca diferenţa dintre ceea ce îţi doreşti şi ceea ce împlineşti. Cu cât împlineşti mai mult din ceea ce-ţi doreşti, cu atâta te poţi considera mai repede fericit. Este o definiţie mecanicistă, dar care are o logică a lui. În contextul discuţiei noastre, cu cât vedem mai multă publicitate, cu atât ne expunem mai mult la mesaje mediatice, cu atât vom fi mai nefericiţi. Pentru că dorinţele noastre vor fi tot mai greu de împlinit. N-o să mai poată fi realizate în viaţa aceasta. Şi atuncea e bine să nu ne dorim atât de multe. Însă omul care îşi doreşte puţine, sau omul care îşi doreşte cel mai puţin se numeşte în Biserică omul smerit. Este omul care se bucură de orice. El nu aşteaptă mult de la lume, nu aşteaptă mult de la ceilalţi, ci aşteaptă puţin. Şi, când i se dă mai mult, el se bucură grozav de ce i s-a dat. Când i se acordă puţin mai multă atenţie se bucură grozav. În momentul în care te aştepţi să fii important, te întristează faptul că nu toţi îţi acordă importanţa de care simţi tu că ai avea nevoie ca să-ţi fie bine. În momentul în care te aştepţi ca viaţa să îţi ofere foarte multe şi nu-ţi oferă, te simţi nefericit. Tot ce vrei: lucruri, haine, lux, confort şi aşa mai departe. Omul smerit este, prin definiţie, omul care are cele mai mari şanse să fie fericit. Pentru că orice i se va întâmpla, el se va bucura de ce este bun. Iar ce este rău va spune: „E, nu e chiar atât de rău.” Nu este fericit întotdeauna, logic. Dar, dincolo de asta, este harul lui Dumnezeu pe care îl va primi. Nu întâmplător, şi cu asta închei, prima fericire este: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a acelora este Împărăţia Cerurilor.” Pentru că, într-adevăr, aceia nu aşteaptă nimic aici. Şi, dacă vă uitaţi la omul tradiţional, fericirea lui eminamente era proiectată dincolo. Putea o viaţă întreagă să sufere, să se lupte, având această nădejde, că se va mântui. Noi suntem nefericiţi, în mare parte, pentru că ne-am pierdut această nădejde. Certitudinea faptului că faptele acestea şi modul acesta de viaţă chiar ne vor duce acolo unde îşi doreşte sufletul nostru. Închei aici, lăsând [să vină] întrebările. Vă mulţumesc.

***

p savatie

Așa cum în taina Bisericii există comunicarea prin rugăciune și comunicarea pînă la identificare prin împărtășanie, tot așa și între oameni gradele de comunicare sînt diferite. Comunicarea prin cuvîntul scris este ca o rugăciune, iar comunicare prin vedere și pipăire este o împărtășire și încredințare care încununează orice cunoaștere.

“Ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mîinile noastre au pipăit despre Cuvîntul vieţii și Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim”, scrie evanghelistul Ioan în prima sa Epistolă. Aceasta o zice pentru a dovedi autoritatea propăvăduirii, că nu vestește ceva închipuit, ceva din auzite, ci că încredințarea s-a făcut prin vedere și chiar pipăire. Iată de ce, pînă astăzi, la toate popoarele, atunci cînd doi oameni apropiați se întîlnesc, ei se îmbrățișează, se sărută sau măcar își ating mîinile.

Ochii, căldura pielii, ritmul respirației, felul în care pășim, felul în care articulăm cuvintele, intensitatea vocii, distanța de la care vorbim, toate descoperă puteri care nu se pot conține în cuvîntul scris. Chiar și cuvintele cele mai de taină, dacă nu sînt rostite de o persoană care le repune în puterea lor inițială, pot rămîne nelucrătoare. Acest lucru l-a zis însuși Hristos, cînd a comparat cuvintele vieții veșnice cu niște semințe, iar pe noi cu pămîntul în care cad semințele. Pentru ca semințele să dea rod, pămîntul trebuie să fie bun.

Înlocuirea vorbirii față către față cu vorbirea prin scris, așa cum se petrece pe rețelele de socializare, este o dăună adusă integrității cunoașterii interpersonale. Comunicarea prin scrisori este o formă extremă de a transmite niște informații care nu trebuie și nu poate îndeplini toate funcțiile comunicării.

Ideea acestor vorbe este să vă întîlniți cît mai des cu oamenii dragi, să vorbiți cu ei, să-i atingeți sau să vă uitați pur și simplu unii la alții. Condiția fundamentală a comunicării este prezența. Altfel, Dumnezeu nu S-ar fi întrupat, ci ne-ar fi scris o scrisoare din cer.

  • Doxologia:

Nu călătoriți singuri cu sinea voastră… vă veți pierde

1. Cum se dobândește cunoașterea de sine?

a) Prin liniște, retragere și reculegere. 37Gălăgia, zgomotul,multa vorbire, alergăturile, stresul, toate acestea sunt vrăjmași ai cunoașterii de sine. Prin urmare, modul de viață contemporan nu favorizează această virtute.„Plec la pustie! Merg să mă regăsesc”, este maxima ascetică. Câtă lume nu se teme de această liniștire! Preferă zgomotul. „Toată nefericirea omului provine de la faptul că nu poate rămâne o singură zi într-o cameră, singur în compania sinelui său. Cât de multe ar avea să-și spună unul altuia[1]. Însă noi, creștinii, iubim această retragere, deoarece acolo vom afla și vom auzi mai limpede glasul conștiinței noastre și Îl vom întâlni și pe Prietenul liniștirii, pe Marele Isihast Hristos. Prin urmare, „singurătatea este desfătarea sufletelor mari și frica celor mici”. Să-mi fac sihăstria mea chiar și în oraș! În camera mea, într-un colț al casei mele, la iconostas, într-un parc, într-o pădure, oriunde, unde mă voi depărta puțin, mă voi liniști și mă voi afla pe mine însumi și pe Dumnezeu.

b) Prin împreună-petrecerea cu alții și prin șlefuirea zilnic. Trăind împreună cu alții, adevărata noastră sine cu siguranță va ieși la suprafață. Aici este foarte potrivit să ne aducem aminte de o pagină din corespondența starețului Macarie de la Optina. Este un extras din scrisorile pe care le-a schimbat cu un negustor din St. Petersburg. „Econoama mea a plecat, iar prietenii mei m-au sfătuit să iau o fată din sat în locul ei. Sfinția Voastră, ce spuneți să fac? S-o iau sau nu?”. Da a fost răspunsul Starețului. După puțină vreme negustorul i-a scris din nou: „Părinte, dă-mi binecuvântare s-o alung. Este un adevărat demon. De atunci de când a venit în casa mea, cea mai multă vreme sunt ca un ieșit din minți din pricina mâniei și mi-am pierdut cu totul controlul asupra mea”. Atunci Starețul i-a răspuns: „Ia aminte să nu o alungi, căci ea este îngerul pe care ți l-a trimis Dumnezeu ca să te ajute să vezi câtă mânie ai ascunsă înlăuntrul tău, lucru pe care econoama de mai înainte niciodată nu a putut să te facă s-o descoperi”.

c) Prin ajutorul părintelui duhovnicesc și prin spovedanie. Spovedania este o pregătire pentru dobândirea cunoașterii de sine. Un mare analist al sufletului, Sfântul Maxim Mărturisitorul, spune: „Nu călătoriți singuri cu sinea voastră… Vă veți pierde”. La fel și Sfântul Vasilie cel Mare: „Omul fără sfat este corabie fără cârmaci, care este predată direcțiilor întâmplătoare ale vânturilor”. Mult ne va ajuta duhovnicul cu unele observații potrivite și, desigur, totdeauna din dragoste izvorâte.

d) Prin cercetarea Cuvântului lui Dumnezeu și ale cărților duhovnicești. Cărțile sunt făcliile, proiectoarele care luminează lăuntrul nostru. Despre necesitatea cercetării Evangheliei, Starețul Ieronim spune: „O casă închisă peste tot este în întuneric. Dacă deschizi fereastra, vezi obiectele mari. Dacă o deschizi mai mult și intră lumină, distingi și lucrurile cele mai mici. Iar când intră soarele înăuntru, vezi și firele de praf care plutesc în aer. La fel se întâmplă și în suflet, care primește lumina Evangheliei. Vede și cele mai mici păcate”. Citind cu sete cărți duhovnicești, împrumutăm cunoașterea de sine a Sfinților.

e) Prin rugăciune și prin Sfintele Slujbe și mai ales cu cele ale Postului Mare. „Doamne, luminează-mi întunericul meu”, spunea Sfântul Grigorie Palama. La fel spunem și noi atât în rugăciunea personală, cât și în rugăciunea comună din Biserică.

f) Prin mâhniri, încercări și trecerea timpului. Dacă nu ne vom învăța pe noi înșine prin sfătuire, ne vom învăța prin pătimire. Durerile, crucile sunt manualele cunoașterii de sine. „Am avut mâhnirea ca dascăl și multe m-a învățat”, spune poporul nostru. De asemenea, atât greșelile, cât și nereușitele mele sunt un material prețios pentru cunoașterea de sine. Cât de mult a conștientizat Apostolul Petru slăbiciunea sa după întreita lepădare!

g) Prin Harul lui Hristos. „Adâncă este inima mai mult decât toate; acesta este omul și cine îl poate cunoaște? Eu sunt Domnul cel ce cerc inimile și ispitesc rărunchii, ca să răsplătesc fiecăruia după căile lui și după roada faptelor lui”[2]. Numai El ne poate povățui la cunoașterea de sine. Este darul Său. Descoperirea sinelui nostru se va face de către Hristos, însă încet, cât putem suporta. Și aceasta pentru că, poate, nu suntem pregătiți să vedem în întregime toată starea noastră sufletească jalnică. „Dacă ai ști păcatele tale, ți-ar sări inima din loc”, spune filozoful Pascal. „Dacă aș ști halul sufletului meu, aș lua-o la fugă”, spune un alt scriitor. Așadar, ca să nu deznădăjduim și să părăsim nevoința, Domnul luminează câte puțin sufletul nostru. Când Hristos luminează, atunci le învățăm pe toate. Cunoașterea de sine fără Hristos și Duhul Sfânt ajunge de la „cunoaște-te pe tine însuți” până la punctul despre a spus Socrate: „Una știu, că nu știu nimic”. Cunoașterea de sine cu Hristos și cu Duhul Sfânt ajunge până în punctul despre care a spus evanghelistul Ioan: „Iar voi ungere aveți de la Cel Sfânt și știți toate”[3]. Fără lumina lui Hristos nu există nici cunoașterea celor exterioare, nici cunoașterea de sine. Cu lumina lui Hristos există cunoașterea și înțelepciunea deplină, așa cum aveau Sfinții. De la „nimic” la „toate”. Prin mijlocirea Mângâietorului dobândesc și cunoașterea de sine și cunoașterea exterioară și cunoașterea lui Dumnezeu.

2. De la cunoașterea de sine la cunoașterea exterioară, adică la a cunoaște bine pe ceilalți.

Cunoașterea de sine este o mare taină pentru reușita legăturilor dintre oameni. Așa cum menționează Rattner, spunând că „de la un alt om poate înțelege cineva numai atâtea câte cunoaște despre sine…”. Este valabil și ceea ce spune Jung despre fenomenul proiectării în general. Potrivit psihiatrului elvețian „îi înțelegem pe ceilalți în măsura în care căutăm să ne înțelegem pe noi înșine. Ceea ce nu putem înțelege la noi, nu putem înțelege nici la ceilalți. Astfel imaginea celuilalt este în mare parte subiectivă”.

Legăturile noastre se strică deoarece, mai întâi, o legătură ca să se înfăptuiască, este nevoie de o lucrare fină, trebuie să intru în inima celuilalt, să aflu bine toate cutele lui, ale soțului, ale copiilor etc. Dar cum să izbutesc aceasta de vreme ce niciodată nu am făcut lucrare fină în sinea mea, niciodată nu am intrat adânc în inima mea și cutele mele îmi sunt necunoscute? Cum să-l înțeleg pe celălalt de vreme ce nu mă înțeleg pe mine? Cel care are cunoaștere de sine se face cel mai bun sfătuitor al celorlalți, cel mai înțelept. În al doilea rând, vreau mai mult să mă cunosc pe mine  ca să mă schimb, nu numai pentru Hristos, pe Care Îl iubesc, ci și pentru ceilalți pe care-i iubesc. Vreau să le ofer o sine mai bună. De multe ori s-au stricat legăturile noastre. Am greșit și eu undeva. Dar unde? Vreau să aflu unde am greșit și greșesc, vreau să aflu viciile mele care au pricinuit certurile, ca să le îndrept și să nu-i mai amărăsc pe cei pe care-i iubesc, ci să fim în pace. Vedeți? Iarăși dragostea, dragostea frățească, este stimulentul cunoașterii de sine. „Toate ale voastre cu dragoste să se facă”[4].

3. Cunoașterea de sine, munca și rentabilitatea.

Cunoașterea de sine mă ajută și la treburile mele, ca să fiu mai eficient, mai sigur de izbândă, de vreme ce-mi cunosc bine limitele și posibilitățile mele. Nici nu mă subapreciez, nici nu mă supraapreciez.

În al Doilea Război Mondial, comandantul unui regiment avea nevoie de 20 de voluntari pentru o misiune grea. La apel le-a pus următoarea întrebare: „Cine dintre voi nu a făcut nici o greșeală în viața sa?Cei mai mulți soldați au ieșit în față și cu mândrie au declarat că sunt fără greșeală. Unii au rămas în spate, la locurile lor, în tăcere. Atunci ofițerul i-a examinat pe cei din urmă și dintre aceștia a ales pe cei care-i trebuiau, pentru că aceștia au avut cunoștința nedesăvârșirilor și slăbiciunilor lor.

4. Cunoașterea de sine: Cea mai frumoasă săpare.

Sapă înlăuntrul tău! Înlăuntrul tău este izvorul binelui, care va izvorî neîncetat, dacă vei și săpa neîncetat”[5]. „Ară adânc, ca să ai grâu mult. Mină veche neexplorată cu zăcăminte necunoscute este sufletul tău. Sapă adânc ca să afli aurul tău”. Am și aur înlăuntrul meu. Așadar cunoașterea de sine nu înseamnă numai cele negative, ci și cele pozitive. Să le aflu și pe cele bune, harismele pe care mi le-a dat Dumnezeu. Să le aflu, să le cultiv și să le dăruiesc în slujba lui Dumnezeu și a oamenilor. Oamenii de obicei iau hârlețul și încep să sape, dar nu înlăuntrul lor, ci „groapa” celorlalți, ca să-i „îngroape” pe toți deodată. Noi însă săpăm pentru noi, dar nu ca să „îngropăm”, ci să „dezgropăm” frumusețea cea întâi-zidită, chipul lui Dumnezeu, pe care-l ascundem înlăuntrul nostru, astupat bine de patimi.

5. Cunoașterea de sine: cea mai mare izbândă.

Aceasta este începutul și sfârșitul virtuților. Și ea nu este o lucrare facultativă, ci este lucrarea noastră de bază. Sfântul Nichita Stithatul spune: „A se cunoaște cineva pe sine înseamnă sfârșitul lucrării virtuților”. Și ea este mai importantă decât harismele, minunile și vedeniile. „Iubește nelucrarea liniștirii, spune Sfântul Isaac Sirul, mai mult decât săturarea celor flămânzi…, deoarece este mai bine pentru tine să dezlegi legătura păcatelor, decât să slobozești robi din robie; este mai bine pentru tine să-ți împaci sufletul tău, decât să-i îm        paci, prin învățătura ta, pe cei care se află în discordie… Mai de folos îți este să-ți înviezi sufletul tău omorât de patimi…, decât să înviezi morți”… „Cel care și-a simțit păcatele sale este mai presus decât cel care înviază morți cu rugăciunea sa. Cel care suspină un ceas pentru sufletul său, este mai presus decât cel care folosește toată lumea prin arătarea sa. Cel care s-a învrednicit să se vadă pe sine, unul ca acesta este mai presus decât cel care s-a învrednicit să vadă Îngeri”.

Fără întoarcerea în lăuntru, întoarcerea în afară ajunge un activism fără profunzime, care se face fie pentru paradă, fie pentru a umple un gol lăuntric.

Unui teolog care susținea că noi, creștinii, trebuie să fim oameni de acțiune, Starețul Ioil de la Kalamata îi spunea: O, sărmanule! Nu lași acțiunile și alergăturile, ca să cauți puțin și de alcătuirea ta? Numai acțiune și alergătură suntem și ne lăsăm sufletele să devină ogoare neroditoare. Curăță cu o profundă  grijă sufletul tău de patimi și atunci orice vei oferi aproapelui tău, va fi din revărsarea sufletului tău, iar nu din sărăcia lui”.

Părintele Epifanie Teodoropulos a fost întrebat odată de cineva:

–  Gheronda, ați văzut vreodată vreo vedenie?

–  Nu, fiule. Nici nu am văzut și nici nu vreau să văd. Singurul lucru pe care vreau să-l văd sunt păcatele mele.

Să încheie predica marele poet al Bisericii noastre, Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, cu o poezie de-a sa: „Suflete al meu, ai de lucru, și încă mult, dacă vrei. Cercetează-te pe tine cine ești și încotro ești îndreptat; de unde ai venit și unde trebuie să te înfățișezi; dacă viața este aceasta pe care o trăiești sau este alta mai bună… Suflete al meu, ai de lucru. Să nu obosești în silința ta”.

Fie ca Bunul Dumnezeu să ne ajute ca și anul acesta să facem, în Postul Mare, o adâncă „săpare” în lăuntrul nostru! Amin.

Sursa: marturieathonita.ro/cunoasterea-de-sine-ii

[1] Blaise Pascal, matematician și filozof francez.

[2] Ieremia 17, 9-10.

[3] I Ioan 2, 20.

[4] I Corinteni 16, 14.

[5] Marcu Aureliu.

Ce înseamnă a birui lumea?

Ce înseamnă a birui lumea? Nicidecum a-i căsăpi pe toţi cei ce iubesc această lume şi a nimici tot ceea ce ţine de iubirea de această lume, ci, trăind printre cei ce iubesc această lume şi având de-a face cu obiceiurile lor, să trăieşti şi să fiinţezi în chip străin de toţi şi de toate. Îndată ce te-ai lepădat de lume şi de toate cele lumeşti, prin asta ai biruit lumea.

Dar cine te învaţă să te lepezi de lume şi cine îţi dă putere să faci asta? Credinţa noastră. Ea îţi arată cât de vătămătoare sunt amăgirile acestei lumi şi face să se nască în tine dorinţa de a te slobozi din lanţurile lor. Pe urmă, când omul se hotărăşte să rupă aceste legături, se pocăieşte şi se apropie de tainele înnoirii – de Botez sau de Pocăinţă – ea îi dă să simtă în chip tainic dulceaţa vieţii nelumeşti, dulceaţă cu care nu se pot măsura toate desfătările lumii. Ca atare, în inimă se sălăşluieşte desprinderea de toate cele lumeşti, care este tocmai biruinţa asupra lumii; dar prin aceeaşi lucrare tainică în urma căreia se naşte desprinderea de lume este dăruită omului şi puterea de a petrece neclintit în această desprindere şi înstrăinare de lume; iar aceasta este biruinţa cea hotărâtoare şi statornică.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, p. 29)

Să iubim rugăciunea, să devină tânjire după Dumnezeu

[…]

Tragic este că dragostea creștinească adevărată, jertfelnică nu mai există nici în familie și mai ales în familiile care merg la biserică regulat și se mărturisesc. Iarăși rugăciunea ne va ajuta să se înmoaie inima noastră de piatră.

O rugăciune care totuși nu ar trebui să fie tipicară, făcută din obișnuință, regulată, ba încă și lungă, dar fără căldură, fără străpungere, fără atenție și evlavie. O murmurare de cuvinte, o recitare seacă, un papagalism fără a fi mișcați și fără sfântă înfiorare și emoție. Cuvintele rugăciunii noastre să fie rostite ca și cum ar fi prima și ultima oară din viața noastră când le rostim, cu suspine negrăite din inimă, strigăte puternice din adâncul inimii pentru dumnezeiasca milă și iertare. Sfântul Teofan Zăvorâtul zicerugăciunea să fie ca un izvor de sânge care țâșnește din inimă, ca și cum te-ar junghia cineva, comunicare cu Dumnezeul cel viu, întristare și bucurie”. Să iubim rugăciunea, să devină tânjire după Dumnezeu, tindere, nevoie, sete, dragoste a sufletului. Nu o sterilă datorie, o repetiție regulată, o litanie stereotipă, ci dorință fierbinte, iubitoare, veselia sufletului nostru.

„Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”. O rugăciune scurtă, ușoară, simplă care spune multe și ajută mult. Rugăciune cunoscută, ușor de memorat, dar importantă și cu multe consecințe. Au rostit-o de milioane de ori, milioane de oameni, sfinți și păcătoși. Spunând-o, într-un mod tainic, mă unesc în Duh cu toți aceia care au spus-o și o spun, vii și adormiți, sfinți și păcătoși care s-au pocăit și se pocăiesc. A cere de la Dumnezeu milă și iertare am spune că ar trebui să fie singura cerere omenească. Acolo se cuprind toate. […]. Nu ni se dă cu îndreptățire sau după vrednicia noastră și după meritul nostru, ci din bunăvoința, harul și dărnicia dumnezeiască, în dar. Doamne Iisuse Hristoase este o mărturisire care înseamnă că Îl vrem pe Hristos Domn al vieții noastre, în centrul inimii noastre, pe care ar trebui să o avem goală de iubiri și gânduri străine, ca Hristos să încapă și să umble slobod înlăuntrul nostru.

Când spunem Domn al vieții noastre, nu înseamnă un despot, un stăpân, un dictator, un asupritor al nostru. Știți, că, de fapt, numai Hristos poate să ne stăpânească, dar nu o face. El vine în sufletul nostru discret, bate încet la ușa inimii noastre, ca să nu ne tulbure și, dacă noi nu-I deschidem, El nu intră, ca să nu ne deranjeze. Când spunem rugăciunea lui Iisus, inima noastră se încălzește, se îndulcește, se bucură, se liniștește și se înseninează. Este ca și cum I-am spune: „Doamne, nu sunt vrednic să intri în casa murdară a inimii mele, nu am nici o virtute, nu am nimic care să mă sprijine, miluiește-mă Tu după mare mila Ta, după multa Ta dragoste. Dă-mi mie vreme de pocăință, îndreaptă viața mea, ajută-mă, întărește-mă, fă-mă pe mine cu adevărat al Tău, fă-mă bine, fă-mă bun, nu mă lăsa să mă întorc înapoi la vărsătura mea, luminează-mă, Te rog”.

Ce mare greutate aflăm în asta? Și totuși ceva atât de ușor și atât de simplu îl facem să fie atât de greu, de dificil. Nu vrem să acceptăm căderea noastră, neputința noastră, păcatul nostru. Ba încă și în ceasul rugăciunii noastre purtăm cele bune ale noastre, neacceptându-ne golătatea noastră, ne îndreptățim, comparându-ne cu cei mai răi și nu cu sfinții, purtăm chiar și acolo masca noastră că suntem cineva, că avem un nume bun, o recunoaștere, o aparență. Nu deschidem larg inima noastră Plăsmuitorului nostru ca să acceptăm fără înconjur și nemijlocit că alunecăm ușor în păcat, suntem ușor de prins, ușor de ademenit, că tergiversăm ușor lucrurile, că suntem nesinceri, leneși și vicleni. Or, voi fi întărit numai în clipa în care mai întâi îmi voi accepta neputința. Neputința mea mă va smeri și mă va izbăvi.

(Moise Aghioritul, Pathoktonia [Omorârea patimilor], Ed. Εν πλω, Atena, 2011)

110735397_2P20140304VSN_17971200

Legaturi:

***

***

***


Categorii

Bolile generatiei digitale, Facebook, Internet, New Media, Noile Tehnologii, Pagini Ortodoxe, Parintele Savatie, Razboiul impotriva familiei / vietii, Transcrieri-Redactari, Video, Virgiliu Gheorghe

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

18 Commentarii la “Omul de azi intre (ne)fericire si divertisment; INDIVIDUALISMUL, DEPRESIA SI PACOSTEA COMUNICARII VIRTUALE. Conferinta de la Iasi a lui Virgiliu Gheorghe (VIDEO)/ “Sapa inlauntrul tau!” – ACTIVISMUL FARA PROFUNZIME SI ALERGATURA CARE NU NE LASA SA NE CUNOASTEM/ “Voi fi intarit numai cand imi voi accepta neputinta”/ CE INSEAMNA A BIRUI LUMEA?

  1. Psalmul 21 -“10-Spre tine m-am aruncat de la nastere,din pantecele maicii mele,Dumnezeul meu esti Tu.
    11-Nu te departa de la mine,ca necazul meu este aproape,si nu este cine sa-mi ajute.
    12-Inconjuratu-m-au vitei multi,tauri grasi m-au impresurat.
    13-Deschis-au asupra mea gura lor,ca un leu ce rapeste si racneste.
    14-Ca apa m-am varsat si s-au risipit toate oasele mele.
    15-Facutu-s-a inima mea ca ceara ce se topeste in mijlocul pantecelui meu.
    16-Uscatu-sa ca un vas de lut taria mea,si limba mea s-a lipit de cerul gurii mele si in tarana mortii m-ai pogorat.
    17-Ca m-au inconjurat caini multi,adunarea celor vicleni m-a impresurat.
    18-Strapuns-au mainile mele si picioarele mele.
    19-Numarat-au toate oasele mele,iar ei priveau si se uitau la mine.
    20-Impartit-au hainele mele lorusi si pentru camasa mea au aruncat sorti.
    21-Iar Tu,Doamne,nu departa ajutorul Tau de la mine,spre sprijinul meu ia aminte.
    22-Izbaveste de sabie sufletul meu si din gheara cainelui viata mea.
    -23-Izbaveste-ma din gura leului,si din coarnele taurilor smerenia mea.”

  2. Interesant ce spune Virgiliu Gheorghe despre relaţionare, sex, dragoste, stimuli şi fericire.

    Sf. Maxim Mărturisitorul spune că: “Nu împotriva lucrurilor are omul a se lupta, ci împotriva înţelesurilor cu privire la ele care sunt în noi şi care, de altfel, ne vin din aducerea-aminte de ele şi din închipuirea lor, chiar atunci când lucrurile nu sunt de faţă. Aşa “războiesc dracii… prin înţelesurile lucrurilor pe cei despărţiţi de lucruri”, “războiul dracilor împotriva noastră prin gânduri e mai cumplit ca războiul cel prin lucruri”; şi “cu cât e mai uşor de a păcătui cu mintea decât cu lucrul, cu atât e mai greu războiul cu gândurile decât cu lucrurile”.

    Părintele Arsenie Boca spune că: Plăcerea nu-i fericire.
    Fericirea e de natură spirituală, de natura sfinţeniei – adică o vieţuire în armonie cu senenii şi cu Dumnezeu. Aceştia vin la chemarea Domnului, la Cină, – la Sfânta Împărtăşire cu Trupul şi Sângele Domnului, se împărtăşesc cu toată învăţătura Sa, care aduce Duh Sfânt în suflet, luminează lumea noastră de la Botez şi trăim adevărata fericire.

    Cei prinşi de plăceri nu-s capabili de fericire. Aceasta mereu fuge de ei, pentru că nu o caută unde este ci, unde nu este.

  3. Am transcris un fragment din finalul conferinţei lui Virgiliu Gheorghe.
    Foarte bine spus:

    “Hegel defineste fericirea ca diferenta dintre ceea ce-ti doresti si ceea ce împlinesti. Cu cât împlinesti mai mult din ceea ce-ti doresti, cu atâta te poti considera mai repede fericit. E o definitie mecanicista, dar care are o logica a ei. În contextul discutiei noastre, cu cât vedem mai multa publicitate, cu cât ne expunem mai mult la mesajele mediatice, cu atâta
    vom fi mai nefericiti, pentru ca dorintele noastre vor fi tot mai greu de împlinit. Nu o sa mai poata fi realizate în viata aceasta. Si atunci, e bine sa nu ne dorim atât de multe. Însa omul care îsi doreste putine sau omul care îsi doreste si mai putine se numeste în Biserica, omul smerit, este omul care se bucura de orice. El nu asteapta mult de la lume, nu asteapta
    mult de la ceilalti, ci asteapta putin si când i se da putin mai mult el se bucura grozav ca i s-a dat. Când i se acorda putin mai multa atentie el se bucura grozav. În momentul în care te astepti sa fii important te întristeaza faptul ca nu toti îti acorda importanta de care simti tu ca ai avea nevoie ca sa-ti fie bine. În momentul în care te astepti ca viata sa-ti
    ofere foarte multe si nu-ti ofera, este nefericit. Tot ce vrei, lucruri, haine, lux, confort mai departe. Omul smerit, prin definitie, este omul care are cele mai mari sanse sa fie fericit, pentru ca orice i se va întâmpla, el se va bucura de ce este bun, iar despre ce este rau va spune “E, nu-i chiar atât de rau”. Gaseste o iesire intotdeauna. Logic, dar dincolo de asta, este harul lui Dumnezeu pe care il va primi. Nu intamplator, si cu asta inchei, prima fericire este “Fericiti cei saraci cu duhul, ca a acelora este imparatia cerurilor”. Pentru ca intr-adevar, aceia nu asteapta nimic aici. Si daca va uitati la omul traditional, fericirea lui eminamente era proiectata dincolo. Putea o viata intreaga sa sufere, sa se lupte, avand aceasta nadejde: ca se va mantui. Noi suntem nefericiti in mare parte pentru ca ne-am pierdut aceasta nadejde, certitudinea faptului ca faptele acestea si modul acesta de viata chiar ne pot duce acolo unde isi doreste sufletul nostru.”

  4. Am o MARE ADMIRATIE pentru biofizicianul Virgiliu Gheroghe; o sa-i caut pe net,toate conferintele; ma unge pe suflet ceea ce spune, pentru ca este in ACORD cu ceea ce simt, si poate nu pot sa exprim, intotdeauna!

    Este un om CALM, ECHILIBRAT si BUN la SUFLET – se vede pe chipul sau lucrul acesta, din gestica, mimica, din expresia ochilor sai blanzi, blajini 🙂 chiar daca nu mai sunt copil demult, STIU sa ‘citesc’ oamenii…

  5. Pingback: LOOK UP! (“Ridica privirea!”) – VIDEO SUBTITRAT IN LIMBA ROMÂNĂ sau paradoxul clipului “viral” in mediul online care DENUNTA DEPENDENTA NOASTRA BOLNAVA DE TEHNOLOGIE si ne aduce aminte de… VIATA - Recomandari
  6. Pingback: FACEBOOK face EXPERIMENTELE PSIHOLOGICE in secret cu utilizatorii/ Marea Britanie: reteaua sociala introduce 70 de optiuni noi pentru GEN, printre care “ANDROGIN” si “TRANSGENDER” / “What’s on Your Mind” sau VIATA
  7. Pingback: TELEVIZIUNEA POATE UCIDE. Sadismul reality show-urilor/ Studiul Facebook confirma: PSIHOZA DE MASA E REALIZABILA SI PRIN RETELE SOCIALE. SPRE O “GUVERNARE” FACEBOOK? - Recomandari
  8. Pingback: Romanii in anul de gratie 2014: SCLAVI IN PROPRIA TARA SI SUFERINZI CU MILIOANELE DE DEPRESIE. Ce factori produc depresia si cum poate fi combatuta? - Recomandari
  9. Pingback: MITROPOLITUL ANDREI, la sarbatoarea de la Nicula, despre PLANSUL MAICII DOMNULUI PENTRU TRAGEDIA DISOLUTIEI FAMILIEI CRESTINE SI SUFERINTELE COPIILOR TRAUMATIZATI: “Oamenii divorteaza usor pentru ca nu mai au credinta si viata de rugaciune… Ne
  10. Pingback: SCLAVII TEHNOLOGIEI PANA LA PIERDEREA UMANITATII. Izolarea prin supraconectare, pierderea discernamantului prin suprainformare | Cuvântul Ortodox
  11. Pingback: SINDROMUL ”MAMĂ PE FACEBOOK”. Pilduitoarea mărturie a unei tinere dependente de internet | Cuvântul Ortodox
  12. Pingback: “Bucurati-va!” – PREDICI AUDIO la DUMINICA MIRONOSITELOR, ZIUA CRESTINA A FEMEII. Reasezarea in fire prin iubirea si urmarea lui Hristos pana la capat VS. independenta si feminism | Cuvântul Ortodox
  13. Pingback: Părintele Pantelimon de la Mănăstirea Oaşa despre DEPRESIE si IMPLINIRE, EGOISM si IUBIRE AUTENTICA, OBSESIA FERICIRII si VOLUPTATEA PERVERSA A NEFERICIRII: “Dacă n-ar fi întâmpinat de su­fe­rinţă, omul ar fi ex­traordinar de su­per­fi
  14. Pingback: Presbitera CORINA NEGREANU despre PROBLEMELE IGNORATE ALE NOII GENERATII DE ADOLESCENTI si MAGIA INFERNALA A LUMII VIRTUALE: “Prin acest instrument, puterea demonică și rapiditatea lucrărilor ei devin uriașe. CUTIA PANDOREI A FOST DESCHISĂ, TĂ
  15. Pingback: “ADULTESCENTII” – generatiile “EU”, fuga de responsabilitate, EXACERBAREA NARCISISMULUI si ASASINAREA EMPATIEI. Ce au de facut PARINTII pentru a nu produce niste viitori adulti IRESPONSABILI si EGOISTI? | Cuvântul Ortodox
  16. Pingback: “Bucurati-va!” – PREDICI AUDIO la DUMINICA MIRONOSITELOR, ZIUA CRESTINA A FEMEII. Reasezarea in fire prin iubirea si urmarea lui Hristos pana la capat VS. independenta si feminism/ SFATURI PENTRU ADEVARATA FERICIRE A FAMILIEI | Cuvântul
  17. Pingback: Viata la Țara… Hațegului a unor tineri bucureșteni. POVESTEA FAMILIEI CIOBANU, care, dupa ce au facut o nunta “atipic” de TRADITIONALA, au ales mutarea definitiva la DENSUȘ (video) | Cuvântul Ortodox
  18. Pingback: BALENA ALBASTRA - un joc SUICIDAR declanseaza un val de victime in randul adolescentilor/ Parintele Savatie: DE CE SE SINUCID COPIII? - Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Stirile zilei

Carti

Documentare